Secretele celor mai bune armate din lumea antica.

Soldati antrenati ca trupele

speciale si omorati la cea mai mica greseala
Cosmin Patrascu Zamfirache,

Armata romana este considerata de specialisti cea mai buna forta militara a lumii antice. A impresionat prin
eficienta si disciplina, fiind instrumentul cu ajutorul caruia a luat nastere cel mai intins si puternic imperiu al
lumii antice. Tot specialistii spun ca secretul eficientei acestei armate se baza pe cateva principii simple, dar
revolutionare pentru acea perioada.

Armata romana a fost cea mai buna si eficienta forta militara a lumii antice. Modelul sau a fost revolutionar in
epoca dar si mult dupa aceea, inspirand prin tactici si metode de pregatire, dar si organizare evolutia armata de-a
lungul timpului. De altfel, cu ajutorul acestei armate aproape fara rival in lumea antica, mica cetate ridicata de
trei triburi pe cele 7 coline a devenit capitala unui urias imperiu, care se intindea din nordul Angliei pana in Asia
si din Africa de Nord pana la granita cu tinuturile de nord ale germanilor.

Legionarii romani au dus razboaie in stepe, tinuturi inzapezite si deserturi, castigand victorii memoriabile si
supunand in lupta popoare de pe trei continente. Studiind izvoarele scrise antice, dar si cele arheologice,
specialistii au gasit cateva dintre secretele succesului extraordinar al armatelor romane din perioada de maxima
expansiune a Imperiului. A fost de altfel un moment de cotitura in armata romana, un moment care a consacrat-
o definitiv in istoria militara a lumii.
Revolutia militara de pe cele 7 coline

Evident, armata romana a ramas cunoscuta posteritatii prin organizarea si structura de la sfarsitul Republicii si
din perioada imperiului, pana aproximativ catre mijlocul secolului al III lea d Hr. Adica, pe scurt, apogeul
existentei sale ca forta militara dominanta a lumii antice. De altfel majoritatea filmelor artistice si temele
reprezentarilor istorice se leaga de aceasta perioada de aur a armatei romane. Pana sa se ajunga la acea masina
de lupta formidabila care a cucerit aproape tot ce i-a stat in cale, a fost insa drum lung, iar romanii au inceput
prin a-si imita vecinii mai civilizatii. De exemplu, la inceputurile Romei, asa numita Roma regala, semi-
legendara, structura armatei era asemanatoare, spun istoricii, celei a oraselor-state grecesti sau etrusce. Mai
precis, cei care au intemeiat Roma au copiat modelul grecesc al falangei de hopliti. Evident, fiecare cetatean se
inarma pe cheltuiala propriu si conform averii. Cei mai avuti faceau parte din trupele de cavalerie, clasa de
mijloc forma infanteria grea a hoplitilor, iar cei mai saraci erau trupele de suport inarmati cu arcuri, prastii si
alte arme deloc costisitoare. Odata cu evolutia politica si sociala, dar mai ales datorita inventitatii si spiritului de
supravietuire speficice romanilor, oameni care au ridicat o super-putere din mocirlele Tibrului, a aparut si
inovatia care le va asigura, cetatenilor Cetatii-Eterne, intaietatea pe campul de lupta, veacuri intregi.

Mai precis, odata cu aparitia Republicii Romane, o forma de stat care implica activ aproape toti cetatenii, apare
o noua forma de organizare militara, unicat in lume pentru aceea perioada. Romanii renunta la razboinici de
tipul hoplitilor si la organizarea rigida a falangelor. Mai ales ca aveau de-a face fie cu populatii care erau
experte de cateva secole in acest mod de a purta razboiul, fie cu triburi salbatice la care rigiditatea falangei nu
functiona. In loc de falanga, si hopliti romanii au optat pentru o organizare cu corpuri de armata extrem de
flexibile, dar rezistente in acelasi timp. Evident armata se baza tot pe cetateanul-soldat dar acesta era inclus in
unitati tactice de baza numite centurii. In ciuda denumirii, in Republica romana timpurie sau de mijloc, centuria
era formata din 60 de soldati. Polybius, un istoric roman, descrie bine acest sistem practicat pana in secolul II i
Hr, la Roma Republicana. Mai precis, cate doi centurii, formau un manipul. Zece manipuli, formau o legiune.
De obicei la razboi plecau doua legiuni, flancate de trupe auxiliare si cavalerie. In lupta se intra pe trei linii
solide. Spre deosebire de falanga insa, cu ajutorul organizarii pe centurii si manipule, formatia putea fi modelata
asa cum isi dorea comandantul, cu o mobilitate fantastica. Era o inovatie extraordinara pentru acele vremuri.
Soldatul roman din aceea perioada nu era un ostean profesionist, ci un cetatean obligat sa faca serviciul militar
obligatoriu. Cu toate acestea, spre deosebire de alte armate ale vremii, cetateanul ajuns in armata se supunea
legii martiale si era obligat sa-si asculte cu supunere superiorii, sa indure pedepse corporale grele si chiar sa-si
piarda viata, mai ales in cazul in care arata lasitate pe campul de lupta. Totodata cetateanul in timpul serviciului
militar era supus instructiei si antrenamentelor dure.

Tocmai de aceea noua armata a Republicii Romane a inregistrat rapid succese importante pe campul de lupta,
dovedindu-se superioara majoritatii adversarilor. In interiorul legiunii fiecare soldat isi avea locul sau. Evident,
asa cum am precizat, nu era vorba despre soldati profesionisti, cu oameni care erau la baza agricultori,
mestesugari sau patricieni, adica aristocrati, mari proprietari funciari. Fiecare venea sa-si satisfaca serviciul
militar cu echipamentul cumparat din fonduri proprii. Conform averii, soldatii romani erau impartiti in diferite
categorii. De exemplu cei mai bogati erau inclusi in trupele de cavalerie, mai ales fiindca isi puteau permite sa
cumpere si sa intretina cai de lupta. Mai apoi din clasa de mijloc, a micilor proprietari de pamant si a
meseriasilor, era recrutata infanteria greu inarmata, coloana vertebrala a legiunilor romane timpurii, adica
hastati, principes si triarii. Hastati erau soldatii din linia intai, echipati cu coifuri, scuturi ovale, sabii, sulite
pentru aruncat si o aparatoare sumara pentru piept. Principes, ceva mai avuti, aveau un echipament mai bun, de
obicei camasi de zale si aparatoare pentru tibii. Triarii erau veteranii si reprezentau ultima linie a legiunii. Ei
erau aruncati in lupta, in situatii disperate si aveau rolul unor lancieri greu inarmati. Cei mai saraci membrii ai
legiunilor republicane erau velites. Acestia isi puteau permite doar armament sumar. In special este vorba despre
aruncatori de sulite, arcasi, prastieri. Ei serveau ca trupe de suport. O armata formata din doua legiuni, doua ala
si doua trupe de cavalerie era comandata de un consul, iar fiecare legiune, prin rotatie, de 6 tribuni. Printre cei
mai renumiti ofiteri inferiori, erau centurionii, soldati experimentati. Cu aceasta armata, Roma a reusit sa-si
asigure suprematia din sudul si pana in nordul Italiei, sa cucereasca primele provincii precum Grecia,
Macedonia sau Spania.

Totodata, cu acesti cetateni-soldati, Roma a reusit sa supravietuiasca razboaielor punice si sa-si rada de pe fata
pamantului cel mai mare rival, Cartagina. Armata republicana a fost insa doar primul pas din adevarata revolutie
militara pe care Roma a adus-o lumii. De altfel, ostile cetatenilor-soldati au inceput sa-si arate limitele si sa
arate liderilor de la Roma ca era nevoie de inca un pas decisiv in drumul catre reforma militara.

"Marile lupte cu Cartagina si puterile grecesti fusesera duse si castigate de militia romana, dar in secolul II iHr.
acest sistem de recrutare a fost supus unor presiuni tot mai mari. Cucerirea unor provincii de peste mari a facut
necesara mentinerea unor garnizoane permanente, ceea ce insemna ca multi dintre legionarii cu jumatate de
norma trebuiau sa ramana in serviciul militar timp de un deceniu sau chiar mai mult. Intreruperea vietii
obisnuite putea sa-i ruineze pe micii proprietari de pamant care formasera, conform traditiei, cea mai mare parte
a cetatenilor eligibili pentru mobilizare. Romanii insisi au inceput sa-si faca griji ca aceasta clasa era in declin,
iar temerile lor pentru viitor au crescut cand o serie de razboaie au inceput cu infrangeri si au fost castigate doar
dupa lupte foarte grele", scria Adrian Goldsworthy in lucrarea sa, "Totul despre armata romana".

Calicimea oraselor, transformata in forta de elita

Noua reforma a presupus trecerea de la soldatul-cetatean, care putea fi mobilizat doar o perioada determinata si
care venea la lupta cu echipamentul propriu, la adevaratul soldat roman, cel profesionist, platit cu solda, doar
pentru un singur lucru, acela de a purta razboi in numele Romei. Se spune ca reforma ar fi avut loc in anul 107 i
Hr, iar cel care ar fi facut armata profesionista romana ar fi fost consululul Caius Marius. Acesta a fost trimis sa-
l inlocuiasca pe comandatul unei armate romane in Numidia, dar nu i s-a permis din partea Senatului sa
recruteze trupe. Putea sa foloseasca doar voluntari. Atunci Caius Marius a apelat la cetatenii cei mai saraci, cei
care nu-si permiteau niciun fel de echipament militar. I-a echipat pe cheltuiala proprie si i-a transformat intr-o
forta de invidiat. Se spune ca dupa aceasta reforma a lui Caius Marius, soldatul-cetatean care efectua stagiul
militar a inceput sa dispara, iar locul sau a inceput sa fie luat de soldatii profesionisti, dar din clasele cele mai
sarace ale oraselor. Practic saracimea oraselor, dornica sa-si gaseasca un rost in viata si un venit s-a inrolat
masiv in armata romana. Primea echipament de la statul roman si era evident platita pentru serviciul militar.

"In cele din urma republica a fost nevoita sa renunte la sistemul militiei in favoarea unei armate profesioniste, in
care imensa majoritate a recrutilor proveneau din cetatenii cei mai saraci. Meritul pentru aceasta schimbare a
fost uneori atribuit marelui comandant Caius Marius, dar este posibil ca ea sa se fi produs treptat (....) Soldatii
nu-si mai puteau procura singuri echipamentul, ci primeau arme, armura si haine de la stat. Diferentele dintre
clasele sociale au disparut in cadrul unei legiuni; la fel si cavaleria si infanteria usoara", precizeaza Adrian
Goldsworthy. Acest proces de "profesionalizare" a armatei romane s-a incheiat in perioada Principatului, adica
in timpul lui Octavian Augustus, primul imparat roman, in primii ani ai erei crestine. Primul imparat, a
beneficiat de prima armata romana, asa cum este cunoscuta ea in varianta ei clasica, si cea mai mediatizata.
Legionarul roman era un soldat profesionist care primea echipamentul de la stat si o solda de 225 de denari, in
timpul lui Iulius Caesar si peste 300 de denari in timpul lui Domitian.

De atlfel, succesele lui Iulius Caesar s-au datorat acestei armate, care se profesionaliza si devenea o forta bine
organizata. Armata profesionista romana era structurata tot pe centurii. De aceasta data, o centurie numara 80 de
legionari. Sase centurii formau o cohorta, iar zece cohorte - o legiune. Legiunile erau sustinute de ale de
cavalerie. Cel mai important ofiter inferior era centurionul, omul de care depindea disciplina si ordinea centuriei
in lupta. Acesta era ajutat de un adjunct numit optio. O legiune era condusa de un legatus, de obicei de rang
senatorial, ajutat de mai multi tribuni, adica un soi de ofiteri. Evident ca in legiune erau si acviliferi, adica
soldati care purtau cel mai important stindard al legiunii, signiferi, adica un fel de stegari si tot felul de
instrumentisti. Secretele succesului la o legiune romana era dat de trei componente esentiale, spun numerosi
specialisti: disciplina, standardele de recrutare si antrenamentul, strategia si tehnica militara.

Antrenamentele ca niste batalii

Soldatul roman, spune autorul latin Vegetius, nu era ales la intamplare. Acesta trebuia sa indeplineasca o serie
de parametrii fizici, in special. In primul rand intr-o legiune puteau fi recrutati numai cetateni romani. Cei care
nu dobandisera inca cetatenia puteau servi in trupele auxiliare. In orice caz, pentru a putea fi recrutat, cetateanul
roman trebuia sa aiba minim 17 sau 18 ani si maxim 25 de ani. Totodata el se obliga sa ramana in armata 25 de
ani. Dupa aceasta varsta era considerat "veteranus" si eliberat la vatra, primind eventual o bucata de pamant intr-
o provincie pentru serviciul militar efectuat. Conditiile fizice erau de asemenea importante.

"Tanarul soldat trebuie sa aiba o privire vie, sa-si tina capul si spatele drept, pieptul trebuie sa-l aiba lat, umerii
musculosi si puternici, degetele lungi, bratele puternice, talia ingusta, agil si cu picioare mai degraba fibroase
decat carnoase", preciza Vegetius in lucrarea sa, "De Re Militari". Tot Vegetius ne spune ca un soldat roman
trebuia sa aiba minim 1.6 metri inaltime, iar cei din prima cohorta - minim 1.77 metri inaltime. Evident
standardele nu erau respectate chiar cu sfintenie, dar se incerca sa se respecte punctele esentiale. In general erau
preferati tinerii de la tara, fiindca, spre deosebire de cei de la oras, erau obisnuiti cu munca grea si faceau fata
mai bine antrenamentelor dure. Sclavii sau cei fugiti de condamnari nu aveau voie sa se inroleze intr-o legiune.
Dupa ce fiecare barbat era distribuit catre o unitatea militara, urmau antrenamentele deosebit de dure. In primul
rand soldatii romani erau invatati cum sa parcurga distante uriase, in mars, cu echipamentul complet din dotare.

Adica cateva sulite de aruncat, o sabie lata si scurta numita gladius, un pumnal, o lance numita hasta, scutul
rectangular si mare, coiful, bagajul plus ratia de alimente. Acestia erau invatati sa parcurga peste 29 de kilometri
in 5 ore, cu tot echipamentul aferent. Totodata erau invatati sa supravietuiasca cu ratii mici. Pe langa toate
acestea, ne spune tot Vegetius, fiecare soldat era invatat sa calareasca si sa inoate. Urmau exercitii de alergare si
sarituri. Abia dupa ce invatau sa supravietuiasca si sa faca fata fizic luptelor incepeau antrenamentele si cu
arme. Soldatii romani se antrenau de obicei in unitati militare mici, in special contubernium, adica opt oameni.
Mai apoi avansau si ajungeau sa faca adevarate simulari de batalii, asa cum arata ruinele unui fort de
antrenament de la granita cu Scotia.

Antrenamentul cu arme era copiat dupa cel al scolilor de gladiatori. Un stalp de 1.82 metri era folosit pentru a-i
invata pe recruti cum sa loveasca cu sabia. Acesta facea exercitii de taiere si strapungere, dar si de parare.
Romanii preferau injunghierea, fiindca era mai mereu mortala si se potrivea tacticilor specifice de lupta. Mai
apoi soldatii invatau sa lupte intre ei. Li se dadea la inceput o sabie de lemn si un scut de rachita, mai grele decat
cele adevarate pentru a le fortifica bratele. "Nu erau invatati sa taie cu sabiile ci sa injunghie. Romanilor li se
parea usor sa invinga popoare care-si foloseau sabiile pentru a taia. Pentru ca o lovitura cu intentia de a taia, desi
data cu forta, rareori ucide. In schimb, o injunghiere, fie numai de cinci centimetri adancime, este deobicei
fatala. Pe de alta parte, daca incerci sa tai cu sabia, iti expui bratul si partea dreapta. In schimb cand impungi cu
sabia, esti aparat de scut", scria acelasi Vegetius in "Institutiile militare ale romanilor", scrisa in 390 d Hr.

Totodata, soldatul roman era invatat cum sa foloseasca pilum, o sulita pentru aruncat. Mai mult decat atat acesta
trebuia sa stie sa foloseasca si prastia, arcul, dar si armele de asediu. Instructia de baza dura cateva luni bune,
aproape un an. Cu toate acestea soldatul roman se antrena toata perioada sederii sale intr-o legiune. "Instructia
nu se termina, ci era o activitate continua pe toata durata serviciului militar, iar comandantii romani trebuiau sa-
si mentina unitatile bine instruite si pregatite pentru un razboi adevarat", precizeaza Adrian Goldsworthy in
aceeasi lucrare. De altfel stadiul de pregatire al soldatilor era atent vegheat de unii imparati romani.

Un document extrem de important vorbeste despre o vizita a imparatului Hadrian in Africa de Nord pentru a
urmari exercitiile militare executate de Legio II Augusta. Cu aceste tipuri de antrenament continue, soldatul
roman era un militar de elita al lumii antice, echivalentul trupelor speciale de astazi. Mai mult decat atat, in
randul lor se aflau multi meseriasi, iar o legiune era capabila sa ridice inclusiv poduri, sa faca drumuri si sa
amenajeze tabere fortificate. Erau un soldat fara egal in epoca sa. "Fiecare soldat da tot ce are mai bun in
antrenamente, ca si cum ar participa la o batalie reala. Tocmai de aceea, formatiile lor de lupta totdeauna sunt
bine sudate. Ei niciodata nu sunt paralizati de frica sau sfarsiti de oboseala. Inamicii lor nu sunt niciodata pe
masura lor, iar romanii mereu castiga. De fapt ar fi adevarat daca am spune ca antrenamentele lor sunt batalii
nesangeroase, iar luptele adevarate sunt antrenamente sangeroase", spunea Flavius Josephus, un istoric evreu
din primul secol al erei crestine. Deci primul secret al reusitelor militare romane este rectrutarea si pregatirea
soldatilor.

Disciplina de fier, o chestiune de viata si de moarte

O alta caracteristica aparte a armatei romane era disciplina de fier. Soldatul se angaja in fata statului printr-un
"sacramentum" ca va respecta conditiile impuse de armata. Un soldat roman trebuia sa-si pastreze cu sfintenie
locul in formatia de lupta, sa execute intocmai ordinele superiorilor si sa-si indeplineasca obligatiile trastate.
Disciplina era atat de mare, incat inclusiv pe timp de pace erau tinute evidente clare ale fiecarui soldat. Practic,
tot ceea ce facea fiecare legionar in timpul unei zile era consemnat. Iar acesta nu trebuia sa se abata de la ordine.
Totodata, trebuia sa-si mentina echipamentul bine intretinut, iar armele - gata pentru lupta. Inclusiv taberele
militare temporare sau permanente ilustrau aceasta disciplina militara romana. Erau organizate pe strazi, care
duceau catre centrul taberei, acolo unde se afla intreaga administratie a legiunii si unde avea loc, se pare, si
apelul. Totodata soldatii aveau locul lor bine stabilit in baraci sau in corturi. Fiecare isi cunostea perfect locul si
responsabilitatile. In timpul luptei niciun soldat nu avea voie sa ezite.

Nu se retragea decat atunci cand o cerea superiorul sau si era obligat sa mentina intacta formatia de lupta. Orice
abatere de la aceasta disciplina era atat de aspru pedepsita incat nimeni nu indraznea sa o incalce. De altfel,
aceasta disciplina romana a starnit admiratia contemporanilor. Polybius, de exemplu, spune ce se intampla daca
un soldat atipea in timp ce era santinela. Pur si simplu tribunul venea la el, ii atingea umarul cu un baston iar
ceilalti soldati isi ucideau camaradul acuzat de indisciplina cu pietre si bate. "Concescinta acestei extreme
severitati este ca veghea pe timp de noapte a santinelelor romane era impecabila", spunea Polybius. In
consecinta erau greu de surprins. Inclusiv Josephus, istoricul evreu, spune ca romanii nu lasau nimic la voia
intamplari si atunci cand intrau pe teritoriu inamic, prima data isi fortificau tabara si imparteau sarcinile. De
altfel intr-o legiune romana pedeapsa cu moartea era comuna. Propriu-zis era aplicata legea martiala, fara niciun
fel de judecata. Pe loc.

Un soldat putea fi omorat in bataie inclusiv pentru marturie mincinoasa, furt, homosexualitate. Culmea, un
legionar roman nu avea voie sa faca aceeasi greseala de trei ori. Daca se intampla, isi pierdea viata. Totodata
pedeapsa cu moartea era aplicata pe loc, daca dovedea lasitate pe campul de lupta, daca de frica nu indeplinea
ordinele sau daca isi arunca echipamentul pe campul de lupta, pentru a scapa. "Cei care pierdeau un scut sau o
sabie sau oricare alta arma pe campul de lupta, de multe ori se aruncau inapoi in batalie incercand sa le
recupereze sau sa scape prin moarte de inveitabila umilinta pe care o sufereau la intoarcere", preciza Polybius.

Tactica si echipament militar superior

Dincolo de pregatire fizica si disciplina, soldatii romani beneficiau de un echipament bine gandit. Erau inarmati
cu scuturi mari, care sa le protejeze trupul. Modelul s-a schimbat de-a lungul timpului. Cel clasic, cunoscut de
toata lumea, este cel dreptunghiular, semicilindric. Avea o lungime de 1.02 metri si o latime de 0.83 metri, dupa
cum arata o descoperire de la Dura Europus din secolul al III lea. Acesta avea si un umbo central, din fier, dar si
o bordura de bronz. Cantarea in jur de 6 kilograme si era tinut cu o singura mana, cu ajutorul unui maner
orizontal. Era confectionat din trei sipci de lemn lipite intre ele si avea o grosime de 5 centimetri. Era acoperit
cu un invelis de piele. Totodata, erau pictate de obicei cu insemnele unitatii. Scuturile erau folosite atat pentru
aparare, protejand mare parte a corpului dar si pentru atac, romanii lovind, cu marginile de metal sau cu umbo-
ul, inamicul.
Soldatii romani au avut insa si scuturi ovale, dar realizate pe acelasi principiu. Luptand in formatie compacta
scuturile realizau un zid eficient in calea dusmanului. De dupa aceasta protectie, legionarul roman injunghia de
obicei cu gladius, sabia scurta si groasa, fie in zona gatului, fie in zona abdomenului. Interesante sunt insa
sulitele de aruncat. De altfel, se spune ca legionarii deschideau lupta, aruncand o ploaie de sulite asupra
inamicului, inainte de a ajunge la lupta corp la corp. Sulitele erau facute in mod special, cu varf subtire, pentru a
se indoi in trupul dusmanului. Coifurile romane deasemenea aparau eficient capul luptatorilor, majoritatea fiind
dupa modele galice si mai apoi imperial-italice. De altfel, modelele de coif au plecat de la cel de tip
Montefortino, cu aparatoare la ceafa si obrazare si pana la coiful imperial italic, de la inceputul secolului al II
lea d Hr, tot cu aparatoare pentru obraji, pentru ceafa si plus o ranforsare in zona fruntii, pentru loviturile
frontale la cap.

Trupul legionarului roman era aparat la inceput de camasa de zale si mai apoi de lorica segmentata, un soi de
armura, facuta din lame metalice, care-I proteja pieptul, abdomenul, umerii si partial bratele. Romanii au
dovedit o versabilitate aparte, adaptandu-si echipamentul in functie de adversarii intalniti. Totodata, romanii au
elaborat si tactici militare complexe, bazandu-se pe mobilitatea unitatilor militare romane, cea mai
spectaculoasa fiind "testudo" ( n.r. broasca testoasa), legionarii formand un fel de cutie din scuturi atunci cand
erau atacati mai ales cu proiectile din toate partile. Inginerii romani erau capabili sa inventeze rampe, poduri si
tot felul de amenajari pentru cucerirea fortificatiilor sau pentru a facilita patrunderea legiunilor. La toate acestea
se adauga si priceperea si geniul in cateva randuri a comandantilor militari. Romanii beneficiau si de masini de
asediu performante pentru acele vremuri.

Va recomandam sa cititi si urmatoarele stiri:

Strada Octavian Augustus de langa Spitalul Judetean se inchide circulatiei de saptamana viitoare

Sulina, primul oras iluminat electric din Romania. Maretia orasului cosmopolit, unde se vorbeau toate
limbile pamantului