Politica religioasă a lui Marcus Aurelius (Antoninus)

Marcus Aurelius a fost o personalitate marcantă în istoria Imperiului Roman. Domnia sa a

fost caracterizată de schimbări de toate soiurile, de la transformări sociale și teritoriale, la
transformări politico-religioase.

Astfel, în lucrarea de față noi vom urmări, în special, politica religioasă purtată de celebrul
împărat. Însă, înainte să trecem la subiectul propriu-zis, vă voi oferi o analiză, pe scurt, a domniei
lui Marcus Aurelius prin cercetarea lucrării Pseudo-Aurelius Victor- Epitome de Caesaribus.

Victor ne povestește că Marcus Aurelius a domnit timp de 18 ani și că „împăratul a fost

înzestrat cu toate virtuțile și cu un geniu divin și, ca un soi de protector, a stat în fața vitregiilor
vremii.”

Conform culegerii de lucrări Historia Augusta, viața religioasă a lui Marcus a început de
la o vârstă foarte fragedă. Crescut în intimitatea împăratului Hadrianus, i-au fost acordate, de la
vârsta de 6 ani, distincții publice, iar la vârsta de 8 ani a fost ales în Colegiul Salienilor (preoți ai
lui Marte). Tot în această perioadă a fost făcută și o prevestire de domnie; după încheierea unui
ritual, toți preoții au aruncat coroane pe altar. Acestea au căzut pe unde s-au nimerit, în schimb,
cea aruncată de tânărul Marcus a căzut pe capul lui Marte, ca și cum ar fi fost așezată cu mâna. În
plus, autorul menționează că Marcus Aurelius a fost și mare preot, cântăreț și îndrumător; tot el
cunoștea cântecele și regulile religioase.

După preluarea puterii, împreună cu Lucius Verus, situația Imperiului Roman era una
destul de grea, ciuma secerând viețile locuitorilor, iar pericolul barbar devenind tot mai
amenințător.

În lucrarea menționată anterior apare un episod interesant care ne arată o abordare

religioasă a lui Marcus Aurelius. Împăratul a chemat preoți din toate regiunile imperiului; a
îndeplinit rituri străine și a făcut la Roma tot felul de purificări. Tot el a sărbătorit după ritualul
roman, timp de 7 zile, lectisterniile (sărbători unde se așezau la masă scaune pentru zei, ca și cum
aceștia ar fi fost invitați ca musafiri).

La moartea lui Lucius Verus, din anul 169 d.Hr., Marcus l-a numit divus, iar pentru
cinstirea memoriei sale a organizat slujbe de pomenire, a numit preoți și a acordat onoruri specifice
zeilor. O altă tragedie care a lovit viața lui Marcus a fost moartea fiului său în vârstă de 7 ani,
Verus Caesar. După un doliu de 5 zile, împăratul revine la activitățile publice; tot în acea perioadă
erau sărbătorile lui Jupiter Optimus Maximus. Conform lucrării Historia Augusta, el nu a declarat
doliu public din cauza acestei sărbători, dar totuși a decretat ca numele fiului său să fie menționat
în rugăciunile saliare.

După începerea războaielor marcomanice, un episod care merită analizat este desfășurarea
unei bătălii, unde trupele romane urmau să fie distruse de atacurile dușmanilor.

Cassio Dio, în cartea LXXI, menționează că romanii au fost salvați de o ploaie torențială
și că aceasta nu ar fi apărut fără o intervenție divină. Autorul ne povestește despre un mag egiptean
care îl însoțea pe împărat și a invocat diferiți demoni, sau chiar pe însuși zeul Mercur, care a adus
ploaia.

Tot aceeași lucrare menționează că Marcus Aurelius nu avea un interes față de magi și că
miracolul ploii s-a datorat cu totul altei forțe divine și anume, Dumnezeul creștinilor. Episodul
descrie și momentul în care prefectul praetorului se duce la împăratul îngrijorat de situația armatei
și îi spune că prin rândurile soldaților se află și creștini, iar prin rugăciunile lor obțin orice. Marcus
îi roagă pe soldații creștini să închine rugăciuni divinității lor, rugăciuni care, conform cărții, au
efect, iar romanii câștigă bătălia în cele din urmă. Scriitorul mai menționează că împăratul i-a
onorat pe creștini, denumindu-le legiunea Fulminatas, care însemna aducătoarea ploii.

Cum am precizat la începutul lucrării, Marcus Aurelius și-a dedicat viața virtuților,
informație consolidată și în lucrarea lui Dio: „cea mai mare parte a vieții a consacrat-o
binefacerilor, virtute căreia i-a închinat un templu pe Capitoliu, denumindu-l cu un apelativ cu
totul aparte.”

În lucrarea de față am arătat pe scurt politica religioasă a împăratului Marcus Aurelius, dar
un lucru important de menționat este că acest împărat a fost, mai presus de toate, un filosof, iar
această calitate nu-l lăsa să creadă în viața de după moarte sau în intervenția vreunei puteri
supranaturale. Totuși, el a pus în prim plan și a respectat tradițiile religioase romane; de exemplu,
împăratul, după fiecare victorie împotriva dușmanilor aducea numeroase jertfe divinităților.
Împăratul ajunsese să fie ironizat de contemporani punând următoarele cuvinte în gura unor boi:
„Împărate, dacă iarăși te vei întoarce învingător nu va mai rămâne niciunul dintre noi.”