Regi barbari, Generali romani simul

Istoricul păgîn Zosimos (sec. V) îl acuza pe Constantin că a fost primul dintre suveranii romani
care a introdus barbari în armata romană. Această opinie reflectă atitudinea sa anticreștină, în general,
anticonstantiniană, în special. De fapt, recrutarea barbarilor în armata romană a început de timpuriu, cel
puțin de la jumătatea sec. al II-lea.
Astfel, Cassio Dio, în Istoria Romană și autorul anonim al culegerii de biografii imperiale
cunoscută drept Istoria Augusta menționează că primele recrutări au început sub Marcus Aurelius (161-
180), cînd s-au înființat unitățile numite “numeri”. Aceste unități speciale recrutate din sînul barbarilor
foloseau armele, armurile și chiar propria limbă în folosul armatei romane. Crearea lor este strîns legată
de războaiele marcomanice, cînd armata romană a suferit pierderi, în special din cauza ciumei, nereușind
să facă față presiunii barbare din nord.
Informațiile din această perioadă despre prezența barbarilor în armata romană, sunt puține, așa
cum este o inscripție funerară descoperită la Aquincum (în apropiere de Budapesta), publicată pentru
prima oară de către Theodor Mommsen. Deși cu un text relativ scurt, de doar două rînduri, ea stîrnește
curiozitatea pînă în ziua de astăzi. Textul este:
“Francus ego cives, Romanus miles in armis,
egregia virtute tuli bello mea dextera sem[p]er”.
“Eu, franc, cetățean roman, soldat în arme,
cu un curaj exemplar obținut în război”.
Din păcate, inscripția nu menționează numele celui pentru care s-a pus.
Recrutările barbarilor au continuat în secolele II-III, conform școlii anglo-saxone, de istorie
militară a Imperiului Roman, acestea cunoscînd apogeul sub domina lui Teodosius cel Mare (379-395),
care a incercat să refacă armata romană după dezastrul de la Adrianopol (378). Însă, conform noilor
cercetări, efectuate mai ales de istoricul italian Marco Rocco, s-a demonstrat că recrutările masive de
barbari s-au produs în vremea constantinizilor, fapt care dă dreptate lui Ammianus Marcellinus și lui
Zosimos.
În contextul acestei discuții despre barbari în armata romană, în rîndurile de mai jos vom face un
studiu prosopografic al regilor și aristocraților germani care au slujit în armată, pe baza informațiilor din
Res Gestae ale lui Ammianus Marcellinus, redactate în jurul anului 390.
Ammianus Marcellinus (apr. 330-390) este ultimul mare istoric latin păgîn care a redactat o
istorie a Imperiului Roman în XXXI de cărți ce înfățișau evenimentele de la domnia lui Nerva (96) pînă la
bătălia dezastruoasă dintre romani si goți de la Adrianopole din august 378; s-au păstrat doar cărțile XIV-
XXXI, care narează istoria Imperiului dintre 353-378. El a cunoscut îndeaproape evenimentele care au
avut loc în epoca sa, precum și pe protagoniștii lor. Astfel, a dezvoltat o simpatie pentru anumite
personaje, precum Ursicinus, comandantul său, dar și pentru împăratul Iulianus, pe care îl considera un
restaurator al valorilor romane tradiționale. De asemenea, el este un critic aspru al lui Constantius al II-
lea, al împăraților Valentinian și Valens, dar și al altor personaje din cercurile puterii.
Studiul nostru prosopografic urmează criteriile prevăzute de cea mai cunoscută realizare în
domeniu pentru Antichitatea tîrzie – Prosopography of the Late Roman Empire. Astfel, în prezentarea
personajelor alese vom avea în vedere următoarele aspecte:
 Numele
 Statutul social ca „barbar”
 Cariera în armata romană
 Evenimentele -în care a fost implicat
-militare și politice
 Mențiuni din alți autori

Mallobaudes: franc de origine

 TRIBUNUS SCHOLAE ARMATURARUM (354-355)

 REX FRANCORUM ET COMES DOMESTICORUM (378)

Mallobaudes se implică activ în combaterea acuzațiilor false care i se aduc lui Silvanus, alături de el fiind
și Mallarichus. Mai tîrziu îl vom întîlni de partea lui Gratianus, în 378, avînd titlul de REX
FRANCORUM și COMES DOMESTICORUM. Mallobaudes este amintit și datorită rolului însemnat în
conflictul dintre Gratianus si Macrianus, regele alaman, conflict care se va încheia cu pacea, Macrianus
devenind astfel prieten și aliat al Romei. Ammianus afirmă că Mallobaudes a fost un rege războinic.

Vadomarius: alaman de origine

 ALAMANORUM REGES (354)
 DUX PHOENICES (361-366)
 EX DUCE ET REGE ALAMANNORUM (365-366)
Prima relatare despre acest personaj îl ilustrează ca fiind rege al alamanilor și dușman al Romei, fiind
implicat într-un conflict cu Constantin, conflict încheiat cu victoria romanilor, Vadomarius implorînd
pacea. După asasinarea fratelui său, Gundomadus, și el de asemenea rege, el va încerca prin toate
mijloacele să rămînă un prieten devotat romanilor și în special lui Constantius.
Din cauza acestei prietenii, el va fi implicat în lupta pentru tron care s-a desfășurat între Iulianus
și Constantius al II-lea. Acesta este pus de Constantius să atace granițele Gallei și să-l țină ocupat pe
Iulianus. Însă acest plan nu va fi dus la bun sfîrșit, întrucît Iulianus îl va răpi și-l va trimite cît mai
departe, în Hispania, unde știa că Vadomarius nu va mai reprezenta niciun pericol. Conform spuselor lui
Ammianus, citez: “ fie că aceste acțiuni erau neplăcute și primejdioase, putînd ajunge la complicații foarte
grave, Iulianus s-a gîndit la o ultimă soluție, anume de a-l răpi pe neașteptate pe Vadomarius ca să-și pună
în siguranță liniștea sa și a provinciilor”.
Vadomarius își face apariția în timpul conflictului lui Valens cu uzurpatorul Procopius. El este
trimis la comanda unor unități experimentate, să asedieze orașul Niceea, oraș ocupat de Procopius.
Vadomarius va mai juca un rol important în conflictul în care Sapor amenința granițele romane. El,
împreună cu comitele Traianus vor înfrînge armatele persane la bătălia de la Vagabanta, o victorie care va
pricinui mari pierderi efectivelor persane.
Din păcate, informații despre moartea sa și împrejurările în care a murit nu s-au găsit. Totuși, știm
că a avut un fiu, care va deveni, la rîndul lui, rege al alamanilor. Acest fiu va muri asasinat.

Fraomarius : alaman de origine

 TRIBUNUS NUMERI ALAMANNORUM (372)
 REX BUCINOBANTES ( ALAMANNORUM) (372)
Fraomarius a primit titlul de Rege în Bucinobantes, lîngă Mainz, de către Valentinian I, ca
succesor al lui Macrianus dar nu a reusit să iși consolideze poziția. La scurt timp după aceea, i s-a dat
gradul de TRIBUNUS în Britania și a fost desemnat comandant al unei unități de alamani.

Flavius Richomeres: franc de origine

 COMES DOMESTICORUM (377-378)
 MAGISTER MILITUM PER ORIENTEM (383)
 CONSUL prior (384)
 COMES ET MAGISTER UTRIUSQUE MILITAE (388-393)
Richomeres este menționat ca avînd rolul de a-l înlocui pe Frigeridus, care era bolnav și citez:
“doar pentru că Frigeridus suferea de picioare sau motiva că e bolnav doar pentru a nu intra in
focul luptelor.”
El va prelua comanda trupelor galice și panonice și se va alătura generalilor lui Valens în
războiul împotriva goților. Din nefericire, din cauza lui Mallobaudes, acesta nu va ajunge cu un
efectiv prea mare de trupe în Tracia, deoarece mulți soldați au dezertat și l-au părăsit pentru a
apăra Gallia.
Înainte de a începe bătălia de la Adrianopol, liderul got Fritigern, temîndu-se de un dezastru
pentru el și pentru poporul său, va încerca să semneze tratative cu romanii, cerînd un ostatic
pentru garanția acestora. Chiar dacă este propus tribunul și ruda lui Valens, Equintus, acesta
refuză, pe motiv că ar mai fi fost ostatic la barbari. În locul său se va oferi Richomeres.
În timp ce se desfășurau negocierile de pace, pe cîmpul din fața Adrianopolului, trupele
de săgetători și scutari, conduse de Bacurius și Cassio atacă prin surprindere tabăra goților,
anulînd astfel orice încercare de pace. După începerea bătăliei din apropierea Adrianopolului,
anul 378, bătălie încheiată cu victoria totală a goților și moartea împăratului Valens, alături de
pierderea unor bune efective ale armatei răsăritului. Richomeres reușește să se retragă din iureșul
bătăliei și astfel își salvează viața.
Flavius Richomeres va muri înainte să înceapă campania lui Theodosius împotriva
uzurpatorului Eugenius.

Flavius Merobaudes: numele său segerează că ar fi avut origine germană

 MAGISTER PEDITUM (375-? 388)
 CONSUL posterior (377)
 CONSUL II prior (383)
 CONSUL III (388) ?
Flavius Merobaudes a fost ofițer în armata lui Iulian în 363 și a escortat trupul împăratului la
Tarsus pentru înmormîntare. În 375, a fost avansat de către Valentinian la gradul de MAGISTER
PEDITUM. Conform lui Zosimos, acesta a fost un soldat foarte experimentat.
În scrierile lui Ammianus, îl întîlnim de asemenea, cu gradul de MAGISTER
PEDITUM, în timpul campaniei panonice, cînd Imperiul Roman era amenințat de triburile
cvazilor. Acesta este trimis, împreună cu Sebastianus să jefuiască și să incendieze districtele
barbare, Ammianus caracterizînd acest personaj ca posedînd o inteligență pătrunzătoare. După
moartea lui Valentinian, survenită în urma unui atac cerebral, Merobaudes, împreună cu alți
generali din armata romînă îl proclamă Augustus pe Valentinian al II-lea, fiul defunctului
împărat.
Conform prosopografiei Imperiului Roman Tîrziu, Merobaudes, împreună cu Gratian,
dețin gradul de consul, ulterior, împreună cu alte personalități ale vremii.
În anul 383, îl va ajuta pe uzurpatorul Maximus să treacă în Gallia. Nu știm sigur dacă el și-a
păstrat gradul de MAGISTER PEDITUM sub domnia lui Maximus, dar știm că a primit gradul
de consul împreună cu acesta. Moartea acestui personaj complex a survenit în urma sinuciderii,
el săvîrșind acest act înainte de ultima etapă a războiului dintre Maximus și Theodosius.

SILVANUS : franc de origine

 TRIBUNUS SCHOLAE ARMATURARUM (351)
 MAGISTER PEDITUM (352-353-355)
TRIBUNUS SCHOLAE ARMATURARUM sub uzurpatorul Magnentius, dar înainte de bătălia
de la Mursa din 351, acesta îl va părăsi pe uzurpator și se va întoarce la Constantius al II-lea,
obținîndu-și astfel iertarea.
Mai tîrziu va fi avansat la gradul de MAGISTER PEDITUM, de către Constantius al II-
lea, pentru a lupta împotriva triburilor barbare, în special alamane, care jefuiesc și incendiază
Gallia. Conform spuselor lui Ammianus, alegerea lui Silvanus a fost făcută din cauza intrigilor
lui Arbitio, un dușman înfocat al lui Silvanus. După ce Silvanus și-a preluat funcțiile, un oarecare
Dinamicus, slujbaș la serviciile de transport ale împăratului, îi va cere generalului cîteva scrisori
de recomandare, acesta oferindu-i-le fără nici cea mai mică bănuială.
Acest Dinamicus va modifica scrisorile primite de la Silvanus și-l va acuza pe acesta, că
prin intermediul lor, el încearcă să obțină sprijin pentru uzurparea și obținerea tronului imperial,
aceste acuzații fiind total false. Chiar dacă la curte, aceste scrisori vor crea mare vîlvă și vor
spori intriga, apar tabere pro și contra nevinovăției lui Silvanus. Astfel, Malarichus și
compatrioții săi franci, vor încerca, conform spuselor lui Ammianus, prin “metode necesare și
utile” să pună capăt acuzațiilor ce i se aduc lui Silvanus. Taberele adverse vor încerca dimpotrivă
să sporească intriga și acuzațiile ce i se aduc personajului nostru.
În timp ce la curte se derulau toate acestea, Silvanus se găsea la datorie, în orașul
Agrippina, în cele din urmă auzind și el de capcana ce i se întinsese. Acest general capabil, cum
era considerat de Constantius, se găsea într-o situație disperată, neștiind ce să facă pentru a-și
salva viața. Conform spuselor lui Ammianus, primul său gînd a fost să fugă la compatrioții săi
franci, însă este oprit de către Laniogaisus, tribun al gărzilor imperiale, de asemenea, franc, care
îi spune că dacă se va întoarce la barbari va fi ucis sau trimis înapoi Romei contra unei sume de
bani. În consecință, ultima soluție la care recurge, neavînd altele la dispoziție, este de a se declara
împărat. El, oferind daruri și promisiuni armatei, se împodobește cu purpura de la dragoni și cu
insignele smulse de la steaguri și se declară astfel Augustus.
Aflînd această veste, Constantius al II-lea va convova un consiliu de urgență care să-i
ofere soluții pentru această criză. Singura soluție a consiliului, este chemarea generalului
Ursicinus.
Acest franc își va afla moartea asasinat de Ursicinus, care îl păcălește, spunîndu-i că
împăratul, Constantius îl va ierta. Ammianus povestește că Silvanus, în momentul morții se afla
într-o capelă de rit creștin și este smuls cu forța de către oamenii lui Ursicinus și înjunghiat cu
brutalitate. Marcellinus afirmă că astfel moare un general cu merite militare, loial și nevinovat,
dar țintă a intrigilor și a urii membrilor palatului.
Concluzionînd, Ammianus Marcellinus concentrează sursa literară cea mai reprezentativă
pentru studiul prosopografic al prezenței unor reprezentanți ai externae gestae în structurile de
comandă ale armatei romane din sec. al IV-lea (în afară de germanici, el mai menționează și
membri ai altor popoare, de exemplu: Pappa, regele Armeniei și prințul persan, Hormisdas).