FURCILE CAUDINE

Razboaiele Samnite
PRIMUL RAZBOI (343 I.HR- 341 I.HR)
Timp de secole triburile de samniți (sau sabelli) care trăiau în munții Apenini s-au luptat
pentru a deschide o cale spre câmpie și la Marea Mediterană. Dar etruscii și latinii i-au ținut în șah,
astfel încât în ultima sută de ani direcția lor de expansiune nu au fost spre Lazio, ci spre est și sud-
est. Atacurile s-au mai slăbit pe măsură ce s-au obișnuit cu o viață mai civilizată în noua zonă
(în regiunea Campania) și au devenit mai puțin războinici și mai prost echipați pentru a face față
fraților samniți din munți. La mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., grupul cel mai puternic din munți,
o confederație de samniți, a năvălit în vale asupra precursorilor lor mai civilizați din Campania. Mai
la est și sud, lucanii și bruttii[1] erau presați de coloniile grecești din Magna Graecia. Războinicii,
păstori samniți de pe înălțimile din apropiere, intenționau să utilizeze pajiștile câmpiilor pentru
animalele lor: terenuri pe care oamenii de la câmpie le îngrădiseră. Grecii au cerut ajutor Epirului;
cei de la câmpie (adică din Campania) au cerut sprijin Romei. Roma le-a venit în ajutor. Trimișii
romani au mers la conducătorii samniților de pe înălțimi pentru discuții, dar au fost tratați în mod
grosolan. Războiul între Roma și samniți era iminent.
Primul război samnit a fost scurt. Acesta a fost marcat de victorii romane pe câmpul de luptă
și de o revoltă din partea soldaților, care a fost stinsă de atașamentul față de
distinsul dictator Marcus Valerius Corvus. Despre Marcus Valerius Corvus se spunea că în tinerețe
a învins în luptă un campion galic. Războiul a durat doi ani, sfârșindu-se în anul 341 cu Roma
triumfătoare și samniții dispuși să facă pace.
Războiul a fost încheiat de o pace pripită pentru că romanii au dezertat pentru a suprima o
revoltă a aliaților lor latini. Membrii Ligii Latine au fost forțați să intre în Războiul Samnit fără
consultarea lor, astfel încât ei au respins dependența lor față de Roma.
Primul război samnit a dus la dominația romană asupra unor terenuri extrem de bogate din
Campania cu capitala la Capua. Istoricii romani și-au modelat descrierile despre începutul acestui
război pe baza relatărilor istoricului grec Tucidide despre izbucnirea Războiului
peloponesiac dintre Atena și Sparta. Cu toate acestea, probabil că ei au spus adevărul că cei din
zonele de câmpie i-au chemat pe romani pentru a-i ajuta contra celor din munți. Dacă este adevărat
acest lucru atunci acest incident este primul din multele cazuri când Roma a plecat la război după
ce a fost invitată într-o alianță de către un stat mai slab aflat deja la război și primul caz când după
ce a distrus amenințarea a asimilat și pe statul aliat - pe cel care i-a cerut ajutorul. În orice caz, din
acest moment regiunea Campania a devenit puternic atașată de Roma, acordându-se locuitorilor de
aici cetățenie romană, dar fără drept de vot (civitas sine suffragio). Regiunea Campania a dus la
creșterea puterii Romei și a măririi forței sale de muncă
AL DOILEA RAZBOI (326 I.HR- 304 I.HR)
Samniții În 327 războiul a început iarăși între samniții de pe dealuri și cei așezați în câmpia
din Campania. au întemeiat o garnizoană la Napoli — orașul locuit de greci. Din nou, cei de la
câmpie au solicitat ajutor Romei și din nou Roma a mers la război împotriva samniților. Curând
romanii s-au confruntat cu samniții în mijlocul văii râului Liris, începând astfel Al Doilea Război cu
Samniții sau Marele Război cu Samniții (326-304 î.Hr.) care a durat douăzeci de ani. În prima
jumătate a războiului Roma a suferit înfrângeri grave, dar în a doua jumătate a început refacerea
Romei și reorganizarea armatei sale care a dus la victoria finală.
 La început, armatele romane au ieșit biruitoare astfel încât în 321 î.Hr. samniții au cerut pace.
Dar condițiile oferite au fost atât de severe încât acestea au fost respinse și războiul a continuat.
În același an (321 î.Hr.), doi consuli, conducând o forță invadatoare în Samnium, au fost
prinși într-o trecătoare montană cunoscută sub numele de Caudium. Aici n-au putut nici să
avanseze, nici să se retragă astfel încât după o luptă disperată, trupele romane ar fi fost anihilate
dacă nu ar fi acceptat condițiile umilitoare impuse de conducătorul samniților victorioși, Gaius
Pontius. Trupele au fost dezarmate și obligate să treacă pe sub un jug, om după om, ca un dușman
învins și demn de rușine. Acest ritual străvechi era o formă de subjugare prin care cel învins trebui
să se plece și să treacă pe sub un jug care era folosit de obicei la boi. (În acest caz jugul a fost
făcut din sulițele romanilor, iar cea mai mare rușine a unui soldat roman era să-și piardă sulița).
Șase sute de Equites au trebuit să fie predați ca ostatici. Între timp consulii captivi au semnat
un tratat de pace pe cinci ani în condițiile cele mai favorabile pentru samniți. Istoricii târzii romani, cu
toate acestea, au încercat să nege această umilință, inventând faptul că Roma a respins pacea și s-
a răzbunat pe samniți.
Războiul a stagnat timp de cinci ani. Roma a așteptat ca tratatul să expire, între timp
consolidând armata sa prin mărirea numărului de recrutări.
În 320 și 319 î.Hr., romanii s-au întors pentru a se răzbuna contra samniților și i-a învins în
ceea ce istoricul roman Titus Livius a descris ca fiind unul dintre cele mai mari evenimente din
istoria romană. Dar, în 315 î.Hr., după reluarea ostilităților, Roma a suferit o înfrângere zdrobitoare
la Lautulae.
Până în 314 î.Hr, succesul părea să fie de partea C. Campania a fost pe punctul de a
abandona Roma. Pacea a fost stabilită între Roma și unele orașe samnite. Apoi, în 311 î.Hr.,
orașe etruscilor au decis să se alăture samniților în lupta contra puterii romane. Intervenția etruscilor
în 311 î.Hr. a făcut ca pacea ce dura de patruzeci de ani de să se termine.
După primul șoc romanii au învins continuu pe ambii lor dușmani. Războiul a devenit un fel
de concurs pentru dominația Italiei. Între 311 și 304, romanii și aliații lor au câștigat o serie de
victorii atât împotriva etruscilor (310 la Perusia), dar și contra samniților. În 308 etruscii au cerut
pace care le-a fost acordată în condiții severe. În 304 samniții au cerut pacea, care le-a fost
acordată în condiții probabil severe, dar nu zdrobitoare. Pentru a se asigura, romanii au cerut să
facă inspecții periodic. Pacea a fost stabilită între romani și samniți până în anul 298.
Surse antice indică că Roma a adoptat falanga (formații dense de hopliți) de la etrusci
(folosite în secolul al VI-lea și al V-lea î.Hr.), dar mai târziu au preluat de la samniți sistemul bazat
pe manipule, probabil din cauza succeselor militare a samniților contra Romei. Formațiile tip
manipule erau mult mai flexibile și permiteau manevre mai complexe.
În timpul acestor ani, Roma a organizat o marină rudimentară, a construit primele drumuri
militare (construcția la Via Appia a început în 312 î.Hr., iar la Via Valeria în 306) și a mărit taxele și
efectivele militare așa cum reiese din creșterea numărului de tribuni militari aleși de la 6 la 16.
În perioada 334–295 î.Hr., Roma a întemeiat 13 colonii împotriva samniților și a creat șase
noi triburi rustice în teritoriul anexat. În ultimii ani de război, romanii și-au extins puterea lor și în
nordul Etruriei și Umbriei. Câteva campanii încununate de succes au forțat orașele din aceste zone
să deină aliați ai Romei.

AL TREILEA RAZBOI (298 I.HR-290 I.HR)

În perioada dintre războaie, Republica romană a continuat să-și extindă puterea sa în Italia
centrală. Tribul Aequi a fost zdrobit într-o scurtă campanie în 304 î.Hr.. Triburile
vecine, abruzzii, marsii, paelignii, marrucinii și frentanii au încheiat tratate de alianță permanentă cu
Roma în același an. Vestinii au făcut același lucru în 302 î.Hr.. Roma a consolidat aceste victorii
întemeind colonii la Sora, Alba Fucens și Carseoli. Ostilitățile cu etruscii au fost reluate în 302 și în
299 Roma a capturat orasul umbrian Nequinum. Din această cauză, la izbucnirea celui de-al treilea
război cu samniții în 298, romanii au fost din nou nevoiți să lupte pe multiple fronturi. Al treilea
război reprezintă prima încercare a oamenilor din Italia să se unească împotriva Romei, forțele
samnite fiind aliate cu etruscii, umbrianii și galii din nord[3].
În 298 î.Hr. romanii au ales pe consulii L. Cornelius Scipio Barbatus și Cn. Fulvius Maximus
Centumalus. Sarcofagul primului s-a păstrat și pe el este inscripționat un epitaf care pretinde că
ei au capturat Taurasia și Cisauna în Samnium, au supus toată Lucania și au adus ostatici.
[4]
Inscripția nu precizează în ce an au avut loc aceste evenimente, dar este sigur că se referă la
isprăvile lui Scipio în timpul consulatului său. Data exactă a inscripției este disputată, dar se
estimează că se referă la perioada jumătatea celui de-al treilea secol - începutul celui de-al doilea
secol î.Hr.. Totuși chiar dacă ultima dată este corectă, totuși ea este cea mai veche mărturie care
se păstrează despre războaiele samnite.
Potrivit lui Titus Livius și Dionis din Halicarnas războiul a început ca urmare a unui atac al
samniților contra lucanianilor. Nefiind în stare să reziste, lucanianii au trimis ambasadori și ostatici la
Roma pentru a stabili o alianță. Romanii au acceptat oferta și au trimis fețiali] pentru a insista ca
samniții să evacueze Lucania, aceștia au refuzat și războiul a început. Dacă Scipio a fost cel care a
negociat tratatul cu lucanianii și a primit ostaticii, atunci se explică de ce mai târziu a afirmat că
a subjugat și Lucania. Potrivit lui Dionis adevărata cauză a războiului a fost nu compasiunea pentru
lucani a romanilor, ci teama lor că samniții vor deveni și mai puternici dacă subjugă pe lucani. Roma
posibil că a dorit să provoace în mod deliberat un nou război, aliindu-se cu dușmanii samniților.
Titus Livius spune că în 298 consulii au împărțit între ei comanda militară. Scipio a primit
Etruria și Fulvius Samnium. Apoi Scipio a mărșăluit spre Volaterrae unde a dat o luptă nedecisivă
contra etruscilor înainte de a se retrage la Falerii. Aici și-a așezat tabăra și a început să atace
ținuturile etruscilor. Între timp se pare că Fulvius a câștigat o bătălie contra samniților la Bovianum și
apoi a atacat și a cucerit mai întâi Bovianum și mai târziu Aufidena. Pentru victoriile sale contra
samniților, Fulvius a sărbătorit printr-un triumf. Scrieriie lui Frontinus spun despre trei strategii ale lui
"Fulvius Nobilior" în timpul luptei contra samniților în Lucania. Cognomenul Nobilior nu apare
înregistrat nicăieri înainte de anul 255, cu mult timp după terminarea războaielor samnite. Prin
urmare o explicație plauzibilă este că acest Nobilior este o greșeală și cele trei strategii trebuiesc
atribuite consulului din 298. Totuși, așa cum este menționat mai sus, epitaful lui Scipio revendică că
acesta a luptat contra samniților, dar nu la Bovianum și Aufidena, ci la Taurasia și Cisauna.
Taurasia probabil că este localizată în valea Tammaro, locația Cisaunei este necunoscută.
[5]
Problema este complicată de Fasti Capitolini , potrivit căruia Fulvius a fost triumfător atât contra
samniților cât și împotriva etruscilor.
Primul, al doilea și al treilea război al Republicii Romane cu triburile samnite a durat 67 de
ani și a implicat aproape toate statele din Peninsula Italică. Șirul de lupte s-a încheiat cu dominația
romană asupra samniților. Samniții, care stăpâneau Apeninii la sud-est de Lazio, au fost printre
primii adversari mai puternici ai Romei.
Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orășel din Italia: Caudium, în
apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae
Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strîmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar
numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut, dacă Pontius Herennius, generalul
unui popor foarte mîndru – Samniții – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult,
tratamentul cel mai rușinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) și
sînt povestite de Titus Livius în cartea IX De la fundarea Romei (vol. II, Ed. Științifică, 1959, p. 229-
239). Samniții, vlăguiți de atîtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de
ani, le-au trimis și toți prizonierii înapoi și le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au
refuzat pacea. Mînios față de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un
șiretlic, oștile romane în defileul numit „Furcile caudine” și nu le-a îngăduit să iasă din această
capcană decît după ce au depus armele și veșmintele și după ce au trecut sub un jug, în strigătele
de ocară ale trupelor samnite. Expresia „a trece prin furcile caudine” a intrat în toate limbile spre a
desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiții grele, înjositoare. În poezia Un cîntec barbar,
Coșbuc scrie: „În togă, plîngînd de rușine, I-om trece prin furci caudine”.