RAZBOAIELE PUNICE

264-146 î.Hr

Războaiele Punice au fost o serie de trei războaie purtate între Roma și Cartagina în perioada
264-146 î.Hr. Au purtat această denumire după numele de puni pe care romanii îl dădeau
cartaginezilor. Limba vorbită era punica, o limbă semită, derivată din feniciană.
Cele trei au fost:
-Primul Război Punic între 264-241 î.Hr.
-Al Doilea Război Punic între 218-201 î.Hr.
-Al Treilea Război Punic între 149-146 î.Hr.

CAUZA:
În urma cuceririi Italiei, Roma a devenit o mare putere rivalizând cu statele civilizate din
bazinul Mării Mediterane, îndeosebi cu Cartagina, vechea colonie-feniciană. În politica ei de
expansiune, Roma se va ciocni de Cartagina, cu care va purta trei războaie grele, cunoscute sub
numele de războaie punice.
Cartagina era statul cel mai puternic din apusul bazinului Mării Mediterane. Ea deţinea
supremaţia economică şi politică în această parte a lumii. În timpul luptelor de cucerire a Italiei,
Roma avusese legături şi chiar încheiase tratate cu Cartagina, recunoscându-i supremaţia în Marea
Mediterană. Dar după ce devenise stăpân peste întreaga Italie, statul roman a căutat să cucerească
noi teritorii, pentru procurarea de sclavi şi pentru îmbogăţirea proprietarilor de pământ şi
negustorilor romani.
Aşadar, principala cauză a războaielor punice a fost lupta între Roma şi Cartagina pentru
supremaţia economică şi politică în bazinul Mării Mediterane. Din această cauză, războaiele punice
au avut un caracter de jaf şi cotropire de ambele părţi

Toate cele trei războaie s-au terminat cu victoria Romei, în cele din urmă Cartagina fiind
cucerită de către romani. Primele două războaie au fost foarte echilibrate, Roma fiind foarte aproape
de fiecare dată de a pierde războiul. Al treilea război a fost mai mult o expediție de pedepsire,
raportul dintre cele două puteri fiind clar în favoarea Romei.
 PRIMUL RAZBOI PUNIC
264-241 î.Hr

Timp de 23 de ani cele două puteri și-au disputat supremația în bazinul vestic al Mării
Mediterane. Cartagina, aflată în Tunisia de azi, era cea mai puternică putere maritimă din vestul
Mării Mediterane la începutul conflictului. De asemenea, Roma domina Peninsula Italică și își
dorea victoria, dar era greu de obținut o victorie decisivă.
Prin anexarea Italiei de sud, Roma se învecina acum cu Sicilia, insulă foarte bogată, care deţinea o
poziţie importantă pentru navigaţie în Marea Mediterană. Sicilia era împărţită între oraşele greceşti,
în frunte cu Siracuza, care stăpâneau partea de răsărit a insulei, şi cartaginezi, care stăpâneau părţile
de apus. Profitând de rivalitatea dintre cei doi stăpâni ai Siciliei, romanii au căutat să se folosească
de orice prilej care li se putea oferi ca să cucerească Sicilia. Pentru aceasta, Roma s-a folosit de
cearta dintre Siracuza şi mamertini, originari din Campania, foşti mercenari în armata siracuzană,
care la reîntoarcerea spre Italia au ocupat Messana. Siracuzanii au reuşit să-i înfrângă, însă
cartaginezii au profitat de înfrângerea mamertinilor şi au ocupat ei Messana. Atunci, mamertinii au
cerut ajutor Romei, care s-a grăbit astfel să intervină alungându-i pe cartaginezi din Messana.
Atunci Cartagina a declarat război romanilor.
Roma a câștigat războiul după 23 de ani de conflicte dure și a devenit puterea năvală
dominantă în Marea Mediterana. După război, ambele puteri erau extenuate demografic și financiar:
-Romanii au pierdut 700 de vase din cauza vremii proaste, plus mulți marinari
-Cartagina a pierdut 500 de vase și un număr mare de marinari.

Termenii tratatului lui Lutatius au constat în cerințe dure impuse Cartaginei de către Roma:
 Cartagina trebuia să evacueze Sicilia și Insulele Aegates;
 Cartagina trebuia să elibereze și să înapoieze prizonierii de război fără să ceară o anumită
plată, pe când aceasta trebuia să plătească ca să i se înapoieze prizonierii cartaginezi;
 Cartagina se va abține să atace Siracuza și aliații Romei;
 Cartagina va transfera un grup de insule mici din nordul Siciliei-Insulele Aeoliene și Ustica
sub autoritatea Romei;
 Cartagina va evacua toate insulele mici dintre Sicilia și Africa (Pantelleria, Linosa,
Lampedusa, Lampione și Malta);
 Cartagina va plăti 2200 de talanti de argint (66 tone) anual, timp de 10 ani, că indemnizație
de război, plus o indemnizație adițională de 1000 de talanti (30 de tone) imediat

AL DOILEA RAZBOI PUNIC

218 î.Hr. - 201 î.Hr.

Războiul a fost pornit de cartaginezi, care au dorit să se răzbune pentru înfrângerea

pricinuită în primul război punic. Ca urmare, războiul a avut o amploare mai mare în ceea ce
privește persoanele implicate, costurile economice și umane, impactul decisiv istoric, politic, social
în întreagă lume mediteraneană. Spre deosebire de Primul Război Punic, care a cuprins doar lupte
navale, al doilea război punic a fost o succesiune continuă de lupte terestre prin dispunerea
infanteriei, cavaleriei și elefanților. S-a făcut uz și de forțe navale, dar pentru a menține pozițiile
armatelor și a susține acțiunile sau pentru a trimite diplomați dintr-un loc în altul. Deși războiul a
fost perceput ca fiind doar invazia lui Hannibal în peninsula italică, de fapt, întreagă Mediterană a
fost implicată direct și indirect în disputa dintre Roma și Cartagina, fiind scena unor confruntări în
Iberia, Gallia, Gallia Cisalpină, Italia și nordul Africii, iar diplomații celor două tabere beligerante
porneau spre Numidia, Grecia, Macedonia, Siria, Asia Mică și Egipt. Al doilea război punic este
considerat a fi războiul desfășurat la cea mai mare scară din antichitate.
Al Doilea Război Punic a suscitat un mare interes în rândul istoricilor, figura centrală a
acestui conflict este fără îndoială Hannibal Barca, general cartaginez care, prin acţiunile sale
îndrăzneţe, a pus în pericol însăşi soarta Romei. Campania lui Hannibal pe pământ italic a urmărit
să distrugă Roma la ea “acasă”, prin atragerea romanilor în bătălii în care superioritatea lor
numerică să fie anihilată cu ajutorul unor tactici geniale. În acelaşi timp, Hannibal a plănuit să
atragă de partea Cartaginei pe aliaţii Romei în speranţa că, în cele din urmă, Cetatea Eternă va cere
pace.
Cartagina nu era pregătită să susţină un război pe termen lung, deoarece resursele pe care le
putea angaja în conflict erau inferioare celor pe care le putea mobiliza Roma. Hannibal spera să
desfăşoare o campanie fulgerătoare, încununată de o victorie decisivă, înainte că Roma să angajeze
în conflict întregul potenţial militar de care dispunea. În strategia lui Hannibal, domeniile
cartagineze din Hispania aveau un rol crucial; ele puneau la dispoziţie cartaginezilor atât resurse
materiale, în special argint, cât şi o bază demografică de unde erau recrutate trupele necesare
susţinerii războiului.
Roma a reacţionat rapid la acţiunile întreprinse de Hannibal, cea mai importantă decizie
fiind aceea de a trimite un corp expediţionar în Hispania, cu misiunea de a distruge armata
cartagineză din acest teritoriu şi de a aservi intereselor Romei populaţia şi resursele naturale din
Peninsula Iberică. Se urmărea astfel izolarea lui Hannibal de cel mai important centru de
aprovizionare cu trupe şi materiale de război, şi mai mult decât atât, mărirea capacităţii de luptă a
armatei romane prin folosirea în propriul interes a resurselor de origine hispană. Această decizie a
avut un rol major în evoluţia războiului, a contribuit la victoria Romei, alături de strategia de
temporizare şi evitare a unei confruntări decisive în Italia.
Hannibal a pus capăt celui de-al doilea război punic. Termenii stricți ai predării lui Scipio au
fost:
-să predea toate navele de război și elefanții
-să nu facă război fără permisiunea Romei
-să plătească Roma peste 10.000 de talente în următorii 50 de ani.

Termenii au inclus o condiție suplimentară, dificilă:

-dacă cartaginezii înarmați vor traversa o graniță, romanii au atras mizeria, înseamnă automat război
cu Roma.

AL TREILEA RAZBOI PUNIC

149-146 î.Hr

A fost un conflict mult mai mic decât primele două războaie punice, fiind constituit de fapt
dintr-o singură bătălie: Bătălia pentru Cartagina.
În timp ce romanii purtau lupte pentru cucerirea Peninsulei Balcanice, Cartagina se ridicase
din nou, datorită refacerii şi înfloririi economiei ei. Îndeosebi, plantaţiile de viţă-de-vie şi de măslini
au contribuit la renaşterea comerţului cartaginez. Acest fapt a început să-i neliniştească din nou pe
romani, care, deşi erau stăpânii Mării Mediterane, întâmpinau iarăşi concurenţa Cartaginei.
Pretextul celui de-al treilea război punic l-au constituit neînţelegerile dintre Cartagina şi
Masinissa, regele Numidiei, ţară cu care ea se învecina. Acesta, încurajat de romani, atacase în mai
multe rânduri unele teritorii aparţinând Cartaginei, care s-a văzut nevoită să pornească război
împotriva Numidiei, ceea ce însemna încălcarea tratatului de pace încheiat cu Roma după cel de-al
doilea război punic. Folosindu-se de acest pretext, Roma debarcă în Africa 2 armate puternice.
Pentru a evita războiul, cartaginezii au cerut pace. Dar, când le-a fost pusă condiţia ca oraşul lor să
fie dărâmat, iar locuitorii să fie mutaţi la 15 km în interiorul Africii, ei au hotărât să reziste şi să
continue lupta pentru apărare. Cu o mare înfrigurare au început pregătirile de război, înrolând în
armată sclavi eliberaţi şi echipând corăbiile. Timp de doi ani de zile cartaginezii s-au apărat cu un
curaj deosebit, respingând toate asalturile date de romani. În cele din urmă, romanii, conduşi de
Scipio Aemilianus, nepot al lui Scipio Africanul, au asediat oraşul şi au reuşit să-i învingă pe
cartaginezii care s-au apărat cu disperare. Armata romană a izbutit să intre în oraş şi luptele au
continuat pe străzi, locuitorii împotrivindu-se cu îndârjire.
Consecințe:
Mulți cartaginezi au murit de foame mai ales în ultima parte a asediului și de asemenea mulți
au murit în ultimele șase zile ale bătăliei. Când războiul s-a încheiat mai trăiau 50 000 de
cartaginezi, o mică parte din populația anterioară războiului, dar, așa cum era în acea perioadă
soarta locuitorilor din orașele cucerite, aceștia au fost vânduți drept sclavi de către învingători.
Orașul a fost ars sistematic între 10 și 17 zile, iar zidurile, clădirile și portul au fost distruse
definitiv.
 HANNIBAL BARCA

Cine a fost Hannibal?

Hanibal, general al armatei cartagineze, a trăit în secolul al II-lea și al III-lea î.Hr. S-a născut
într-o familie militară cartagineză și făcut pentru a jura ostilitate față de Roma. În timpul celui de-al
doilea război punic, Hanibal a măturat prin sudul Europei și prin Alpi, învingând constant armata
romană, dar nu a luat niciodată orașul în sine. Roma a contraatacat și a fost forțat să se întoarcă la
Cartagine unde a fost învins. A lucrat o vreme ca stat de stat înainte de a fi forțat să se exileze de
Roma. Pentru a evita capturarea de către romani, în cele din urmă și-a luat propria viață.

Viața timpurie cu părintele Hamilcar Barca

Hannibal Barca s-a născut în Cartagine (Tunisia actuală) în aproximativ 247 î.C. A fost fiul
generalului cartaginez Hamilcar Barca (Barca însemnând „tunet”). După înfrângerea lui Cartagine
de către romani în primul război punic din 241 î.Hr., Hamilcar s-a dedicat îmbunătățirii atât a averii
lui, cât și a lui Cartagine. La o vârstă fragedă, l-a dus pe Hannibal în Spania și l-a făcut să jure
ostilitate eternă față de Imperiul Roman.

Soția Imilce
La 26 de ani, Hannibal a primit comanda unei armate și și-a propus imediat să consolideze
controlul cartaginez asupra Iberiei. S-a căsătorit cu Imilce, o prințesă iberică și a cucerit sau s-a aliat
cu numeroase triburi iberice. El a făcut ca portul maritim al Qart Hadasht („Orașul nou”, acum
Cartagena) să fie baza de origine. În 219 î.H., Hannibal a atacat orașul Saguntum (Sagunto, Spania),
ridicând ire a Romei și începând cel de-al doilea război punic.

Martie Spre Roma

La sfârșitul primăverii, 218 î.Hr., Hannibal a pornit prin Pirinei spre Galia (sudul Franței) cu
peste 100.000 de trupe și aproape 40 de elefanți de război. El a întâmpinat puțină rezistență din
partea forțelor locale aliate Romei. Generalul roman Publius Cornelius Scipio a încercat să-l
confrunte pe râul Rhône, dar Hannibal îl traversase deja și era în drum spre Alpi.Traversarea Alpilor
Hannibal a fost o realizare militară remarcabilă. În plus față de un climat înclinat, armata lui
Hanibal s-a confruntat cu atacuri de gherilă din triburi indigene care au rostogolit pietre grele pe
calea lor. În a 15-a zi de la traversare și la mai bine de cinci luni distanță de Cartagena, Hannibal a
ieșit în sfârșit din Alpi cu doar 20.000 de infanterie, 6.000 de cavaleri și toți cei 37 de elefanți.

Al doilea război punic

În următorii trei ani, armata lui Hanibal a luptat cu forțele lui Scipio pentru controlul
teritoriului italian. În cea mai mare parte a acestei perioade, Hannibal a luptat cu puțin ajutor din
partea Cartaginei. El a putut să provoace victime grele armatei romane în luptele din Trebbia,
Trasimene și Cannae, dar cu costuri grele pentru bărbați și mulți dintre elefanții săi. El a reușit să
ajungă pe o distanță de trei mile de capitală înainte de a urma un impas. Hannibal nu a avut
numerele pentru a împinge cu succes în Roma și Scipio nu a avut forțele superioare pentru a-l
învinge.
Între timp, Roma a trimis forțe în Iberia și Africa de Nord, atacând orașe și sate cartagineze.
În 203 î.H., Hannibal și-a abandonat campania romană și a călătorit înapoi pentru a-și apăra țara. În
202 î.Hr., armatele lui Hannibal și Scipio s-au întâlnit la bătălia de la Zama, unde, spre deosebire de
întâlnirile anterioare, romanii aveau forțe superioare. Au folosit trâmbițe pentru a împodobi ceilalți
elefanți rămași, care au înconjurat și au călcat trupele cartagineze. Armata lui Hanibal a fost
împrăștiată și mulți dintre soldații săi au fost treptat vânați și uciși de romani.

Omul de stat
Condițiile de pace romane au fost extrem de dure pentru cartaginezi, reducându-și puternic
armata și extrăgând reparații mari. După ce a fost ales magistrat-șef, Hannibal a petrecut următorii
câțiva ani în politica cartagineză. În acest timp, el a instituit alegeri pentru judecătorii militari și a
schimbat mandatul de la viață la doi ani.

Exilul
Cu toate acestea, în cele din urmă, romanii s-au preocupat de puterea crescândă a lui
Hannibal și în 195 î.Hr. a cerut să se retragă din funcție. Hannibal s-a mutat în Efes (Turcia) și a
devenit consilier militar. În 190 î.Hr., el a fost pus la comanda unei flote din Imperiul Seleucid
(grec) și s-a angajat în război cu aliatul Romei Pergamon. Armata lui Hanibal a fost învinsă și a
fugit în Bitinia. Romanii au cerut să fie predat către ei, dar era hotărât să nu cadă în mâinile
inamicului și să fugă.

Când a murit Hannibal?

În aproximativ 183 î.Hr., la Libyssa, lângă strâmtoarea Bosforului, Hannibal și-a luat viața
prin ingerarea unei fiole de otravă.

PUBLIUS CORNELIUS SCIPIO AFRICANUS

Cine a fost Scipio Africanus?

Publius Cornelius Scipio Africanus cunoscut deasemenea ca Scipio Africanus, Scipio cel
Batran, si Africanus cel Batran (236–183 BC) a fost general roman din cel de-al doilea razboi punic
si om politic al republicii romane. El este cunoscut pentru faptul ca l-a invins pe Hannibal la Zama,
fapt ce i-a adus porecla de Africanus, sau Hannibalul roman, ca si recunoasterea calitatilor sale de
comandant.

Bătălia de la Zama
Bătălia de la Zama care a avut loc în jurul datei de 19 octombrie 202 î.Hr., a fost bătălia finală
şi decisivă a celui de-al doilea război punic. Armata romană condusă de Publius Cornelius Scipio a
înfrânt armata cartagineză condusă de Hannibal Barca.
Întâlnirea dintre romani şi Hannibal trebuia să fie la scară largă. Fiecare armată avea de la
35000 la 40000 de oameni. Hannibal avea însă din nou elefanţi, dar infanteria lui era de mult mai
slabă calitate decât cea a legionarilor lui Scipio. În plus Scipio avea şi avantajul că reuşise să
achiziţioneze cavalerie numidiană.
Scipio a încercat să folosească aceleaşi tactici pe care le-a folosit Hannibal în lupte, dar nu i-a
reuşit. Romanii erau aşezaţi în 3 rânduri, creând o rezervă foarte eficienă în spate. Pe partea stângă
se afla cavaleria aliaţilor Italieni, pe când pe partea dreaptă se aflau cavaleria numidiană.
Hannibal îşi aranjase armata tot în trei rânduri. Mercenarii erau în primul rând, al doilea rând
era format din forţele cartagineze, şi, ultimul rând era format din veteranii campaniei din Italia.
Exact în faţa armatei a aşezat elefanţii. Pe partea stângă se afla cavaleria numidiană, iar pe partea
dreaptă cea cartagineză.
Soarta luptei a fost decisă în momentul în care cavaleria romană şi cea numidiană, oprindu-se
din urmărirea călăreţilor punici, au ajuns în spatele armatei lui Hannibal. Victoria a fost deplină, şi
îndelungul război s-a terminat. În urma acestei lupte Publius Cornelius Scipio a fort numit
Africanus, cuceritorul Africii. Hannibal a scăpat cu viaţă şi s-a întors în Cartagina unde a propus
negocieri.
În 201 Î.Hr. a fost semnată pacea. Roma a dictat nişte termeni ai păcii foarte duri. Cartagina
trebuia:
- să renunţe la flotă
- să recunoască cucerirea peninsulei Iberice de către Roma
- să devină stat dependent de Roma
- să cedeze toţi elefanţii de război
- să plătească 10000 de taleri pe an
- să accepte că nu va putea declara război unei ţări fără acordul Romei
- să îl demită pe Hannibal din funcţia de general.
În urma acestui război, Roma, de la o putere regională, a devenit o putere imperială
internaţională, stăpânind Peninsula iberică, imperiul Cartaginez, şi urmând să-şi întoarcă atenţia
asupra estului mediteranei. Hannibal, după un timp a fost ales consul în Cartagina, dar romanii au
fost informaţi că Hannibal ar dori să se alieze cu Imperiul Seleucid, şi au dedus că vrea să îi atace
pentru a doua oară. Prin urmare Hannibal a fugit din Cartagina şi pentru a nu fi capturat de către
romani, s-a sinucis prin otrăvire la Libyssa în iarna dintre 183 Î.Hr. şi 182 Î.Hr. În acelaşi timp a
murit şi Scipio ostracizat de Roma.