Primul război punic 

(264-241 î.Hr.) a fost primul dintre Războaiele Punice care au avut loc

între Republica Romană și Cartagina. Timp de 23 de ani cele două puteri și-au disputat
supremația în bazinul vestic al Mării Mediterane. Cartagina, aflată în Tunisia de azi, era cea mai
puternică putere maritimă din vestul Mării Mediterane la începutul conflictului. De asemenea,
Roma domina Peninsula Italică și își dorea victoria, dar era greu de obținut o victorie decisivă.
Cele două state au avut trei războaie unul contra celuilalt, războaie care le-au marcat existența.
Aceste războaie au fost numite Războaiele punice
De la mijlocul secolului al III-lea î.Hr., romanii și-au asigurat dominația asupra întregii peninsule
italice, cu excepția Galliei Cisalpine. De-a lungul ultimelor secole, Roma și-a învins fiecare rival
care stătea în calea dominației ei asupra peninsulei italice. Liga Latină a fost dizolvată în timpul
războiului latin, iar samniții au fost învinși în cele trei războaie samnite. Orașele din Magna
Graecia au intrat sub autoritatea Romei după invazia lui Pyrrhus, regele Epirului. Între timp,
Cartagina se consideră o putere navală dominantă în vestul Mediteranei. Inițial fiind o colonie
feniciană din Africa de Nord, în teritoriul actual al Tunisiei, a devenit un centru de civilizație a
cărei hegemonie se întindea de-a lungul coastei Africii de Nord, în Insulele Baleare, Sardinia,
Corsica, în sudul Spaniei și în jumătatea vestică a Siciliei. Conflictul dintre Roma și Cartagina a
izbucnit după ce punii au intervenit în Messina, orașul sicilian cel mai apropiat de peninsula
italică

În 288 i.e.n., mamertinii, un grup campanian de mercenari s-au angajat în slujba regelui
Agathocles din Siracuza de a ocupa orașul Messana (Messina de azi). Toți bărbații au fost uciși
în timpul asediului, iar femeile acestora au fost răpite. Un grup de trupe romane alcătuite din
cetățeni din Campania au preluat controlul asupra regiunii Rhegium. În 270 i.en., romanii au
recâștigat controlul asupra Rhegium după izbucnirea unei revolte și i-au pedepsit sever pe
supraviețuitorii revoltei. În Sicilia, mamertinii au devastat regiunea și s-au ciocnit cu expansiunea
teritorială a Siracuzei. Hieron al II-lea, tiranul Siracuzei, i-a învins pe mamertini lângă Mylae pe
râul Longanus. După înfrângerea de la râul Longanus, mamertinii au apelat la Roma și Cartagina
pentru sprijin. Cartaginezii l-au convins pe Hieron să nu ia nicio măsură și i-a convins pe
mamertini să accepte o garnizoană cartagineză în Messana. Dar ulterior, aceștia au devenit
nemulțumiți de staționarea garnizoanei cartagineze, au cerut sprijin Romei în speranța că vor
obține o protecție mai sigură. Rivalitatea dintre Roma și Cartagina crescuse după invazia lui
Pyrrhus, prin urmare, alianța mamertinilor cu ambele puteri nu mai era posibilă.
Potrivit istoricului Polybius, romanii au dezbătut subiectul sprijinului mametinilor pentru că astfel,
ar putea intra într-un război cu Cartagina. Deși nu doreau să vină în ajutorul unor soldați ce au
jefuit pe nedrept un oraș, însă se gândeau că staționarea garnizoanei cartagineze în Messana i-
ar putea ambiționa pe cartaginezi să ia întreagă Sicilie sub stăpânirea acestora. Astfel, s-a decis
oferirea sprijinului mamertinilor, iar Appius Claudius Caudex a fost investit drept comandant al
expediției militare spre Messana.
Romanii au trimis două legiuni în Sicilia în 262 i.en. fiind dispuși să negocieze pacea cu
Cartagina. Dar cartaginezii au întărit forțele în Sicilia. Romanii au trimis ambii consuli într-o
expediție. Cartaginezii au angajat mercenari liguri, celtici, iberici pentru a-i atrage pe inamicii lor
în Sicilia și pentru a-i ataca pe romani pe jumătatea de insula controlată de romani. Agrigentum a
devenit principala baza cartagineză. Cartaginezii au trimis forțe în Sardinia, iar o mare parte din
armată a rămas în Sicilia pentru a o folosi că baza pentru atacurile asupra Italiei. Consulii
romani, Lucius Postumius Megellus și Quintus Mamilius Vitulus și-au concentrat forțele în
Agrigentum. Consulii aveau forțe combinate ce numărau 40 000 de soldați. Hannibal Gisco,
comandantul Agrigentum și fiul sau, Gisco, și-au adunat armata în zona din jurul orașului și au
staționat-o în spatele zidurilor orașului, umflând numărul trupelor la 50 000 de soldați, alături de
garnizoană. Hannibal a refuzat să lupte în afară zidurilor orașului, iar romanii au văzut asta că un
semn de slăbiciune. Romanii și-au înființat tabăra la o milă de oraș și în apropierea recoltelor din
zona. Hannibal i-a atacat pe romani. Romanii, inferior numeric și neînarmați, au fugit din zona și
s-au retras în fortificații, pierzând mulți soldați, dar fiind capabili să învingă contingentul
cartaginez ce încercase să pătrundă în tabăra. Hannibal a devenit tot mai ezitant să atace, iar
romanii și-au dat seama că au subestimat inamicul. Consulii romani au tăiat legătură Agrigentum
cu lumea exterioară și au impus blocada, ceea ce a produs foamete pentru a-i forță pe locuitori
să se predea. Romanii au săpat un sistem de șanțuri și forturi mici în jurul orașului. Consulii
romani și-au împărțit forțele, staționând una lângă Templul lui Asklepios în partea sudică a
orașului și cealaltă în partea vestică a orașului. Hannibal a devenit tot mai preocupat de
resursele limitate și a trimis mesaje de urgență la Cartagina pentru a cere sprijin. Cartagina a
trimis forțe comandate de Hanno, un alt fiu al lui Hannibal. Polybius susține că Hanno conducea
50 de elefanți, călăreți numidieni și mercenari. Diodor susținea că erau 50 000 de infanteriști,
6000 de călăreți și 60 de elefanți, pe când Orosius estimează că întăririle erau alcătuite din 30
000 de infanteriști, 1500 de călăreți și 30 de elefanți. Hanno a avansat și și-a concentrat trupele
la Heraclea Minoa, la 25 de mile vest de Agrigentum. Hanno a capturat baza romană de
aprovizionare de la Herbesos diminuând aprovizionarea castrului roman și tăind liniile romane de
comunicare. Hanni a mărșăluit cu cavaleria numidiana că să atace cavaleria romană și s-a
prefăcut că se retrage. Romanii i-au urmărit pe numidienii ce s-au retras, intrând în ambuscadă.
Romanii au suferit multe pierderi. Hanno și-a stabilit poziția la Toros, un deal situat la o milă de
tabăra romană, unde s-au desfășurat ciocniri timp de două luni, durata asediului prelugindu-se
de la șase la șapte luni. Odată ce Hanno a campat în afară taberei romane, liniile romane de
alimentare de la Siracuza nu mai erau disponibile. Conform lui Polybius, consulii au fost nevoiți
să între în lupta, însă Hanno refuză, având intenția de a-i învinge pe romani prin flămânzire.
Situația din interiorul orașului era disperată însă Hannibal comunicând cu forțele cartagineze
exterioare prin emiterea unor semnale de fum. Hannibal a fost nevoit să accepte bătălia. Zonaras
susține că armata lui Hanno a fost atacată din ambele părți, din față și din spate. Apoi, au atacat
garnizoană cartagineză. După o lupta lungă, romanii au ucis foarte mulți cartaginezi. Romanii au
pierdut 3000 de infanteriști, 200 de călăreți, iar cartaginezii au pierdut 30 000 de infanteriști și
540 de călăreți. 4000 de alți cartaginezi au fost luați prizonieri de-a lungul asediului.
Romanii i-au învins pe cartaginezi și l-au forțat pe Hanno să se retragă. În noaptea de după
lupta, Hannibal a reușit să scape din Agrigentu, cu mercenarii săi, umplând tranșeele romane cu
paie din jurul orașului. În dimineață următoare, romanii l-au urmărit pe Hannibal și pe garnizoana
lui, și l-au atacat din spate. Dar s-au întors să preia controlul asupra orașului. Orașul a fost jefuit
și 25 000 de locuitori au fost vânduți în sclavie. Victoria a fost a romanilor, fiind însă obținută cu
costuri mari. Nu s-a organizat nici un triumf pentru cei doi consuli romani. După 261 i.en., Roma
controla o mare parte din centrul Siciliei și și-a asigurat sursă de cereale pentru uz propriu. Prima
victorie obținută în afara Italiei le-a dat speranța și încredere romanilor, iar ambițiile pentru
expansiunea în afară peninsulei italice au luat amploare.
Catulus a continuat asediul celor două porturi ale orașului Lilybaeum și Drepana, blocând
porturile și legăturile cu Cartagina. Pentru restul anului, Catulus a așteptat un răspuns din partea
cartaginezilor. Senatul i-a oferit funcția de proconsul în 241 i.en. Flota cartagineză a ajuns pentru
a respinge blocada orașului. Hanno a făcut un popas pentru a aștepta o briză favorabilă. Totuși,
flota cartagineză a fost depistată de iscoadele romane și Catulus a abandonat blocada pentru a-
și întâlni inamicul. În dimineață zilei de 10 martie, vântul era favorabil pentru cartaginezi și Hanno
a ordonat înaintarea. Catulus a cercetat riscurile atacului când vântul pentru el era nefavorabil. În
ciuda condițiilor nefavorabile, proconsulul a decis să intercepteze cartaginezii și a ordonat flotei
sale să se pregătească de luptă. Corăbiilor le lipseau catargele, velele și alte echipamente inutile
în scopul de a le eficientiza navigarea în condițiile aspre. Catulus însuși nu a putut să se alăture
în lupta din cauza rănilor suferite dintr-o lupta anterioară, astfel, l-a pus pe Falto să comande. În
lupta care a urmat, romanii au beneficiat de o mobilitate mult mai mare deoarece corăbiile lor
transportau numai strictul necesar, în timp ce cartaginezii erau împovărați de echipaj,
echipamente, soldați și provizii. Echipajele cartagineze erau de asemenea lipsite de experiență.
Românii au avut o mare manevrabilitate pentru a zdrobi vasele inamice cu berbecii de lupta
atașați de corăbii. Jumătate de flota cartagineză a fost distrusă, fie capturată. Restul au fost
salvate de schimbarea bruscă a direcției vântului, permițându-le să fugă din calea romanilor.
Mulți berbeci din ambele flote au fost găsiți împreună cu o amforă și încărcăturile cu căștile de
protecție. Catulus a continuat asediul orașului Lilubaeum și l-a capturat, izolându-l pe Barca și
armata lui în Sicilia, împrăștiați printre puținele cetăți deținute de Cartagina. Fără resursele
necesare de a mai construi o altă flota sau de a consolida trupele terestre, Cartagina a
recunoscut înfrângerea și a semnat un tratat de pace cu Roma, încheindu-se astfel Primul
Război Punic.
Pentru a-și sărbători victoria, Lutatius Catulus a construit un templu dedicat lui Juturna pe
Campus Martius, zona cunoscută în prezent ca Largo di Torre Argentina.
Roma a câștigat războiul după 23 de ani de conflicte dure și a devenit puterea năvală dominantă
în Marea Mediterana. După război, ambele puteri erau extenuate demografic și financiar.
Corsica, Sardinia și Africa au rămas sub stăpânire cartagineză. Cartaginezii au pierdut Sicilia și
au fost obligați să plătească o indemnizație de război.