Hannibal

Cel mai vestit general al antichitatii

Hannibal este unul din cei mai mari generali ai antichitatii, el conducand armata
cartagineza in al doilea razboi punic (218-201 i.Hr.). S-a nascut in 247 i.Hr. in Nordul
Africii, fiind fiul lui Hamilcar Barca (Fulgerul), cel care se afla in fruntea partidului
razboinic din Cartagina, conducind si primul dintre cele trei razboaie. Inca de la
nastere Hannibal a fost dus in Spania (in prag de cucerire) unde, copil fiind a fost
obligat sa jure ura vesnica romanilor. De la moartea tatalui sau intr-o batalie, 228
i.Hr. si pana la moartea sa 183 i.Hr. si-a dedicat intreaga viata luptei impotriva
romanilor. Impulsionat de evenimentele petrecute intre poporul sau si imperiul
Roman, si avand in suflet acea dorinta de neuitat a tatalui sau, ostilitatea fata de
Roma, el hotaraste sa se ridice impotriva ei. Dar pentru aceasta el a dorit sa isi
consolideze stapinirea in Spania, dupa moartea Lui Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar.
Astfel el porneste impotriva Saguntului, pentru a fi sigur ca inlatura un aliat de temut
al Romei si totodata o piedica pusa de aceasta impotriva inaintarii cuceririlor
cartagineze.

Hannibal a petrecut iarna anilor dintre 219-218 i.Hr. in Cartagina unde a facut mari
pregatiri pentru a putea purta razboiul cu Italia. Lasand pe fratele sau, care se
numea Hasdrubal, intocmai ca si cumnatul sau) la conducerea unei armate defensive
in Cartagina si Spania, el a pornit cu o armata numeroasa de infanterie, cavalerie, si
elefanti de lupta, spre Alpi. Invingand de-a lungul drumului sau multe triburi, el
traverseaza Ebrul, Pirineii si in cele din urma Rhonul, construind barci si plute
improvizate pentru elefanti. In acest timp senatul roman isi da seama de amenintare
si il trimite pe Scipio cu armata sa sa opreasca ofensiva punica. Hannibal intalneste
apoi triburile galeze. Pe unele le infrange altele si vor acorda ajutor, asa cum este cel
condus de Brancus. A fost mare nevoie de proviziile primite dupa o calatorie de peste
1200 de km, intr-o perioada de patru luni.

Romanii inca nu credeau ca Hannibal va trece Alpii, dar luand masuri de precautie,
au masat trupe in nordul Italiei. Dar cartaginezii mergeau mai departe, infruntand
sub vitejia conducatorului lor greutatile din Alpi. Pe langa dificultatea drumului ei
erau incontinuu hartuiti de grupuri celtice. In cele din urma, cu o armata redusa,
spre deosebire de cea de la inceputul expeditiei, el ajunge in Italia. Luptele purtate
aici vor fi numeroase si grele, Hannibal fiind de cele mai multe ori infrant. In final,
romanii si cartaginezii ajung sa incheie pace, ceea ce insemna distrugerea telului
intregii vieti a marelui conducator.

De acum partidul pacii de la Cartagina putea sa fie linistit. Marele om, ilustrul
capitan, cel mai mare strateg al antichitatii, n-avea sa mai tulbure pe lacomii si
natangii potentati al acestui partid, care va avea pana la urma satisfactia de a vedea
pierind Cartagina, si, o data cu ea avand sa vada si pierirea lor. De la Cartagina,
Hannibal se refugiaza la curtea lui Antioch, regele Syriei.

Despotul asiatic se numea " Antioh cel Mare " si era destul de bogat si de puternic,
dar asta numai pe dinafara, caci, desi avea o tara puternica si cu destule resurse,
dupa fapte si dupa cum guverna in realitate, s-ar fi putut denumi mai degraba "
Antioh cel Mic ". De fapt grecul era prostanac, usuratec si vanitos. La inceput a primit
foarte bine pe Hannibal, dar nu i-a urmat sfaturile in ceea ce priveste razboiul cu
romanii si a fost cu usurinta invins de acestia. La curtea regelui syrian se spune ca l-
a mai intalnit Scipio pe Hannibal. Venise intr-o delegatie si romanul, afabil si cult, a
intrat intr-o prieteneasca conversatie cu marele cartaginez.
- Care e dupa parerea ta, cel mai mare general ? l-a intrbat Scipio pe Hannibal
- Dupa a mea parere, cel mai vestit general a fost Alexandru cel Mare.
- Dar al doilea ?
- Al doilea a fost Pyrrhus, regele Epirului.
 - Si al treilea ?
- Al treilea sunt eu, i-ar fi raspuns Hannibal.

Desigur, acest raspuns nu prea i-a placut lui Scipio care s-ar asteptat ca in al treilea
loc sa fie pus el. Marele Hannibal stia insa sa pretuiasca si sa claseze. Cum putea el
sa considere mai presus sau chiar egal cu el pe un barbat care, oricate talente
militare ar fi avut, fusese mai mult ajutat de noroc decat de geniul pe care, de fapt
nu-l avea. Posteritatea a vazut mai bine punandu-l pe Hannibal in fruntea marilor
capitani ai antichitatii. Pe Scipio l-a pus la locu-i bine meritat. Antioh, fiind invins,
romanii si cerura sa le predea pe Hannibal si grecul se invoi. Eroul insa, i-o lua
inainte si se refugie la Prusias, regele Bythinei. Nu putu insa ramane multa vreme
aici, caci romanii se prezentara iar, spre ai cere extradarea. Regele, cuprins de
teama, consimti, dar Hannibal era de mai inainte pregatit. Vazandu-si casa
impresurata, el se otravi, zicand : " Haide sa scapam in fine pe romani de teroarea
care-i stapaneste, facandu-i sa nu mai astepte moartea unui biet batran... "
Si astfel muri in anul 183 i.Hr. cel mai genial general al antichitatii. In anul 146 i.Hr.
fu daramata si stearsa de pe pamant si Cartagina. Romanii isi realizasera visul lor
miop si egoist ! Dar nu pentru multa vreme, caci peste un veac, Cartagina reinvie si
ajunse chiar sub imparatii Romei, capitala Africii si unul dintr cele mai stralucite
orase ale lumii vechi. Iar numele lui Hannibal traieste si va trai mereu nepieritor pe
buzele posteritatii din toate vremurile.

Hannibal
In anul 247 i.e.n., se nastea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general si om de stat cartaginez,
Hamilcar. De fapt, adevaratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atata vreme cat
cognomenul Barca, insemnand in limba punica „binecuvantare”, fusese, practic, impus acesteia de catre
conationali, in semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neintrecutul general al antichitatii, Hannibal va creste sub atenta obladuire
a tatalui sau si, inca din primii ani ai copilariei, va fi pregatit pentru implinirea gloriosului destin ce i se
prevestea. Legendele tesute in jurul personalitatii sale remarcabile spun ca la varsta de numai noua ani, acesta
jura in fata soldatilor „ura eterna Romei” si promitea ca nicicand sa nu renunte la a-si trece dusmanii de moarte
prin foc si otel.

Alaturi de fratii sai, Hasdrubal, Hanno si Mago, precum si de cumnatul sau Hasdrubal cel Drept, Hannibal isi
va insoti tatal in lunga campanie de cucerire a triburilor iberice si de consolidare a Noii Cartagine (orasul
Murcia de astazi), viitorul punct de plecare al expeditiei impotriva Romei.

Nu mai putin de 16 ani avea sa serveasca acesta intereselor Cartaginei in Iberia, timp in care atat Hamilcar cat si
Hasdrubal cel Drept vor fi ucisi in timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din functia de comandant al cavaleriei la
cea de general al intregii armate cartagineze, Hannibal avea sa porneasca in ceea ce astazi istoricii numesc
„cea mai ampla si mai spectaculoasa campanie purtata vreodata impotriva Romei”.

Al doilea Razboi Punic, cel care il va propulsa pe Hannibal in galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind
Saguntum dupa opt luni de asediu si anihiland garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternicul
Imperiu Roman si il provoca pe acesta intr-o confruntare cum nu se mai vazuse vreodata.
În anul 219 î. Hr., Hannibal a început o campanie militara împotriva orasului iberic
Saguntum "departe cea mai bogata dintre orasele de dincolo de Ebru" (tratat de alianta
cu romanii din 231 î.Hr.) pe care l-a cucerit dupa un asediu de 8 luni. Senatul roman a
declarat razboi Cartaginei (281 î.Hr), reprosând acesteia ca a nesocotit "tratatul Ebrului"
încheiat în anul 226 î.Hr. de catre Hasdrubal, unchiul lui Hannibal (întelegerea delimita
sferele de influenta în Peninsula Iberica). În aceste conditii, Hannibal dupa ce îsi
consolideaza stapânirea în Spania, si-a canalizat eforturile pentru o temerara expeditie
împotriva Cetatii celor sapte coline. Dupa opinia istoricului Polybios (210-125 î. Hr.)

Hannibal planuise metodic campania militara, ceea ce dovedea experienta în

organizarea si purtarea razboiului: "caci se informase bine despre rodnicia tinutului de la
poalele Alpilor si din jurul fluviului Padus, despre numarul locuitorilor acestui tinut, mai
ales despre îndrazneala oamenilor în razboi si (...despre ura lor fata de romani". Desi
romanii au încercat tergiversarea programului îndraznet al cartaginezului prin trimiterea a
doua armate (destinatia lor: Spania si Africa de Nord), Hannibal a dejucat planurile
acestora si a pornit în fruntea unei osti (50.000 de pedestrasi, 9.000 de cavaleri si 36 de
elefanti) în vara anului 218 î. Hr. spre meleagurile italice.

Dupa un parcurs anevoios (traversarea culmilor muntoase ale Pirineilor si Alpilor,

trecerea Rhonului) si cu pierderi umane considerabile, armata cartagineza a ajuns în
câmpia Padului (octombrie 218 î. Hr.), stârnind panica în rândul locuitorilor. Istoricul
Polybios consemneaza: "caci abia încetase ecoul ultimelor vesti despre cartaginezi în
legatura cu ocuparea Saguntului si, ca urmare a acestui fapt, romanii se hotarâsera sa
trimita pe unul din consuli în Libya, ca sa asedieze Cartagina însasi, iar pe celalalt în
Iberia ca sa lupte acolo împotriva lui Hannibal, si iata sosea stirea ca Hannibal se afla în
Italia cu armata si asedia unele orase". Desi maratonul i-a afectat potentialul militar,
Hannibal si-a completat efectivele cu cele ale triburilor celtice "care pândeau un moment
pentru a se rupe de romani".

Panica pune stapânire pe romani

În câmpia Padului o armata romana condusa de consulul Publius Cornelius Scipio si o

alta aflata sub comanda lui T. Sempronius Longus au încercat sa alunge temerile Romei,
dar au fost învinse de puni la Ticinus (noiembrie 218 î. Hr.) respectiv la Trebia
(decembrie 218 î. Hr.).

Titus Livius scria: "Roma a fost atât de îngrozita la vestea acestei înfrângeri încât
cetatenilor li se parea ca armata cartagineza va împresura imediat cetatea si ca nu mai
exista nici o nadejde sa primeasca de undeva vreun ajutor, prin care aceasta armata sa
fie îndepartata de la portile si de sub zidurile Romei". Nesiguranta si graba în luarea
deciziilor au afectat actiunile romanilor în confruntarile cu nedoritii oaspeti. Noul
comandant roman, Caius Flaminius, exasperat de îndrazneala cartaginezului, nu a
asteptat jonctiunea cu armata consulului Cn. Servilius si a pornit în urmarirea lui
Hannibal. Între timp, generalul african a patruns în Etruria si a semanat groaza în tinutul
cuprins între orasul Cortona si lacul Trasimennus pentru a-l determina pe Flaminius sa
comita greseli. Meticulos, Hannibal si-a pregatit succesul, asezând tabara într-un loc
favorabil unei ambuscade "si anume acolo unde lacul Trasimenus se prelungeste pâna
la poalele muntilor Cortonei". Terenul nu permitea romanilor sa-si desfasoare fortele
militare si riscau sa fie blocati din toate partile.

Dezastrul de la Trasimennus

Consulul Flaminius, trufas în declaratii, dar nepriceput în descoperirea tacticii inamicului,

a fost surprins de trupele cartagineze la lacul Trasimennus (martie, 217 î. Hr.). Polybios
ne prezenta batalia: "în fata acestei aparitii neasteptate ceturionii si tribunii romani, fie din
pricina ca ceata facea sa se vada cu greutate împrejur, fie pentru ca dusmanii coborau si
navaleau în multe locuri de pe înaltime, nu numai ca nu puteau sa alerge în ajutor unde
era nevoie, dar nici nu întelegeau ce se petrecea. Caci în acelasi timp erau atacati din
fata, din spate si din flancuri, de aceea cea mai mare parte fu sfârtecata chiar în ordine
de mars, fara a se putea apara ca si cum ar fi fost tradata de nesocotinta capeteniei".

Vestea dezastrului de la Trasimennus, unde au pierit 15.000 de soldati romani si doar

2.500 în rândul punilor, a creat o situatie dificla pentru cetatenii Romei. Romanii l-au ales
ca dictator pe Q. Fabius Maximus, cunoscut datorita onestitatii si atent în a evita greselile
înaintasilor sai (datoria acestei tactici a fost numit Cunctator-Intarzietorul).

Roma nu se lupta numai cu Hannibal, ci si cu ea însasi, cu mentalitati meschine a unor

concetateni, dornici de glorie si putere. Planul Cunctatorului, de hartuire a adversarului si
de evitare a bataliilor ample a fost amenintat prin numirea lui Marcus Minicius în functia
de comandant al cavaleriei, adeptul actiunii militare imediate. Nesocotind tactica lui
Fabius, impulsivul Minicius a declansat o lupta cu fortele cartagineze (Gerunium) si
numai interventia colegului a preîntâmpinat o noua catastrofa militara pentru romani.
Confruntat cu lipsa proviziilor si cu moralul scazut al trupelor sale datorita soldelor
neachitate, Hannibal si-a îndreptat atentia spre tinutul roditor al Apuliei (lânga Adriatica)
pentru refacerea armatei.

Hannibal îsi stabileste tabara la Cannae

El si-a asezat tabara în apropierea unui sat numit Cannae, fiind despartit de urmaritori
prin râul Aufidus (astazi Ofanto, rau în Apulia). Între timp, senatul roman si-a exprimat
indignarea fata de politica prudenta a dictatorului Fabius (util pentru a opri declinul
armatei) si a decis numirea a doi comandanti în locul predecesorilor: consulii C.
Terentius Varro si L. Aemilius Paullus.

Dar, romanii au savârsit aceeasi greseala (ca la Trasmennus) deoarece la nivelul

conducerii armatei au existat pareri diferite în privinta abordarii luptei cu Hannibal. Varro,
sigur de înfrângerea barbatului, a dominat Roma prin cuvântari optimiste, în timp ce
Paullus, decent, a asigurat ca "nu va lua hotarâri pripite si premature, caci împrejurarile
dicteaza oamenilor luarea unor anumite hotarâri si nu oamenii împrejurarilor". Pentru
batalia pe care romanii o sperau definitiva cu Hannibal au mobilizat opt legiuni (totalul
efectivelor: 80.000 de pedestrasi si 6.000 de calareti) ceea ce a relevat panica acestora
fata de o eventuala înfrângere. Armata romana a pornit în urmarirea inamicului pe care l-
a ajuns lânga raul Aufidus. Ignorând sfaturile lui Paullus de a evita orice incident cu
cartaginezii pâna la un moment prielnic declansarii luptei, Varro si-a trecut trupele pe
malul celalalt al râului aproape de oastea punica. Paullus l-a urmat desi a manifestat
neîncredere în tactica acestuia.

O strategie geniala

Trupele romane au fost dispuse astfel: pe aripa dreapta - calaretii romani (condusi de
Paullus); la mijloc - pedestrasii aliati si legiunile romane (sub comanda lui Geminius
Servilius); iar în stânga - cavaleria aliatilor (comandant: Terentius). În fata romanilor se
aflau 40.000 de pedestrasi si 10.000 de calareti asezati de Hannibal în linie de bataie (în
forma de semiluna cu forma rotunda spre adversar) partea stânga - calaretii iberi si celti
condusi de Hasdrubal; în centru - pedestrasii libieni aflati sub comanda lui Hannibal, iar
la aripa dreapta - calareti numiti în fruntea carora se afla Maharbal.

În ziua de 2 august 216 î. Hr. s-a declansat batalia de la Cannae care i-a asigurat
celebritatea lui Hannibal. Dispunerea trupelor punice în forma de semiluna a constituit o
capcana pentru romani. Pedestrimea cartagineza a cedat mijlocul pentru atragerea
adversarului, convins de un succes facil. Istoricul Polybios ne prezenta în continuare
aceasta lupta: "Apoi romanii, urmarindu-i pe acestia catre mijloc în locul unde dusmanii
cedau, patrunsera ....... atât de mult, încât din amândoua partile libienii greu înarmati
ajunsera sa se afle în flancurile lor. Cei de la aripa dreapta se întoarsera catre stânga si
atacând din dreapta, ameninta din flanc pe dusmani, iar cei de la stânga, facând o
întoarcere la dreapta, se rânduira pe partea din stânga. De altfel, împrejurarea arata, de
asemenea, ce aranjare trebuia facuta. Astfel, potrivit planului lui Hannibal, romanii care
ocupau mijlocul, în timp ce urmarea cu înversunare pe celti, fura împresurati de libieni.
Întorcându-se deci catre cei care îi atacau din flancuri, ei nu mai luptau, pe manipul, ci
om contra om si rând contra rând".

Cea mai grava înfrângere militara romana

Victoria cartagineza a fost deplina. Confruntarea de la Cannae a fost cea mai grava
înfrângere militara romana. Polybios ne informeaza ca 70.000 de soldati au cazut pentru
salvarea Romei (din 6.000 de calareti numai 70 au reusit sa scape, 300 de aliati s-au
refugiat în orasele apropiate, 10.000 de pedestrasi au devenit prizonieri). L. Aemilius
Paullus a cazut eroic în apriga batalie, iar nechibzuitul Varro "lua calea rusinoasa a fugii
si care si-a facut magistratura nefolositoare pentru patrie". Titus Livius ne oferea o alta
statistica a pierderilor militare: 45.000 de morti si au fost luati prizonieri; 3.000 de
pedestrasi si 1.500 de calareti, iar pierderile punice s-au ridicat la 8000 de morti
(Polybios consemneaza 5.100 de morti). Dar, aceasta biruinta n-a fost valorificata.
Indecizia lui Hannibal de a porni spre Roma (pe deplin justificata datorita epuizarii
armatei), a salvat Cetatea Eterna, de la o cucerire, desi confederatia romana s-a clatinat
sub loviturile punului.

Remarcabile au fost cuvintele lui Maharbal, comandantul cavaleriei punice care i-a spus
lui Hannibal: "Hannibal, tu stii sa învingi, dar nu stii sa profiti de victorie!" În anul 202 î.
Hr. la Zama (Africa) armata cartagineza condusa de experimentatul Hannibal a fost
învisa de legiunile romane aflate sub comanda lui Publius Cornelius Scipio (numit dupa
acest succes Africanul), fiul învinsului de la Ticiunus. Pacea din 201 î.Hr. a încheiat cel
de-al doilea conflict punic (în conditii aspre pentru Cartagina).

Succesele militare ale lui Hannibal pe tarâm italic au fost posibile datorita fragmentarii
conducerii armatei romane, manevrelor surprinzatoare ale punului care i-a obligat pe
dusmani sa accepte confruntarile în situatii defavorabile lor, ingeniozitatii acestuia în
mentinerea unei tensiuni permanente în rândul comandantilor adversi, si nu în ultimul
rând geniului militar al lui Hannibal.