Hannibal

Hannibal Barco (247 – 183/182/181 î.Hr.) a fost un om de stat și general

cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul
dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane.
Hannibal, fiul lui Hamilcar Barca (247 î.Hr. - 183 î.Hr.), a fost comandantul militar
cartaginez, considerat unul dintre cei mai mari comandanți din istoria militară. Tatăl
său, Hamilcar Barca, a comandat forțele cartagineze în Primul Război Punic, iar frații
săi erau Mago, Hasdrubal și Hasdrubal cel Cinstit.
Hannibal a trăit într-o perioada de maximă tensiune în regiunea Mediteraneană,
când Republica Romană și-a stabilit supremația asupra Cartaginei, regatelor elenistice
ca Macedonia, Siracuza și Imperiul Seleucid. Una dintre cele mai faimoase realizări a
lui Hannibal a fost izbucnirea celui de-al doilea Război Punic, când a mărșăluit cu
armata, incluzând elefanți de război, din Iberia, traversând Munții Pirinei și Alpii, spre
Italia. Aflat în Italia, a obținut trei victorii importante - Trebia, lacul Trasimene și Cannae,
unde s-a remarcat pentru abilitatea sa de-a slăbi punctele forte ale adversarului,
câștigând și mulți aliați împotriva Romei. Hannibal a ocupat o parte din Italia în 15 ani,
dar contra-ofensivă romană în nordul Africii l-a forțat să se întoarcă în Cartagina, unde a
fost decisiv înfrânt de Scipio Africanul în bătălia de la Zama.
După război, Hannibal a adoptat reforme politice și financiare pentru a permite
plata indemnizației de război impuse de Roma. Reformele lui Hannibal au fost însă
nepopulare printre membrii aristocrației cartagineze și Romei, și astfel, el a fugit in exil
voluntar. În acest timp, el a trăit la curtea regelui seleucid, unde a activat în calitate de
consilier militar a lui Antiohie cel Mare în războiul său împotriva Romei. După ce Antioh
a fost înfrânt în bătălia de la Magnesia și a fost nevoit să accepte termenii Romei,
Hannibal a fugit din nou, oprindu-se în Armenia. Ajungând la curtea din Bitinia, a obținut
o victorie navală împotriva flotei Pergamului. A fost apoi trădat fiind predat romanilor și
s-a sinucis prin otrăvire.
Adesea considerat ca fiind unul dintre cei mai mari strategi militari din istorie,
Hannibal a fost ulterior considerat unul dintre cei mai mari generali din antichitate,
împreună cu Filip al II-lea al Macedoniei, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Scipio
Africanul. Plutarhafirmă că, atunci când a fost interogat de Scipio cu privire la cine a fost
cel mai mare general, Hannibal ar fi răspuns fie Alexandru, fie Pyrrhus din Epirus, apoi
el însuși, ori, într-o altă versiune a evenimentului, Pyrrhus, Scipio și apoi el însuși.
Istoricul militar Theodore Ayrault Dodge l-a numit pe Hannibal „părintele
strategiei”, deoarece a fost cel mai mare dușman al Romei, care i-a adoptat elemente
tactice din propriul arsenal strategic. Această laudă i-a adus o reputație puternică în
lumea modernă, și el a fost privit ca un mare strateg, comparat cu Napoleon Bonaparte.
S-a născut în nordul Africii și a fost fiul lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă
care însemna Fulgerul, având în vedere slăbiciunea lui pentru atacurile rapide). Din
anul 237 î. Hr. își însoțește tatăl în Spania; participă alături de acesta, apoi după
moartea lui din 183 î.Hr., alături de Hasdrubal, la construirea imperiului colonial punic
din Hispania.
 Potrivit legendei, la vârsta de 9 ani, Hannibal (Grația lui Baal) este pus de tatăl
său, neconsolat de înfrângerea suferită de Cartagina în primul război punic, să jure ură
veșnică romanilor.
La moartea lui Hasdrubal, forțele cartagineze din Spania îl aleg, în 224 î.Hr., pe
Hannibal în calitate de comandant suprem. A perfecționat sistemul de cooperare în
luptă între cavalerie și infanterie, a dovedit în practică importanța unui sistem eficient de
recunoaștere și transmitere a informațiilor, rolul unei ofensive hotărâte. Strateg și
tactician genial, bun organizator, conducător care a reușit să insufle, prin calitățile și
exemplul personal, armatelor de mercenari comandate o încredere absolută. Diplomat
clarvăzător și om politic lucid, Hannibal a fost considerat de către romani drept
dușmanul lor cel mai aprig din întreaga istorie
Invazia Romei:
Călătoria a fost planificatǎ inițial de către fratele lui Hannibal, Hasdrubal cel
Cinstit, succesorul lui Hamilcar, care a devenit un general cartaginez în Iberia în 229
î.Hr. El va menține acest post aproximativ opt ani, până în 221 î.Hr. Nu după mult timp
romanii au devenit conștienți de o alianță între Cartagina și celții din valea râului Po din
Italia de Nord. Aceștia din urmă acumulau forțe pentru a invada Italia, probabil cu sprijin
cartaginez. Astfel, romanii au invadat preventiv regiunea Po în 225 î.Hr. Până în 220
î.Hr., romanii anexaseră regiunea Galia Cisalpină.[1]
Hasdrubal a fost asasinat în 221 î.Hr., aducându-l pe Hannibal în prim plan. După ce
aparent au respins amenințarea unei invazii gallo-cartagineze și probabil știind că
fusese ucis vechiul comandant cartaginez, romanii au trǎit cu un fals sentiment de
securitate. Astfel, Hannibal i-a luat pe romani prin surprindere doi ani mai târziu, în 219
î.Hr.
Cucerirea, în 219 î.Hr., după un asediu de 8 luni, a orașului iberic Saguntum, în
pofida protestelor Romei, și traversarea fluviului Ebru, în vederea supunerii întregii
peninsule, au ca urmare declarația de război romană adresată Cartaginei. Această
declarație de război a dus la izbucnirea celui de-al doilea război punic.
Hannibal a plecat din Nova Cartagina la sfârșitul primăverii, anul 218 î.Hr.[2] Pe
drum, a luptat cu triburile nordice la poalele Pirineilor. A supus triburile prin tactici
inteligente aplicate în zone muntoase și s-a luptat încăpățânat. A lăsat un detașament
de 20.000 de soldați în garnizoana regiunii nou cucerite. La Pirinei, a lansat 11.000 de
trupe iberice care și-au aratat refuzul de a părăsi patria lor. Conform relatărilor,
Hannibal a intrat în Galia cu 40.000 de soldați și 12.000 de călăreți.[3]
Hannibal a recunoscut că este necesar pentru a traversa Munții Pirinei, Alpi, și
multe râuri importante.[4] În plus, el va trebui să se confrunte cu opoziția celților, odatǎ
ce le traversa teritoriul. În primăvara anului 218 î.Hr., el a traversat Pirineii și, prin
concilieri cu cǎpeteniile galice de-a lungul trecerii sale, a ajuns la fluviul Rhône înaintea
romanilor care puteau lua orice măsuri pentru a opri avansul său. Ajungând la Rhône,
în septembrie, armata lui Hannibal numǎra 38.000 de infanteriști, 8000 de cǎlǎreți și 38
de elefanți de război, dintre care mulți nu vor supraviețui condițiilor dure ale Alpilor. [5]
După confruntǎrile cu băștinașii, care au încercat să împiedice trecerea lui,
Hannibal a evitat o forță romanǎ ce mǎrșăluia de la coasta mediteraneană pânǎ la
valea Ronului. Traseul exact de-a lungul Alpilor a fost sursǎ de dispute scolastice de
atunci. Teoriile moderne susțin că a mărșăluit din valea râului Drôme și a traversat aria
spre sud, de-a lungul drumului modern din Col de Montegenevre, ori a mărșăluit din
nord spre văile râurilor Isère și Arc de Savoie, traversâd aria de lângă modernul Mont
Cenis ori Little St Bernard Pass.[6] Recentele evidențe numismatice sugerează că
armata lui Hannibal a trecut pe lângǎ Matterhorn.
Titus Livius consemna cǎ trecerea a fost realizatǎ în fața unor dificultăți enorme.
Dar Hannibal le rezolva cu ingeniozitate, cum ar fi atunci când a folosit oțet și foc pentru
a sparge pietre cǎzute în calea sa. În conformitate cu Polybius, a ajuns în Italia, însoțit
de 20.000 pedestrași și 4.000 de călăreți, și doar câțiva elefanți. Evenimentul căderilor
de pietre este menționat doar de Titus Livius; Polybius este mut pe această temă și nu
există nicio dovadă de rocă carbonizată în Alpii de Vest.[10] Dacă efectivele lui Polybius
sunt corecte, după trecerea Ronului, ar sugera că el a pierdut aproape jumătate din
forțele sale. Istoricii, cum ar fi Serge Lancell, au pus la îndoială fiabilitatea cifrelor pentru
numărul de trupe pe care le-a avut atunci când a plecat din Hispania. Încă de la început,
el pare să fi calculat că trebuia să funcționeze fără ajutor de la Hispania. [11]
Viziunea lui Hannibal în privința acțiunilor militare derivă în parte din învățătura
tutorilor săi greci și experiența acumulată alături de tatăl său. Într-adevăr, amploarea
viziunii sale a dat naștere la strategia sa mǎreațǎ de a cuceri Roma, prin deschiderea
unui front de nord și de-a supune orașelor-state aliate de pe peninsula, mai degrabă
decât de a ataca Roma direct. Înfrângerea Cartaginei în timpul Primului Război Punic în
Marea Mediteraneanǎ l-a determinat pe Hannibal să planifice invazia Italiei de peste
Alpi.
Sarcina a fost descurajatoare pentru. Aceasta a implicat mobilizarea între 60.000
și 100.000 de trupe și formarea unui corp de război de elefanți, plus proviziile pentru
drum. Invazia alpinǎ a Italiei a fost o operațiune militară care a zguduit lumea
mediteraneană în 218 î.en., cu repercusiuni pentru mai mult de două decenii. A fost un
război mondial, în sensul că a implicat aproximativ trei sferturi din populația întregii lumi
punice-elenistice-romane. Practic, fiecare familie din Roma a pierdut un membru sau
membrii în aria de distrugere adus asupra lor de către Hannibal și armatele cartagineze.
Bătălii
În încercarea de a-și găsi aliați, face curte orașelor grecești din Italia. Celții, plini
de ură împotriva Romei, care tocmai îi alungase din Italia de Nord, au facilitat trecerea
armatei lui Hannibal.
Își completează armata cu ajutorul triburilor din sudul Italiei și înfrânge în noiembrie 218
î.Hr pe râul Ticinus armata consulului Publius Cornelius Scipio (tatăl lui Scipio
Africanul).
Bǎtǎlia de la Trebia
Marșul periculos condus de Hannibal l-au adus pe teritoriul roman. A fost nevoit
sǎ înfrunte încercările inamicului pe un teren străin. Apariția lui bruscă i-a determinat pe
galii din Valea râului Po sǎ înceteze alianțele cu romanii.
 Consulul Publius Cornelius Scipio, tatǎl lui Scipio Africanul, nu a fost uimit de
încercarea lui Hannibal de a traversa Alpii, deoarece romanii au fost pregătiți pentru a
se lupta împotriva cartaginezilor din Iberia. Cu un mic detașament încă poziționat în
Galia, Scipio a făcut o încercare de a-l intercepta pe Hannibal. Prin decizie promptă și
mișcare rapidă, el a reușit sǎ transporte armata din Italia pe mare, în timp ce Hannibal
pǎtrundea în peninsulǎ. Forțele lui Hannibal au trecut prin Valea Po și s-au angajat într-
o încăierare pe scară largă la Ticinus. Aici, Hannibal, cu cavalerie sa superioară, i-a
respins pe romani din câmpia Lombardiei. Dupǎ prima victorie, i-a determinat pe gali și
ligurieni să se alăture Cartaginei, ale căror trupe erau susținute de armata sa, de
aproximativ 40.000 de oameni.
Scipio a fost grav rănit, a fost salvat doar de curajul fiului său, care a mers înapoi
pe teren pentru a-și salva tatăl său căzut. Scipio s-a retras peste râul Trebia la tabără
din Placentia cu armata sa în mare parte intactǎ.
Alte armate consulare romane au fost trimise de urgență la Valea Po. Chiar înainte sǎ
ajungǎ știrile despre înfrângerea de la Ticinus la Roma, Senatul a ordonat consulului
Sempronius Longus sǎ aducǎ armata înapoi din Sicilia pentru a întǎri forțele lui Scipio și
sǎ se confrunte cu Hannibal.
Hannibal, prin manevre abile, a fost cât pe ce sǎ-l loveascǎ pe drumul dintre
Placentia și Arminum, prin care Sempronius ar trebui să mărșăluiască pentru a-l
consolida pe Scipio. Hannibal a capturat Clastidium, din care a preluat cantități mari de
provizii pentru oamenii lui. Dar acest câștig nu a fost pe deplin, fiindcǎ Sempronius a
scǎpat din vederea lui Hannibal, și s-a alăturat colegului său din tabăra din apropiere de
râul Trebia lângă Placentia. Acolo, în luna decembrie a aceluiași an, Hannibal a avut o
oportunitate de a-și arăta talentul său de maestru militar la Trebia; printr-un atac
surpriză și ambuscade, a nimicit infanteria romană.
Bǎtǎlia de la Lacul Trasimene
Hannibal a cantonat trupele sale cu galii pe timp de iarnǎ, al căror sprijin l-au
redus. În primăvara anului 217 i.Hr., Hannibal a decis să găsească o bază mai fiabilă a
operațiunilor mai departe spre sud. Așteptându-se ca Hannibal sǎ avanseze spre
Roma, Gnaeus Servilius și Gaius Flaminius (noi consulii de la Roma) cu armatele lor au
blocat rutele de est și de vest pentru ca Hannibal sǎ nu le poate folosi.
Singura cale alternativă spre centrul Italiei a fost la gura de vărsare a râului Arno.
Această zonă a fost, practic, o mare mlaștină. Hannibal a știut că acest traseu a fost
plin de dificultăți, dar a rămas cea mai sigură și cu siguranță cel mai rapid mod spre a
ajunge în centrul Italiei. Polybius susține că oamenii lui Hannibal au mărșăluit timp de
patru zile și trei nopți "printr-o țară care era sub apă", suferind teribil de oboseală. El a
traversat Munții Apenini (în care și-a pierdut ochiul drept, din cauza conjunctivitei) și
Arno, fără opoziție, dar a pierdut o mare parte din forțele sale în mlaștină.
Sosind în Etruria, în primăvara anului 217 i.Hr., Hannibal a decis pentru a atrage armata
romană comandatǎ de Flaminius, într-o bătălie devastatoare în regiune, în care
Flaminius a fost trimis pentru a proteja. După cum relatează Polybius, "el [Hannibal] a
calculat că, dacă trece în tabărǎ și face o coborâre în cartierul de dincolo, Flaminius ar fi
în imposibilitatea de a-l vedea, dar va îl va urma în mod spontan el ... și îi va oferi
oportunități pentru atac." În același timp, Hannibal a încercat să rupă loialitatea aliaților
Romei, dovedind că Flaminius a fost neputincios pentru a le proteja. În ciuda acestui
fapt, Flaminius a rămas în tabăra de la Arretium. În imposibilitatea de a-l atrage pe
Flaminius în luptă prin simpla devastare, Hannibal a mărșăluit cu îndrăzneală în jurul
flancului stâng al adversarului său și în mod eficient a tăiat legǎtura lui Flaminius cu
Roma. Avansând prin zonele înalte ale Etruriei, Hannibal l-a provocat pe Flaminius într-
o urmărire în grabă și, îl prinde într-un defileu de pe malul lacului Trasimenus, a distrus
armata sa în apele sau pe pantele adiacente. Flaminius a fost ucis. Aceasta a fost cea
mai cruntǎ ambuscadă asupra romanilor din istoria lor, până la bătălia de la Carrhae
împotriva parților. A avansat spre Roma, dar, realizând că fără mașini de asediu, el nu
putea spera să ia capitala și a preferat să exploateze victoria lui de intrarea în centrul și
sudul Italiei și încurajeazǎ la revoltă generală împotriva puterii suverane.
Romanii l-au numit pe Fabius Maximus drept dictator. Pornind de la tradițiile
militare romane, Fabius a adoptat strategia numitǎ după el: evitarea luptei pe teren
deschis, în timp ce introducea mai multe armatele romane în vecinătatea lui Hannibal,
în scopul de a-l urmări și de a-l hǎrțui.
După ce a devastat Apulia, fără a-l aduce pe Fabius la luptă, Hannibal a decis să
mărșăluiască prin Samnium la Campania, una dintre cele mai bogate și cele mai fertile
provincii din Italia, în speranța că devastarea îl va atrage pe Fabius în luptă. Fabius l-a
urmat îndeaproape calea lui Hannibal, dar a refuzat să se lase atras în luptă. Această
strategie a fost nepopularǎ pentru mulți romani, care au crezut că a fost o formă de
lașitate.
Hannibal a decis că nu ar fi înțelept să ierneze în zonele joase deja devastate din
Campania, dar Fabius s-a asigurat că toate trecătorile din Campania au fost blocate.
Pentru a evita acest lucru, Hannibal i-a înșelat pe romani făcându-i să creadă că armata
cartaginezǎ se refugia prin pădure. Când romanii au pǎtruns în pǎdure, armata lui
Hannibal a ocupat trecerea. Fabius a fost la distanță izbitoare, dar în acest caz,
precauția a lucrat împotriva lui. Mirosind o stratagemă (pe bună dreptate), el s-a
menținut. Hannibal a iernat în câmpia din Puglia. Aceasta a fost o lovitură puternică
asupra prestigiului lui Fabius și la scurt timp după această perioadă, puterea sa
dictatorială s-a încheiat.
Bǎtǎlia de la Cannae
În primăvara anului 216 i.Hr., Hannibal a luat inițiativa și a pus mâna pe depozitul
mare de alimentare de la Cannae, în câmpia din Puglia. Prin captarea Cannae,
Hannibal s-ar fi plasat însuși între romani și sursele lor esențiale de aprovizionare. După
ce Senatul roman a reluat alegerile lor consulare , în 216 î.Hr. , l-au numit pe Gaius
Terentius Varro și Lucius Aemilius Paullus drept consuli. În același timp, romanii, în
speranța de a obține succesul prin puterea pură și superioritate numericǎ , a ridicat o
nouă armată de dimensiuni fără precedent, estimat la 100.000 de oameni , dar mult mai
probabil în jurul 50-80,000 .
Romanii si legiunile aliate , care aveau sǎ se confrunte cu Hannibal , au
mărșăluit spre sud la Apulia . Ei l-au găsit în cele din urmă pe Hannibal pe malul stâng
al râului Aufidus , și au așezat tabǎra la șase mile ( 10 km ) distanță . Cu această
ocazie , cele două armate au fost combinate într-o una singură , iar consulii au preluat
comanda pe turație . Varro , care a fost la comanda în prima zi , a fost un om de
caracter nechibzuit și hubristic (Livius ) și a fost determinat pentru a-l învinge pe
Hannibal . Hannibal se baza pe dorința de Varro și l-a atras într-o capcană , prin
utilizarea une tactice de învăluire , care a eliminat avantajul numeric Roman de scădere
în zona de luptă . Hannibal a întocmit infanteria sa într-un semicerc în centru , cu aripile
compuse din cea galică și cavaleria numidianǎ. Legiunile romane au forțat prin modul
lor centrul slab a lui Hannibal , dar mercenarii libieni au amenințat flancurile . Atacul de
cavalerie a lui Hannibal a fost irezistibil , și Maharbal , comandantul cavaleriei șef lui
Hannibal , care a condus cavaleria numidianǎ pe dreapta , a spulberat cavaleria
romana ce se opunea . Cavalerie grea iberică și galicǎ a lui Hannibal , condusǎ de
Hanno pe stânga , a învins cavaleria grea romanǎ , iar apoi atât cavaleria grea
cartaginezǎ și numidianǎ au atacat legiunile din spate . Ca urmare , armata romana nu
avea nici un mijloc de evadare .
Având în vedere aceste tactici geniale , Hannibal , cu o armatǎ inferioarǎ
numeric , a reușit să înconjoare și să distrugă armata . În funcție de sursă , se
estimează că 50,000-70,000 romani au fost uciși sau capturați . Printre cei morți au fost
Consulul roman Lucius Aemilius Paullus , precum și doi consuli din anul precedent , doi
chestori , 29 din 48 de tribuni militare și 80 de senatori voluntari. A fost lupta cu cea mai
catastrofalǎ înfrângere din istoria Romei antice , și una dintre cele mai sângeroase lupte
din întreaga istorie a omenirii ( în ceea ce privește numărul de vieți pierdute într-o
singură zi ) .
După Cannae , romanii au ezitat să se confrunte cu Hannibal în bătălie ,
preferând în schimb să-l slăbeasca prin uzură , bazându-se pe avantajele lor de linii
interioare , de aprovizionare , și forța de muncă . Ca rezultat , Hannibal nu a mai dus
lupte mai mari în Italia, pentru restul războiului . Se crede că refuzul său de a asedia
Roma în sine a fost din cauza lipsei de angajament de la Cartagina de a aduce oameni
, bani și materiale - în principal echipamente de asediu . Oricare ar fi motivul , alegerea
l-a determinat pe Maharbal de a spune: " Hannibal , știi cum sǎ obții o victorie , dar nu
știi sǎ profiți de una. "
Ca urmare a acestei victorii, multe părți ale Italiei s-au alăturat cauzei lui
Hannibal. După cum notează Polybius, „cât de gravǎ a fost înfrângerea de la Cannae
față de cele care au precedat-o se poate observa prin comportamentul aliaților Romei.
Înainte de această zi fatidică, loialitatea lor a rămas neclintitǎ, acum a început să se
clatine pentru simplul motiv că ei și-au pierdut încrederea în puterea romanǎ." În același
an, orașele grecești din Sicilia au început să se revolte împotriva controlului politic
roman, în timp ce regele macedonean, Filip V, a promis sprijinul său pentru Hannibal -
inițiind astfel primul război macedonean împotriva Romei. Hannibal a format și o alianță
cu Hieronymus, noul tiran al Syracuzei. Adesea se susține că în cazul în care Hannibal
ar fi primit întăriri materiale corespunzătoare din Cartagina, el ar fi reușit sǎ atace direct
Roma. În schimb, el a trebuit să se mulțumească cu supunerea cetăților care înca i se
impotriveau, și singurul alt eveniment notabil din 216 î.Hr. a fost dezertarea unor teritorii
italiene, inclusiv Capua, al doilea mare oraș din Italia, care a devenit noua sa bază. Cu
toate acestea, doar câteva dintre orașele-state italiene au defectat către el, din câte se
aștepta să câștige în calitate de aliați.
 Impas
În pofida superiorității lui Hannibal pe câmpul de luptă, depărtarea de bazele de
aprovizionare din Africa de Nord și Spania, dominația maritimă romană, tenacitatea și
puterea de rezistență latină au măcinat treptat forțele cartagineze de pe pământul italic.
Hannibal a subapreciat sistemul hegemoniei italice. În anul 212 î.Hr. Siracuza este
cucerită de romani, iar diversiunea de mare anvergură a lui Hannibal din 211 î.Hr., când
apare sub zidurile Romei (Hannibal ad portas), nu îi poate obiga pe romani să ridice
asediul orașului Capua, care este cucerit și aspru pedepsit.
Știi să învingi, dar nu știi să profiți de victorie! - acesta este reproșul pe care i l-a adresat
fratele său lui Hannibal pentru că și-a lăsat armata să lâncezească în luxul din Capua,
în loc să atace Roma imediat după victoria de la Cannae. De fapt lui Hannibal îi lipseau
forțele suficiente pentru a se lansa într-o asemenea acțiune de proporții.
Printr-o abilă diplomație, Roma reușește să găsească, în Liga Etoliană
și Pergam, aliați fideli în primul război macedonean (215 î.Hr. - 205 î.Hr.), obligându-l pe
Filip al V-lea să se consacre, în exclusivitate, operațiunilor militare din Grecia. În
anul 210 î.Hr., un nou general roman, în vârstă de numai 25 de ani, este numit
comandant suprem al forțelor din Spania, eliminând până în 206 î.Hr. orice rezistență
punică în Peninsulă. Istoriografia romană a făcut din Scipio Africanul contraponderea
ideală a comandantului cartaginez.
Tot mai izolat pe pământul italic, Hannibal apelează la ajutorul fratelui său
Hasdrubal. Acesta, cu ultima mare oaste punică din Hispania, reface drumul lui
Hannibal dar, ajuns în Italia centrală, este surprins de forțele celor doi consuli - Marcus
Livius Salinator și Gaius Claudius Nero - la râul Metaurus, pierzând în bătălie întreaga
armată și propria-i viață (207 î.Hr.).
Redus la defensivă în sudul Italiei, Hannibal este rechemat în 203 î.Hr. în Africa,
după victoriile repurtate aici de Scipio Africanul. La capătul a 16 ani de lupte, Hannibal
părăsește neînfrânt pământul Italiei. La Zama însă, în Tunisia de azi, în ultima bătălie a
celui de-al doilea război punic (202 î.Hr.) Hannibal este înfrânt de Scipio, Cartagina
semnând, în anul următor, tratatul de pace.
Moartea:

Hannibal schițează un program de reforme economice, fiscale, constituționale,

vizând refacerea puterii cartagineze, dar animozitatea oligarhiei și presiunile Romei îl
obligă în 195 î.Hr. să se refugieze la curtea lui Antiochos al III-lea, suveranul Regatului
Seleucid, unde încurajează ostilitatea împotriva romanilor.
La începutul războiului lui Antiochos al III-lea împotriva Romei (192 î.Hr.),
Hannibal susține, fără succes, ideea purtării luptelor pe solul italic. După înfrângerea
seleucidă de la Magnesia (190 î.Hr.), după o serie de pelegrinări, Hannibal se refugiază
la curtea regelui Bitiniei, Prusias I. Conduce flota acestuia la victoria în războiul
împotriva Pergamului (184 î.Hr.) dar, după înfrângerea Bitiniei, pentru a nu cădea în
mâinile romanilor, care ceruseră predarea lui, se sinucide la Libyssa, în 183 î.Hr. Moare
în același an ca și rivalul său Scipio Africanul.