Hannibal

Bătălia de la Cannae
 Hannibal Barca (247 – 183/182/181 î.Hr.) a fost un
om de stat și general cartaginez, considerat unul dintre
cei mai străluciți comandanți militari din istorie.
Hannibal s-a născut în nordul Africii și a fost fiul
lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă care
însemna Fulgerul, având în vedere slăbiciunea lui pentru
atacurile rapide).

Potrivit legendei, la vârsta de 9 ani, Hannibal este pus de tatăl său,

neconsolat de înfrângerea suferită de Cartagina în primul război punic,
să jure ură veșnică romanilor.
 Istoria antică a înregistrat în decursul secolelor III-II î. Hr. trei conflicte militare (264-146 î.
Hr.), istovitoare si sângeroase, pentru supremația în bazinul occidental al Mediteranei între Roma
și Cartagina (colonie feniciana întemeiata în anul 814 î. Hr. pe coasta Africii de Nord).

Primul război punic (puni-cum mai erau denumiți cartaginezii) s-a încheiat cu înfrângerea
metropolei africane. Ea a renunțat la Sicilia și a plătit o importantă sumă de bani (3.200 talanți
de argint) învingătorilor.

De asemenea, în anul 238 î. Hr. Roma a profitat de răscoala

mercenarilor cartaginezi din Africa de Nord și a ocupat Sardinia și

Corsica (insulele imperiului maritim punic).

 Hannibal dezgroapă securea războiului

Anii au trecut, dar animozitățile dintre cele două cetăți nu au fost date
uitării, și au atins apogeul în momentul dezgropării securii războiului de către
generalul pun, Hannibal.

Noul conflict, pregătit îndelung de ambițioasa Cartagina pe plan psihic, a

avut ca principală scenă de confruntare militară Peninsula Apenina, dar s-a
desfășurat și pe mai multe fronturi secundare în Mediterana Occidentală, în
Spania, Sicilia, N. Peninsulei Balcanice, Africa de Nord.

Motivele haosului mediteranean decurg din tendința de expansiune a

metropolei punice în Spania pentru compensarea pierderilor din prima dispută
cu romanii (264-241 î.Hr.) din dorința de răzbunare împotriva Cetății Eterne. 
 Cartaginezii traversează Pirineii si Alpii

În anul 219 î. Hr., Hannibal a început o campanie militară împotriva

orașului iberic Saguntum (tratat de alianță cu romanii din 231 î. Hr.) pe care l-a
cucerit după un asediu de 8 luni.

Senatul roman a declarat război Cartaginei (281 î.Hr), reproșând acesteia că

a nesocotit "tratatul Ebrului" încheiat în anul 226 î. Hr. de către Hasdrubal,
unchiul lui Hannibal (înțelegerea delimita sferele de influență în Peninsula
Iberică). În aceste condiții, Hannibal după ce își consolidează stăpânirea în
Spania, și-a canalizat eforturile pentru o temerară expediție împotriva Cetății
celor șapte coline. (opinia istoricului Polybios, 210-125 î. Hr.).
 Hannibal plănuise metodic campania militară, ceea ce
dovedea experiență în organizarea și purtarea războiului:
se informase bine despre rodnicia ținutului de la poalele
Alpilor și din jurul fluviului Padus, despre numărul
locuitorilor acestui ținut, mai ales despre îndrăzneala
oamenilor în război și ...despre ura lor față de romani.

Deși romanii au încercat tergiversarea programului îndrăzneț al cartaginezului prin

trimiterea a doua armate (destinația lor: Spania și Africa de Nord), Hannibal a dejucat
planurile acestora și a pornit în fruntea unei oști (50.000 de pedestrași, 9.000 de cavaleri și
36 de elefanți) în vara anului 218 î. Hr. spre meleagurile italice.
 După traversarea culmilor muntoase ale Pirineilor și Alpilor,
trecerea Rhonului și cu pierderi umane considerabile, armata
cartagineză a ajuns în câmpia Padului (octombrie 218 î. Hr.),
stârnind panică în rândul locuitorilor.

Istoricul Polybios consemnează: căci abia încetase ecoul ultimelor vești despre cartaginezi în
legătură cu ocuparea Saguntului și, ca urmare a acestui fapt, romanii se hotărâseră să trimită pe
unul din consuli în Libya, ca să asedieze Cartagina însăși, iar pe celălalt în Iberia ca să lupte acolo
împotriva lui Hannibal, și iată sosea știrea că Hannibal se afla în Italia cu armata și asedia unele
orașe.
Deși maratonul i-a afectat potențialul militar, Hannibal și-a completat efectivele cu cele ale
triburilor celtice care pândeau un moment pentru a se rupe de romani.
 Panica pune stăpânire pe romani

În câmpia Padului o armata romană condusă de consulul Publius Cornelius Scipio și o alta
aflată sub comanda lui T. Sempronius Longus au încercat să alunge temerile Romei, dar au fost
învinse de puni la Ticinus (noiembrie 218 î. Hr.) respectiv la Trebia (decembrie 218 î. Hr.).

Titus Livius scria: Roma a fost atât de îngrozită la

vestea acestei înfrângeri încât cetățenilor li se părea că
armata cartagineza va împresura imediat cetatea și ca nu
mai există nici o nădejde să primească de undeva vreun
ajutor, prin care această armată să fie îndepărtată de la
porțile și de sub zidurile Romei.
 Dezastrul de la Trasimennus

Consulul Flaminius, trufaș în declarații, dar

nepriceput în descoperirea tacticii inamicului, a fost surprins

de trupele cartagineze la lacul Trasimennus (martie, 217 î. Hr.).

Polybios ne prezenta bătălia:

În fața acestei apariții neașteptate ceturionii și tribunii romani, fie din pricină că ceata
făcea să se vadă cu greutate împrejur, fie pentru că dușmanii coborau și năvăleau în multe
locuri de pe înălțime, nu numai că nu puteau să alerge în ajutor unde era nevoie, dar nici nu
înțelegeau ce se petrecea. Căci în același timp erau atacați din față, din spate și din flancuri, de
aceea cea mai mare parte fu sfârtecată chiar în ordine de marș, fără a se putea apăra ca și cum
ar fi fost trădată de nesocotința căpeteniei.
 Vestea dezastrului de la Trasimennus, unde au pierit 15.000 de soldați romani și doar 2.500 în
rândul punilor, a creat o situație dificilă pentru cetățenii Romei. Romanii l-au ales ca dictator pe
Q. Fabius Maximus, cunoscut datorită onestității și atent în a evita greșelile înaintașilor săi.

Roma nu se lupta numai cu Hannibal, ci si cu ea însăși, cu mentalități meschine a unor

concetățeni, dornici de glorie și putere.
Planul Cunctatorului, de hărțuire a adversarului și de evitare a
bătăliilor ample a fost amenințat prin numirea lui Marcus Minicius în
funcția de comandant al cavaleriei, adeptul acțiunii militare imediate.
Nesocotind tactica lui Fabius, impulsivul Minicius a declanșat o luptă cu
forțele cartagineze (Gerunium) și numai intervenția colegului a
preîntâmpinat o nouă catastrofă militară pentru romani. Confruntat cu
lipsa proviziilor și cu moralul scăzut al trupelor sale datorită soldelor
neachitate, Hannibal și-a îndreptat atenția spre ținutul roditor al Apuliei
(lângă Adriatica) pentru refacerea armatei.
 Hannibal și-a așezat tabăra în apropierea unui sat numit Cannae, fiind despărțit de urmăritori
prin râul Aufidus (astăzi Ofanto, râu în Apulia).
Între timp, senatul roman și-a exprimat indignarea față de politica prudentă a dictatorului
Fabius (util pentru a opri declinul armatei) și a decis numirea a doi comandanți în locul
predecesorilor: consulii C. Terentius Varro și L. Aemilius Paullus.
Dar, romanii au săvârșit aceeași greșeala (ca la Trasmennus) deoarece la nivelul conducerii
armatei au existat păreri diferite în privința abordării luptei cu Hannibal. Varro, sigur de
înfrângerea bărbatului, a dominat Roma prin cuvântări optimiste, în timp ce Paullus, decent, a
asigurat ca "nu va lua hotărâri pripite și premature, caci împrejurările dictează oamenilor luarea
unor anumite hotărâri și nu oamenii împrejurărilor".
Pentru bătălia pe care romanii o sperau definitiva cu Hannibal au mobilizat opt legiuni (totalul
efectivelor:80.000 de pedestrași si 6.000 de călăreți) ceea ce a relevat panica acestora față de o
eventuală înfrângere. Armata romana a pornit în urmărirea inamicului pe care l-a ajuns lângă râul
Aufidus. Ignorând sfaturile lui Paullus de a evita orice incident cu
cartaginezii până la un moment prielnic declanșării luptei, Varro și-a
trecut trupele pe malul celălalt al râului aproape de oastea punică.
Paullus l-a urmat deși a manifestat neîncredere în tactica acestuia.
 O strategie genială

Trupele romane au fost dispuse astfel: pe aripa dreaptă-călăreții romani (conduși de

Paullus); la mijloc-pedestrașii aliați și legiunile romane (sub comanda lui Geminius

Servilius); iar în stânga-cavaleria aliaților (comandant:Terentius). În fața romanilor se

aflau 40.000 de pedestrași și 10.000 de călăreți așezați de Hannibal în linie de bătaie (în

forma de semiluna cu forma rotunda spre adversar) partea

stângă-călăreții iberi și celții conduși de Hasdrubal; în

centru-pedestrașii libieni aflați sub comanda

lui Hannibal, iar la aripa dreapta-călăreții în

fruntea cărora se afla Maharbal.

 În ziua de 2 august 216 î. Hr. s-a declanșat bătălia de la Cannae, care i-a asigurat celebritatea
lui Hannibal. Dispunerea trupelor punice în forma de semilună a constituit o capcană pentru
romani. Pedestrimea cartagineză a cedat mijlocul pentru atragerea adversarului, convins de un
succes facil. Istoricul Polybios ne prezentă aceasta luptă: Apoi romanii, urmărindu-i pe aceștia
către mijloc în locul unde dușmanii cedau, pătrunseră atât de mult, încât din amândouă părțile
libienii greu înarmați ajunseră să se afle în flancurile lor. Cei de la aripa dreaptă se întoarseră către
stânga și atacând din dreapta, amenință din flanc pe dușmani, iar cei de la stânga, făcând o
întoarcere la dreapta, se rânduiră pe partea din stânga. De altfel, împrejurarea arată, de asemenea,
ce aranjare trebuia făcută. Astfel, potrivit planului lui Hannibal, romanii care ocupau mijlocul, în
timp ce urmărea cu înverșunare pe celți, fura împresurați de libieni. Întorcându-se deci către cei
care îi atacau din flancuri, ei nu mai luptau, pe manipul, ci om contra om și rând contra rând.
 Cea mai grava înfrângere militară romană

Victoria cartagineză a fost deplină. Confruntarea de la Cannae a fost cea mai gravă
înfrângere militară romană. Polybios ne informează ca 70.000 de soldați au căzut pentru
salvarea Romei (din 6.000 de călăreți numai 70 au reușit să scape, 300 de aliați s-au refugiat în
orașele apropiate, 10.000 de pedestrași au devenit prizonieri). L. Aemilius Paullus a căzut eroic
în apriga bătălie, iar nechibzuitul Varro lua calea rușinoasă a fugii.

Titus Livius ne oferea o altă statistica a pierderilor militare: 45.000 de morți și au fost luați
prizonieri;3.000 de pedestrași și 1.500 de călăreți, iar pierderile punice s-au ridicat la 8000 de
morți (Polybios consemnează 5.100 de morți). Dar, această biruință n-a fost valorificată.
Indecizia lui Hannibal de a porni spre Roma (pe deplin justificată datorită epuizării armatei), a
salvat Cetatea Eterna, de la o cucerire, deși confederația romana s-a clătinat sub loviturile
punului.
 Remarcabile au fost cuvintele lui Maharbal, comandantul cavaleriei punice care i-
a spus lui Hannibal: Hannibal, tu știi să învingi, dar nu știi să profiți de victorie! În anul
202 î. Hr. la Zama (Africa) armata cartagineză condusă de experimentatul Hannibal a
fost învisă de legiunile romane aflate sub comanda lui Publius Cornelius Scipio (numit
după acest succes Africanul), fiul învinsului de la Ticiunus. Pacea din 201 î.Hr. a
încheiat cel de-al doilea conflict punic (în condiții aspre pentru Cartagina).

Succesele militare ale lui Hannibal pe tărâm italic au fost posibile datorită
fragmentarii conducerii armatei romane, manevrelor surprinzătoare ale punului care
i-a obligat pe dușmani să accepte confruntările în situații defavorabile lor,
ingeniozității acestuia în menținerea unei tensiuni permanente în rândul
comandanților adverși, și nu în ultimul rând geniului militar al lui Hannibal.