LICEUL TEHNOLOGIC “CONSTANTIN BRANCUŞI”

STATUL ROMAN

ELEV:

STOICA EDUARD GABRIEL

CLASA: a-9-a A
EXPANSIUNEA ROMANĂ

De-a lungul istoriei sale, Roma a cunoscut o expansiune considerabilă, în urma căreia a
ajuns de la un oraş-stat italic un adevărat imperiu. 

Cauzele expansiunii au fost multiple,de la cele politice pentru că uneori magistraţii declanşau
un război pentru a dobândi prestigiu, glorie militară, respect din partea comunităţii,la cele
economice, dacă ne referim de pildă la războaiele cu Carthagina sau cu salassii, când lupta se
duce pentru controlul drumurilor comerciale din mediterana, respectiv pentru minele aurifere.

Creşterea demografică este şi ea o cauză a expansiunii, deşi după expansiunea în

Mediterana romanii sunt reticenţi în ceea ce priveşte fondarea de colonii. 

Expansiunea cuprinde mai multe etape.În primul rând, Roma devine stăpâna Italiei. Poziţia
strategică, între lumile etruscă şi greacă, permite hegemonia în confederaţia latină, în urma
războaielor dintre 498 şi 493 î.Hr. Dominaţia este contestată într-un alt război, care va duce la
desfiiinţarea conferaţiei (338 î.Hr). Intre 406 şi 396 î.Hr. se va consuma un episod important,
acela al războiului cu cetatea etruscă Veii, care va fi distrusă. Dar şi romanii suferă o înfrângere
din partea celţilor, în bătălia de la Allia (18 iulie 387 î.Hr.), când aceştia cuceresc şi Roma,
exceptând Capitoliul. După retragere, romanii se vor înconjura cu un sistem defensive. 
Războaiele cu samniţii (343-341, 326-304, 298-290) au drept cauză tratatul dintre Roma şi
oraşul Capua, care îl scotea de sub autoritatea samniţilor. În ciuda unor înfrângeri precum cea
de la Caudium (321 î.Hr.), romanii vor desfiinţa puterea politică etruscă în urma bătăliei de la
Sentium din 295 î.Hr. Spre sud, Roma se loveşte de un adversar puternic. Tarentul, colonie a
Spartei, cheamă în ajutor pe Pyrrhus, regele Epirului, care îi invinge pe romani la Heracleia (280
î.Hr.) Legiunea romană învătă însă să se adapteze în faţa armatelor de tip elenistic, provocând
pierderi epirotului la Ausculum (279), dar nu decisive. Obţinând doar succese minore în Sicilia,
Pyrrhus este înfrânt la Beneventum în 275 î.Hr., ceea ce îl determină să renunţe la pretenţiile
asupra Occidentului. Roma domină clar Peninsula italică. Pe plan cultural insă, elenismul
cucereşte aristocraţia romană. Apar primele monede romane de argint, după modelul drahmei,
iar sclavul Livius Andronicus traduce Odiseea în latină.

Cât despre războiale cu punii, principal motivaţie a fost cea economică. Carthagina îşi
extinde stăpânirea asupra Sardiniei, Coriscăi şi vestului Siciliei, navele sale stânjenind
concurenţa grecească, etruscă şi italică. La finele războaielor punice, Roma scapă probabil de
cel mai mare competitor din întreaga sa istorie.

Expansiunea nu se opreste insa aici pentru că urmează orientul elenistic. Implicarea

efectivă a Romei în politica lumii elensitice datează de la finele secolului al III-lea. În 146 î.Hr.
Grecia este anexată Macedoniei, tot acum este fondată provincial Africa, regatul Pergamului,
nucleul viitoarei provincii Asia, rămâne moştenire Romei, mai sunt anexate Gallia (58-52 î.Hr.),
se creează provinciile Pont, Bithynia, Siria şi Cilicia în urma campaniilor împotriva lui Mithridates
al VI-lea. Cel care va cădea ultimul este Egiptul, în 30 î.Hr., când Octavian îl învinge pe Marcus
Antonius în războiul civil.
 Succesele militare și diplomatice romane în jurul Mediteranei au avut ca rezultat noi și
neobișnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraș-stat.

Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă direcție,

dovedindu-se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma și-au însușit teritorii ce
odată aparținuseră orașelor italiene la care s-au renunțat în favoarea lui Hannibal în timpul
războiului. Aceasta a dat startul unui proces care până la final va dezbina însăși Republica.

Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea pământurilor: astfel, numai oamenii
ce își puteau procura propriile arme și care dovedeau că dețineau pământ puteau servi în
stadiul militar. Ideea era că oamenii care dețineau ferme aveau mai multe de pierdut pe câmpul
de luptă și, astfel, ar fi luptat mai puternic și mai îndelungat decât mercenarii sau cei recrutați.
Atât timp cât Roma avea o mare populație stabilă de tineri împroprietăriți, acest sistem a
funcționat, soldații putându-se întoarce la fermelor lor să muncească când nu erau plecați în
campanie. Aproape nesfârșita serie de războaie ce a urmat după cele punice a făcut însă ca
armata să nu se mai poată relaxa după numai câteva luni; războaiele erau frecvente, departe
de casă și, mai important decât orice, ajunseseră la punctul în care fermierii se puteau întoarce
acasă doar în interval de câțiva ani. Ca rezultat, terenurile au ajuns nemuncite și înțelenite.
Aceasta a forțat familiile acestora să rămână în urmă și să se împrumute pentru a cumpăra
mâncare. Aceste împrumuturi s-au acumulat în sume majore prin care mulți fermieri, luptând în
afară în numele Romei, au ajuns să-și piardă pământurile în fața creditorilor, care le-au
consolidat în latifundii.

Până în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă pentru a putea fi ignorată în continuare.
Însă mulți membri ai Senatului, în special patricienii și familiile vechi, aveau acum un interes
serios în conservarea status quo-ului - cedarea oricărui teritoriu al lor însemna pierderea
veniturilor vaste și a luxului prin care deveneau extrem de notorii încurajându-l. Mai mult, banii
însemnau putere - banii cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau
cumpăra orice în Republica Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o
simplă amenințare la veniturile private ale Senatului. Pentru mulți era abilitatea de a candida
pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.

Așa și-au făcut apariția frații Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr., reforma în
sistem pentru a permite soldaților care se întorceau din aproape constantele războaie sau
îndatoriri ca garnizoană la granițele mereu crescânde ale Republicii imperiale să primească
parcele de pământ, din teritoriile deținute, tehnic vorbind, de către Senat și poporul din Roma
sau, cu alte cuvinte, din însuși partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar
sursele de venit folosite de senatori pentru a se îmbogăți și orice mișcare pentru a li se lua era
respinsă de puternice violențe din partea Senatului. Tiberius, pentru a-și legifera reformele, a
trebuit să muncească în afara constituției Republicii. Acțiunile sale au fost etichetate ilegale.
Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus și a 300 dintre adepții săi pe străzile din Roma.

Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai
târziu, promovând extinderea cetățeniei romane către toate orașele Italiei și
stabilind echitatea ca o nouă forță în politica romană. Gaius, însă, a amenințat serios
proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acționat împotriva sa cu forță armată, angajând
mercenari cretani să-i masacreze pe el și adepții săi în timp ce retraseră pe Dealul
Capitoliului și se baricadaseră înăuntru.

REGALITATEA ROMANĂ

Regalitatea romana dureaza doua secole si jumatate. Utilizarea textelor si documentelor

arheologice permite urmarirea unei istorii indepartate, deformata de traditie. In a doua jumatate
a sec. VIII î.Hr., Roma ducea o viata umila, asemanatoare celorlalte asezari latine. Liga celor
sapte coline, a carei amintire se perpetueaza in ritualurile religioase, dateaza din aceasta
epoca, stand marturie despre prima uniune efectiva a triburilor latine din Roma.

Analele vad in sabini un element formator important al Romei primitive. Legenda rapirii
sabinelor de catre latinii de pe Palatin, care n-ar fi avut sotii din neamul lor, ilustreaza o prima
infiltrare a muntenilor sabini in zona federatiei de sate de pe cele sapte coline. Pana la mijlocul
sec. V î.Hr. vecinii Romei din zonele muntoase au exercitat o considerabila presiune asupra noii
alcatuiri politice. Asa se explica probabil si faptul ca pana la sfarsitul sec. VII î.Hr. ar fi domnit
alternativ, pe baza aliantei intre Palatinul latin si Quirinalul sabin, patru regi: Romulus (latin,
fondatorul orasului, conceput dupa modelele indoeuropene ale regelui si razboinicului), Numa
Pompilius (sabin, intelept si reformator, organizator al sacerdotilor si a cultului roman), Tullus
Hostilius (latin, cuceritor, extinzand dominatia Romei asupra unor populatii invecinate) si apoi
sabinul Ancus Marcius (organizator destoinic, pune bazele portului Ostia), care domneste pana
la urcarea pe tron a Tarquinilor etrusci (616 î.Hr).

Etruscii reprezinta al treilea element formator la Roma, completand aristocratia gentilica

latino-sabina. Pentru dominatia asupra Romei si-au disputat intaietatea mai multe cetati etrusce:
Tarquini, Caere, Vulci sau Veii. Ca urmare a cuceririi etrusce, de la mijlocul sec.VII î.Hr.,
fizionomia Romei se transforma radical, vechea federatie de sate fiind urbanizata. Descoperirile
arheologice atesta influenta crescanda a civilizatiei grecesti (vase corintiene, ioniene si atice) si
etrusce, astfel ca Roma face impresia unei cetati deschise influentelor greco-etrusce.

Traditia plaseaza inceputurile dominatiei etrusce la 616 î.Hr. Regalitatea etrusca este

reprezentata in traditia romana de trei personaje: Lucius Tarquinus Priscus, Servius
Tullius si Tarquinus Superbus. Etruscii au facut din Roma un mare oras, o mare cetate,
comparabila cu asezarile din Etruria. A fost construit un zid de imprejmuire din tuf vulcanic,
refacut dupa invazia galilor (378 î.Hr.). De asemenea, a fost amenajat un sistem de canale de
scurgere care au drenat sesul mlastinos al forului, facand din el locul de intalnire al adunarii
poporului. Tot acum, a fost ridicat, la sfarsitul sec.VI î.Hr., pe Capitoliu un templu dedicat triadei
capitoline (Jupiter, Junona si Minerva).

In epoca regalitatii elemente ale structurilor gentilice sunt inca puternice, sistemul social
bazandu-se pe aceste structuri.

Organizarea politica a Romei in perioada regalitatii evidentiaza importanta legaturilor de

sange in cadrul vietii sociale, in care unitatea de baza era reprezentat de ginta (gens), marea
familie patriarhala care concentra toti descendentii proveniti dintr-un stramos comun. Membrii
gintii aveau prenume (praenomina) si supra nume sau porecle (cognomina) diferite, dar acelasi
nume (nomen), acelasi gentiliciu. Pentru latini ginta constituia realitatea fundamentala a vietii
economice si sociale. Initial pamantul apartinea ansamblului gintii respective, dar ulterior sefii
gintilor au acaparat ogoarele, ca si vitele si le-au transformat in proprietati private.

Conform traditiei, romanii erau organizati in trei triburi care purtau nume etrusce:  Ramnes,
Tities si Luceres, fiecare trib fiind alcatuit din 10 curii. La randul lor, fiecare curie era compusa
din 10 decurii. La origine curia era o asociatie de barbati care luptau impreuna si se baza pe
ginti. Aceasta repartitie a populatiei corespundea necesitatii recrutarii trupelor (legio). Fiecare
trib trebuia sa furnizeze 1000 de pedestrasi si 100 de calareti. Impartirea politica corespundea
astfel acestei organizari militare. Triburile si-au avut adunarea lor, 'comitiile tribute' (comitia
tributa), care a ajuns spre sfarsitul Republicii cel mai activ organ legislativ al poporului roman.

Regele ca si conducator al intregii comunitati avea atributii politico-militare, juridice si

religioase. Inca sub primii regi latino-sabini a luat nastere un 'sfat regal' (consilium regium),
adica un senat alcatuit din sefii gintilor. In primcipiu regii erau obligati sa consulte atat senatul,
cat si adunarile populare.

Pe plan politic si social, regalitatea etrusca a fost de asemenea novatoare. A introdus la

Roma semnele exterioare, emblemele care in Toscana ilustrau gloria si puterea lucumonilor
(regilor): coroana de aur, inelul de aur, sceptrul, vesmantul de gala (toga palmata), lictorii care
deschideau cortegiile, purtand pe umeri fascii (semne ale atotputerniciei capeteniei) facute din
vergi destinate flagelarii si o secure - arma de parada si simbol al puterii politice. Acest semn a
fost pastrat si in perioada republicii, fiind atribuit consulilor ce exercitau timp de un an
autoritatea suprema.

Pe aceasta structura, conducatorii familiilor formeaza o categorie privilegiata, patriciatul,

fiind singurii care aveau acces la onorurile publice si la sacerdotii.

Dominatia patricienilor si-a gasit expresia in institutia clientelei (clientela), o forma arhaica
de dependenta personala . Fiecare patrician era inconjurat de numerosi clienti care primesc
sprijin, in schimb le datoreaza acestora ajutorul de care sunt capabili in cazuri bine precizate.

Plebea, care va constitui impreuna cu patriciatul populus romanus, nu are inca forta.

Formarea ei se explica prin motive etnice, religioase si economice. Plebeii erau descendentii
unor populatii invinse, straini aflati in afara cultului cetatii sau tarani cazuti intr-o stare inferioara.
Formal plebeii erau oameni liberi, putand fi proprietari de pamant si avand obligatii de natura
economica si militara. Deoarece aveau obligatia participarii la operatiunile militare alaturi de
patricieni, plebeii vor fi de candva admisi in adunarea poporului inarmat (comitia centuriata), a
carei infiintare traditia o atribuie regelui Servius Tullius.

Regalitatea pastra un echilibru intre aristocratie si plebe. Cand, dupa ce in anul 509 î.Hr.
sunt alungati din Roma lucumonii etrusci si regalitatea este abolita, puterea trece in mainile
aristocratiei, plebea pentru a supravietui se organizeaza si lupta.
INSTIUŢIILE REPUBLICANE

Instituţiile republicane romane erau:

 senatul
 comiţiile
 magistraturile ordinare şi extraordinare

In viata de stat a Romei senatul a jucat un rol foarte mare. Nici un proiect de lege nu era
prezentat spre examinare adunarii poporului daca el nu fusese discutat  in prealabil de senat.
Mai mult decit atit, legea adoptata de catre adunarea poporului intra in vigoare numai  dupa
aprobarea ei de catre senat. Astfel senatul controla  si dirija activitatea adunarii poporului in
directia in care avea el nevoie. Magistratii alesi in functie prezentau dari de seama despre
actiunile lor in fata senatului, depinzind in intregime de  vointa lui.
Din secolul al 4 i.e.n componenta senatului a inceput sa fie completata  din rindurile
magistratilor, al caror termen expirase  si care dupa depunerea imputernicirilor lor, erau inclusi
automat in lista senatorilor. Aceasta lista era intocmita  de un magistru-censor special, intro
ordine strict ierarhica . La inceput erau incluse in lista numele  fostilor censori, apoi urmau
consolii, pretorii etc. Senatul putea fi convocat  in sedinta numai de magistratii supremi: dictor,
consuli, pretori. In timpul discutarii chestiunior si in timpul votarii  parerile si voturile  erau
prezentate  strict dupa lista.  Hotarirea adoptata  se numea consult senatorial sau decret.
Senatul fiind sprijinul oligarhiei romane.
Magistraturile
La Roma nu exista un aparat functionaresc permanent, intreaga putere executiva apartinea
persoanelor oficiale elective-magistratilor. Asemenea magistrati erau consulii, pretorii, edilii,
questorii, alesi pentru un an. Alegerea avea loc cu 3-4 luni inainte ca noii magistrati sa intre in
exercitiu functiunii. Sistemul de magistraturi  republicane  romane  s-a constituit nu indata dupa
izgonirea ultimului rege , ci a fost creat treptat.
Se presupune ca in primii ani ai Republicii in fruntea puterii executive se afla un magistrat
suprem (persoana oficiala)- pretorul (cel ce merge inainte ), care era ajutat de loctiitorul sau-
questor. Dupa prima secesiune a plebeilor pe Muntele Sacru au fost create functiile de tribuni ai
poporului si de edili ai plebeilor, de ajutori ai sai.Existenta unui singur sef  al puterii executive in
persoana pretorului sa dovedit a fi insa periculoasa, deoarece crea posibilitatea ca el sa
acapareze intreaga putere  si sa revina la monarhia odioasa.De aceea de la mijlocul secolului al
5 in locul unui singur magistru suprem au inceput sa fie alesi 2, care dispuneau de aceeasi
putere si conduceau impreuna.Ei trebuiau sa se consulte unul cu altul si au fost denumiti
consuli(de la cuvintul consulo-ma consult).
Mai tirziu au fost creeate noi functii- cele de censori, in cae erau alesi cite 2 persoane o
data in 5 ani pentru 18 luni.Censorii erau alesi din rindurile fostilor consuli. Ei trebuiau sai
imparte pe cetatenii romani, dupa clasele avute si verificind sa intocmeascao noua lista a
senatorilor. Pretorilor le-a fost insa transmisa puterea judecatoreasca.
Conform constitutiei romane toate magistraturile erau colegiale (2 consuli, 2 pretori, 4
edili,10 tribuni ai poporului, 4 questorii, care erau realesi in fiecare an si nu erau
retribuiti.Indeplinirea functiei de magistrate  era considerate nu o munca ci o onoare și de aceea
nu era plătită.Lipsa remunerării facea imposibilă ocuparea funcțiilor  de magistrate pentru
cetățenii romani simpli.In timpul exercitării funcției magistratul nu putea fi tras la răspundere
judecătorească sau destituit. Magistratii supreme erau considerati censorii,consuli și pretorii.
 Consulii comandau armata,exercitau puterea civilă, în timp ce pretorii exercitau puterea
judecătorească. Tribunii poporului dispuneau de dreptul de veto față de hotăririle magistraților,
puteau să prezinte proiecte de legi, să convoace comițiile tribute, aveau dreptul chiar să-l
aresteze pe magistrate și să atace hotărirea senatului.Persoana  tribunului poporului era
considerate sacra și inviolabilă. Orcine care îl insult ape tribun- măcar prin cuvinte –era
condamnat la moarte.Tribunul poporului avea o putere foarte mare , dar erau 10 tribuni ai
poporului, și ei puteau să folosească puterea lor unul contra altuia, de exemplu recurgînd la
dreptul de veto, și în felul acesta să neutraizeze acțiunile colegului.În afară de aceasta, puterea
tribunului era limitată doar de raza orașului Roma.
În atribuțiile edililor  intrau supravegherea ordinii în oraș, amenajarea orașului, grija pentru
asigurarea cu produse alimentare , organizarea jocurilor obștești.Questorii administrau vistieria,
aveau în grijă registrele de finanțe, ei îi însoțeau pe consuli în campaniile militare, răspundeau
de vînzarea prizonierilor și de captura de război.
Magistrații și senatul dețineau de fapt întreaga putere de stat în Republica Romană, care a
căpătat un caracter vădit aristrocratic.
Organul de stat suprem era considerat adunarea poporului. Ea adopta sau aproba
legi,declara război sau încheia pace, era instant judecătorească, care examina apelurile și
protestele împotriva hotărîrilor organelor judiciare.Adunarea poporului alegea toate persoanele
oficiale supreme, care întrețineau întreaga putere executive.
La Roma se întruneau trei tipuri de adunări a poporului- comiția (de la cuvîntul latin
comitia-întrunire). După reforma lui Tullius se cristalizează o nouă adunare numită comițiile
centuriate, care era convocată de către persoanele oficiale supreme-consuli, dat fiind faptul că
prima pătură socială dispunea de 98 de centurii din 193, ea dirija în mare măsură mersul
acestei adunări.
În procesul luptei plebeilor împotriva patricienilor au căpătat o mare importanță de stat
adunările plebeilor după circumscripțiile teritoriale- triburi-adunare ce se distingea printr-un
caracter democratic.

INSTAURAREA PRINCIPATULUI

În istoria Imperiului Roman, Principatul este, conform derivației sale etimologice din

cuvântul latin princeps, însemnând șef sau primul, regimul politic dominat de către un astfel
de șef de stat sau guvern. Titlul, în complet princeps senatus / princeps civitatis, a fost adoptat
inițial de către Octavian (27 î.Hr. - 14 d.Hr.), primul împărat Roman, care a ales,
precum dictatorul pe viață asasinat, Iulius Cezar, care refuzase în mod formal coroana - să nu
(re)introducă o monarhie legală, ci să formeze stabilitatea politică necesară cu disperare după
epuizantele războaie civile de către un regim de facto întru scheletul constituțional al republicii,
care fusese separat precis ca o alternativă la odiosul regat precedent. Deși pretențiile dinastice
au apărut încă de la start, aceasta a rămas constituțional de neimaginat.

Deseori, într-un sens mai limitat și precis cronologic, termenul este aplicat specific asupra
primeia dintre cele două faze guvernului imperial din vechiul Imperiu Roman, anterior căderii
sale în vest (căderea Romei), în 476, lăsând Imperiul Bizantin singurul moștenitor.
 Sub acest Principat stricto sensu, realitatea politică a domniei autocratice de
către împărat era încă mascată cu scrupulozitate de către forme și convenții de
domnii oligarhice pe cont propriu moștenite din perioada politică a neîncoronatei Republicii
romane (509 î.Hr.-27 î.Hr.) sub motoul SPQR.

Această primă fază avea să fie folosită de către, sau mai degrabă să implice, așa-
numitul Dominat, în care împăratul devenea stilizat dominus (stăpân), cetățenii săi, cei cu care
constituțional împărțea suveranitatea sa, devenind supușii săi, semănând oarecum cu tradiția
orientală dintru elenism.

Acest proces este adesea văzut c-ar fi început cu împăratul Domițian, când tipuri orientale
de domnie precum dominus (Lord, Stăpân) au devenit curente (deși nu legale), dar nu se putea
prin definiție clarificarea punctului de turnură constituționale, deci această apreciație rămâne
subiectivă, realitatea este dezvoltare graduată.

După Criza secolului III aproape că s-a ajuns la colapsul politic al Imperiului,

împăratul Dioclețian a înlocuit principatul de o persoană cu tetrarhia, în care pretextul rămas
vechii forme republicane era în majoritate înlăturat, stilul princeps nemaifiind folosit acum,
precum și unitatea teritorială a imperiului.
BIBLIOGRAFIE:

 www.wordpress.com
 Wikipedia
 www.historia.ro
 www.edusoft.ro