Panideile reprezintă un alt subiect predilect abordat de şcoala geopolitică condusă de Haushofer .

Ele constituie idei cardinale, care unifică, organizează viaţa oamenilor pe spaţii întinse, adevărate
hărţi mentale care fixează anumite repere culturale, cu care privim, evaluăm, înţelegem lumea.
Haushofer vorbeşte şi despre panidei etnice, adică întruchiparea unei viziuni elaborate de către o
etnie privitoare la ceea ce aceasta consideră că ar fi teritoriul său legitim de expansiune. O
asemenea viziune elaborată de către ruşi a fost numită panslavism, de către germani –
pangermanism, de către greci – panelenism, de către turci – panturcism etc.

Geopolitica Războiului Rece. Geostrategia pentru Eurasia

(Zbigniew Brzezinski)

Perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost dominată de instaurarea
unui sistem de putere bipolar: S.U.A. versus U.R.S.S. În aceste condiţii, geopolitica
americană, continuând ideile lui lui Spykman, şi-a orientat eforturile pe gestionarea
confruntării între cele două superputeri, desfăşurată pe fondul dezvoltării unui vast
arsenal nuclear. Un primă reacţie la această situaţie o dau Saul Cohen (Geography and
Politics in a World Divided, 1963) şi Colin S. Gray (The Geopolitics of the Nuclear Era,
1977). Pornind de la ideea că geopolitica este ştiinţa puterii în spaţiu, Gray susţine că
S.U.A. trebuie să contracareze U.R.S.S. peste tot unde aceasta încearcă să avanseze,
prin amplasarea armelor nucleare în raport de particularităţile geografice şi geopolitice
ale diferitelor regiuni. La aceasta se adaugă provocările ce decurg din rolul S.U.A. de
superputere într-o lume tot mai globalizată şi interdependentă, în care se disting trei
nuclee de concentare tehnologică: spaţiul american, dominat de S.U.A., spaţiul
european, dominat de ţările C.E.E. (U.E.) şi spaţiul pacific, dominat de Japonia.
Una dintre cele mai mai prestigioase figuri ale diplomaţiei şi ştiinţei politice americane
din a doua jumătate a secolului trecut rămâne Henry Kissinger, german de origine,
profesor la Universitatea Harvard şi consilier pe probleme de securitate naţională în
timpul administraţiei Nixon. Kissinger se remarcă prin lucrarea „Armele nucleare şi
politica externă”, în care exprimă o serie de rezerve faţă de politica externă a
administraţiei Eisenhower. A avut un rol major în politica de deschidere a administraţiei
Nixon către China; a fost implicat în problemele Orientului Mijlociu după războiul de
Yom Kippur (1973) şi în negocierile cu U.R.S.S. privind armele nucleare. Secretar de
Stat în administraţiile Nixon şi Ford, Kissinger şi-a expus principiile de politică externă în
lucrarea „Diplomaţia” , care reprezintă o sinteză a istoriei relaţiilor internaţionale din
epoca modernă şi contemporană.
Noanţând liniile generale ale geopoliticii americane postbelice în spiritul ideilor lui
MacKinder, Zbigniew Brzezinski conturează o imagine a spaţiului euro-asiatic din care
rezultă rolul său de mare putere a lumii de astăzi . Iată şi câteva dintre argumentele
sale:
– In Eurasia s-au dezvoltat şi au evoluat cele mai dinamice şi mai puternice state de-a
lungul istoriei: începând cu Imperiul Mongol al lui Genghis-Han, cel mai extins stat al
tuturor timpurilor, continuând cu China şi India, cele mai populate state ale lumii,
singurele „miliardare”; cu U.R.S.S. şi apoi Rusia, cel mai extins stat din zilele noastre,
sau cu liderul demografic al lumii musulmane: Indonezia şi nu în ultimul rând, Japonia
una din marile puteri economice ale lumii,
– In Eurasia se află principalii parteneri şi competitori economici ai S.U.A. (China,
Japonia, Rusia, India, Indonezia, Thailanda, Israel etc),
– Eurasia deţine 75% din populaţia lumii, 60% din Produsul Brut şi 75% din resursele
energetice ale Globului. De asemenea, tot în această zonă se află două dintre cele trei
regiuni cele mai prospere ale lumii: Europa Occidentală şi Asia de Est.

Fig. 7 – Tabla de şah eurasiatică (Zbigniew Brzezinski).

Sursa: Brzezinski, Z. (2000), p. 46.

Prin urmare, puterea potenţială a Eurasiei o depăşeşte pe cea a continentului american,

fapt pentru care autorul american ajunge la concluzia că „cine domină Eurasia domină
aproape automat Orientul Mijlociu şi Africa”. Din această constatare geopolitică,
Brzezinski deduce alte două concluzii cu valoare strategică pentru politica S.U.A. faţă
de această regiune: pe de o parte, el consideră că nu mai este suficientă o politică
distinctă pentru Europa în raport de Asia, ci una comună pentru întregul spaţiu
eurasiatic, în care se conturează o apropiere între Rusia şi China, iar pe de altă parte,
necesitatea ca S.U.A. să promoveze o politică bazată pe pluralismul politic faţă de acest
spaţiu pentru a preveni formarea unei coaliţii ostile şi pentru a stimula centrele de
interes şi de putere să dezvolte relaţii de sine stătătoare cu America. In acest cadru,
eforturile S.U.A. ar trebui canalizate pentru identificarea partenerilor compatibili din
punct de vedere geostrategic, care, rămânând sub controlul american, să formeze un
sistem de securitate trans-euroasiatic, care să descurajeze acţiunile de subminare a
intereselor S.U.A. Acţiunile militare din Kuwait, Afganistan şi Irak se înscriu pe
coordonatele acestei politici, în care rolul Arabiei Saudite, Pakistanului şi Turciei, de
parteneri strategici ai S.U.A. s-a dovedit a fi esenţial. La aceasta se adaugă cooperarea
din cadrul N.A.T.O. cu state ce au un rol important în gestionarea echilibrului
geostrategic din vestul şi centrul spaţiului euroasiatic (Franţa, Germania şi Turcia),
precum şi intensificarea cooperării cu China care tinde tot mai mult să devină cea mai
mare putere a Asiei de Est.
Consecvent aceleiaşi linii a analizei geopolitice şi geostrategice a spaţiului ex-comunist
şi cu precădere a relaţiilor dintre Rusia şi Occident, Brzezinski abordează problemele
politicii mondiale din perspectiva dominaţiei americane în lume , ajungând la concluzia
că S.U.A. a dobândit statutul de cea mai mare putere a lumii ca urmare a obţinerii
supremaţiei pe plan militar, economic, tehnologic şi cultural, prin transformarea Europei
într-un cap de pod pentru dominaţia Eurasiei cu ajutorul NATO şi controlând astfel,
automat, Orientul Mijlociu şi Africa.

Geopoliticianul american Zbigniew Brzezinski, în ultima sa lucrare Strategic Vision: America and the
Crisis of Global Power consideră că Rusia va suferi mari modificări în conștiinta sa, va avea parte de o
trezire globală, ceea ce o va face să intre, într-un final, în contact cu restul lumii și, eminamente, cu
civilizația euroatlantică

Prăbuşirea lumii bipolare prin implozia imperiului sovietic nu a

condus, aşa cum s-a crezut, la o demonetizare a modelului clasic geopolitic

care avea la bază rivalitatea dintre marile puteri pentru a stăpîni o regiune

geografică. SUA devin singura superputere, practic, controla întreaga lume şi

nu mai avea cu cine să îşi dispute o regiune sau alta. Şi totuşi, în aceste
condiţii, Zbigniew Brzezinski revine asupra importanţei zonei euro-asiatice,

în termeni oarecum similari cu cei din abordările anterioare62. În viziunea sa,

Eurasia a reprezentat „casa” pentru cele mai dinamice şi mai hotărâte state

de-a lungul istoriei. De la Ginghis Han până la miracolul economic asiatic

contemporan, toată această evoluţie ne arată că statele cele mai importante

ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice şi mai populate pretendente la

statutul de puteri regionale, China şi India, se situează în acest spaţiu. Cei mai

potenţi challengeri economici şi politici pentru America provin din zona

eurasiatică. Următoarele cele mai puternice şase economii după SUA

funcţionează pe acest supercontinent. Eurasia deţine 75% din populaţia lumii,

60% din PNB-ul mondial şi 75% din resursele energetice ale globului.

În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit până

acum, Brzezinski afirmă: cine domină Eurasia, domină aproape automat

Orientul Mijlociu şi Africa63. Din această constatare geopolitică, Brzezinski

deduce două concluzii cu valoare strategică pentru America de azi. În primul

rând, el consideră că: nu mai este suficient să modelăm o politică pentru

Europa şi alta pentru Asia, ci trebuie să avem în vedere o politică pentru

Eurasia. Luând în calcul că perspectiva geopolitică a Statelor Unite este tipică cu aceea a unei
puteri maritime, interpretând relaţia sa cu alte naţiuni

sau entităţi geopolitice din situaţia sa ca şi insulă, se identifica bazinul

mediteranean şi Asia Centrală ca fiind două zone caracterizate de o puternică

instabilitate. Cele două zone sunt situate în aşa numitul arc de instabilitate

definit de Zbigniew Brzezinsky. Arcul de istabilitate sau de criza constituie,

aşa cum s-a menţionat, o evoluţie şi extindere a conceptului geostrategic de

rimland (margine maritimă sau de coastă) dezvoltat de Nicholas J. Spykman.

Controlul rimland-ului ar fi permis, în contextul lumii bipolare, controlul

suprafeţei Eurasiatice, aşadar indiguirea principalei superputeri, Uniunea

Sovietică, în beneficiul exclusiv al „Insulei Nord Americane”.

În funcţie de poziţia şi rolul pe care actorii îl au în structura relaţiilor

internaţionale, într-o dispută/cooperare de tip geopolitic pot fi întâlnite mai
multe tipuri de actori. Într-un joc geopolitic pot fi întâlniţi actori care pot să
îşi impună interesele într-un spaţiu, actori care suportă consecinţele jocului
de interese ale altor actori dar şi actori care acţionează prin procură furnizată
de alţi actori. Analizînd modul cum s-au configurat actorii în disputa de
interese din regiunea Asiei Centrale la jumătatea deceniului X al secolului
trecut, Zbigniew Brzezinski a identificat două tipuri de state: jucatori
geostrategici activi şi pivoţi geopolitici. Jucătorii geostrategici sunt definiţi ca
fiind „statele care au capacitatea şi voinţa naţională să exercite putere şi
influenţă în afara graniţelor lor pentru a modifica ordinea geopolitică
existentă a lucrurilor”19. Pivoţii geopolitici sunt acele state a căror importanţă
nu derivă din puterea şi motivarea lor, ci mai degrabă din locaţia lor şi din
consecinţele condiţiei lor potenţial vulnerabile faţă de comportamentul
jucătorilor strategici. Cel mai adesea, pivoţii geopolitici sunt determinaţi de
geografia lor, care în anumite cazuri le oferă un rol special, fie în definirea
accesului la zone importante, sau în negarea unor resurse importante către un
jucător important. În unele cazuri, un pivot geopolitic poate acţiona ca un
scut de aparare pentru un stat vital sau chiar o regiune.
Ideea lui Brzezinski este, în fapt, mai veche, deoarece o întâlnim şi în
discursul geopolitic al lui Kissinger. El, în mod frecvent, făcea analogia relaţiilor
internaţionale cu un joc, ca un meci de şah, cu jucătorii importanţi mutând pioni
locali pe o planşă globală. În acest discurs, actorilor locali nu li se permitea
posibilitatea unei diversităţi interne, a unor acţiuni autonome şi a unor interese
parohiale. În schimb, mai des erau redate ca „păpuşi” sau „unelte”

Lucrarea lui Zbigniew Brzezinski Marele eşichier. America şi restul lumii nu este altceva decât o
ilustrare a raporturilor dintre marii actori, pentru crearea unui sistem de acces convenabil şi
neîngrădit la resurse. Spre exemplu, în capitolul intitulat Eşichierul eurasiatic, el face o
demonstraţie coerentă şi elegantă a unui sistem de dominare, care, în principial, nu se îndepărtează
prea mult de viziunile geopoliticienilor tradiţionali. Pe baza principiilor geopolitice referitoare la
continentul asiatic (dominarea foaierului perturbator, accesul la resursele energetice, îngrădirea
puterii continentale şi a actorilor regionali etc), el arată că geostrategia contemporană în Eurasia
se sprijină pe cinci actori strategici şi cinci pivoţi esenţiali. Actorii strategici sunt: Germania,
Franţa, Rusia, China şi India, iar pivoţii includ următoarele state: Ucraina, Azerbaidjan, Turcia,
Iran şi Coreea de Sud. Actor geopolitic este orice stat care are capacitatea şi voinţa de a-şi exercita
puterea şi influenţa şi dincolo de frontierele sale, iar pivot geostrategic, în viziunea lui Brzezinski,
este acel stat care are o situaţie geografică sensibilă şi o vulnerabilitate care ar putea influenţa
comportamentul actorilor politici şi strategici. Brzezinski este de părere că Statele Unite trebuie să
identifice şi să protejeze statele-pivot pentru a-şi apăra propriile interese în zonele respective.
Actorii strategici-cheie din Europa Occidentală sunt, după cum scrie Brzezinski, Franţa şi
Germania. Aceştia îşi propun să realizeze Europa Unită. Franţa se ocupă, în special, de zona
Mediteranei, iar Germania de cea a Europei Centrale. Marea Britanie este, în concepţia analistului
american, un actor strategic în retragere. Rusia ar fi un actor strategic de prim rang, dar foarte
incert. China joacă un rol important, prin ambiţiile sale economice şi politice, iar Japonia are o
situaţie paradoxală, în sensul că, deşi dispune de mijloacele necesare pentru a deveni rapid un actor
de prim plan, poziţia sa regională este fragilă, ceea ce - spune Brzezinski - convine americanilor,
iar poziţia Indoneziei, Australiei şi Indiei nu pune probleme. Ucraina şi Azerbaidjanul au un rol
important în zonă. În viziunea lui Brzezinski, „soarta Azerbaidjanului şi a Asiei Centrale şi cea a
Ucrainei vor dicta situaţia Rusiei de mâine”. Coreea de Sud rămâne un pivot important pentru
Statele Unite în Estul Asiei, iar Turcia şi Iranul sunt pivoţi importanţi pe falia strategică islamică.
Turcia închide Mediterana şi Marea Neagră, iar Iranul împiedică Rusia să ameninţe interesele
americane în Golful Persic. Însă, după actualul război din Irak, deşi americanii au distrus armata
lui Saddam Hussein şi regimul dictatorial de la Bagdad, situaţia este deosebit de gravă datorită
războiului de gherilă care se desfăşoară aici de mai multă vreme dar, până la urmă, conceptul de
progres va învinge şi aici, în această parte de lume încărcată de atâta istorie.
Desigur, Brzezinski se referă la o situaţie geopolitică în concordanţă cu interesele americane.
Analiza făcută de el se desfăşoară în perspectivă americană, şi ea a fost făcută înainte de
declanşarea războiului terorist şi, implicit, a războiului împotriva terorismului, care, deşi nu
schimbă marile interese strategice, aduc elemente cu totul deosebite în reconfigurarea
geostrategică a spaţiului asiatic, a zonei Golfului Persic, a Mediteranei şi, în oarecare măsură, a
întregii lumi.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Statele Unite ale Americii continuă să fie actorul politic şi
strategic numărul unu, cu vocaţie mondială, dar, în acest timp, Uniunea Europeană a devenit un
actor economic de mare anvergură, de importanţă mondială, s-au încheiat numeroase parteneriate
strategice (Rusia-S.U.A., Rusia-China, S.U.A.-India, S.U.A.-U.E., Rusia-U.E. (în curs de
realizare), U.E.-Orientul Mijlociu etc), ceea ce arată o altă faţetă geopolitică a lumii şi o altă
strategie a marilor actori.

TEORIA METAMORFOZEI ACTORILOR GEOPOLITICI

În aceste momente de declin politic occidental, Zbigniew Brzerzinski, în analizele sale,
extinde teoria lui Mackinder asupra actorilor şi pivoţilor geopolitici din spaţiul eurasiatic,
spaţiu geopolitic în continuă metamorfoză, relansând geopolitica americană.
Concentrarea atâtor analişti asupra importanţei geopolitice a Eurasiei este de actualitate,
în acest context, analistul american argumentând caracteristicile „puterii” eurasiatice de
azi, astfel:
- Eurasia este spaţiul geopolitic al celor mai dinamice şi mai hotărâte sisteme statale sau
regionale, de la Gingis-Han până la miracolul economic asiatic contemporan al celor
patru dragoni şi al Convenţiei de la Shanghai;
- state cu valenţe de puteri globale: China, India, Rusia;
- cele mai puternice şase economii după SUA funcţionează în arealul eurasiatic;
- Eurasia deţine 75% din populaţia lumii, 60% din PIB-ul mondial şi 75% din resursele
energetice ale globului;
- în spaţiul eurasiatic sunt dispuse două dintre cele trei regiuni cele mai prospere ale
lumii: Europa Occidentală şi Asia de Est;
- în acest areal sunt dispuse cele mai multe puteri nucleare: Rusia, Franţa, China, India,
Pakistan, Israel.
Per ansamblu, “cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul Mijlociu şi
Africa”. Lucrarea lui Brzerzinski aduce două argumente cu valoare strategică pentru
politica externă a SUA în secolul al XXI-lea:
- “nu mai este suficient să modelăm o politică pentru Europa şi alta pentru Asia”, ci
trebuie să avem în vedere o politică unică pentru Eurasia. Este o apropiere evidentă între
statele axiale ale Eurasiei.
- pe termen scurt, SUA va promova o viziune ghidată de pluralism faţă de spaţiul
eurasiatic, pentru a preveni formarea unei coaliţii ostile şi pentru a stimula centrele de
interes şi de putere să dezvolte relaţii de sine stătătoare cu SUA.
- pe termen mediu, eforturile SUA ar trebui canalizate în vederea susţinerii unor parteneri
compatibili din punct de vedere strategic, care, rămânând sub controlul SUA, să formeze
un sistem de securitate trans-eurasiatic (eşichierul american în Eurasia)
- pe termen lung, sistemul de securitate global ar putea deveni nucleul unui sistem a cărui
caracteristică principală este responsabilitatea politică autentică, distribuită cât mai corect
posibil. În acest context, contestata hegemonie americană trebuie să îi descurajeze pe
ceilalţi de a iniţia acţiuni de subminare a SUA.
Noua geometrie a spaţiului eurasiatic ar opune interese regionale diferite faţă de celelalte
perioade istorice. Europa are de făcut faţă provocărilor consolidării Uniunii Europene,
Federaţia Rusă este nevoită să facă eforturi pentru a nu pierde bătălia în spaţiul eurasiatic
şi pentru a contracara efectele negative ale extinderii europene şi incisivităţii Chinei, în
paralel cu refacerea puterii militare pentru contracararea SUA şi redobândirea pieţelor de
desfacere din spaţiul islamic, la competiţie cu China.
SUA îşi vede ameninţată poziţia de lider mondial şi simte refacerea Rusiei şi „atacurile”
din ce în ce mai puternice ale Chinei. În paralel alţi actori statali ca Brazilia, Iranul, India
şi Japonia tind să ocupe un loc la masa marilor iniţiative mondiale prin micşorarea puterii
SUA.