CAPITOLUL V

EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE.

Un rol esenţial în procesul de promovare a sănătăţii îl deţine

educaţia pentru sănătate, care este un sistem ce cuprinde:
- conştiinţa stării de sănătate;
- pedagogia (procesul de predare - învăţare);
- participarea.

Trebuie subliniat că educaţia pentru sănătate are un conţinut

diferit faţă de educaţia sanitară ce se preocupă doar de însuşirea şi
aplicarea normelor de igienă individuală.

Obiectivele generale ale educaţiei pentru sănătate se pot

sintetiza în următoarele direcţii:
1. dezvoltarea de cunoştinţe la nivel populaţional despre:
- sanologie;
- protecţia mediului;
- profilaxia bolilor.
2. dezvoltarea atitudini, aptitudini şi deprinderi ştiinţifice în
domeniul promovării sănătăţii;
3. realizarea implicării active a populaţiei atât faţă de sănătatea
individuală cât şi pentru sănătatea globală a colectivităţii căreia
aparţine.

În realizarea obiectivelor acţiunilor de educaţie pentru sănătate

rolul central îl deţine, ca instrument de bază, procesul de comunicare
(subiect căruia i-am acordat un capitol separat).

În literatura de specialitate sunt recunoscute următoarele tipuri

de educaţie ce sunt utilizate şi în domeniul sănătăţii:
1. educaţia pentru sănătate non formală (neoficială sau
neinstituţionalizată) care corespunde etapei de socializare
primară a individului şi care cuprinde conduitele individuale
căpătate prin imitaţie sau experienţă proprie şi care nu
presupune existenţa unui proces de educare structurat;
2. educaţia pentru sănătate formală care constă într-un proces
structurat de transmitere şi însuşire de cunoştinţe care se
adresează în mod egal întregii populaţii fiind recunoscută ca
făcând parte din socializarea secundară a individului. Presupune
alocarea de resurse pentru realizarea procesului pedagogic

Scopul acestei forme de educaţie este de a dezvolta la nivel

individual o sănătate comportamentală optimă.
126
 Realizarea acestui deziderat se poate realiza utilizând diferite
tipuri de abordări educaţionale:
- medicală;
- educaţională;
- personalizată (axată pe particularităţile individului);
- schimbare socială;

1. în abordarea medicală medicul este cel care, pe baza

diagnosticului, urmăreşte să determine la pacient formarea de
atitudini şi comportamente specifice principiilor sale pentru
sănătate;
2. în abordarea educaţională se pune accent pe libertatea de
alegere şi acţiune a individului punându-l pe acesta în situaţia de
a lua decizii comportamentale.
3. educaţia personalizată presupune o activitate pedagogică
orientată pe particularităţile individului, ca persoană distinctă, şi
urmăreşte să îl sprijine în luarea unor decizii comportamentale
favorabile.
4. în situaţia în care condiţiile socio-economice (sau de altă
natură) nu permit realizarea practică a deprinderilor se pune
probleme de a apela la o abordare care să permită o schimbare
a mediului.

Aplicaţie practică.

Organizarea unei lecţii de educaţie pentru sănătate în şcoli:

Scopuri:
 - studierea si evaluarea nivelului de cultură a populatei
(cunoştinţe, deprinderi, comportamente, atitudini)
 - creiere si utilizarea mijloacelor educaţionale în vederea
inducerii unui comportament responsabil pentru propria
sănătate, inclusiv a colectivităţii de care aparţine
individul.

Obiective: formarea si dezvoltarea în rândul populaţiei a unei

concepţii si a unui comportament sanogenic.

Forme si metode de educaţie pentru sănătate:

1. lecţia educativ-sanitară;
2. demonstraţia practică;
3. proiecţia de filme si discuţii;
4. concursuri pe teme educativ sanitare.

În scoli cele mai utilizate sunt lecţiile (în programa de învăţământ

sunt rezervate 2 ore /an în cadrul orelor de dirigenţie)
127
 Tematica:

1. igiena buco-dentarã la copii

2. caria dentarã si urmările ei.
3. profilaxia cariei dentare la copii
4. anomalii dento - maxilare si obiceiuri vicioase
5. alimentaţia raţionala si sănătatea dinţilor
6. gingivitele la copii
7. dispensarizarea stomatologică şi importanţa ei.

Componentele educaţiei pentru sănătate:

1. latura cognitivă: comunicarea si însuşirea cunoştinţelor;

2. latura motivaţională: convingerea si responsabilizarea pentru
sănătatea individuală şi colectivă;
3. latura comportamental – voliţională (formativă): însuşirea
deprinderilor şi obişnuinţelor cu aplicarea lor în practica curentă.

Condiţii pentru eficienţa unei lecţii de educaţie pentru sănătate:

1. durata sã fie de 40-50 min.;
2. claritatea scopului urmărit;
3. alegerea judicioasă a conţinutului lecţiei, funcţie de vârstã,
interese, necesităţi;
4. organizarea metodică a lecţiilor, (existenţa unui plan de lecţie).
Tipuri si categorii de lecţii.
1. lecţii de câştigare (asimilare) de noi cunoştinţe;
2. lecţii de recapitulare, de fixare si de sintetizare;
3. lecţii de formare de noi deprinderi, demonstraţie practicã;
5. lecţii mixte, combinate;

Planul lecţiei.

A. Partea generală, cuprinde date despre locul, data, ora, clasa,

cadrul didactic, obiectul.

B. partea specială, cuprinde elementele metodologice ale

lecţiei:
1. tipul de lecţie;
2. scopul lecţiei care este funcţie de obiectivele urmărite:
a. formarea si completarea cunoştinţelor;
b. convingerea elevilor de necesitatea unor practici corecte;
c. însuşirea corectă a deprinderilor;
d. metode şi procedee:
- prezentarea, expunerea,
- discuţia liberă,
- demonstraţia practică,
128
 - proiectarea de filme sau diapozitive,

Modul general de desfăşurare:

1. momentul organizatoric: organizarea clasei şi asigurarea

disciplinei;
2. captarea interesului auditoriului pentru tematică prin întrebări
preliminare;
3. desfăşurarea lecţiei propriu-zise conform planului;
4. fixarea cunoştinţelor;
5. recomandări;

Important

Se va face evaluarea cunoştinţelor cursanţilor la începutul si la

sfârşitul orei prin administrarea de chestionare, pregătite în prealabil.

Tema lucrării practice.

Întocmiţi planul unei lecţii de educaţie sanitară având ca temă

"PREVENIREA CARIEI DENTARE LA COPII", în vederea predării ei în
cadrul orelor de dirigenţie la o clasă.
Fiecare grupă va organiza o lecţie de educaţie sanitară la o
scoală generală în cadrul orei de dirigenţie.

129
 CAPITOLUL VI

Programarea serviciilor de sănătate

Noţiuni generale

Un program de sănătate reprezintă un ansamblu organizat,

coerent şi integrat de activităţi şi servicii realizate simultan sau succesiv,
cu resursele necesare, în scopul atingerii obiectivelor stabilite în raport cu
problemele precise de sănătate, şi aceasta, pentru o populaţie definită.
Alegerea unui program de sănătate se face în funcţie de
obiectivele propuse şi de domeniile de interes:

 promovarea sănătăţii şi prevenţia;

 depistare precoce;
 diagnosticul unei probleme de sănătate;
 servicii de îngrijiri de sănătate;
 acordare de consultanţă;
 recuperare;
 intervenţie şi organizare comunitară;
 acţiune de politică sanitară;
 educaţie sanitară;
 marketing social.

Gestiunea proiectelor de sănătate este o noţiune relativ recentă

şi reprezintă aplicarea conceptelor de gestiune la un proiect specific spre
deosebire de responsabilitatea mai generală de a conduce un serviciu,
un departament sau o întreagă organizaţie.
Prin definiţie, formularea unui proiect de sănătate reprezintă
conjugarea resurselor vizând un scop specific, care răspunde anumitor
norme legate de timp, resurse financiare, calitate cantitate etc.

În ceea ce priveşte beneficiul adus în plan tehnologic, gestiunea

programelor şi proiectelor de sănătate introduce un mod sistematic de
gândire, aducând tehnici noi de organizare a muncii, aplicabile la toate
nivelurile sistemului de sănătate.
Managementul proiectelor de sănătate aduce o manieră concisă
şi obiectivă de înţelegere coerentă şi clară a proiectelor de sănătate,
fiind în acelaşi timp un instrument care facilitează justificarea proiectului,
marketingul proiectului şi comunicarea proiectului între cei implicaţi.
In planul organizării serviciilor de sănătate, gestiunea proiectelor
de sănătate are rolul de:
 orientare a serviciilor de sănătate către nevoile populaţiei
 se obţine astfel mai multă legitimitate în intervenţiile în
populaţie
130
  mobilizarea ansamblului de intervenţii şi de resurse umane
către acelaşi scop
 creşterea eficacităţii intervenţiei prin asigurarea
complementarităţii serviciilor
 creşterea calităţii şi disponibilităţii serviciilor care să răspundă
nevoilor populaţiei
 introducerea obiectivelor colective în organizarea serviciilor
de sănătate
Lissargue J. defineşte proiectul de sănătate ca fiind “un
ansamblu de operaţii care trebuie să permită atingerea unui obiectiv clar
exprimat şi prezentând un anume caracter de unicitate”.
Reprezintă ansamblul elementelor diferenţiate şi interdependente
care completează şi reînnoiesc un ciclu de activităţi utilizând resurse în
scop de a produce rezultate determinate. Deoarece un proiect de
sănătate a fost comparat cu un sistem, el poate fi reprezentat sub forma
unui ansamblu de componente interdependente, aflate într-un anumit
context sau macromediu, vizând atingerea unei finalităţi comune.

Analiza contextului sau mediului extern care poate influenţa

dimensiunile şi conţinutul programului se referă la:
1. Contextul economic - se analizează disponibilitatea
fondurilor necesare pentru punerea în practică a programului
2. Contextul politic şi legal - studiază condiţiile privind
susţinerea politică a proiectului, conformitatea lui cu legile şi
reglementările actuale, conformitatea cu politicile şi
programele deja existente.
3. Contextul socio-cultural şi etic - se referă la condiţiile
privind compatibilitatea cu valorile şi credinţele populaţiei
căreia i se aplică programul, deschiderea la schimbare,
gradul de participare a celor interesaţi direct de aplicarea
programului şi eventualele impacte negative pe care le-ar
putea aduce aplicarea programului.
4. Contextul tehnologic se analizează pentru a estima
capacitatea de adaptare, adecvare şi disponibilizare a
intrărilor, precum şi capacitatea de expertiză.
5. Infrastructura existentă este alt factor care avut în vedere
şi ţine cont de capacitatea reţelei de comunicaţii, reţeaua de
servicii şi celelalte surse disponibile, necesare comunicării
etapelor şi acţiunilor de desfăşurare a programului.
6. Contextul organizaţional sau contextul intern se referă la
capacitatea de gestiune, coordonare sau conducere a
programului, capacităţii financiare, tehnice, disponibilitatea
resurselor umane, competenţa personalului , voinţa şi
capacitatea de susţinere a programului care în final pot
asigura un anumit grad de dependenţă sau autonomie a
proiectului.

131
 VI.1. Planul unui program de sănătate (model).

Analiza de situaţie
Poate fi reprezentată sub formă de text, tabele sau grafice şi
cuprinde următoarele aspecte:

a) Caracteristici ale populaţiei

Structura populaţiei:
 număr total, densitate
 structura pe grupe de vârstă, pe sexe
 profesii, religie, starea civilă etc.

b) Starea de sănătate - indicatori intensivi şi extensivi

 rata de mortalitate specifică (pe sexe, grupe de vârstă, boli)
 rata de morbiditate
 incapacitatea
 speranţa de viaţă fără boală
 sănătatea mintală

c) Factorii de risc - biologici, obiceiuri, de mediu asociaţi bolilor din

populaţie
 cuantificarea riscului
 ponderea diverşilor factori într-o afecţiune

d) Resurse de servicii -disponibilitate servicii / resurse, accesibilitate

servicii / resurse , utilizare servicii / resurse , productivitate, cheltuieli,
costuri, venituri, finanţare;

e) Caracteristici socio - economice - activitate economică, nivel de

instuire, nivel de venituri, condiţii de locuit, sedentarism, calitatea
educaţiei, criminalitate, inadaptare socială.

Un proiect de program de sănătate are menirea de a traduce în

termeni operaţionali nevoia de sănătate a populaţiei, făcând în aşa fel ca
situaţia problematică (starea actuală de sănătate) să vină în
corespondenţă cu starea de sănătate ţinută sau cu situaţia dorită.

Prezentăm mai jos un cadru de reprezentare a stării actuale de

sănătate a unei populaţii în relaţie cu starea de sănătate care doreşte să
se ajungă după aplicarea programului:

SITUAŢIA ACTUALĂ SITUAŢIA DORITĂ

Descrisă prin observaţii asupra Fixarea nivelului dorit al

132
indicatorilor de sănătate sau de indicatorilor de sănătate sau
gestiune gestiune
STAREA DE SĂNĂTATE STAREA DE SĂNĂTATE
 rata de mortalitate  rata dorită de mortalitate
 rata de morbiditate  rata dorită de morbiditate
 rata de incapacitate  rata dorită de incapacitate
 speranţa de viaţă  speranţa dorită de viaţă
 rata de vaccinare  rata dorită de vaccinare

SERVICII SERVICII
 servicii de sănătate publică - nivele dorite de servicii după
(vaccinări, BTS, SIDA etc.) diferitele categorii şi după
 servicii de promovare a indicatorii aleşi
sănătăţii (anti - stress, anti -
tabagic, etc.)
 servicii de prevenţie ( boli
cardiovasculare, cancer de
sân, de colon, pulmonar etc.)
 servicii de asistenţă primară
(vizite, consultaţii)
 servicii de asistenţă
secundară( nr. spitalizări,
consultaţii de urgenţă, nr.
analize laborator, radiologie)
 servicii de asistenţă terţiară,
ultraspecializate
 servicii sociale

RESURSE
 nr. medici, asistente, tehnicieni
de laborator
 nr. paturi de spital
 nr. aparate de radiologie, de
laborator
 bugetul global şi pe servicii
RESURSE
 nivelul dorit de resurse de
diferite categorii în cadrul
programului sau proiectului
 se poate trece direct la resurse
fără a mai trece prin servicii

Orice program de sănătate începe prin identificarea nevoilor în

populaţie, pentru a avea un portret al stării de sănătate al acesteia,
portret care mai departe poate servi ca bază pentru luarea deciziei
asupra acţiunii.

Analiza serviciilor şi resurselor permite estimarea nevoilor

necesare şi a resurselor pentru rezolvarea problemelor identificate.
Tipuri de nevoi :

1. Nevoia normativă:

133
  este aceea definită de către expert, profesionist, administrator, în
raport cu o anumită normă dorită sau optimă
 astfel nevoia reflectă starea actuală de cunoştinţe şi de valori de
care este determinată
2. Nevoia resimţită:
se referă la percepţiile oamenilor asupra problemelor de sănătate
sau a celor care doresc servicii de sănătate
3. Nevoia exprimată:
echivalentă nevoii de cerere de sănătate de servicii, nevoii
resimţite care se traduce prin recurgerea la servicii
4. Nevoia comparativă:
nevoia pe care un individ sau o grupă ar trebui s-o aibă, pentru
că el prezintă aceleaşi caracteristici cu un alt individ sau grup
pentru care s-a identificat o nevoie.

Nevoia de sănătate exprimă voinţa de a se soluţiona în întregime

sau parţial problema de sănătate observată, estimând totodată
îndepărtarea în raport cu norma. Cu cât îndepărtarea de la normă este
mai mare, cu atât nevoia de sănătate este mai importantă. Nevoia de
sănătate la rândul său naşte o nevoie de servicii.

Abordări şi metode de evaluare a nevoilor

Starea de sănătate a populaţiei se descrie prin indicatori de
sănătate cum ar fi mortalitatea, morbiditatea, incapacitatea sau speranţa
de viaţă.
Luaţi ca atare, indicatorii de sănătate nu arată problemele de
sănătate ci reprezintă doar o observaţie neutră. Se constată o problemă
de sănătate doar dacă indicatorul de sănătate depăşeşte un prag care se
consideră inacceptabil. De exemplu, dacă se consideră că depăşirea
ratei de mortalitate infantilă peste 20% este inacceptabilă, atunci avem o
problemă de sănătate infantilă când rata actuală este de 25%.

Scop şi obiective.
În raport de nevoile de sănătate ale populaţiei, se pot defini
obiectivele unui program de intervenţie în populaţie care şi ele pot să
difere în funcţie de ce domeniu anume vizează. În acest sens, pot exista:

a)Obiective de sănătate - în care nevoile de sănătate traduc în

termeni de rezultate de atins (implicit investiţiile sau
reorganizarea resurselor)
ex. până în anul 2000 să se reducă rata de mortalitate
infantilă la 20 %.

b)Obiective de servicii - obiectivele de sănătate traduc în

serviciile necesare (obiectivul de servicii implică o apreciere
asupra pertinenţei şi eficacităţii serviciilor):

134
 - ex. : implementarea unui serviciu de
depistare precoce;
- ex.: îmbunătăţirea serviciilor spitaliceşti
de pediatrie (subînţeles pentru a atinge
rata de 20 %).

c)Obiective de resurse - prin care obiectivele de servicii se aduc

în resursele necesare pentru activităţile de îndeplinit.

În legătură cu obiectivul de servicii “implementarea unui serviciu

de depistare precoce”, se pot enunţa următoarele obiective de resurse:
 doi planificatori de sănătate, pentru două luni, pentru
concepţia serviciului;
 doi medici, patru cadre medii, pentru un an, pentru activitatea
serviciului;

Câteva remarci asupra structurii obiectivelor:

 structura obiectivelor permite obţinerea unei vederi de
sinteză a programului şi organizarea realizării;
 nu este necesar ca în planul unui program să fie introduse
toate obiectivele, structura obiectivelor se poate adapta după
programul în cauză;
 un obiectiv este un enunţ care descrie mai degrabă
rezultatele dorite decât procedura sau mijloacele utilizate
pentru atingerea acestor rezultate. Unii autori identifică
obiectivele ca “ ieşiri “ din program;
 în domeniul sănătăţii şi în perspectiva sănătăţii publice,
rezultatele aşteptate pot fi descrise în termeni de stare de
atins(stare de sănătate, rată de mortalitate ) sau de
comportament de dezvoltat la individ (ex.: obiceiuri de viaţă ).
Acestea se denumesc adesea obiective de sănătate;
 0biectivul poate acoperi ansamblul programului sau o parte a
programului. Poate fi general sau detaliat; obiectivele
intermediare pot da loc unor subprograme;
 obiectivul operaţional este formulat din punct de vedere a
activităţilor de echipă de lucru sau de responsabilităţi fiind
rezultatul vizat de o echipă de lucru vizată.

Fiecare obiectiv operaţional i se adaugă activităţi de proiect care

circumscriu responsabilităţi ale echipei de lucru.

Obiectivul de sănătate conţine în general următoarele elemente

 termenul;
 populaţia vizată;
 intervenţia de efectuat;
 rezultatul vizat.

135
 Obiectivul operaţional conţine aceleaşi elemente ca şi
obiectivul de sănătate, dar adăugându-se echipa responsabilă.

Ierarhizarea obiectivelor

Finalitatea Contribuţia generală a proiectului

Viziuni pe termen lung
de obicei necuantificabil
Scop Rezultatul aşteptat al proiectului
ideal se exprimă în termeni de
stare de sănătate
Obiectiv general Legătura între problemă şi soluţie
Traducerea operaţională a scopului
programului
Măsurabil
Obiectiv intermediar Duce la atingerea obiectivului
general
Fiecare obiectiv intermediar
acoperă o parte a proiectului
Obiectiv specific Realizarea sau ansamblul de
realizări necesare şi suficiente
pentru atingerea obiectivului
intermediar de la nivelul superior
Obiectiv operaţional Activităţi elementare (sarcini) a
căror realizare este necesară şi
chiar suficientă pentru atingerea
obiectivului de la nivelul superior

Strategia = grup de soluţii ce pot fi aplicate la o problemă dată

sau la un set de probleme.
Activitatea = este un termen general care se aplică unei lucrări
efectuate de către personal pentru atingerea unui obiectiv.
Sarcina = reprezintă o unitate de lucrare ce constituie cea mai
mică diviziune a unei activităţi.

Un obiectiv corect definit şi pertinent trebuie să îndeplinească o

serie de criterii:
 să descrie un rezultat specific şi nu o activitate sau o dorinţă;
 să fie măsurabil, să se poată măsura gradul său de realizare;
 să aibă o dată de scadenţă prin fixarea unui termen precis de
realizare;
 să fie realist şi realizabil - prin luarea în considerare a
condiţiilor organizaţionale şi de mediu;
 să fie controlabil - prin aceasta înţelegând posibilitatea celui
care este responsabil de program, de a-l realiza şi pune în
practică;

136
  să fie motivant - răspunde unei nevoi de împlinire şi are
şanse de reuşită;
 să fie util şi utilizabil - adică să răspundă nevoii utilizatorului
(populaţiei)

Strategia
După ierarhizarea problemelor şi repartizarea lor după diferite
criterii se trece la planificarea activităţilor care şi ele se pot grupa astfel:

Activităţi:
- după nivelul de prevenţie:
 primară;
 secundară;
 terţiară.

- după factorii de risc:

 factori ereditari;
 factori comportamentali;
 factori de mediu.

- după domeniile implicate.

- pe grupe de vârstă

Ritmul activităţilor şi matricea sau grila de responsabilităţi

cuprinde:
 medicii generalişti implicaţi în desfăşurarea programului;
 cadrele medii care vor lucra în program;
 laborator (nominalizare);
 autorităţi sanitare;
 centre de medicină preventivă etc.

Standardizarea activităţilor (fişe pentru fiecare activitate):

 metodologia examinării clinice;
 analize de laborator (denumire tehnică);
 calculul şi interpretarea datelor;
 conduita medicală.

Definirea activităţilor din cadrul proiectului reprezintă un sistem

structurat de lucru în care vor fi cuprinse:

 matricea de responsabilităţi
 calendarul de lucru
 analiza drumului critic, graficul GANTT
 alocarea resurselor
 analiza fezabilităţii - resurse, obstacole, soluţii
137
 VI.2. Tehnici şi metode utilizate în planificarea operaţiilor.

Dintre tehnicile utilizate în managementul operaţiilor descriem

metoda graficelor Gantt şi metoda planificărilor în reţea: metoda CMP,
Pert, analiza drumului critic.
Graficele Gantt reprezintă instrumente utilizate în procesul de
planificare a operaţiilor şi permite vizualizarea cronologică a operaţiunilor
considerate ca fiind necesare pentru îndeplinirea obiectivelor.
Are la bază un sistem de coordonate cartezian, pe axa orizontală
fiind marcat timpul, axa verticală destinată marcării activităţilor. In dreptul
activităţilor se trasează segmente corespunzătoare intervalului de timp
prognozat şi alocat pentru realizarea ei.

Grafic ex.

P la n

R e a liz a r i

1 2 3 4
tim p ( lu n i)
T e rm e n d e ra p o rta re

Pe un asemenea grafic se înregistrează:

- intervalele de timp programate pentru fiecare activitate;
- intervalul de timp care a fost necesar pentru realizarea
activităţii;
- volumul de cheltuieli exprimat în dinamică pe parcursul
desfăşurării activităţilor.

Graficul permite vizualizarea realizărilor şi eventual al rămânerilor

în urmă sau a depăşirii cheltuielilor planificate, situaţii pentru care se
caută soluţii de redresare cât mai rapidă.

138
 Metode de planificare în reţea.
Necesitatea proiectării şi analizei sub formă de astfel de grafice
este dată de faptul că în realizarea obiectivelor activităţile se succed şi se
intercondiţionează într-o manieră care poate scăpa uşor controlului.

1. Metoda CMP (Critical Path Method) este cea mai simplă şi

presupune respectarea următorului algoritm:
1. se listează pe baza datelor din proiect activităţile componente
şi momentele stabilite pentru finalizarea fiecăreia;
2. se stabileşte ordinea care este considerată optimă pentru
derularea lor;
3. se desenează graficul (reţeaua) începând cu prima acţiune,
notată cu 1 (corespunzătoare originii reţelei) şi terminând cu
evenimentul final. Fiecare eveniment intermediar este
reprezentat sub formă de noduri şi fiecare acţiune sub aspectul
unor săgeţi care uneşte nodurile de pornire (de care este
condiţionată începerea activităţii) de nodul pe care îl
condiţionează (de unde se creează posibilitatea de demarare a
unei alte acţiuni).
4. pentru planificarea termenelor de realizare a diverselor acţiuni,
se determină timpul minim şi maxim (rezultând rezerva de timp
ca diferenţă dintre maxim şi minim) pentru realizarea fiecărei
operaţiuni. Evenimentele pentru care rezerva de timp este nulă
defineşte traseul critic.
Traseul critic (drumul critic) reprezintă cel mai lung traseu care se
identifică pe reţea, între nodul iniţial şi nodul final, reprezentând timpul
minim necesar pentru realizarea obiectivului.

Ex. reţea.
a c tiv ită ţi r e a le

a c tiv ită ţi fic t iv e

2 d ru m c r itic
F I
6 0

2 5 2 2 1 2
1 A B C D E K

5 0
8
G H

În cazul proiectelor care presupune sute de operaţii se utilizează

tehnici de algoritmare tip Ford sau tip Bellman.

139
 Metoda Pert poate fi utilizată sub forma metodei Pert – timp sau
Pert – cost, fiind utilă pentru programarea executării obiectivelor
complexe. Este o metodă matematico – statistică care permite calcularea
şi operarea cu durate aleatoarea activităţilor, pornind de la duratele medii
a activităţilor şi a dispersiilor asociate fiecărei medii.
În acest mod lungimea drumului critic va putea fi analizat ca o
distribuţie normală şi permite calcularea probabilităţilor să se respecte
timpul alocat.
Definirea drumului critic permite optimizarea derulării
programelor, fiind necesară şi optimizarea folosirii resurselor.
Optimizarea folosirii resurselor poate fi realizată prin două
metode:
1. metoda nivelării resurselor;
2. metoda Pert – cost.
Sunt tehnici care pot fi aplicate de experţi (manageri de operaţii)
realizându-se în prezent şi cu ajutorul tehnicii de calcul.

APLICAŢIE PRACTICĂ nr. 1: Pe baza noţiunilor de mai sus să se

elaboreze planificarea operaţiilor pentru o campanie de imunizare.

APLICAŢIE PRACTICĂ nr. 2: Pe baza noţiunilor de mai sus precum

şi a cunoştinţelor dobândite în lucrările anterioare se va elabora un
proiect de program de reducere a incidenţei unei afecţiuni cu largă
răspândire în masă la nivelul populaţiei Municipiului Constanţa.

Pentru ambele aplicaţii se va lucra în echipe de câte 4

studenţi.

140