*

Nimic mai frumos decât să te plimbi încontinuu, să fii liber ca pasărea cerului, să poţi să iei
propriile decizii fără să-ţi pese de nimeni pentru că nu laşi nimic în urmă, să poţi să bântui
dintr-un loc în altul fără să ştii exact dacă vrei să ai sau dacă chiar ai avut o casă, dacă mai
poţi numi vreun loc anume acasă tocmai pentru că îţi dă acel sentiment inconfundabil de
siguranţă. Pentru unii poate părea un vis împlinit, dar nu şi pentru mine.

E adevărat că dacă aş putea aş merge non-stop, dar nu din plăcere, ci pur şi simplu pentru că
fug. Dacă aş putea, aş fi încontinuu în mişcare pentru că dacă mă opresc încep să gândesc şi
panica începe să-şi pună amprenta asupra mea. Nu mai vreau să simt nimic pentru că mi-e frică
de faptul că mi-a fost ruşine şi mi-e ruşine de faptul că mi-a fost frică şi totul devine o mare
învălmăşeală.

Nu! Prefer să fug. Am ales un drum, prefer să am măcar acum un dram de curaj şi demnitate să-
l duc până la capăt. O să fug deci în continuare. Nu am timp să am timp. Nu pot să-mi dau
timp... să-mi aduc aminte, să-mi fac procese de conştiinţă , să mă răzgândesc sau să ajung să
mă las pradă disperării şi nonsensului ăstuia.

Rătăcesc de zile bune şi preteni îmi sunt hârtia şi pixul. Văd mereu feţe necunoscute pe stradă,
oameni pe care nu i-am văzut niciodată, dar care îmi par atât de cunoscuţi pentru că în fiecare
dintre ei văd câte ceva din mine, câte ceva din disperarea pe care o simt cum pulsează sub
masca pe care tot încerc să o creez, câte ceva din speranţă care se naşte întotdeauna fără să
întrebe , din îndoială care încolţeşte în paralel cu fiecare gram de speranţă – pentru că suntem
oameni şi nimic nu e sigur. Nimic în afară de moarte.

Şi fug pentru că nu vreau să ajung ca cei din jurul meu sau pentru că nu mai pot fi considerată
una dintre ei... nu ştiu exact dacă din frica de a eşua sau din enorma gelozie ce le-o port. Eu nu
mai sunt ca ei, nu voi mai fi niciodată că ei, atât de închişi în lumile lor perfect cunoscute şi
sigure în nesiguranţă societăţii în care trăiesc. Ei cred că deţin adevăruri şi certitudini. Nu ştiu
că trăiesc de fapt într-o jumătate de realitate şi că adevărul lor nu e adevărul meu.

Mi-e ciudă! Eram şi eu la fel de lipsită de griji că ei, aveam şi eu la un moment dat un loc unde
mă puteam duce cu sufletul deschis să mă vindec de tot ceea ce era rău şi urât în mine. Era pe o
stradă destul de aglomerată aproape de o gară ponosită şi mică, vopsită în culori şterse de vânt.
O casă mică cu gard negru şi cu geamuri albe, cu multe flori ce atârnau vara vesele pe la
colţuri, o casă unde o cameră îmi aparţinuse din ziua în care m-am născut. O cameră
primitoare şi caldă, îndesată cu amintiri şi frânturi de viaţă, înţesată cu miresme diferite, cutii
de parfumuri şi săculeţii mamei cu ierburi aromate, plină de cuvinte frumoase spuse de ai mei
în momentele în care simţeam că îmi pierd echilibrul şi pic.

Poate pozez în rebelă fără cauză, de fapt am fost un copil simplu, cuminte, mediocru, obişnuit.
Uneori prea cuminte, prea mediocru. Mi-a fost însă mereu frică. De când mă ştiu m-a dominat
sentimentul ăsta absurd al fricii. Mi-era frică să nu cumva să mint, mi-era frică să nu cumva să
fac ceva greşit, mă simţeam vinovată pentru orice: chiar dacă nu avea legătură directă cu mine,
mereu o găseam sau mai bine zis o născoceam. Eu eram întotdeauna singura vinovată. Şi poate
că, într-un anumit sens, chiar eram. Nici nu vreau să mă gândesc câte ar fi putut fi declanşate
de mine. Urăsc ideea de efect de domino. Şi totuşi ne înconjoară şi suntem atât de legaţi unii de
ceilalţi încât, dacă ne-am da seama, probabil am înnebuni.

Am trecut iar printr-o gară dărăpănată în care nu opreşte trenul ăsta. Câţiva copii murdari,
îmbrăcaţi în zdrenţe la fel de murdare, se jucau cu o minge desumflată şi râdeau din suflet. Mi-
au făcut cu mâna. De fapt, ce zic? Nici n-ar putea să-mi facă mie cu mâna. I-au făcut trenului cu
mâna.

Partea faină e ca măcar nu trebuie să plătesc bilet. Şi nici amendă pentru că n-am luat bilet.
Fiecare situaţie cu părţile ei bune. Mă rog, aşa cică trebuie să mă consolez. Sincer, nu prea
ajută. Să vezi atâtea sătucuri din trei sau cinci bordeie dărăpănate, mulţi bătrâni ajunşi să
cerşească pentru că pensiile lor sunt de mizerie, să vezi copii crescuţi în condiţii de căcat – toate
astea nu te fac să te simţi mai bine ştiind ceea ce ştiu eu. Tata zicea că doar o minune mai poate
salva lumea asta de dezastrul spre care se apropie cu repeziciune, dar el nu credea în miracole.
Era unul dintre sceptici. Aştepta lovitura destinului cu o demnitate care m-a şocat întotdeauna.
Probabil încă o aşteaptă. Problema mea nu e minunea, ci magia.

Da, ştiu, nu EXISTĂ magie. Bla bla bla bla bla. Dar dacă chiar ar exista?
**

Se gândise mult dacă să facă asta sau nu. Era ceva ce o făcea să ezite. Nu ştia dacă ora târzie
sau pur şi simplu faptul în sine. Îi era totuşi frică şi de baba Aia, părea cumva prea
entuziasmată. Demnitatea ei se ducea dracu, raţiunea era de mult dată dispărută, dar ...Da'
până la urmă cine-ţi defineşte ţie limitele, don'şoară? Ia zi? N-ar trebui să sari în sus de
bucurie numai la gândul că o să fi iniţiată într-o chestie aşa dark ?

De fapt se gândea la Alla şi Monica, ce invidioase vor fi când ea chiar va avea ceva super cool
de povestit după vacanţa asta, nu bălării din concediul cu mamaie şi tataie la mare sau tabăra
de la Buşteni. Doar le-a zis să rămână acasă! Chiar a insistat, voia să fie o vară altfel, ceva să
le lege pe viaţă, voia să le povestească despre baba Aia, despre anunţul de pe internet, despre
prima dată când a sunat-o, despre stradă şi clădire şi … degeaba. Fraierele nici măcar n-au
aşteptat să termin ce aveam de zis, au sărit cu gura, că e ultima vară când pot sta chilleanu’,
că la anu’ cu admiterile şi … că n-au chef de tâmpeniile mele şi că ar trebui să aştept până la
majorat să fac chestii d-astea, ciudate. Oricum nu prea mai conta, adevărul e că deja era pe
drum, se zărea parcul. Şi noaptea era călduţă, şi erau frunze destule pe jos de la furtună de
noaptea trecută şi foşneala lor nu prea o ajutau. Era de-a dreptul creepy – Nu creepy, toanto, ia
repede, în-fri-co-şă-tor! Doamne, o să mă omoare partea asta cu sinonimele. Oare o să trec la
romană? Bună întrebare, dacă ne-ar întreba despre parcuri întunecoase – poate pică Bacovia.

Începuse să picure. Lacustră, ce să zic! Mărunt, sec, sacadat. Ca bătăile cu ecou ale unui gong
micuţ. Clopotele ar trebui să mai bată şi deja ar fi prea de tot! Ce să zic, nu o să mă
grăbească ploaia asta, n-ar avea de ce. Şi prima dată când am venit turna cu găleata! Şi baba
Aia i-a deschis uşa şi a văzut doar doi ochi sclipind în întuneric. Era murată. Au stat în linişte
mai bine de cinci minute. Teo n-avea curaj să zică nimic, ochii aşteptau din umbră o
introducere, un salut. Linişte ca-n atunci când intră trenul în tunel şi nu se aprind luminile –ţi
se taie brusc respiraţia.
- Ai de gând să zici ceva fetiţo? Sau te-ai rătăcit ?
- Mmmm..
- Ţi-a mâncat popa limba?
- Nu, doar că..
- Doar că ce? Auzi, ori zici ce ai de zis, dacă ai ceva să-mi spui ori...
Oare va fi baba Aia la fel de înfricoşătoare ca data trecută?Oare nu e prea periculos? Până la
urmă, tot dezbătând problema se trezi iar în faţa clădirii. Fuck! Intră păşind încet. Se aştepta să
scârţâie scările. Prea multe filme horror bifate, tre' să schimbăm genul, nu-i a bună! După
câteva minute bune deja îşi dorea să audă şi altceva decât propria respiraţie. Creepy!

Sună de două ori. Baba Aia deschise uşa încet. Doamne, dacă nu avea rochia de noapte aş fi
crezut că s-a deschis singură uşa. Aş vrea să văd mai mulţi ca ea în întuneric vorbindu-şi. Sau
încercând să se ghicească unii pe alţii.

- Stai şi te 'olbezi. N-ai vrea să intri? Mortu' e gata de ceva timp. Ţi-am zis la 8.
- Pai..
- Niciun păi, acu' mortu-i gata. Scoate albăstreii. Ori începem când zic eu ca să meargă ori...
- Mă scuzaţi...
- Mă scu’zaţi! Mă sc’zaţi! …
Asta mă imită acum. Serios?!
- Tu esti sigură că vrei să faci asta?
-Ahaaa.
Acu' ce dracu' să mai zic când sunt deja aici. Cine ştie ce mi-ai face dacă m-aş răzgândi.
- Bine.
Ochii îi sclipiră intens. Aia era exaltată.
-Să... ştii că e ciudat prima dată... trebuie ... ei bine, trebuie doar să te laşi dusă de val. Trebuie
să simţi.
Cum să nu, doar n-o fi plăcut. Şi de ce mama naibii tot zice că-i mort. În puii mei, viu n-ar
avea cum să fie, că doar asta-i ideea...sau...
-Gata?
- Îhî.
Cine mama dracu' m-a pus să vin.. Să mor nebună dacă nu..., da, mă rog , deja sunt nebună
şi nu ştiu cât voi mai fi vie... now what?!
-Tot ce-i metal, lasă pe masă. Bun. Acum vino după mine.
Aprinde dracu' o chioară, o lumânare măcar; sa moară Cipicao că-i beeznăă….tâmpita, n-o fi
văzând că mă împiedic de toate?!
- Aş aprinde lumina drăguţo, dar ştii, nu e bine pentru ce urmează.
Fuck! Fuck me! Zi-mi că nu-mi citeşte şi gândurile... hai, deja eşti paranoică! Ciocolata după
drum plus două cafele de dimineaţă...no...
-Adevărul e că ar trebui să vă lăsaţi de cafea domnişoară. Exista ceaiuri cam cu acelaşi efect.
What the fuck! Coincidenţă. Calm down… nu te panica.
-Inspiră...Expiră. La interval regulat. Înseamnă că încă exişti.
Ne ne ne... calmează-te, Teo, you can CALM DOWN!
-Chiar aşa domnişoară, calmează-te. Eşti gata?
-Aaaa..
-Atunci dezbracă-l încet. E mort, nu vrei să iei asta asupra ta.
Să mor eu dacă mai zice o dată asta, tip! Să-mi trag palme, chiar nu arată viu. Şi camera
miroase a mort. Am dat de dracu. Întrebarea e la prorpriu sau ..
-La figurat vorbeam drăguţă. Acum opreşte-ţi gândurile tâmpite şi concentrează-te.
Se întoarse lent şi cu un gest îi smulse bluza. Îl privea.

N-avea faţă de Daniel, nici de Mihnea, nici de Ionuţ, nici de Cornel. O să-i spună Gigel,
generic. Mulţumitor. Destul de corpolent. Interesant. Dar funia aia de la mijloc era strânsă
prea tare. Îl făcea să pară că are burtică.... Avea ochi albastru- verzui. Termină cu analiza
detaliilor, toanto! O să pierzi tot! Şi asta e ceva ce faci o dată în viaţă!

-Bun. Acum atinge-i faţa cu mâna dreaptă şi atinge-ţi faţa cu mâna lui stângă. Gândeşte-te la
El, oricine ai vrea să fie, el va fi. Trebuie întâi să-l vizualizezi. Detaliu cu detaliu. Închide
ochii. Spune-i numele în gând, strigă-l, invocă-l! Asa...acum astea-s acele. Primul în inimă!
L-aş invoca acum pe Dumnezeu să mă scape ... Tatăl nostru care ne eşti în ceruri...
- Cu curaj, fetiţo, e doar o păpuşă de paie! Mă rog, de acum nu va mai fi…N-ai vrut tu sa faci
Voodoo?