RELAŢIA DINTRE CREŞTEREA SPIRITUALĂ ŞI

RESPONSABILITATEA COPILULUI

Profesorul are responsabilitatea de a se ocupa exclusiv de intelectul și comportamentul

elevilor săi, fiind abilitat de răspunderea modelării sufletelor, trebuie să îşi asume pregătirea
elevilor pentru luptele vieţii.

Principala îndatorire a educatorului este aceea de a spune elevilor săi adevărul despre
confruntările sociale care îi aşteaptă, deşi sunt la modă o doză mărită de optimism şi tendinţa
de a idealiza fără substrat. Dacă în spatele oricărei activităţi umane stă o echipă de oameni
care asigură activitatea managerială eficientă, la clasă, profesorul este solitar în faţa
problemelor şi provocărilor. Educatorul exercită un management multiplu la clasă: ştiinţific,
psiho - social, spiritual, cultural şi educativ. Ca educatori, le prezentăm elevilor noştri drumul
greu, dar drept în viaţă :sacrificiul, studiul, cooperarea, competiţia elegantă. Conducem corect
elevii către o identitate pozitivă şi constructivă, dacă avem și susţinerea părinților acestora.

„Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea” spunea Nicolae Iorga. Parafrazând,

vom spune că elevul nu datorează şcolii doar instrucţia, cât, mai ales, educaţia.

Trăim într-o lume care se autocaracterizează ca fiind modernă şi civilizată. În această

societate evoluată şi informatizată, relaţiile sociale par să se bazeze, mai degrabă, pe aroganţă,
tupeu, violenţă verbală şi fizică, decât pe valorile morale pe care le-au promovat înaintaşii
noştri: bună cuviinţă, politeţe, curtoazie, spiritualitate, respect etc.

Elevul, ca orice persoană, este un actor social, prin apartenenţa sa la diferite grupuri şi
prin relaţiile pe care el le stabileşte în cadrul acestora, fiind astfel implicat de la o vârstă foarte
fragedă în viaţa socială. Din această perspectivă, trebuie să reconsiderăm rolul familiei şi al
şcolii în procesul de creştere morală şi spirituală a copilului, prin iniţierea sa în practicarea
unui comportament bazat pe regulile bunei purtări, pe frica de divinitate, atât în familie, cât şi
în comunitatea în care trăieşte.

Pornind de la aceste considerente, credem că este absolut necesar să ne întoarcem la

esenţa educaţiei, la „cei şapte ani de acasă”, pe care şcoala are datoria să clădească, în
parteneriat cu familia, omul frumos la suflet şi în purtare. Dar tot atât de important este şi
educaţia spiritual care se dezvoltă acasă, la orele de religie şi nu numai.

„Arta de a trăi frumos în toate împrejurările vieţii” poate fi învăţată şi practicată în

viaţa de zi cu zi, prin raportarea la ceea ce convenţional recunoaştem şi numim „codul bunelor
maniere” sau „codul manierelor elegante”, un set de reguli ce trebuie respectate în diferite
situaţii sau locuri în care ne putem afla la un moment dat.

Secretul unui comportament agreabil și civilizat în societate se poate obține prin

decantarea bunelor obiceiuri filtrate și adaptate de la o generație la alta şi la aplicarea regulilor
spirituale. Familia, școala, anturajul au un rol capital în formarea unei existențe normale a
oricărui individ. Este esențial ca la școală să se pună accentul pe respectarea bunelor maniere.
Se spune că un manager este eficient la clasă, dacă elevii săi sunt cuminți, civilizați și
deștepți. Măiestria didactică și tactul pedagogic al unui bun manager se reflectă de multe ori
în oglinda comportamentală şi spirituală a elevilor săi. Atunci să ne străduim să implementăm
de timpuriu un comportament civilizat în viața copiilor noștri, să-i învăţăm cele zece porunci
iar ei ne vor face mândri că am fost cândva dascălii lor.

Educaţia morală şi cea spirituală a unui copil spun totul despre o familie, despre
părinţii lui pentru că copilul este bunul cel mai de preţ pe care îl are o familie. Copilul este ca
un barometru care îţi poate indica cum şi-a crescut această familie copiii, adică nepreţuita
comoară.

Atunci când copiii noştri părăsesc căminele ca tineri adulţi, cu toţii dorim ca ei să se
realizeze pe deplin în responsabilitatea lor faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Vrem să
adopte etica morală şi spirituală, vrem să respecte oamenii, să se teamă de Dumnezeu şi să
trăiască în pace cu toată lumea. Şi mai vrem ca ei să aibă o conştiinţă curată şi vie care să-i
ajute să trăiască bine. Însă uneori ne punem întrebarea: Cum îi educăm şi cum îi creştem
pentru atingerea acestor idealuri?

Părerea noastră este că ne pregătim copiii să fie responsabili înaintea oamenilor şi

înaintea lui Dumnezeu fiind, la rându-ne, respectuoşi şi credincioşi în responsabilitatea ce ni
s-a încredinţat, aceea de educatori dar totodată şi părinţi. Când devenim părinţi, pe umerii
noştri apasă o obligaţie moral-divină. Dumnezeu spune că trebuie să ne educăm copiii astfel
încât aceştia să ajungă la maturitatea morală şi spirituală.
 Părinţii trebuie să fie conştienţi că nu pot transfera responsabilitatea ce le revine lor ca
părinţi ai propriilor copii, unor instituţii precum şcoala pentru educarea bunelor maniere sau
biserica pentru educaţia spirituală. Aceştia nu pot compensa neglijenţa lor. Şi nici nu le pot
trage la răspundere pentru eşecurile copiilor.

Pe măsură ce copiii se maturizează, ajung să petreacă mai mult timp departe de

supravegherea părinţilor. Încep să-şi formeze o noua gândire. Relaţia lor cu oamenii şi cu
Dumnezeu începe să fie mai directă şi mai personală. Cât de profund vor sesiza ei
responsabilitatea personală înaintea acestor relaţii? Depinde mult de cât de profund au simţit
părinţii aceasta în procesul educării lor.

Încă de la o vârstă fragedă - chiar şi de când noi părinţii îi considerăm prea cruzi pentru o
educaţie spirituală - copiii încep să asimileze anumite lucruri ce vor avea efect definitoriu
asupra experienţei lor morale şi spirituale. Un nou-născut are nevoie de siguranţă. Iar noi îi
oferim această siguranţă, împlinindu-i nevoile sale fizice, ţinându-l în braţe şi nelăsându-l
vreodată într-un loc de unde să nu-i putem auzi strigătele. Astfel copiii învaţă ce înseamnă
siguranţa. Găsind siguranţa în persoana noastră, ei vor fi pregătiţi ca, în cele din urmă să se
încreadă în Dumnezeu şi în oameni. Tratând corespunzator neascultarea copiilor noştri,
aceasta relaţie asigură o umbrela sub care ei pot trăi in pace. Pe măsură ce se maturizează, ei
devin conştienţi că responsabilitatea lor trece dincolo de împlinirea poruncii: „Copii, ascultaţi
de părinţii voştri!” Credinţa lor nu mai poate continua să se bazeze pe credinţa părinţilor.
Maturitatea impune credinţa personală. Încep să se pună noi întrebări şi să se privească
dincolo de părinţi, la relaţia lor spirituală cu Dumnezeu.

Dacă educaţia noastră nu îmbunătăţeşte poziţia copiilor noştri înaintea lui Dumnezeu
atunci când ei ajung la vârsta responsabilităţii, atunci valoarea ei este pusă sub semnul
întrebării. Este clar că învăţătura creştină este benefică copiilor în orice privinţă. Ea le oferă
cunoaşterea lui Dumnezeu, despre standardele Sale morale şi spirituale. Îi învaţă
responsabilitatea pentru comportamentul propriu, limitează puterea nocivă a lumii şi stabileşte
disciplina personală atât de folositoare unui copil bine crescut şi al unui om care a învăţat de
mic copil frica de Dumnezeu.

Bibliografie:
1. Post, E., (2007), Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Corint Junior,
București;
2. Revista creştină Sămânţa Adevărului, februarie 2004.