Trecerea la euro: avantaje, dezavataje – riscurile.

De
ce 2019 în loc de 2015. Și exemplul Greciei

Beneficiile macroeconomice ale trecerii la euro

1.Reducerea riscului de turbulențe monetare și financiare
2.Efect de disciplinare asupra politicilor economice întreprinse
3.Reducerea primei de risc la împrumuturi pentru economiile mai puțin dezvoltate
4.Posibila stabilizare a nivelului dobânzilor pe termen lung.

Beneficiile microeconomice ale trecerii la euro

1.Eliminarea riscului de evoluție a ratei de schimb în raport cu Zona Euro
2.Reducerea costului tranzacțiilor
3.Creșterea transparenței internaționale a prețurilor
4.Creșterea volumului schimburilor externe

Aceste avantaje ar urma să se concretizeze într-o dezvoltare economică mai rapidă, alocarea mai
eficientă a resurselor, câștiguri de bunăstare și stabilitate crescută. Și atunci, de ce nu se înfăptuiește mai
repede adoptarea monedei unice europene ? Există patru probleme principale, dintre care vom insista
numai asupra primelor două.

Costuri și riscuri asociate cu intrarea în Zona Euro

1.Dificultatea de a stabili corect paritatea cu care se face trecerea la euro
2.Pierderea posibilității de a utiliza politica monetară și rata de schimb pentru ajustare în cazul unor șocuri
3.O anumită poziție în politica monetară nu va putea mulțumi toate țările din Zona Euro
4.Posibile asimetrii în transmiterea politicii monetare
Aceste efecte cu potențial negativ pot fi atenuate prin progrese în ceea ce privește sincronizarea cât mai
bună cu economiile din Zona Euro ( așa-numita convergență reală, structurală, financiară și ciclică).
Trebuie subliniat că îndeplinirea criteriilor de la Maastricht constituie o condiție necesară dar nu și
suficientă.

Exemplul Greciei versus exemplul țărilor baltice

Simpla parcurgere a unei perioade de control de doi ani ( mecanismul ERM II), nu ajunge, ideea
fiind de a respecta spiritul restricțiilor economice impuse și nu doar litera lor. Ajustarea pentru a
corespunde pentru moment poate avea consecințe nefaste pe termen mediu și lung. Cel mai bun exemplu
îl constituie Grecia, care a intrat pe ultima sută de metri în formula inițială a Zonei Euro.

Stabilită inițial la o valoare de conversie în euro mai rezonabilă în raport cu forța economică și
productivitatea economiei elene ( după cum avea să se demonstreze ulterior) , drahma a avut în ”perioada
de carantină” ERM II, o deviație mai mare de șase procente peste paritatea centrală în jurul căreia trebuia
să-și demonstreze stabilitatea, cu un maxim de 9%.
Urmare a acestui fapt, drahma a fost reevaluată cu puțin timp înainte de a fixa paritatea de trecere la euro
cu 3,5%. Și a rămas la acel nivel, indiferent de tensiunile induse în economie, ceea ce ar fi reclamat o
politică bugetară mai prudentă plus o flexibilitate mai mare în restructurarea economiei. Sub presiunea
crizei mondiale și pe fondul incapacității de adaptare rapidă, datoria publică a scăpat de sub control.
Intrarea în Zona Euro cu o rată de schimb inadecvată forței reale a economiei poate conduce la
supraîncălzirea economiei și inflație în cazul subevaluării sau la stagnare economică și deficite persistente
de cont curent, cazul Greciei. De reținut, costurile de ajustare rezultate dintr-o rată de schimb
supraevaluată sunt semnificativ mai mari decât cele aferente unei rate de schimb subevaluate.
 În ce privește pierderea posibilității de a utiliza politica monetară și rata de schimb pentru ajustare
în cazul unor șocuri nici nu este nevoie să ne uităm în Zona Euro. Putem vedea evoluția pe care au avut-o
țările baltice și Bulgaria, a căror valută națională este legată ( deși nu la o paritate ireversibilă) prin curs
fix de euro ( Estonia a și adoptat euro în 2011).

Se poate observa impactul puternic pe care l-a avut criza în țările baltice, puse în imposibilitatea
de a contracara reducerea bruscă a fluxurilor străine de capital prin măsuri combinate de politică monetară
și de devalorizare a monedei naționale. Ele nu și-au revenit nici acum la nivelul PIB din 2007, în pofida
cifrelor de creștere ce par foarte bune pentru 2012.
Faptul că susținerea populară excepțională a măsurilor de austeritate și consensul politic au propulsat
Estonia în Zona Euro ține de mentalitate și de un specific național diferit de al nostru. Asta dincolo de
faptul că economia ei este cu un ordin de mărime mai mică decât cea românească și nu avea cum să
creeze probleme suplimentare Eurozonei.

Și România

Aflată în poziția de a ajusta brusc deficitul extern cu circa zece procente din PIB, România a reușit
să evite un recul mai important, având beneficiul politicii monetare proprii și a cursului de schimb cu
flotare controlată. Iar asta în condițiile în care restructurarea a mers destul de lent în economie și
administrație. Pentru comparație, am prezentat și situațiile din Polonia și Bulgaria.

Deși sub consiliu monetar, Bulgaria a reușit să se poziționeze similar cu noi și chiar ceva mai bine.
Ceea ce spune multe despre realizările noastre față de posibilități. Polonia a păstrat o creștere ceva mai
mică decât noi anterior lui 2008, dar sustenabilă prin măsurile de reformă luate. Ea a beneficiat din plin
de poziția favorabilă dată de integrarea de facto cu Zona Euro ( ocupă locul șase în comerțul Zonei Euro).

În condițiile aplicării unor politici monetare și fluctuație a cursului de schimb ( care s-a dus la un
moment dat chiar spre 5 zloți spre euro, dar a revenit sub paritatea leu/euro), ea a fost singura țară UE
care a evitat recesiunea. În plus, a luat un avans relativ la țările din regiune și recuperat din distanța ce o
separă de economiile Occidentale, rezultatul de 18% creștere a PIB în intervalul 2007 – 2012 fiind
remarcabil.

Din motive evidente, cel mai clar fiind că deja trebuia să fi intrat în ERM II, anul 2015 nu mai
reprezintă o țintă pentru România. Totuși, intervalul de timp urmărit nu poate fi reașezat dincolo de
orizontul mediu (2019), pentru că altminteri nu mai reușește să impună eforturile necesare. Nu doar din
perspectivă convergenței economice, dar și în ceea ce privește convergența calității instituțiilor publice și
a mediului de afaceri.