Urzica

Regn: Plantae Urzica (Urtica dioica) este o specie de plante erbacee,

Diviziune: Magnoliophyta perene, din genul Urtica, familia Urticaceae. Nativă din emisfera
nordică și întâlnită în flora spontană de-a lungul Eurasiei şi
Clasă: Magnoliopsida Africii de nord, în prezent ea a ajuns să facă parte ca specie
Subclasă: Rosidae invazivă din fauna continentului nord american.
Ordin: Rosales Genul Urtica conține mai multe specii la nivel planetar, însă,
dintre toate, urzica comună este cea mai cunoscută şi mai
Familie: Urticaceae răspândită. Le putem vedea de primăvara devreme până toamna,
Gen: Urtica târziu, pe lângă garduri, pe marginea drumurilor şi a apelor, în
Specie: U. dioica grădini, livezi, pe dealuri.
Urzicile cresc într-un an până la 1m (uneori 2m în cazuri
excepţionale), dar iarna se ofilesc şi mor. Acest ciclu este reluat anual, ceea ce nu împiedică urzicile a
fi o specie foarte proliferă. Au rădăcini bogate şi o reţea largă de rizomi şi stoloni, de culoare galbenă,
care ajută la răspândirea rapidă a coloniilor de urzici. Cea mai ușor recognoscibilă parte la urzici sunt
frunzele de mărimi diferite, de la 3 la 15 cm, cu marginile puternic zimţate şi aspect păros, datorat
acelor microscopice care acoperă întreaga suprafaţă a frunzelor şi tulpinii. Multe specii de urzică au
perişori neînţepători, dar urzica comună este o bestie în miniatură, cu ace al căror vârf se rupe la
atingere, injectând un amestec de substanţe chimice puternic iritante: acetilcolină (neurotransmiţător
cu efect excitant), histamină (alt neurotransmiţător care măreşte permeabilitatea capilarelor),
serotonină, moroidină (care prelungeşte senzaţia de usturime), leukotrienă (compus chimic cu efect
alergic, mai ales în cazuri de astmă şi rinită alergică). Acest amestec de elemente cauzează o senzaţie
acută de urzicare (de unde şi numele).
Alcătuire: Partea subterană: rizom subţire, cilindric, brun-deschis, lung şi ramificat, cu
numeroase rădăcini subţiri, pâsloase. Tulpina plantei este dreaptă şi poate ajunge până la înălţimi de
1-2 metri în funcţie de specie. Frunzele sunt opuse, aşezate pe toată suprafaţa tulpinii. Acestea sunt
ovale şi zimţate pe margini. Frunzele urzicii pot avea între 3-15 cm lungime. Florile sunt dioice
(masculine şi feminine pe aceeaşi tulpină), crescând sub forma unui ciorchine, sunt mici şi au
culoarea alb-verzui. Seminţele sunt nucule ovale, verzui, cu perigonul persistent.
Urzicile sunt considerate plante invadatoare. Acestea se înmulţesc şi se extind repede pe
suprafeţe destul de largi, dacă nu sunt controlate. Înmulţirea urzicilor se face prin seminţe. Acestea
preferă locurile semi-umbroase şi zonele cu climat umed. Acestea au nevoie de multă umezeală pe
toată durata anului, însă se adaptează destul de bine şi în zone mai secetoase. Urzicile preferă în
general solurile fertile, bogate în fosfor. Seminţele ei dispar după 44 de luni. Este indicatoare de azot.
Urzicile (tinere) au următoarele proprietăţi medicinale: diuretic, hemostatic (opreşte
sângerarea), antiseptic, emolient, depurativ, combate reumatismul şi anemia, vindecă rănile şi ulcerul,
stimulează creşterea părului, luptă împotriva bolilor de rinichi, reglează tensiunea arterială şi nivelul
de zahăr în sânge, stimulează apetitul, efect laxativ.
Urzicile (bătrâne) conţin un tip de fibre foarte rezistente, care pot fi recoltate asemeni fibrelor
de in sau cânepă. Totuşi, ele sunt mai aspre şi erau folosite mai degrabă la confecţionarea ţesăturilor
aspre utilizate în gospodărie. Poate cel mai cunoscut moment de utilizare a textilelor din urzică, din
istoria relativ recentă, sunt uniformele soldaţilor germani din Primul Război Mondial, când bumbacul
devenise greu de găsit. O altă utilizare mai comună era confecţionarea de sfoară şi frânghie.

Lanţ trofic: urzică – porc - om