Baladă

Francois Villon
Balada spânzuraţilor
Fraţi oameni, care-n urmă-ne trăiţi,
Cu aspre inimi nu veniţi spre noi;
Căci nouă milă, dacă ne vădiţi,
Devreme Domnul s-o-ndura de noi;
Aici noi stăm cinci-şase-n sbilţ snopiţi;
Iar cât de carnea lacom îmbuibată,
Ea-i putredă de mult, şi devorată;
Noi, oase, fi-vom scrum şi colb în zare;
De răul nostru nimeni joc să-şi bată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!

Dacă vă zicem fraţi, nu ne-azvârliţi

Dispreţ; deşi pe drept al nostru soi
Fu morţii dat. Însă doar bine ştiţi
Că nu-n tot omul prinde-un bun altoi.
Acum, că-am răposat, ne sprijiniţi
La fiul din Maria Preacurată,
Spre-a nu ne fi-ndurarea lui secată,
Scăpându-ne de-a Iadului dogoare
Noi morţi suntem, ni-e firea împăcată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!

De soare-am fost uscaţi şi înnegriţi,

Daţi cu leşie şi spălaţi de ploi;
De corbi şi găi ni-s ochii ciuguliţi,
Ni-e geana smulsă, bărbile-n noroi;
Nicicând şederii n-om mai fi meniţi,
Că-n fel şi chip se-ntoarce vântul, iată,
Şi-ntruna, cum îi place lui să bată,
Împunşi de ciori ca nişte degetare.
Voi nu vă înhăitaţi cu noi în ceată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!

Închinare
Prinţe Isus, stăpân pe lumea toată
Nu ne lăsa-n Ghehena-nvăpăiată:
Cu ea să n-avem învoieli, nici dare.
Oameni, aici nu-i loc de râs vreodată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!
(Traducere de Dan Danila,1997)