UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

Referat: Vasalitatea în evul mediu timpuriu.

A elaborat: Chitic Vladimir A verificat: Virgil Pâslariuc

Chișinău 2018
 În secolele VI - VIII regalitatea germana recruta din rândul aristocratiei sau al altor oameni
liberi ostasi sau feluriti slujbasi. La fel procedau si marii proprietari funciari sau Biserica. Cel care
acorda slujba asigura ocrotire; cel care o presta fagaduia credinta si îndeplinirea slujbei pastrându-si
condiția social juridica de om liber. Acum cel care intra sub protectia si în slujba regala dobândea o
pozitie sociala superioara fata de restul oamenilor liberi. Din secolul VIII în Galia franca cel caruia
îi era prestata slujba era numit dominus sau senior, iar cel ce o presta vasal, termen de origine celtica
care însemna slujitor. Initial cea mai mare parte a vasalilor marunti era întretinuta la curtea regala
sau a seniorului având astfel o situatie sociala inferioara de vasali saraci fata de aceea a vasalilor
înzestrati cu pamânturi care îsi constituisera propriile lor curti. Cresterea marii proprietati feudale
ofera regalitatii si marilor proprietari funciari laici si ecleziastici posibilitati sporite de a înzestra pe
vasali cu pamânturi. Se extinde sistemul înzestrarii vasalilor prin danii conditionate de îndeplinirea
slujbei viagere si revocabile. Ele au luat o mare raspândire mai ales în statul franc sub
forma beneficiului. Beneficiul era domeniul lucrat de taranii dependenti. Prin înzestrarea unor vasali
pâna atunci lipsiti de pamânturi cu beneficiul, însemnatatea lor sociala a sporit, ei devenind
proprietari funciari feudali. S-a realizat fuziunea dintre vasalitate, beneficiu si slujba bazata pe
credinta În a doua jumatate a secolului IX si în secolul X în conditiile slabirii si dezmembrarii
statului carolingian si ale declinului autoritatii centrale, beneficiile atribuite de suverani s-au
transformat din viagere si revocabile în ereditare. Pentru a-si mentine vasalii, marii proprietari
funciari au recunoscut vasalilor lor ereditatea beneficiilor. Pentru a marca evolutia, pentru beneficiul
devenit ereditar a început sa fie folosit termenul de origine franca de feud. Folosit de la mijlocul
secolului IX termenul s-a raspândit în secolul X si s-a generalizat în secolul XI; una act din Hainant
din 1007 mentioneaza echivalenta "beneficiul care în graiul zilnic este numit feud". "Omul unui alt
om" este cea mai raspândita îmbinare din vocabularul feudal. Aceasta expresie servea la exprimarea
dependentei personale. Aceasta dependenta nu tinea seama de vreo deosebire de clasa. Contele era
omul regelui asa cum serbul era omul seniorului satesc. La sfârsitul secolului XI niste calugari
normali se plângeau de faptul ca oamenii lor, adica taranii lor erau constrânsi de catre un înalt baron
sa lucreze la castelele oamenilor sai. Elementul fundamental comun în aceasta situatie era
subordonarea de la individ la individ. Unul dintre cele mai semnificative raporturi de dependenta
este legatura de vasalitate. Ea este predominanta în zona ce mai bine feudalizata din Europa si
anume centrul vechiului Imperiu Carolingian, Franta de Nord, Germania renana si suaba. Perioada
când aceasta legatura cunoaste cea mai mare înflorire este cuprinsa între secolul X si secolul al XII-
lea. Doi oameni fata în fata: unul vrea sa serveasca celalalt accepta sau doreste sa fie sef. Primul îsi
împreuneaza mâinile si le aseaza astfel unite în mâinile celui de al doilea, simbol clar de supunere, al
carui sens alteori era mult mai accentuat printr-o îngenunchere. Personajul care îsi ofera mâinile
rosteste câteva cuvinte prin care se recunoaste omul celui din fata sa. Apoi seful si subordonatul se
saruta pe gura simbol al întelegerii si al prieteniei. Aceste gesturi serveau la înnodarea uneia dintre
legaturile sociale cele mai puternice pe care le-a cunoscut epoca feudala. Descrisa sau mentionata în
texte, reprodusa pe sigilii, pe miniaturi, pe basoreliefuri ceremonia se numea omagiu. Pentru
desemnarea seniorului nu existau alti termeni decât numele foarte general de senior. Subordonatul
de multe ori este denumit la fel, fara nimic în plus omul seniorului. De asemenea se mai folosesc si
cuvinte mai bine specializate ca vasal sau pâna la începutul secolului XII commende. Ritualul era
lipsit de orice influenta crestina. Orice promisiune nu era valabila dac nu îl avea pe Dumnezeu drept
garant. Omagiul în forma sa nu a fost modificat niciodata. Din perioada carolingiana un al doilea
ritual strict religios venise sa i se suprapuna cu mâna întinsa pe Evanghelie sau moaste, noul vasal
jura sa-i fie credincios stapânului sau. Era ceea ce se numea credinta. Într-o societate plina de
tulburari în care neîncrederea devenise o regula generala, juramântul de fidelitatea avea nenumarate
motive sa fie pretins foarte des. Slujbasii regali sau senioriali de orice rang depuneau juramântul al
intrarea lor în functie prelatii îl cereau clericilor. Spre deosebire de omagiu care odata depus nu
trebuia reînnoit aceasta promisiune aproape banala putea fi repetata de mai multe ori de catre aceeasi
persoana. Existau destul de multe acte de credinta fara omagiu. Când cele doua ritualuri erau
reunite, omagiul se manifesta prin însasi pozitia sa în cadrul ceremoniei, el avea loc întotdeauna
primul. Era singurul care impunea interventia în strânsa uniune a celor doi oameni: credinta
vasalului constituia un angajament unilateral caruia uneori îi raspundea doar un juramânt paralel din
partea seniorului. Omagiul era veritabil creator al relatiei de vasalitate sub dublul sau aspect de
dependenta si de protectie. Legatura formata dura în principiu atât cât durau si cele doua vieti.
Vasalitate s-a deplasat foarte repede catre o conditie general ereditara. Omagiul nu putea fi oferit si
nici acceptat prin procura, exemplele contrare dateaza dintr-o epoca foarte târzie în care sensul
vechilor gesturi era deja aproape pierdut. Datoria generala de ajutor si de supunere care se impunea
vasalului era comuna pentru orice persoana ce se facuse omul unui alt om. În ciuda diversitatii de
bogatie si prestigiu vasalii nu se recrutau din toate paturile populatiei. Vasalitatea era forma de
dependenta proprie claselor superioare pe care le deosebea în primul rând vocatia razboinica si cea
de comanda. Societatea epocii merovingiene, nici statul, nici grupul familial nu mai ofereau o
protectie suficienta. Comunitatea sateasca nu avea putere decât pentru mentinerea ordinii interioare.
Comunitatea oraseneasca abia exista. Peste tot cel slab simtea nevoia sa se îndrepte spre unul mai
puternic ca el. Cel puternic la rândul sau nu putea sa-si mentina prestigiul sau averea nici macar sa-
si asigure propria aparare decât procurându-si prin convingere sau constrângere sprijinul unor
inferiori obligati sa-l ajute. De o parte era refugiul catre un sef, de cealalta parte actiuni de preluare a
comenzii adeseori brutale. În multe cazuri se poate vedea un acelasi om devenind simultan
subordonatul unuia mai puternic, dar si protectorul altora mai umili. Astfel a început sa se
alcatuiasca un vast sistem de relatii personale ale carui fire întretesute mergeau de la un nivel al
edificiului social la celalalt. Dintre cei slabi care îsi catau un aparator cei mai nevoiasi se faceau pur
si simplu sclavi, angajând prin aceasta odata cu ei însisi si generatiile viitoare. Multi dintre cei umili
tineau sa-si pastreze conditia de oameni liberi. Persoanele importante care le acceptau supunerea nu
aveau de cele mai multe ori nici un motiv sa e supuna unui astfel de directii. În perioada în care
legaturile personale nu se înabusisera înca institutiile publice se bucurau de aceea ce era denumit
libertate, însemna mai presus de orice a apartine în calitate de membru direct poporului condus de
suveranii merovingieni populus Francorum, se punea în general laolalta sub acelasi nume
învingatori si învinsi. Dependentele din categoria libera se exprimau cu ajutorul unor cuvinte ce
veneau în mare parte din cel mai curat stoc latin. În întregul imperiu tulburarile ultimelor perioade
facusera mai necesara decât oricând recurgerea la niste autoritati mai apropiate si mai eficiente decât
institutiile de drept public. Pe toata scara societatii orice om care în secolele IV-V dorea sa se
asigure împotriva pretentiilor dure ale agentilor încasatori de impozite, sa încline în favoarea sa
bunavointa judecatorilor sau sa-si asigure o cariera onorabila, nu credea ca poate face altceva decât
sa se alature unui personaj plasat pe o treapta superioara, el însusi fiind liber, totusi si uneori de rang
nobil. Proscrise de dreptul oficial aceste legaturi nu aveau nimic legal, ceea ce nu le împiedica sa
constituie un liant social dintre cele mai puternice. Raporturile de subordonare privata nu erau
influentate de principiul legilor etnice, deoarece ramâneau înca în afara tuturor sistemelor de drept.
Nefiind reglementate, ele se dovedeau cu atât mai capabile sa se adapteze unor situatii de o
diversitate infinita. Însusi regele care în calitate de conducator al poporului le datora sprijin tuturor
supusilor sai, fara deosebire si avea dreptul la fidelitatea lor sanctionata de juramântul universal al
oamenilor liberi acorda totusi protectia sa (son maimbour) particulara unui anumit numar dintre ei.
Cei care le faceau rau acelor persoane, plasate sub cuvântul sau însemna ca-l ofenseaza direct si
risca în consecinta o pedeapsa de o severitate exceptionala. Din multime se ridica un grup mai
restrâns si mai distins de fideli regali care erau denumiti leudes ai printului, adica oamenii sai care în
anarhia ultimei perioade merovingiene, au dispus de mai multe ori de coroana si de stat. În pofida
hotarârii conciliilor, multi clerici de orice rang nu se temeau deloc sa-si caute protectia unor laici.
Dar paturile inferioare ale societatii par sa fi fost cu adevarat acelea în care relatiile de subordonare
au fost de timpuriu cele mai raspândite ca si cele mai înrobitoare. Singura formula de încredintare pe
care o detinem ni-l arata pe un biet nenorocit care nu accepta un stapân decât pentru ca nu are ce
mânca si nuci cu ce se îmbraca. Din a doua jumatate a secolului VIII documentele încep sa
mentioneze ritualul mâinilor împreunate. Mentiunea se face pentru a ni-l arata folosit mai întâi doar
între personajele de rangul cel mai înalt; protejatul este un print strain, protectorul regele francilor.
În modul de viata obisnuit ceremonia trecea drept banala. În mod sigur ea fusese în uzanta cu mult
înainte de a aparea astfel în lumina textelor. Concordanta cutumelor france anglo-saxone si
scandinave atesta originea lor germanica. Dar simbolul era prea clar pentru a nu-si asigura cu
usurinta adoptarea de catre întreaga populatie. Este vazut în Anglia si la scandinavi exprimând
forme foarte diferite de subordonare: de la sclavi la stapân si de la companionul liber la capetenia de
razboi. Un grup de dependenti exista înca de pe acum distinct prin conditiile sale de viata. Era acela
pe care îl formau în jurul fiecarui om cu vaza si chiar al regelui însusi, razboinicii de casa. Public
sau privat, întreprins de bunavoie sau în scopul de a apara bunurile si viata, razboiul va deveni timp
de mai multe secole drama zilnica a oricarei cariere de sef si ratiunea de a fi a oricarei puteri de
comanda. În vechea Germanie orice om era razboinic; Roma care înca folosea trupe indigene le
recruta, în principal din rândul cultivatorilor de pamânt. Statul franc în timpul celor doua dinastii
succesive ale sale a mentinut principiul înrolarii generale care avea sa traverseze întreaga perioada
feudala si sa-i supravietuiasca. În regatele barbare sistemul de recrutare era greoi lasat pe mâna unei
administratii incapabila sa-si duca la bun sfârsit sarcina birocratica. Cucerirea distrusese vechile
structuri pe care societatile germanice si le-au faurit pentru lupta, ca si pentru pace. Retinut de grijile
unei agriculturi mai bine stabilizate de acum încolo germanul de rând mai mult razboinic decât
taran, în epoca migratiilor va deveni mai mult taran decât razboinic. Colonul roman de odinioara
atunci când taberele militare îi rapeau ogorul nu se adapta mai bine la viata de soldat. El era cuprins
în rândurile unor legiuni organizate care îl formau. În statul franc în afara garzilor cu care se
înconjurau regele si cei mari, nu mai existau trupe permanente, prin urmare, nici o instructie regulata
a celor înrolati. Lipsa de zel si de experienta la tinerii soldati recrutati , dar si dificultatile în
asigurarea armamentului, a fost nevoie sub Carol cel Mare sa se interzica prezentarea la oaste
înarmat doar cu un ciomag; aceste carente au apasat greu înca de timpuriu asupra sistemului militar
din perioada merovingiana. Ele au devenit din ce în ce mai evidente pe masura ce preponderenta pe
câmpul de bataie a trecut de la infanterist la cavalerul dotat cu un important armament ofensiv si
defensiv. Pentru a dispune de un cal de razboi si a se echipa din cap pâna în picioare razboinicul
trebuia sa se bucure de o oarecare îndestulare sau sa primeasca subsidii de la unul mai bogat ca el.
Potrivit legii ripuare un cal valora de sase ori mai mult decât un bou o broinge un soi de cuirasa de
piele, întarita cu placi de metal avea acelasi pret; un coif doar cu jumatate mai putin. În domeniul
artei militare atentia s-a îndreptat exclusiv catre tactica luptei în detrimentul pregatirii si rezultatelor
sale. Capeteniile mai ales cele tinere grupau în jurul lor companioni (în vechea germana gisind, cu
sensul de tovarasi de exceptie). Ei îi conduceau la lupta si la jaf, în momentele de ragaz le acordau
ospitalitate în marile sali de lemn propice chefurilor prelungite. Mica trupa constituia forta
capitanului ei, în razboi sau în vendete; ea îi asigura autoritatea în dezbaterile dintre oamenii liberi;
darnicia cu care onora - hrana, sclavi, inele de aur - era un element indispensabil pentru prestigiul
sau. În tulburarile din epoca merovingiana folosirea unor asemenea suite înarmate avea sa se impuna
mai mult decât oricând alta data. Regele îsi avea garda sa, care era numita truste si care din
totdeauna fusese în mare parte calare. si bisericile considerau necesar sa-si asigure securitatea în
acest fel. Acesti gladiatori cum spune Grigore de Tours, formau trupe destul de pestrite în care nu
lipseau aventurierii fara scrupule. Oamenii liberi au fost cei mai numerosi în ele. Acest serviciu
comporta mai multe grade în pretuire si în recompensa. Între cele doua moduri de renumerare a
vasalului prin fief sau prin întretinere (provende) nu era o incompatibilitate absoluta. O data stabilit
pe pamântul sau dependentul nu renunta nicidecum, doar pentru asta la celelalte manifestari ale
darniciei senioriale: la acele împarteli de cai, de arme, de rochii, de mantii, de blanuri pe care multe
cutume au sfârsi prin a le codifica, iar pâna si cele mai înalte personaje (un conte de Hainaut vasal al
episcopului de Liege) se fereau sa le nesocoteasca. În 1166 în anturajul unui mare baron englez
anumiti cavaleri înzestrati cum se cuvine cu pamânturi, continuau totusi sa traiasca împreuna cu
patronul lor primind de la acesta necesarul lor. Vasalii întretinuti (provendiers) si vasalii înzestrati
cu gospodarii proprii (chasé) reprezinta cu adevarat doua categorii bine conturate si în opinia
seniorului, utile în mod diferit; de la Carol cel Mare se considera anormal ca un vasal al regelui
slujind în palat, sa detina totusi un beneficiu. Tipul companionului hranit în casa stapânului era cel
mai vechi. El a continuat mult timp sa coexiste cu tipul mai recent al dependentului înzestrat cu un
fief. Când un om, dupa un stagiu în suita personala obtinea un chasement, un altul adesea, un
adolescent înca neintrat în posesia mostenirii sale, ori un fiu mezin, venea sa ocupe locul devenit
vacant la masa senioriala, iar certitudinea ca va avea asigurate masa si casa, parea atât de demna de a
fi râvnita încât familiile cavaleresti de rang mijlociu solicitau uneori sa le fie promise pentru cei mai
tineri dintre membrii lor.
Bibliografie:
 Manolescu, Radu, Istoria Evului mediu, Bucuresti, 1980.
 Bloch, Marc, Societatea feudala, volumul I, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1996.
 Mousnier, Roland, Monarhia absoluta în europa din secolul
al V-lea pâna în zilele noastre, Editura Corint, Bucuresti, 2000.