Ziariști și oameni de stat, făuritori ai Marii Uniri în patrimoniul toponimic al Bucureștilor

Irina Airinei Vasile, lector dr. la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București

Sorin Borduşanu, vicepreşedintele Comisiei de Atribuiri de Denumiri a Municipiului Bucureşti

Deceniul 2 al secolului al XX-lea a fost marcat de una dintre cele mai mari conflagrații mondiale
care a dus la reașezarea ordinii mondiale, încetarea absolutismului monarhic din Europa și apariția de state
naționale prin dezmembrarea vechilor imperii. Sfârșitul războiului a reprezentat momentul propice prin
care populația românească a reușit să se readune într-un singur stat unitar prin unirea provinciilor
Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana , Maramureș cu provinciile romanești unite în anul
1859. Multe din personalitățile vieții politice și culturale, atât din vechiul Regat al României cât și din
provinciile românești limitrofe și-au adus contribuția la definitivarea dorinței milenare a românilor de a
trăi într-un singur stat unitar. Recunoașterea contribuțiilor acestor personalități a avut loc și prin decizia
municipalităților, indiferent de perioadele social-politice care s-au succedat, de a le omagia prin atribuirea
numelor lor ca denumiri pentru artere de circulație mai mari sau mai mici. Acesta este unul din modurile
prin care se transmit tinerei generații informații esențiale privindu-i pe făuritorii marii Uniri.

Au trecut 100 de ani de la încheierea uneia dintre cele mai mari conflagrații mondiale care au
marcat secolul al XX-lea, secol care a debutat cu ample mișcări de revoltă în încercarea de reașezare a
vieții sociale și economice mondiale. Primul conflict mondial încheiat după 4 ani de lupte crâncene și
dispariția a milioane de oameni a dus la dezmembrarea unor mari imperii ce gestionau viața politică și
socială a Europei și nu numai. Sfârșitul luptelor a generat un vid de putere care a permis popoarelor să
poată să se manifeste fără ingerința autorităților imperiale. Dezmembrarea marilor imperii a avut ca
rezultat principal apariția de state naționale, năzuința de veacuri a populațiilor vorbitoare ale aceleiași
limbi. De aceste conjuncturi favorabile a beneficiat și populația română care și-a impus dorința de veacuri
de a aduna într-un singur stat toate teritoriile locuite de populația vorbitoare de limba română, stat în care
să poată locui cu aceleași drepturi și populații de altă naționalitate. În o sută de ani de stat național român
este o perioadă în care populația a trecut prin perioade bune, dar și perioade mai puțin bune sau chiar rele.
Dar, indiferent de perioada în care s-a aflat România, indiferent de orânduirea socială, personalitățile care
și-au adus contribuția, sub diverse forme, la crearea statului unitar dar și evenimentele și locurile marilor
confruntări care au creat posibilitatea realizării acestui deziderat au fost evidențiate, comemorate și
remarcate sub diverse forme. Una din modalitățile de comemorare și, în același timp, de păstrare în
conștiința populatței a marilor evenimente istorice este atribuirea de denumiri de artere de circulație.
Aceasta fiind o formă de recunoaștere a contribuției pentru generațiile care au trăit evenimentele în cauză ,
dar și o formă de educație a generațiilor care nu au participat la aceste evenimente. Marea unire finalizată
la 1 Decembrie 1918 este astfel marcată în București prin atribuirea ca denumiri de artere de circulație a
numelor militarilor participanți la luptele purtate de armata română în cei doi ani de război, a diverselor
locuri în care s-au desfășurat bătălii crâncene, câștigate sau pierdute, dar și a personalităților politice care
s-au implicat în crearea condițiilor propice de recunoaștere pe plan mondial a acestui mare deziderat al
poporului român.

Printre personalitățile care au realizat idealul unirii s-au fost numărat importanți publiciști.

Administrația publică locală, ca exponent al comunității pe care o reprezintă, are printre multe alte
competențe/atribuții și pe aceea să „atribuie sau să schimbe, în condițiile legii, denumiri de străzi, de piețe
și de obiective de interes public local” (Legea nr. 215/2001-republicată, art. 38, pct. u.). Pe lângă atributul
tehnic de identificare/gestionare/orientare, atribuirea de denumiri pentru arterele de circulație are și un
important atribut în păstrarea tradiției locale prin atribuirea de „denumiri a unor nume de personalităţi ori
evenimente istorice, politice, culturale sau de orice altă natură” (OUG nr. 63/2002, art. 3, alin.1).

Numele lui Iancu Cavaler de Flondor a fost atribuit în 1930 unei străzi din București în cinstea
marelui om politic din Bucovina care a activat pentru unirea acesteia cu Regatul României. A participat la
organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea
tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică
«Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului
Național Român din Bucovina. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an
mai devreme în paginile "Gazetei Bucovinei". În anul 1897, gruparea "tinerilor", nemulțumiți de politica
promovată de elita tradițională, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între
membrii conducerii societății "Concordia" și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu
Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu
scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată
(denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să
preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Ziarul „Patria” (1897-1900), editat de
transilvăneanul Valeriu Braniște, a devenit organul de presă al partidului. La aceste gazete, Iancu de
Flondor a colaborat intens, scrisul lui rezonând în conștiința contemporanilor. Tânăra generație susținea un
radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind, spre deosebire de
conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din
orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce
aduceau prejudicii întregii națiuni.Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898,
Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne:
Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și
în actele oficiului".

Un alt luptător unionist omagiat de urbaniști prin atribuirea numelui său în 1935 unei artere de
circulație a fost preotul Vasile Lucaciu, una dintre cele mai importante personalități politice, culturale și
istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului Austro-Ungar, militant pentru drepturile românilor
din Transilvania. Cu studii teologice făcute la Roma, unde a luat și doctoratul, a activat ca scriitor politic,
printre altele în „Gazeta de Transilvania” și „Observatorul”, inițiator și semnatar al Memorandumului, și
lider al Partidului Național Român, a avut de suferit în repetate rânduri represiunea autorităților de la
Budapesta. În perioadele în care a fost deținut politic, românii ardeleni i-au dedicat în semn de prețuire și
solidaritate un cântec: Doina lui Lucaciu. A editat Revista Catolică, primul periodic apărut în limba
română la Baia Mare.

În 1990, urbaniștii atribuie aleii Macaralei numele lui Onisifor Ghibu, profesor român de
pedagogie, membru al Academiei Române și politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului
român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918. După ocuparea
Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai
mare de 4 ani), iar din martie 1917 la Chișinău, unde devine motorul acțiunii revoluționare basarabene din
1917-1918. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni, întemeiază și organizează Partidul Național
Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în
1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.
Tipărește apoi ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus,
transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru
unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea”Declarație” – întocmită și cu prima
semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate
vremelnic de puteri străine”. Onisifor Ghibu se află în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în
1918. Opera lui Onisifor Ghibu numără peste 100 de lucrări, printre care: „Limba nouălor cărți bisericești”
(1905), „O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei” (1909), „Cercetări privitoare la situația
învățământului primar și la educația poporală”, „Despre educație” (1911), „Școala românească din
Ungaria” (1912), „Din istoria literaturii didactice românești”, „Universitatea din Cluj și institutele ei de
educație” (1922), „Universitatea românească a Daciei superioare” (1924), „Portrete pedagogice” (1927),
„Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte” (1934), „Picu Pătruț din Săliște”, „Prolegomenă
la o educație românească” (1941) ș.a. (Laurențiu Furdui, sursă „Vacanțe la Săliște” - Dumitru Titu Moga)
Opera antumă foarte vastă a lui Onisifor Ghibu are ca subiecte principale: pedagogia și educația,
problemele școlare, unirea celor două biserici românești, politica religioasă și minoritară a statului român
față de politica dușmănoasă și revizionistă a unor organizații laice și călugărești, problemele basarabene.

În 1990, arterei de circulație cuprinse între aleea Barajul Sadului și aleea Blocurilor i se atribuie
numele lui Vasile Goldiş, pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.Între anii
1906-1910, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Radna, a intervenit de
numeroase ori împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități. Este membru al Partidului Național
Român în numele căruia redactează un memoriu pe care acesta din urmă îl înaintează guvernului maghiar
la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Național Român, ca răspuns la propunerile de tratative ale
acestuia. Diferențele de opinii față de tratativele cu guvernul maghiar creează în jurul anilor 1910-1911
grave disensiuni în cadrul Partidului Național Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite
în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare națională: orientarea radicală
susținută în general de membrii tineri ai partidului grupați în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian
Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu ș.a. și cea moderată reprezentată de membrii mai
vârstnici ai partidului. Vasile Goldiș face parte, mai întâi, din grupul intransigenților, apoi realizând că un
conflict ar putea avea consecințe ireparabile asupra activității partidului, adoptă o atitudine de compromis
între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu și Ștefan Cicio-Pop
să mențină unitatea de acțiune a românilor ardeleni.În aceste condiții primește să conducă ziarul Românul
fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului Tribuna a
devenit cartierul general al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare, anunțând pe orice cale
prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar.Fiind director al ziarului, refuză semnarea declarației de
fidelitate față de guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva Austro-
Ungariei. Acest act a fost calificat de către autoritățile maghiare drept atitudine duplicitară și lipsită de
patriotism și a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului Românul care va reapărea abia în
preajma actului unirii de la Alba Iulia.

Tot în 1990, fostei străzi Ioana Alexandru, anterior str. Ghiță Şerban, fostă Aleea Buciumului I se
atribuie numele lui Iosif Hodoș, absolvent al Universității din Padova, alături de Simion Bărnuțiu și de
Alexandru Papiu Ilarian.

Între 1869 – 1878 pe perioada a trei mandate, Iosif Hodoș a fost deputat în Parlamentul de la
Budapesta. Se numără printre membrii fondatori ai Societății literare române, societate care se va
transforma ulterior în Academia Română. Este secretar general al Academiei Române până la moarte. Ca
membru al Academiei Române, Iosif Hodoș a prezentat „Literatură și bellearte”, în 1868. A colaborat la
„Revista Carpaților” editată de Gheorghe Sion în 1861 și la „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

În 1994, urbaniștii au dat numele marelui , ziarist, diplomat și om politic Grigore Gafencu,
arterei de circulație cuprinse între Șoseaua Nordului și Daniel Danielopolu. Doctor în științe juridice
la Paris, se înrolează în cadrul armatei române în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic şi în
timpul Primului Război Mondial fiind decorat pentru fapte de eroism cu Coroana României, Ordinul
Mihai Viteazul şi Crucea de Război Britanică.

Trei au fost ctitorii de țară: Iuliu Maniu, înfăptuitorul României Mari prin Unirea Transilvaniei de
la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918, Ion Mihalache, participant în linia I la luptele pentru întregirea
neamului, ieșind din tranșee înfășurat în pelerina Mihai Viteazu și Grigore Gafencu, doctor în drept la
Sorbona, înrolat în armata franceză, venit ca locotenent de aviație cu o escadrilă, a luptat pe frontul
românesc și pentru acte de vitejie i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazu și Legiunea de onoare a Franței.

Toti trei s-au regasit in 1928 in guvernarea national taranista, in care Grigore Gafencu, dupa ce
fusese ales deputat la 32 de ani, a ocupat postul de adjunct al Ministerului de Externe si alte functii
ministeriale. Din decembrie 1938 pana in iunie 1940 a detinut functia de ministru de Externe demisionand
cand rusii au navalit si rapit Basarabia si Bucovina de Nord.

Ca ministru de Externe pentru colaborarea tarilor din Mica Antanta cu Occidentul a reusit ca
Romania sa primeasca garantii din partea Frantei si Angliei.
 In 1923 preia conducerea ziarului „Argus”, „foaie de bursă şi de informaţii comerciale”, pe care o
transformă într-o tribună a vieţii sociale şi economice româneşti. Fondator al Agenţiei Române de Presă
(RADOR). Membru PNŢ şi deputat; subsecretar de Stat (1923-1933) la mai multe ministere. Conduce
destinele politicii externe româneşti într-o situaţie complexă pe plan intern şi internaţional (ministru al
Afacerilor Străine, 23 decembrie 1938-3 iulie 1940), militând pentru o mai strânsă colaborare a ţărilor din
Mica Antantă cu democraţiile occidentale, în special cu Franţa; ministru plenipotenţiar al României la
Moscova (august 1940-iunie 1941). Inţelege rapid ce se întâmplă în România şi în lume în contextul celui
de-al Doilea Război Mondial, de aceea decide (1941) să rămână în străinătate. Exilul său cuprinde trei
etape: Geneva (1941-1949), New York (1949-1952) şi Paris (1953-1957). Obţine azil politic în Elveţia,
dar i se interzice orice activitate politică. Esenţa activităţii sale în exil constă într-o pledoarie pentru
unificarea Europei, soluţia sa fiind o federalizare a continentului inspirată de modelul elveţian. I-a
cunoscut pe mulţi dintre fondatorii Uniunii Europene, fiind prezent la mai multe întâlniri care vizau
reconstrucţia postbelică a Europei. Participă la Congresul Uniunii Federale Europene de la Montreux
(august 1947) şi la Congresul Uniunii Europene a Federaliştilor de la Haga (mai 1949). Ca o recunoaştere
a eforturilor depuse, în aprilie 1956 a fost ales preşedinte al acesteia.

În 2002, o stradă bucureșteană a fost numită în cinstea marelui publicist și om politic

basarabean Pan Halippa. Pantelimon Halippa, născut la 1 august 1883 la Cubolta, în județul Soroca a
părăsit această lume nonagenar, la 30 aprilie 1979, la București. Mare publicist și om politic basarabean, a
militat pentru afirmarea culturii române în Barasabia și pentru unirea ei cu România. Ca președinte al
Sfatului Țării a votat unirea cu România în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost
persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. A fost ales membru corespondent al Academiei
Române.

S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie. În această perioadă a colaborat la
revista„Viața Românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În anul1908 a tipărit la Chișinău,
„Pilde și novele”, prima carte literară din Basarabia, iar în anul 1912 lucrarea „Basarabia, schiță
geografică”. Revenit la Chișinău în anul 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul
lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a
contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în
1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc. Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității
Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor
Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a
condus revista “Viața Basarabiei” și ziarul cotidian omonim. Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea
curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării,
adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. A participat și la adunările de la
Cernăuți și de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu
România.După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920),
ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1930), ministru ad-
interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930,
1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934), urmărind constant propășirea culturală a
Basarabiei. În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același an, la
29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji Naționale din
România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai îndeplinit și
funcția de garant de amiciție în țara noastră al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo.
Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului
Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie
„Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a condus revista „Viața Basarabiei” și ziarul cotidian
omonim.

Pentru că pentru România este foarte importantă păstrarea și promovarea moştenirii culturale a
diferitelor regiuni ale sale cu caracteristicile specifice și tradiționale, autoritățile publice locale sunt
primele care se pot sș trebuie să se implice în conservarea culturală, care printr-o planificare coerentă, să
permită restaurarea și protejarea zonelor tradiționale ale localităților rurale sau urbane, a monumentelor de
arhitectură, a siturilor istorice, muzeelor, teatrelor şi lucrărilor istorice de artă.

Aceste inițiative de conservare culturală implică și protejarea patrimoniului toponimic care este
reprezentat în principal de denumirile de strazi, zone sau localități.

În conservarea acestui patrimoniu legislativul a pus la dispoziția autorităților publice locale un act
normativ important, reprezentat de Ordonanța nr. 63 din 29 august 2002 privind atribuirea sau schimbarea
de denumiri, aprobată prin Legea nr. 48 din 21 ianuarie 2003.

Existenţa acestor urbanonime în patrimoniul toponimic al Bucureștilor reflectă preocuparea

autorităţilor române pentru păstrarea în memoria colectivă a unor semnificații identitare de importanță
națională.
 BIBLIOGRAFIE :

Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică,

București, 1962-1964

Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureşti, Humanitas, 2007

Carte des ressources culturelles de l'académie de Lyon

Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor Editura: Vremea, 2008

Gheorghe Crutzescu – Podul Mogoşoaiei , Ed. Meridiane, 1987

Ioniță, Elisabeta (1969). "Haia Lifșiț" în Anale de istorie, Vol.. XV, Nr. 5. Institutul de Studii
Istorice si Social-Politice de pe linga CC al PCR, București. pp. 178-180.

Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti, Capitala Regatului Român, Dimitrie Papazoglu, Bucureşti,
2005

Michel Allenou, Magéditions. Rieux-Volvestre, 1998, Guide des professions artistiques

Michel Magnien, Delmas. Paris, 1995, L'entreprise de spectacles et les contrats du spectacle

Presidential Commission for Architecture Report/2009: "Romania's natural and built heritage in
danger"

Raymond Citterio, Hachette. Paris, 1993, Action culturelle et pratiques artistiques

Spectacles. Réglementation - protection sociale, fiscalité, Imprimerie des journaux officiels, 1995

UNESCO - SECTOR FOR CULTURE - http://www.unesco.org/culture

UNESCO - www.unesco.org

Vade Mecum pour un projet culturel de territoire, ADCEI, 2006