Sunteți pe pagina 1din 4

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar) este format din Soare împreună cu sistemul

său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte
non-stelare.

În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte
planete, denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla
la marginea Sistemului Solar. Existența planetei ar explica configurarea orbitală
neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN). La 20 ianuarie 2016,
cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la Institutul de Tehnologie din
California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte privind existența unei a
noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între
10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal ‘’Planeta
Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim
200 UA.
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai
precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui
gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea
obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare
mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete telurice, sunt
compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite giganți
gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două
planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două
planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe
cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu),
numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de
gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite aproape
circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de
asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției
cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și
metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe
dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste
obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de
mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.
Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în
prezent includ asteroidul Ceres și obiectele
transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două regiuni se
află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase
planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se
rotesc în jurul lor. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele
planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o
bulă cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La
limita sa exterioară se află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi
rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă
lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare decât
heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu
presiunea opusă a vântului interstelar.
Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența
sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu
totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși
filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea heliocentrică a
cosmosului.
Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a dezvoltat un sistem
matematic heliocentricpredictiv.Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo
Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus
la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că
celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul.
În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În
timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără
echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul solar
(studiul munțilorși craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe
unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).
Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența
principală ce conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de
vedere gravitational. Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții
gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai
mult de 90%.
Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului
orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de
ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea
unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea
celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta
(în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar).
Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua
centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de
asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper
și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și
centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi,
incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene). După descoperirea
centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune
distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.
Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind
orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt
mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare
(benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea
celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una
dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul
Soarelui. Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul
unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai
apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind
influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui
corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție (denumită „an”). Cel
mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit periheliu, în timp
ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape
circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite
foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele
numerice.
Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2% din momentul
cinetic[26], datorat rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos. Planetele, dominate
de Jupiter, măsoară cea mai mare parte din restul momentului cinetic datorat
combinației dintre masele, orbitele și distanțele lor față de Soare, cometele având cel
mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.
Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele
la aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de
Soare, cu atât distanța dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și
unele excepții. De exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități
astronomice (UA) mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se află la
4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări
pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–
Bode), dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.
Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în
proporție de aproximativ 98% din hidrogen și heliu Jupiter și Saturn, care cuprind
aproape întreaga materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98% din
aceleași elemente. Există un gradient al compoziției în sistemul solar, determinat de
căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de la Soare; obiectele care sunt
mai aproapiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea luminii, fiind
compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai
depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire
mai mici. Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot
condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA
de la Soare.
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci materiale ce
conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au
rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. Jupiter și
Saturn sunt compuși în mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de
scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul,
care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa
înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de
topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea
și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în
diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare
solidă, fie în stare gazoasă. Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității
sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-
numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui
Neptun Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.
Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară
relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt
mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai
multor orașe sau regiuni. Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez,
folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholmdrept Soare și,
respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional Arlanda, de la
40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm
din Luleå, de la 912 km depărtare.