Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
moşi-strămoşi şi păstrate mai mult sau mai puţin neaalterate de-a lungul timpului şi…
vremurilor. Ţara Loviştei este un dat natural care evocă în acelaşi timp vechime istorică şi
specificitate geografică1, o zonă în care tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun sunt încă păstrate cu
străşnicie2. În cadrul lor, colindele sunt cele mai active şi mai bine conservate produse etno-
folclorice3,4. Ele implică un ceremonial amplu, varietate repertorială şi originalitate poetică şi
muzicală.
În general, după origine şi funcţie, în colinde apare poezia unui străvechi ritual practicat în
sărbătorile de iarnă, într-un anumit context ceremonial1. Studiul aprofundat al colindelor relevă
în primul rând indiscutabila lor vechime manifestată în straturi arhaice suprapuse, bine
conservate. Colindele sunt atât religioase, cât şi laice şi îşi au originile în era precreştină,
reproducând ,,datina păgână a cultului soarelui în forma mithracismului, religie adaptată de
romani la sărbătorile denumite Saturnalia şi Festum Kalendarum”5. Deşi creştinismul cu
literatura sa religioasă, hagiografică şi cu Noul Testament a avut o influenţă majoră asupra lor,
totuşi ,,colindele prezintă o bogată literatură apocrifă, legende sau întâmplări izvorâte chiar din
sânul poporului, înlesnindu-le astfel o cât mai largă răspândire”, cu toate că odată cu trecerea
timpului în ele se pot regăsi ,,numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime”6. În legătură cu
colindele, mai trebuie precizat faptul că aceleaşi motive folclorice circulă de secole în nordul
Dunării, dar şi în sudul ei, la populaţiile române şi aromâne7. Funcţia colindelor a fost supusă
procesului general de evoluţie a folclorului, funcţia rituală din vechime devenind treptat un fapt
îndătinat, o tradiţie, un obicei, această schimbare având consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul
lor8,9. Astfel, colindele au ajuns să reflecte problemele majore ale vieţii satului de altă dată,
dorinţele şi idealurile ţăranilor plugari şi păstori de recolte bogate în grâne, turme de oi şi cirezi
de vite cât mai numeroase, viaţă fericită în familie, copii frumoşi, tineri voinci, fete frumoase şi
harnice, viitoare căsătorii şi viaţă lungă9.
La sfârşitul secolului XIX se realizau ,,corpusurile fundamentale ale folcloristici româneşti”, însă
între ele nu regăsim Ţara Loviştei, depresiunea fiind pentru folclorişti o ,,terra ignota” până în a
doua jumătate a secolului XX10. Singurul care avea să insereze într-una din lucrările sale patru
colinde din Lovişte, două din Câineni şi două din Titeşti, a fost Tudor Pamfilie11.
Nu s-au ocupat de această zonă nici chiar folcloriştii olteni, între care cel mai de seamă este
probabil Teodor Bălăşel12, deşi în broşura I (1919) inserase patru colinde din Scundu – Vâlcea,
,,unele similare cu cele din Ţara Loviştei, unde ele sunt încă vii”13. Primele informaţii despre
obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou din Ţara Loviştei sunt consemnate în răspunsurile la
chestionarele Densuşianu10,14. În anul 1965, folcloristul Ovidiu Bârlea, cercetătorul Iosif Herţea de
la Institutul de Etnografie şi Folclor şi redactorul de atunci al Editurii Minerva, Constantin
Mohanu, originar din Bumbuieşti, comuna Boişoara, înregistrează colinde din Boişoara,
Bumbuieşti, Găujani şi Mlăceni, înregistrări intrate în arhiva institutului şi folosite ulterior de
Monica Brătulescu la elaborarea indicelui tematic10. Lucrarea ,,Folclor din Ţara Loviştei”, apărută
în 1970 sub coordonarea profesorului Mihai Pop15 nu conţine texte din comuna Câineni, ci numai
din comuna Boişoara.
În 1973, apare lucrarea lui C. Mohanu4, ,,Fântâna dorului”, care conţine 115 colinde din toată Ţara
Loviştei şi unde autorul ,,decretează” laicizarea totală a colindelor în această zonă, evident,
greşind profund; de fapt, credem că nici el nu era convins de această ,,laicizare”, ci a făcut
afirmaţia în cauză doar … pentru a se pune bine cu autorităţile comuniste (eventual, pentru a-şi
putea tipări cartea!).
Ion Piloiu, originar din Boişoara, publică două lucrări: prima – în 198116, care cuprinde 116
colinde puse pe note muzicale (autorul este absolvent de Conservator), între care găsim 7 din
Câinenii Mici şi 10 din Câinenii Mari, iar cea de a doua – în 199617, care cuprinde, pe lângă cele
116 piese ale primei lucrări şi alte 124 de piese, clasificate ,,după funcţionalitate şi tematică”. În
această a doua lucrare, autorul explică de ce în prima culegere apăreau 36 de piese fără text (doar
melodiile): ,,deoarece în acel moment nu se puteau publica textele colindelor religioase”18. În fine,
la aceaastă bibliografie să mai adăugăm şi lucrarea lui Costea Marinoiu19, o culegere de folclor din
Racoviţa, judeţul Vâlcea precum şi o lucare recentă a lui Gelu Ifrim25 din Brezoi, o zonă declarată
de autor, nu fără temei, drept ,,vatră de colinde şi legende”, lucrare ce conţine texte puse pe note
de acelaşi Ion Piloiu.
Satul natal al subsemnatului, Grebleşti, este situat în nordul Ţării Loviştei, pe malul stâng al
Oltului, între Câinenii Mici şi Boişoara, fiind străbătut de ,,drumul cel vechiu”20, Calea Mare,
Câineni-Perişani-Sălătruc-Curtea de Argeş, un drum cu o existenţă milenară care a fost vreme de
secole una dintre principalele căi de legătură între Vechiul Regat şi Ardeal. Este cel mai mare sat
dintre cele şase (Câinenii Mici, Câinenii Mari, Grebleşti, Robeşti, Priloage, Râul Vadului) ale
comunei Câineni şi multă vreme a aparţinut de judeţul Argeş.
În fiecare an, la începutul luniidecembrie, după Sfântul Nicolae, tinerii de însurat, (băieţii – în
limbajul local), se strâng seara în casa unuia dintre ei, pentru a repeta colindele care în Grebleşti,
ca şi în toată Loviştea argeşeană (cea din stânga Oltului) se numesc ,,cântece de Crăciun”. De
multe ori, aceste repetiţii se fac sub supravegherea unor bărbaţi căsătoriţi, care cunosc bine
textele cântecelor pe care, până a se însura, le cântau şi ei. Se acordă o mare atenţie însuşirii
corecte a textelor cântecelor, căci altfel băieţii ,,s-ar face de ruşine” dacă gazda, mai ales în cazul
în care este una cunoscătoare, i-ar întrerupe pentru a-i corecta.
În zorii zilei de 24 decembrie, începând cu orele 2-3, pe la casele gospodarilor vin cete-cete copiii
,,după colindeţi” strigând în gura mare: ,,Bună zolooo …, bună zolooo …!”. Această strigare
înseamnă de fapt “Bune-s zorile”, dar prin translaţie fonetică s-a ajuns la ,,Bună zolooo”. Ei sunt
primii vestitori ai sărbătorii Naşerii Mântuitorului Iisus Hristos de a doua zi. În faţa fiecărei case,
la intrare sau în faţa porţii, copiii cântă:
În noaptea de Crăciun, respectiv cea dintre 24 şi 25 decembrie, pe la fiecare casă din sat vin în
ceată cu colindul tinerii de însurat, băieţii. În toată Ţara Loviştei, cetele de colindători se numesc
,,preuci”. Acest termen este destul de răspândit, mai ales în Moldova unde însă el ,,este pus în
legătură cu hergheliile de cai”10. C. Mohanu4 susţine că termenul ar proveni de la un verb din
slava veche, ,,priuciti”, care are sensul de ,,a obişnui pe cineva, a învăţa într-un anume fel, a face
ceva, a domestici”.
Din motive teritoriale, în Grebleşti se constituie câte două preuci de băieţi care colindă fiecare
câte o jumătate de sat, pentru ca nicio casă să nu rămână necolindată. Cel puţin pentru Ţara
Loviştei, nu este adevărată aserţiunea că cele două preuci s-ar fi format în vechime pe criterii de
aparteneţă socială (bogaţi-săraci) aşa cum susţine Ov. Bârlea21. De altfel, în Robeşti, satul fiind
mai mic, a colindat dintotdeauna şi colindă încă, o singură preucă. Casele sunt colindate la rând,
fără deosebire de statutul social al celor care le locuiesc, cu excepţia faptului că primul colindat
din sat este preotul. De altfel, Biserica Ortodoxă Română nu a fost niciodată în conflict deschis cu
obiceiul colindatului de Crăciun, dimpotrivă, biserica şi slujitorii ei s-au implicat dintotdeauna în
susţinerea acestui obicei; de exemplu, slujba din prima zi de Crăciun începe în zorii zilei de 25
decembrie, după ce băieţii termină satul de colindat şi preucile reunite încep să cânte de la un
capăt la altul al satului, ,,Ziorile” sau, în limbajul local – ,,Zâor’le”. Fiecare preucă este condusă de
către un ,,înaintaş” (,,vătaf” în celelalte sate ale comunei Câineni) un tânăr destoinic, bun
cunoscător şi interpret al cântecelor de Crăciun, ales nu prin licitaţie, ci prin discuţie liberă. La
rândul ei, preuca mare este împărţită în două grupuri, care în Grebleşti se numesc tot preuci
(preuca I-a şi preuca a II-a, ,,strane” în celelalte sate ale comunei). La primirea în casă, acestea
cântă alternativ. Cântatul alternativ a fost adoptat dintr-o necesitate obiectivă: în timpul cât o
preucă/strană interpretează o strofă, cealaltă se odihneşte, ,,îş’ trage sufletu’ ”22. Chiar şi aşa, mult
timp după ce colindă, băieţii sunt răguşiţi, mai ales că ultimul cântec, ,,Ziorile”, se cântă continuu,
de la un capăt la altul al satului, în timp ce clopotele bisericii bat, fiind foarte solicitant din punct
de vedere vocal, deoarece se cântă afară, în aerul ,,tare” al nopţii de iarnă.
Preuca mare este însoţită de 1-3 băieţi mai puţin talentaţi la cântat, dar mai voinici, numiţi
,,măgari” – în Grebleşti (,,iepe” – în celelalte sate ale comunei), desemnaţi să poarte ,,disagii”
(desagii) în care se pun darurile în natură: colaci, cozonaci, afumături de porc, nuci, mere,
băutură etc. În Priloage, un cătun aflat peste Olt de Robeşti, până prin anii ’80 colindau băieţii din
Grebleşti, iar după ce s-a construit puntea peste Olt, au început să colinde cei din Robeşti. A fi
primit în rândul băieţilor care colindă de Crăciun, este o confirmare a maturităţii oricărui tânăr, a
trecerii lui în categoria ,,băieţilor de însurat”.
Cântecele de Crăciun din Ţara Loviştei sunt de mai multe feluri: cântecul de afară, cântecele din
casă, cântecul de ieşire din casă şi cântecul de dimineaţă. În cazul satului Grebleşti, cele mai
multe dintre colindele din casă au texte de o lungime considerabilă ca urmare a caracterului lor
prin excelenţă narativ; spre exemplu ,,Steaua” are nu mai puţin de 84 de strofe!.
Toate cântecele de Crăciun din Grebleşti sunt cântate într-un stil caracteristic: fiecare
preucă/strană interpretează alternativ câte o strofă din colind, sfârşitul acesteia suprapunându-se
peste începutul celei care urmează, deoarece preuca/strana aflată în pauză începe să o cânte
atunci când cealaltă nu a terminat încă de cântat strofa de dinainte. Rezultă, în acest fel, o
suprapunere fonică originală, mai ales că începutul fiecărei strofe este foarte puternic,
manifestându-se permanent o concurenţă între cele două preuci/strane în ceea ce priveşte
,,calitatea” interpretării. De asemenea, în timpul interpretării, accentul se pune pe ultima silabă
care, de cel mai multe ori, conţine în final o vocală, iar dacă este o consoană, aceasta este
vocalizată cu un ,,î” mut. Strofele sunt formate în general din câte trei versuri dintre care unul este
refrenul: ,,Mari boieri”, ,,O, lerui Doamne”, ,,Oi-da lerui Doamne”, ,,Oi-le-runda lerui Doamne”,
,,Domnului, Domn din cer”, ,,Flor’le dalbe”, ,,Flor’le dalbe lel’ de măr”, ,,Viţa-i verde de ieder” etc.
O excepţie este ,,Cântecu’ din casă” sau ,,D-ale cui-st-acestor case?” care are patru versuri, dintre
care unul este refrenul – ,,O, lerui Doamne” (şi din care redăm ceva mai jos două fragmente
exemplificatoare). Uneori refrenul marchează începutul unei strofe, de exemplu ,,Flor’le dalbe lel’
de măr” din ,,Cântecu’ Sfintei Maria” (şi din care, de asemenea, redăm un fragment ceva mai jos).
Deşi temele principale ale cântecelor de Crăciun sunt aceleaşi – Naşterea Pruncului Iisus,
vânătoarea, păstoritul, agricultura şi dragostea, totuşi, în ceea ce priveşte melodiile şi textele,
există diferenţe între Grebleşti şi celelalte sate ale comunei Câineni şi, evident, ale Ţării Loviştei.
În Grebleşti, cântecul de afară se cheamă ,,De-a-dormit-aţ’ mari boieri” şi are următorul text:
Cântecul de afară se cântă foarte tare, în ritm alert, cu voci puternice, pentru ca gazda să audă şi,
de aceea, melodia pare oarecum stridentă, dar, în noapte, ea sună impresionant. Arareori băieţii
sunt lăsaţi să cânte tot cântecul de afară, căci uşa casei se deschide şi, de obicei, sunt poftiţi
înăuntru. Foarte rar nu sunt primiţi în casă, dar şi atunci li se dau bani afară, evident, mai puţini
decât dacă ar fi fost poftiţi înăuntru. De obicei, nu primesc în casă cei care au necazuri, oamenii
bătrâni şi singuri şi cei care nu au suficienţi bani pentru a le plăti băieţilor ca să le cânte în casă.
De fapt, băieţii ştiu dinainte unde vor fi primiţi în casă şi unde nu, deoarece în primul caz, casele
sunt luminate de sărbătoare, iar în al doilea caz sunt cufundate în întuneric.
În Grebleşti am identificat cel puţin 20 de cântece de Crăciun care se cântă în casă23. Dintre
acestea, cam jumătate se cântă mai frecvent, la cerea gazdei care primeşte băieţii în casă sau la
alegerea acestora din urmă – caz în care ei aleg cântecele orientându-se după situaţia familială a
gospodarului (existenţa fetelor de măritat, a băieţilor de însurat, a copiilor mici, a bătrânilor
foarte înaintaţi în vârstă etc.). Exceptând cântecele care au legătură cu Naşterea Pruncului Iisus
sau care, în general, au tematică religioasă, cele mai multe cântece sunt pentru băiatul de însurat
sau fata de măritat din casa respectivă. Acestora li se urează împlinirea dorinţei de a întâlni iubita,
respectiv – iubitul potrivit. Dacă băieţii care colindă ştiu că băiatul sau fata colindată de ei
,,umblă” cu o fată, respectiv cu un băiat anume, în finalul cântecului introduc numele celor doi
spre hazul, şi, uneori, spre surprinderea celor din casă, care atunci află că fiul sau fiica lor are o
iubită, respectiv un iubit24:
…Lu’ (cutare) ani frumoş’,
Cu (cutare) de-a-mpreună,
Ca să-ş’ facă voia bună
Şî să-m’ fie sănătoş’!
Pe alt plan, cântecele de Crăciun din Grebleşti, ca de altfel din toate satele Ţării Loviştei, sunt
expresia tradiţională a vieţii de familie bine rânduite, sugerată alegoric prin ,,copacul cu trunchi
îngemănat”24 :
…Născutu-mi-au, crescutu-mi-au
Doi meri şî doi peri,
O, lerui Doamne (R),
Din trupini întrupinaţ’,
De mijloc sunt depărtaţ’,
De vârfuri sunt sus la nori, (R),
De zmicele-s sus la stele.
Perii cresc şî înfloresc,
Merii cresc şî-nmărgăresc, (R),
Dragu’ mi-i de-aceşti doi pomi….
În cântecele cu tematică religioasă, se remarcă tendinţa de umanizare a Divinităţii – Dumnezeu
mănâncă, bea cu oamenii, are controverse cu Sfântul Ion şi cu bătrânul Crăciun:
In unele cântece laice de Crăciun din Grebleşti (ca şi din toată Ţara Loviştei) se remarcă tendinţa
de a atribui unor oameni, în special băieţi de însurat şi fete de măritat, însuşiri deosebite,
supranaturale. Ei/ele sunt fii/fiice de împărat deosebit de arătoşi, respectiv de frumoase, care-şi
caută perechea în vederea căsătoriei şi şi-o găsesc în fiinţe asemuite cu florile preafrumoase,
respectiv, în voinici viteji şi harnici, ciobani pricepuţi sau vânători iscusiţi. În aceste cântece
regăsim sentimentul dragostei şi sentimentul respectului faţă de familie. Gazdelor colindate nu li
se urează să aibă parte de bogăţii şi avere multă, ci, în primul rând, de sănătate şi voie bună.
Dntre cântecele din casă, cel intitulat ,,Sus în plaiu’ muntelui”, care abordează tema dragostei şi
tema păstoritului într-o remarcabilă alegorie, merită a fi analizat puţin. El se cântă de obicei în
familiile care au fraţi şi surori de vârste apropiate, necăsătoriţi. Ii reproducem integral textul
fiindcă mesajul său este unul deosebit de interesant, fiind pus în valoare şi de o melodie foarte
frumoasă:
În fine, în textele cântecelor de Crăciun din Grebleşti, judeţul Vâlcea, ca de altfel din toată Ţara
Loviştei, întâlnim adesea şi cuvinte al căror sens s-a pierdut sau s-a alterat fonetic şi, în aceste
condiţii, cu greu poate fi dedus. Imi amintesc că întrebându-l pe tatăl meu ce înseamnă unii
termeni neobişnuiţi, regăsiţi doar în cântecele de Crăciun din satul meu natal, răspunsul lui a
fost : ,,Nu ştiu, aşa am pomenit !”.Pe de altă parte, acest fapt pledează pentru vechimea mare a
acestor creaţii şi pentru posibila preluare deformată a textelor de-a lungul anilor de sutele de
generaţii de tineri. Un alt fapt interesant pe care l-am consatat atunci când tatăl meu se străduia
să transpună în scris aceste cântece, a fost acela că el trebuia să le şi cânte în timp ce scria, altfel
nu-şi amintea deloc textele respective. De altfel, această situaţie am consatat-o şi eu fiindcă multe
dintre cântecele de Crăciun pe care le-am îndrăgit încă din copilărie şi, ajungând la tinereţe, când
era posibil le şi cântam colindând satul cu băieţii de însurat (,,Sus în plaiu’ muntelui” spre
exemplu), le cunosc foarte bine şi astăzi.
Reamintim că aceste colinde, aceste cântece de Crăciun din Ţara Loviştei sunt exclusiv creaţii
populare orale şi sunt puţine lucrări care le menţionează (parţial) textele1,4,16,17,25.
*Tatălui meu, Marian N. Pătraşcu zis Mărian al lu’ Chircuţ (25 august 1927 – 23
iunie 2012).
Note bibiliografice
1M. Pătraşcu şi N. Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea, Editura Fortuna,
p. 195;
4C. Mohanu, Fântâna dorului. Poezii populare din Ţara Loviştei, Editura Minerva, Bucureşti,
1973, p. 611-631;
5Al. Rosetti, Colindele religioase la români, Academia Română, Bucureşti, 1920, p. 2;
6Idem, p. 8-9;
7Idem, p. 77;
8O. Buhociu, Folclorul de iarnă. Ziorile şi poezia păstorească, Editura Minerva, Bucureşti, 1979,
p. 89;
9M. Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice,
Bucureşti,1976, p. 70;
10C. Bălosu, Colindatul în Ţara Loviştei, în Oltenia – Studii şi Comunicări. IX.Etnografie, 1989,
Bucureşti, 1976, p. 86 ;
15 M. Pop (coord.), Folclor din Ţara Loviştei, Casa Creaţiei Populare Vâlcea, Râmnicu Vâlcea,
1970;
16I. Piloiu, Folclor muzical din Ţara Loviştei, Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare
de Geografie, tom LIII, 1934, p. 63, Monitorul Oficial şi Imprimeria Naţională, Bucureşti;
21Ov. Bârlea, Colindatul în Transilvania, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj
Napoca, 1969, p. 275;
22 M. Pătraşcu, Tradiţie şi educaţie – câte un aspect particular pentru Ţara Loviştei, în Casa
manusris (lucrare pentru gradul didactic I, Universitatea din Craiova – Facultatea de Filologie,
1980);
25G. Ifrim, Brezoi – oraş în Ţara Loviştei – vatră de colinde şi legende, Editura Silviana,