Majoritatea lăutarilor din ţara noastră au fost de origine rromă şi acest lucru nu miră pe nimeni.

Profesorul de istorie Dumitru Pop din Slatina spune că ţiganii erau singurii care erau chemaţi la
chefuri pentru a le anima. Iar acest lucru îl făceau cel mai des folosind scripa, care a fost cel mai
folosit instrument la petreceri. "Nu exista petrecere fără lăutari, iar aceştia proveneau din rândul
ţiganilor şi nu era nicio ruşine, era ceva normal. De-a lungul anilor, unii dintre aceşti interpreţi de
muzică populară şi-au câştigat o reputaţie de neegalat, asemănătoare chiar cu cea a unor vedete ale
teatrului de atunci şi nu numai. Unii dintre aceşti interpreţi au intrat şi chiar au reuşit să rămână în
istoria muzicii populare, fiind acum văzuţi şi daţi ca exemple", spune prof. Dumitru Pop. Viorel
Cosma (muzicolog, profesor, critic muzical) semnează cartea “Lăutarii de ieri şi de azi”, un volum
important pentru istoria muzicii populare. Cartea a văzut lumina tiparului în doar două rânduri: în
1976 şi 1996. Este considerată o „carte a morţilor”, a celor ce însufleţeau petrecerile, nunţile,
botezurile şi, câteodată, chiar şi ultimul drum. Cartea este un album de familie care începe cu
celebrul Barbu Lăutarul (intrat şi în manualele de muzică) supranumit “starostele lăutarilor şi cobzar
neîntrecut”, şi se termină cu Ionel Budişteanu, dirijorul Ansamblului Rapsodia Română, cel care a
făcut înconjurul lumii din Europa până în Africa. În ediţia I au fost analizaţi, pe rând: Barbu Lăutarul,
Nică Iancu Iancovici, Grigore Vindireu, George Ochialbi, Nicolae Buică, Fănică Luca, Petrică Moţoi,
Victor Predescuşi Ionel Budişteanu (până în 1975). În ediţia a II-a s-au făcut adăugiri, lucru de lăudat.
Toţi marii lăutari menţionaţi în cuprinsul cărţii nu sunt doar un “pomelnic” al celor duşi, ci este o
aducere aminte, un ecou discret. Astfel, însuşi autorul Viorel Cosma afirma la lansarea cărţii: “Aceşti
oameni sunt de o modestie fabuloasă, au un talent înnăscut, fantastic, mint nemaipomenit de tare, le
umblă mintea fabulos şi este ceva cu totul unic să încerci să le deschizi inima. Am avut norocul ca în
viaţa mea să mă întâlnesc cu cei mai mari lăutari contemporani şi primul meu discurs funebru l-am
ţinut în 1949 la moartea lui Grigoraş Dinicu. Tot ce se cheamă lăutar muzicant în Bucureşti a venit la
înmormântarea lui. Şi de la restaurantul Perla, până la Cimitir, la Pătrunjel, s-au cântat hore, sârbe,
cântece din repertoriul lui Grigoraş Dinicu. Există o solidaritate între lăutarii ţigani pe care nu o
întâlneşti nicăieri. Din păcate noi ne-am ferit de cuvântul ţigan 45 de ani şi culmea este că nu reuşim
nici măcar în momentul de faţă să ne debarasăm de acest lucru. La ţigani am găsit documente
extraordinare, pe care le ţineau în lada de zestre, iar fetele dormeau cu ele sub pernă. Este o lucrare
de inimă. M-am oprit la ultimii lăutari, care socoteam că trebuie să intre într-o carte a morţilor...”.

Citeste mai mult: adev.ro/nm1uhu