PLAN:

Introducere

1. Cadrul procesual. Importanţa şi sarcinilie ascultării

victimelor şi a martorilor infracţiunilor de jaf şi tîlharie.

2. Procesul psihologic de formare a declaraţiilor victimei şi

martorilor infracţiunii.

3. Valorificarea rezultatelor prezentării spre recunoaştere în

procesul cercetării jafurilor şi tîlhăriilor.

Încheiere

Bibliografie
Introducere

Creaţie a experienţei generalizate a organelor de urmărire penală, justificată

de raţiuni de ordin practic, prezentarea pentru recunoaştere reprezintă acea
activitate prin mijlocirea căreia persoane, animale, cadavre, obiecte, fotografii ale
acestora, aflate într-un anumit raport cu infracţiunea comisă, sunt înfăţişate unor
persoane – victimă, martor, învinuit, sau inculpat - în scopul de a stabili dacă
acestea sunt cele percepute în condiţiile săvîrşirii infracţiunii, sau în orice alte
împrejurări.
Depoziţiile martorilor se formează treptat, presupunînd trei faze succesive:
recepţia – faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simţ, percepe fapte
legate de infracţiunea săvîrşită -, memorarea, adică evaluarea şi stocarea faptelor
percepute, şi reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă
organului judiciar.
Organul judiciar are ca sarcină să fixeze informaţii probante obţinute prin
contactul direct cu fiinţa sau obiectul material în cadrul acţiunilor procesuale, sau
în urma prezentării de către persoanele cointeresate în proces (învinuitul, vicitima)
a anumitor obiecte.
În criminalistică metoda descrierii are specificul său determinat de mai mulţi
factori, dintre care:
- reglementarea procesuală a activităţilor de cercetare criminalistică, a
modului de fixare a rezultatelor obţinute. Legislaţia în vigoare prevede anumite
cerinţe asupra formei şi conţinutului tuturor actelor procesuale la redactarea cărora
se utilizează metoda de în discuţie;
- sfera practic nelimitată a obiectelor de studiu criminalistic. Datorită
caracterului său retrospectiv, investigarea criminalistică presupune examinarea
tuturor obiectelor care într-un mod sau altul au reflectat fapta penală. În majoritatea
cazurilor acestea sunt multiple şi diverse.
I. Cadrul procesual. Importanţa şi sarcinile ascultării
victimelor şi a martorilor infracţiunilor de jaf şi tîlhărie.

Posibilitatea stabilirii unei fapte penale, a împrejurărilor în care acesta a avut

loc, se datorează faptului că săvîrşirea unei infracţiuni, ca şi orice altă formă de
activitate a omului, în majoritatea cazurilor, este însoţită de producerea în mediul
existent a anumitor modificari a căror examinare, în condiţii normale, asigură
reconstituirea tabloului dinamic al faptei, identificarea persoanelor participante şi a
comportării acestora.
Modificările produse în mediu în legătură cu săvîrşirea unei fapte penale,
cunoscute în teoria şi practica criminalistică sub denumirea generică de urme ale
infracţiunii, se divizează în materiale şi spirituale. Urmele materiale ale
infracţiunii reprezintă schimbări fizice suportate de obiectele din mediul în care s-a
activat cu prilejul săvîrşirii actului penal. Ele constituie informaţii probante prin
particularităţile de formă şi structură, poziţie, interpoziţie şi amplasament, toate
acestea putînd fi considerate prin cercetări directe efectuate de organul judiciar
nemijlocit, cu sau fără concursul specialiştilor de profil. 1 Urmele spirituale sunt
imaginaţii rezultate dintr-un complicat proces psihic de reflectare şi conservare în
memorie a faptelor percepute în legătură cu activitatea infracţională. Dată fiind
natura lor materială, imaginaţiile celor ce au perceput fapte cu semnificaţie
probantă nu pot fi cunoscute altfel decît prin transpunerea acestora în cadrul unui
proces de comunicare. În justiţia penală acest proces se realizezează prin actul
procedural de ascultare, adică prin mobilizarea persoanelor ce deţin date probante
privind împrejurările faptei penale pantru a mărturisi în faţa organului judiciar.
Relatările persoanelor care au perceput sau cunosc fapte de natură să
contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, făcute şi fixate în
conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în vigoare, constituie
mijloace de probă, numite declaraţii sau depoziţii ale martorilor.

1
S.Doraş, Criminalistica, Chişinău, 1999.
 În conformitate cu prevederile Codului de Procedură Penală al Republicii
Moldova, calitatea de martor este atribuită persoanelor care posedă informaţii
probante de natură să contribuie la justa soluţionare a unei cauze penale. Prin
urmare, în calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, care, eventual,
cunoaşte fapte sau împrejurări de fapt, apte să servească la aflarea adevărului. Nu
pot participa ca martori doar persoanele cu deficienţe psihofiziologice, care sunt
incapabile a percepe şi reproduce în mod adecvat realitatea şi avocaţii, care au luat
cunoştinţă de anumite date în exerciţiul funcţiunilor de apărători ai învinuitului sau
bănuitului. Sunt exceptate de obligaţia de a da mărturii în defavoarea învinuitului
sau inculpatului soţii şi rudele apropiate ale acestora.
Persoanele chemate în calitate de martori sunt obligate să se prezinte şi să
comunice organului judiciar tot ce ştiu referitor la împrejurările faptei aflate în
cercetare. În privinţa martorilor care nu-şi îndeplinesc aceste obligaţiuni legea
prevede diverse sancţiuni pînă la răspunderea penală pentru depunerea de mărturii
mincinoase. Totodată, martorii sunt protejaţi de violenţă, de orice alt fel de
constrîngere, demnitatea lor fiind garantată prin lege.
Persoana vătămată prin infracţiune poate compărea în procesul penal, în
diverse poziţii procesuale.
Astfel, în funcţie de natura prejudiciului suferit şi de manufestarea de voinţă,
persoana vătămată poate avea fie calitatea de parte vătămată, fie calitatea de
parte civilă, sau poate avea ambele calităţi, fie, în sfîrşit, calitatea de martor.
Cînd cel ce a suferit un prejudiciu de natură fizică, morală sau materială îşi
manifestă dorinţa de a participa la procesul penal în legătură cu tragerea la
răspundere penală a inculpatului, acesta dobîndeşte calitatea de parte vătămată, iar
atunci cînd acţionează în legătură cu tragerea la răspundere civilă, cel vătămat
dobîndeşte calitatea de partecivilă; cînd persoana vătămată nu participă la proces
nici în calitate de parte vătămate, nici în calitate de parte civilă poate fi ascultată ca
martor.
În pofida discuţiilor multiple desfăşurate asupra problemei referitoare la
posibilitatea stabilirii adevărului cu ajutorul probei testimoniale, neîncrederea
exprimată faţă de acest mijloc de probă, depoziţiile martorilor, cunoscute din
vremuri străvechi, contiuă să ocupe un loc deosebit în sistemul probelor judiciare,
ele fiind folosite, practic, în orice cauză penală.
Frecvenţa înaltă a mărturiilor în procesul penal se explică, în primul rînd,
prin faptul că nu în orice cauză există mijloace materiale de probă. Sunt frecvente
situaţiile cînd infractorii întreprind măsuri bine gîndite pentru a nu lăsa urme
materiale sau de deteriorare a acestora. În aceste cazuri, ca şi în situaţia
infracţiunilor ce presupun anumită publicitate (actele de huliganism), declaraţiile
martorilor sunt decisive în aflarea adevărului. În rîndul al doilea, prezenţa
mijloacelor materiale de probă nu diminuiază importanţa mărturiilor atît timp cît
acestea contribuie, după cum, pe bună dreptate, se susţine în literatura de
specialitate, determinarea esenţei mijloacelor materiale de probă şi înregistrarea
acestora „în ansamblul împrejurărilor cauzei”2.
Să adăugăm la cele enunţate şi sfera largă a problemelor la acre se pot referi
declaraţiile martorilor. Spre deosebire de alte mijloace de probă, depoziţiile
martorilor pot pune în evidenţă date privind toate împrejurările ce constituie
obiectul probaţiunii, inclusiv împrejurările săvîrşirii infracţiunii, metodele şi
mijloacele folosite în acest scop, locul timpul şi modul în care s-a activat. Martorii
pot prezenta referiri directe asupra personalităţii făptuitorului sau indică anumite
elemente specifice de natură să contribuie la identificarea acestuia. Un martor
poate fi întrebat despre calităţile învinuitului sau victimei, comportamentul
acestora, în general şi în legătură cu fapta penală, în special. Nu de puţine ori
martorii specifică condiţiile care au înlesnit sau favorizat săvîrşirea infracţiunii şi
măsurile ce se impun în vederea prevenirii unor noi infracţiuni ş.a.
Ascultarea martorilor, ca mijloc legal de administrare a probelor
testimoniale, reprezintă o activitate complexă, a cărei desfăşurare necesită anumite
cunoştinţe referitoare la psihologia lor, la procesul de formare a declaraţiilor
acestora. De aici necesitatea expunerii în continuare, fie în mod succint, a
mecanismelor psihologice pe care se bazează acest proces.

2
A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iaşi, 1979, p.8.
II. Procesul psihologic de formare a declaraţiilor victimei şi
martorilor infracţiunii.

Cercetările ştiinţifice privind psihologia martorilor au demonstrat cu

prisosinţă că depoziţiile acestora, bazate pe mecanismele psihice ale procesului de
cunoaştere a realităţii obiective, au anumite elemente specifice, condiţionate de
necesitatea comunicării cunoştinţelor obţinute în urma contactului cu spaţiul
infracţional organului judiciar, pentru a fi transformate în informaţii probante. Ele
reprezintă rezultatul unui proces de recepţie şi stocare a faptelor cu semnificaţie
juridică, urmat de reproducerea lor în condiţiile şi sub forma prevăzută de lege.
Aşadar, depoziţiile martorilor se formează treptat, presupunînd trei faze succesive:
recepţia – faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simţ, percepe fapte
legate de infracţiunea săvîrşită -, memorarea, adică evaluarea şi stocarea faptelor
percepute, şi reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau formă scrisă
organului judiciar.3
Procesul de formare a declaraţiilor martorilor implică un moment de
achiziţie a informaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, un
moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute şi, în fine, momentul
de comunicare a acestor informaţii organelor judiciare, pe calea reproducerii sau
recunoaşterii.
La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile
de senzaţii. Unele dintre acestea au un rol precumpănitor (senzaţiile vizuale şi
auditive), altele au un rol subsecvent (senzaţiile tactile, olfactive şi gustative)4.
Referitor la recepţia informaţiilor mă voi referi la senzaţiile cu rol
determinant în formarea mărturiei, indicînd, totodată, procedeele tactice ce se
desprind din specificul percepţiei vizuale şi auditive;

3
А.Дулов, Судебная психология, Минск, 1975, р.229.
4
A.Ciopraga, Criminalistica, Tratat de tactică, Editura „Gama”, Iaşi, 1996, p.165;
 Recepţia auditivă – organul auditiv al omului este capabil să perceapă, într-o
infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc, fie în mod
necesar, fie în mod întîmplător, săvîrşirea unor infracţiuni.
Înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri caracteristice ale
oricărui sunet, a căror percepţie dă naştere senzaţiilor.
La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracţiunilor, cel mai
mare interes îl prezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii.
Recepţia reprezintă reflectarea în conştiinţă a datelor referitoare la
infracţiune şi făptuitorul ei. Ea se realizează în baza senzaţiilor şi percepţiei,
acestea constituind faza iniţială a procesului psihic de cunoaştere. Senzaţia –
impresie recepţionată de un organ de simţ înfluenţat direct de realitatea
înconjurătoare – semnalizează despre unele însuşiri izolate ale factorilor de
contact. Percepţia este actul psihic de sintetizare a senzaţiilor, asigurînd
cunoaşterea obiectului sau a fiinţei în complexitatea însuşirilor acestora,
identificarea lor.5
Percepţia senzorială se realizează în fucnţie de mai mulţi factori, care în
literatura de specialitate se subdivid în obiectivi şi subiectivi.
Factorii obiectivi sunt condiţionaţi de împrejurările în care are loc percepţia,
cei subiectivi – de calităţile psihofiziologice ale martorului şi de trăsăturile de
personalitate ale acestuia.
Dintre factorii obiectivi de natură să influenţeze percepţia de către martor a
faptelor legate de săvîrşirea unei infracţiuni pot fi:
a) intensitatea stimulilor care influenţează asupra organelor senzoriale.
Impulsurile trebuie să aibă putere necesară pentru a provoca senzaţii. Există
anumite limite ale senzaţiilor cunoscute sub denumirile de pragul minim şi cel
maxim de sensibilitate a omului. Pot produce senzaţii stimulii a căror valoare se
încadrează în limitele senzoriale ale martorului. Organul judiciar trebuie să ţină, de
asemenea, cont de posibilităţile martorului de a reacţiona la anumiţi stimuli,

5
A.Ciopraga, I.Iacobuţă, Criminalistica, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.
fiindcă sensibilitatea organelor de simţ diferă de la o persoană la alta în funcţie de
sfera de activitate, de interesele acestora;
Recepţia vizuală – mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale
reprezintă mărturia tip, mărturia cel mai frecvent întîlnită, deoarece, în aproape
fiecare cauză penală, se resimte necesitatea reconstituirii cît mai fidele a
configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării
unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiectele şi persoanele de a căror
prezenţă la locul infracţiunii este, într-un fel sau altul, legată de săvîrşirea acesteia.
Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiactelor – necesitatea precizării
raporturilor spaţiale se iveşte deseori în procesul penal: distanţa ce separă martorul
de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre diferite obiecte, dintre
persoane, dintre persoane şi obiecte etc.
Unghiul de observaţie. Percepţia vizuală mai depinde de unghiul de
observaţie, dat fiind faptul că un anumit unghi de observaţie, în mod obiectiv, este
favorabil pentru perceperea anumitor obiecte, persoane sau acţiuni şi defavorabil
pentru perceperea altor persoane, obiecte şi acţiuni din acelaşi spaţiu;
Dependenţa preciziei raporturilor spaţiale de distanţa la care sunt situate
obiectele, persoanele permit a formula următoarea legitate: siguranţa percepţiei
scade odată cu distanţa sau, altfel spus, exactitatea aprecierii acestei însuşiri
spaţiale se află într-un raport invers proporţional cu distanţa.
Distanţa la care martorul poate percepe. De la distanţe mari el va percepe
doar conturul obiectelor, sunetelor şi al altor fenomene din cîmpul infracţional.
Semnalmentele persoanelor, elementele caracteristice ale obiectelor, alte amănunte
şi secvenţe ale infracţiunii pot fi percepute, în cele mai favorabile condiţii, de la o
distanţă de 50-60 m.6
Factorii de bruiaj, (vîntul, ploaia), respectiv diferite obstacole fizice,
perturbări climaterice pot reduce mult din calitatea percepţiilor. Nu sunt excluse şi
disimulările înfăţişării, cînd persoanele cointeresate apelează la diferite forme de

6
Н.Гапанович, Опознание в судопроизводстве, Минск, 1975, с.26.
deghizare a aspectului lor exterior şi a obiectelor cu care se activează, pentru ca să
nu fie observaţi sau să fie observaţi în mod eronat.
La aplicarea procedeelor tactice de ascultare a persoanei vătămate nu se
poate face abstracţie de psihologia sa particulară, după cum aceste procedee nu pot
fi deprinse de situaţia de parte a cărei participare la procese e legată de ideea
apărării unor interese proprii, izvorîte din infracţiune.7
Atîta vreme cît consecinţele dăunătoare ale faptei s-au răsfrînt în mod direct
asupra ei, ar fi de aşteptat ca declaraţiile persoanei vătămate să constituie sursa
celor mai bogate şi fidele informaţii cu privire la modul de săvîrşire a infracţiunii.
Emoţia de frică, de mînie şi afectele, cărora le corespund groaza, furia şi
disperarea, reduc considerabil controlul conştiinţei asupra conduitei omului.
A doua fază importantă a formării depoziţiilor martorului constituie,
memorizarea faptelor, obiectelor şi fenomenelor percepute în legătură cu săvîrşirea
actului penal.
Memorarea implică succesiunea a trei momente, între care există o strînsă
unitate: faza de achiziţie (memorare), faza de păstrare (reţinere) şi faza de
reactivare (recunoaştere şi reproducere).
În cazul memorării involuntare, datele percepute se întipăresc
neintenţionat.aceasta nicidecum nu înseamnă că martorii care involuntar au reţinut
fapte privind infracţiunea şi autorul acesteia trebuie trataţi cu credibilitate redusă.
Eficienţa mărturiilor întemeiate pe memorarea involuntară este de netăgăduit, dacă
organul judiciar, în cativitatea sa de ascultare a martorilor, va ţine con de factorii
care influenţează procesul de memorizare:
 Tipuri individuale de memorie a martorului. Se pot întîlni martori cu
memorie vizuală sau auditivă care reţin cu mai mare precizie faptele
şi evenimentele, motrice, cînd martorul este predispus să fixeze, în
primul rînd, ceea ce se află în mişcare, logică sau mecanică, după
nivelul de analiză a faptelor recepţionate şi emoţională, care
presupune reţinerea faptelor şi fenomenelor legate de sentimentele de

7
E.Stancu, Criminalistica, vol.II, Ed.”Actami”, Bucureşti, 1995.
 înalt grad de densitate, trăite recent sau mai puţin recent de către
martor;8
 Afecţiunile psiho-fiziologice cauzate de diverse maladii şi de vîrstă,
care intensifică procesul uitării. Faptele înregistrate în memorie nu
rămîn fixe.
Dimpotrivă, ceea ce caracterizează memoria voluntară, este existenţa
scopului mnemic, căruia i se adaugă folosirea unor procedee speciale, în vederea
realizării acestui scop.
Cu trecerea timpului, în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi,
datorate procesului uitării.
În cazul persoanei vătămate faptele, deseori confuz şi fragmentar percepute,
sunt supuse, nu o dată, unor alterări în următoarea etapă a procesului de formare a
declaraţiilor persoanei vătămate – stocarea memorială a informaţiilor.
În cazul persoanei vătămate, memorarea faptelor are un mai pronunţat
caracter activ , dinamic, proces în cursul căruia faptele percepute sunt supuse unei
necontenite reorganizări, regrupări şi restructurări.
Uitarea constituie reversul păstrării imaginii şi se manifestă prin
imposibilitatea reamintirii unor fapte memorate ori a recunoaşterii unor evenimante
trăite, la o nouă confruntare cu acestea, sau prin reproducerea lor eronată.
 Starea emoţională cauzată de fenomenele percepute. Faptele cu
repercusiuni emoţionale pozitive sau negative se memorizează mai
bine decît cele indiferente, emoţional neutre;
 Gradul de înţelegere a fenomenelor percepute. Omul poate memoriza
fenomene şi împrejurări al căror sens şi conţinut îi sunt accesibile.
Lucrurile necunoscute sunt imperceptibile şi, prin urmare, nu pot
constitui materie memorizabilă.
 Intervalul de timp care desparte momentul perceptiv de cel al
reproducerii. Procesul uitării „şterge” din memorie anumite fapte,
înlocuindu-le cu altele, care reprezintă interes la moment.

8
A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iaşi, 1979.
 Printre factorii subiectivi ce pot influenţa procesul perceptiv al martorului
mai importanţi sunt:
a) Starea organelor receptive, devierile de la normă, deficienţele
ereditare, accidentale sau cauzate de anumite maladii, toate acestea
reducînd parţial sau în întregime posibilităţile perceptive ale
martorilor;
b) Vîrsta martorului, fiind cunoscut sub faptul că în copilărie
percepţiile nu sunt pe deplin conforme realităţii, datorită
elementului de fantezie inerent acestei vîrste, iar la etapa vîrstnică –
lacunare, deoarece în cea de a doua parte a vieţii vederea, auzul,
alte sisteme perceptive sunt în scădere;9
c) Gradul de instruire şi profesia martorilor, care, în anumite situaţii,
pot influenţa decisiv procesul de percepţie. Oamenii cu diferite
niveluri de cunoştinţe “văd” lucrurile în mod divers. Cu cît nivelul
de cunoştinţe este mai ridicat, cu atît percepţie va fi mai clară, mai
completă. Profesia, activitatea profesională sensibilizează procesul
perceptiv astfel că medicul va fixa cu mare precizie poziţia
cadavrului, croitorul – caracteristicile şi starea obiectelor
vestimentare avute asupra sa, oferul – perimetrii străzii unde a fost
descoperit.10
d) Starea fizică sau psihică afectată a martorului. În momentul
percepţiei, martorul în atare stare nu va observa obiecte şi elemente
de fapt cu semnificaţie procesual-penală. Ziua grea de muncă,
oboseala, insomnia, starea de ebrietate sau de intoxicaţie narcotică
influenţează negativ totalitatea proceselor psihice, inclusiv
perceptive. Procesul săvîrşirii unei infracţiuni, consecinţele grave
ale acestora, provoacă emoţii de teamă şi groază, sentimente de ură

9
N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi, Psihologia judiciară, Bucureşti, 1972.
10
E.Stancu, Criminalistica, vol.2, Bucureşti, 1995, p.60.
 şi revoltă faţă de făptuitori, alte stări sufleteşti de natură să
influenţeze negativ procesul perceptiv;11
e) Atenţia subiectului receptiv în momentul în care vine în contact cu
spaţiul infracţional. Ca fenomen psihic, atenţia este determinată de
tipul de temperament şi de caracter al individului. Atenţia poate fi
involuntară cînd se menţine asupra unor fapte şi fenomne fără
eforturi volitive care se caracterizează prin concentrarea
intenţionată a sistemului perceptiv şi a altor mecanisme ale
psihicului asupra anumitor obiecte şi fenomene. În majoritatea
cazurilor declaraţiile martorilor au la bază actele de percepţie
involuntară, deşi nu se exclude observarea intenţionată de către
martor a anumitor împrejurări ale infracţiunii.
Ultima fază a procesului de formare a depoziţiilor martorilor constituie
reproducerea în faţa organului judiciar a faptelor memorizate. Calitatea şi
plenitudinea reproducerii este influenţată de capacităţile şi calităţile de
personalitate ale martorului, de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară
audierea acestuia şi, în cale din urmă, de comportarea tactică a celor care
îndeplinesc atribuţiile organelor judiciare.12
În procesul formării declaraţiilor persoanei vătămate deseori datorită
recrudescenţei sentimentului de furie, mînie, indignare, pot surveni cele mai
neaşteptate cauze de distorsionare a faptelor.13
După cum prezentarea denaturată a faptelor e sau nu dependentă de voinţa
persoanei vătămate, alterarea faptelor poate avea un caracter conştient sau
inconştient.
Denaturările involuntare se datorează stării emoţionale sub stăpînirea căreia
persoana vătămată a perceput faptele şi constau în „îngroşarea”, în
supradimensionarea consecinţelor faptei, în exagerarea gravităţii faptei, a
prejudiciului fizic, moral sau material suferit.

11
I.Mircea, Criminalistica, Iaşi, 1994.
12
A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iaşi, 1979.
13
I. Mircea, Tactica audierii victimei, Cluj, 1974.
 În cazul jafului apare tendinţa quasi generală de exagerare a faptelor şi se
manifestă în cazul aprecierilor asupra duratei de desfăşurare în timp a unor fapte,
acţiuni, activităţi, precum şi asupra distanţelor. Astfel, aprecierea duratei în timp a
activităţii materialeprin care s-a comis infracţiunea, sau a unor împrejurări legate
de infracţiune ori de făptuitorul acesteia (durata imobilizării victimei, durata
privării de libertate a victimei, durata aplicării violenţei etc.), se caracterizează prin
mari fluctuaţii manifestîndu-se, aproape fără excepţie, tendinţa de supraevaluare.
În ce priveşte aprecierea datelor scurte şi lungi de timp, în cazul persoanei
vătămate această tendinţă se manifestă într-un singur sens, cel al supraevaluării
timpului.
Tendinţa de supraevaluare se manifestă şi în cazul aprecierii distanţelor
parcurse, cînd, privată de libertate, persoana vătămată este silită să însoţească
făptuitorul sau făptuitorii.
Reproducerea faptelor poate fi însoţită de prezentarea denaturată, adică de
falsificarea faptelor, ca urmare a unei atitudini deliberate, de rea-credinţă a celui
vătămat.
Denaturările de rea-credinţă constituie „ajustări”, în sensul „îngroşării”
faptelor, iar cauzele acestora nu pot fi deprinse de situaţia de parte în proces, de
interesele acesteia de soluţionare într-un anumit fel a pricinii. Cel vătămat
urmăreşte, îndeobşte, înrăutăţirea situaţiei făptuitorului şi, implicit, crearea pentru
sine a unei condiţii procesuale mai bune. Dorinţa de răzbunare pentru răul
pricinuit, precum şi dorinţa de a obţine avantaje materiale superioare prejudiciului
real suferit sunt cele mai frecvente cauze ce explică denaturările conştiente din
declaraţiile persoanei vătămate.
III. Valorificarea rezultatelor prezentării spre recunoaştere în
procesul cercetării jafurilor şi tîlhăriilor.

Creaţie a experienţei generalizate a organelor de urmărire penală, justificată

de raţiuni de ordin practic, prezentarea pentru recunoaştere reprezintă acea
activitate prin mijlocirea căreia persoane, animale, cadavre, obiecte, fotografii ale
acestora, aflate într-un anumit raport cu infracţiunea comisă, sunt înfăţişate unor
persoane – victimă, martor, învinuit sau inculpat – în scopul de a stabili dacă
acestea sunt cele percepute în condiţiile săvîrşirii infracţiunii, sau în orice alte
împrejurări.
Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor prezintă cea mai mare
importanţă nu numai datorită frecvenţei, ci, mai ales, consecinţelor pe care le-ar
putea antrena falsele identificări.
Prezentarea spre recunoaştere se desfăşoară în patru etape: preliminară sau
introductivă, de recunoaştere propriu-zisă, de detalizare şi de fixare.
La etapa introductivă se relizează un şir de operaţii de natură să contribuie la
crearea unui cadru procesual-tactic favorabil desfăşurării cu succes a acestei
activităţi. Asupra drepturilor şi a obligaţiilor lor procesuale sunt avertizaţi
interpretul şi specialiştii care vor activa în ordinea şi prin intermediul celui ce
conduce prezentarea. Interpretului i se va pune în vedere că este obligat să
interpreteze faptele corect, iar în caz de refuz sau de denaturare a acestora legea în
vigoare prevede răspundere penală.14
Grupul de persoane sau obiectele ce urmează a fi prezentate se aduc la locul
prezentării în prezenţa martorilor procedurali, a interpretului şi a specialiştilor, a
altor persoane participante (avocatul, procurorul, colaboratorul organului de
poliţie). În cazul persoanelor, celui care trebuie recunoscut i se va propune să
ocupe locul ce preferă între persoanele cu care va fi prezentat. Respectarea acestei
reguli exclude orice suspiciuni privind posibilitatea informării persoanei ce

14
S.Doraş, Criminalistica, Chişinău, 1999.
urmează să recunoască referitor la locul în care se va situa persoana care trebuie
identificată. Dacă se prezintă obiectele, acestea se vor marca cu numere, astfel ca
cei prezenţi să cunoască locul amplasării obiectului de identificat. Etapa
introductivă finalizează cu invitarea persoanei ce urmează să recunoască şi cu
precizarea datelor sale nominale. Dacă ea are calitatea procesuală de martor sau
victimă, i se va aminti că are datoria să fie sinceră şi responsabilă şi că, pentru
declaraţii mincinoase, poartă răspundere penală.
A doua etapă – de recunoaştere propiu-zisă- începe cu invitarea persoanei
chemate să recunoască la un studiu al persoanelor sau obiectelor înfăţişate, pentru a
stabili dacă acestea se află persoana sau obiectul despre care a făcut declaraţii.
Invitaţia spre recunoaştere trebuie formulată clar, concis şi să nu sugereze
răspunsul. Totodată, persoanei chemate să recunoască i se vor crea condiţiile cerute
pentru examinarea grupului de persoane sau obiecte prezentate. Astefl, dacă ea cere
ca persoanele prezentate în grup să-şi schimbe poziţia, această cerinţă va fi
satisfăcută, organul de cercetare solicitîndu-le celor prezenţi să facă aceasta. În
cazul prezentării pentru recunoaştere a obiectelor materiale, a lucrurilor, ele vor fi
ridicate şi studiate sub toate aspectele lor caracteristice.
Obiectul prezentării este, în toate situaţiile, infractorul, a cărui identitate nu
este cunoscută sau e îndoelnică, iar, în mod excepţional, victima infracţiunii.
Activitatea de prezentare spre recunoaştere presupune alegerea atentă a
persoanelor împreună cu care trebuie prezentată, cea care urmează a fi recunoscută
şi, totodată, asigurarea unor condiţii cît mai apropiate celor existente în momentul
percepţiei iniţiale.15
Persoanele împreună cu care urmează a fi înfăţişată, cea care constituie
obiectul recunoaşterii, trebuie să aibă o seamă de însuşiri asemănătoare; se cere
evitarea contrastelor izbitoare, persoanele să aibă aceeaşi talie şi constituţie
asemănătoare.

15
M.Basarab, Criminalistica, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1996.
 Asemănarea presupune identitatea de sex, o anumită apropiere a trăsăturilor
fizice şi a ţinutei vestimentare, vîrsta apropiată. Se va ţine seama de talie,
constituţie, conformaţie, culoarea părului.
Dacă percepţia iniţială a avut loc în interiorul unei încăperi sau pe un loc
deschis, prezentarea pentru recunoastere va trebui să se desfăşoare în condiţii
similare. Pentru a verifica exactitatea percepţiei prin mijlocirea analizatorului
vizual, se impune ca recunoaşterea să aibă loc în aceleaşi condiţii de vizibilitate.16
Pentru a verifica aptitudinea de a vedea, auzi, mirosi trebuie respectată
aceiaşi distanţă, aceleaşi poziţii ale infractorului şi martorului, aceleaşi atitudini şi
mişcări.
Efectuarea prezentării petru recunoaştere debutează cu ascultarea prealabilă
a celui ce urmează să facă recunoaşterea.17
Obiectul declaraţiilor persoanelor diferă în raport cu analizatorii prin
mijlocirea cărora au perceput însuşirile caracteristice ale persoanei ce urmează a fi
recunoscută.
Audierea trebuie să se desfăşoare în absenţa celui ce constituie obiectul
recunoaşterii, precum şi a persoanelor împreună cu care va fi prezentat. Atunci
cînd recunoaşterea va fi efectuată de mai multe persoane, acestea vor fi ascultate
separat şi se va evita posibilitatea de a comunica între ele.
După alcătuirea grupului, organul judiciar invită persoana ce trebuie
recunoscută să ocupe un anumit loc în rîndul celor ce formează grupul, explicînd
celor prezenţi că în această încăpere va fi introdusă persoana ce urmează a face
recunoaşterea. Aceasta va fi invitată să examineze cu atenţie persoanele ce compun
grupul şi să indice dacă, în rîndul acestora, recunoaşte presupusul făptuitor.18
Atunci cînd presupusul făptuitor urmează a fi prezentat pentru recunoaştere
mai multor persoane, pentru a se evita riscul influenţării, reprezentarea se va face
în mod succesiv, în prezenţa numai a unei persoane.

16
A.Ciopraga, Criminalistica, Tratat de tactică, Ed. „Gama”, Iaşi, 1996.
17
I.Mircea, Criminalistica; Ed. „Chemarea”, Iaşi, 1992
18
E.Stancu, Criminalistica, vol.II, Ed.”Actami”; Bucureşti, 1995, p.169.
 În urma examinărilor, persoana chemată să recunoască decide dacă în grupul
prezentat se află sau nu persoana sau obiectul cu care a contactat în cîmpul
infracţional sau în alte împrejurări, făcînd în acest sens declaraţia respectivă.
Acestea, fiind recunoscute, vor fi indicate cu mîina.
După fixarea momentului de recunoaştere, se trece la etapa detalizării, cînd
cel ce recunoaşte este chemat să se refere la elementele caracteristice de care s-a
folosit. Datele identificatoare menţionate se vor specifica prin detalizarea şi
concretuzarea declaraţiilor celui ce recunoaşte, care se vor fixa amănunţit în
provesul-verbal. În ipoteza în care martorul sau victima semnalizează caracteristici
la care nu s-a referit în cadrul ascultării prealabile, situaţie frecvent întîlnită în
practica judiciară, acestea se vor fixa fără a se proceda imediat la o discuţie asupra
lor.faptul că persoana care recunoaşte prezintă în acest moment elemente noi nu
trebuie să surprindă. Recunoaşterea, după cum s-a remarcat deja, se bazează pe
procesul psihic de actualizare a impresiilor anterioare, care se produce în urma
contractului direct al persoanei chemate să recunoască cu persoanele şi obiectele
prezentate. Examinarea persoanelor sau obiectelor înfăţişate poate, nu de puţine
ori, conduce la evocarea anumitor elemente care s-au consolidat slab ori sau şters
din memoria celui ce recunoaşte pînă la ascultarea sa preliminară.
În continuare celui ce recunoaşte i se va cere să specifice cu ce ocazie şi în
ce împrejurări a contactat anterior cu persoana sau obiectul recunoscut. Din
perspectiva tactică acest moment prezintă importanţă pe două planuri: asigură un
grad înalt de credibilitate a recunoaşterii şi exercită o anumită influenţă psihologică
asupra celui recunoscut dacă obiectul recunoaşterii îl constituie învinuitul sau
bănuitul.
Dacă martorul recunoaşte presupusul făptuitor, trebuie să declare acest lucru
în prezenţa tuturor celor de faţă, moment urmat de executarea unei fotografii a
întregului grup, precum şi de fotografierea separată a celui recunoscut.
După efectuarea prezentării pentru recunoaştere, cel ce a făcut recunoaşterea
este ascultat din nou, iar declaraţiile sale sunt consemnate într-un proces-verbal,
care împreună cu declaraţiile date iniţial, reprezintă dovada recunoaşterii sau
nerecunoaşterii.
La finele acestei etape se va determina certitudinea cu care se declară
recunoaşterea celui ce recunoaşte solicitîndu-i-se să dovedească aceasta. Astfel se
va proceda şi în cazul în care cel chemat să recunoască infirmă identitatea din
motivul că persoanele sau obiectele prezentate sunt altele, din punctul său de
vedere, decît cele percepute anterior.
În urma efectuării acestei activităţi, cel ascultat fie îl recunoaşte, fie nu-l
recunoaşte pe presupusul făptuitor.
În situaţia în care persoana chemată să recunoască declară că recunoaşterea
nu e posibilă din cauza lipsei elementelor de identificare caracteristice, ei i se va
cere să stabilească dacă în componenţa grupului prezentat se află vreo persoană sau
obiect asemănător după anumite caracteristici cu cel despre care a declarat în
cadrul ascultării preliminare. Determinarea apartenenţei de grupă, în anumite
situaţii, poate prezenta importanţă pentru orientarea de mai departe a activităţii de
urmărire penală, înaintarea şi verificarea versiunilor respective. Nu trebuie scăpat
din vedere, de asemenea, faptul că, la momentul prezentării spre recunoaştere,
persoana sau obiectul în cauză pot suferi modificări de natură să îngreuneze
recunoaşterea, după cum nu se exceptă că cel chemat să recunoască să fi uitat
elementele de detaliu ale persoanei sau obiectului ce urmează a fi recunoscute.
Din punctul de vedere al gradului de certitudine subiectivă pe care îl oferă,
declaraţia de recunoaştere poate fi certă, sigură sau nesigură.
Recunoaşterea e sigură atunci cînd martorul, constatînd o coincidenţă
deplină a trăsăturilor definitorii caracteristice ale persoanei percepute anterior, cu
cele ale persoanei ce i se prezintă spre recunoaştere, o identifică fără ezitare.
Recunoaşterea e imprecisă sau incertă atunci cînd, pe fondul coincidenţei
unora dintre trăsăturile definitorii ale persoanei, se constată şi existenţa unor
discordanţe.
Înfăţişarea persoanei poate suferi transformări din cauze dependente sau
independente de voinţa sa.
 Prezintă caracter deliberat acele ajustări intenţionate aduse înfăţişării
persoanei, în scopul de a împiedica identificarea (modificarea intenţionată a
coafurii, a frizurii, faptul de a purta barbă, mustăţi sau de a le îndepărta). Astfel de
modificări nu constituie un obstacol, ci doar o dificultate în calea identificării.
Nu sunt deliberate acele modificări intervenite în înfăţişarea persoanei
datorate, de cele mai multe ori, trecerii timpului (lipsa danturii sau a unor dinţi care
conferă feţei o înfăţişare asimetrică, faţa integral brăzdată de riduri, căderea
pomeţilor obrajilor, căderea părului, ţinuta adusă de spate etc.). asemenea
modificări constituie, de multe ori, o piedică în calea identificării persoanei.
Martorul nu recunoaşte persoana atunci cînd cel ce i se înfăţişează şi
imaginea adevăratului făptuitor păstrată în memorie sunt total diferite.
Obişnuit, se prezintă pentru recunoaştere obiectele ce se presupun că aparţin
făptuitorului şi au constituit mijloace de săvîrşire a infracţiunii, găsite la locul
faptei, ori abandonate sau ascunse în diverse locuri (armă de foc, corp contodent,
obiecte ce constituie produsul infracţiunii etc.).
La etapa de fixare se întocmeşte procesul-verbal de prezentare spre
recunoaştere, care, conform legii, constituie sursă de probă şi ca toate procesele-
verbale încheiate cu prilejul efectuării actelor de urmărire penală, în cele trei părţi
constitutive (introductivă, descriptivă şi concludentă), trebuie să cuprindă date
privind: data, locul şi împrejurările în care s-a efectuat prezentarea spre
recunoaştere; numele, calitatea şi însuşirile din care fac parte organul de cercetare
şi alte persoane participante; motivele care au impus prezentarea spre recunoaştere;
caracteristicile persoanei sau obiectului przentat spre recunoaştere, ale obiectelor şi
persoanelor ce constituie grupul de prezentat: datele personale şi calitatea
procesuală (martor, victimă) a celui chemat să recunoască.19
În procesul-verbal se vor face, de asemenea, menţiuni privind prevenirea
martorului despre obligaţia de a declara adevărul şi despre răspunderea prevăzută
în lege pentru declaraţii mincinoase, precum şi referitor la faptul că persoana
prezentată spre recunoaştere a fost invitată şi ea ş-a ales locul care la dorit (în cazul

19
A.Ciopraga, I.Iacobuţă, Criminalistica, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
obiectelor – ordinea în care acestea au fost marcate cu numere şi amplasate în
grupul de prezentat).
Finalitatea urmărită prin recunoaşterea şi determinarea apartenenţei
bunurilor este, în general, identificarea făptuitorului sau a celui vătămat şi
restituirea bunurilor părţii vătămate pentru dezdăunare.
În cazul obiectelor, subiecţii recunoaşterii sunt martorii şi persoanele
vătămate. Dacă în cazul recunoaşterii persoanelor, de regulă, acestea sunt
percepute pentru prima dată în condiţiile proprii ale săvîrşirii infracţiunii, în cazul
obiectelor, acestea, de multe ori, sunt cunoscute dintr-un moment anterior comiterii
faptei.
Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor parcurge aceleaşi momente şi se
efectuiază cu observarea aceloraşi reguli.20
Această activitate debutează cu ascultarea prealabilă a celui ce face
recunoaşterea cu privire la caracteristicile proprii obiectelor. Aceasta reprezintă, de
cele mai multe ori, o încercare anevoioasă, deoarece obiectele prezintă o serie de
însuşiri comune tuturor obiectelor ce aparţin genului sau grupei respective –
dimensiune, formă, culoare, duritate – altele le atribuie caracter individual, care le
deosebesc de orice obiect asemănător. Dacă, în condiţiile chiar ale unei percepţii de
scurtă durată, descrierea semnalmentelor generale ale persoanei nu comportă
dificultăţi, descrierea însuşirilor particulare ale obiectelor este, de multe ori, o
încercare anevoioasă.
În ceea ce priveşte regula prezentării în grup, obiectul ce urmează a fi
recunoscut trebuie înfăţişat simultan între alte obiecte asemănătoare sub raportul
caracteristicilor generale, ceea ce înseamnă că obiectele trebuie să fie de aceeaşi
natură, de dimensiuni, formă şi culoare apropiate.
În continuare se vor consemna modul în care a decurs recunoaşterea, de la
persoana întîi singular, declaraţiile persoanei chemate să recunoască, obiecţiile
eventuale ale persoanei recunoscute şi ale altor persoane participante. Astfel
întocmit, procesul-verbal oferă posibilitatea unei judecăţi coerente asupra

20
E.Stancu, Criminalistica, vol.II, Ed.”Actami”, Bucureşti, 1995.
condiţiilor şi a modului de desfăşurare a prezentării spre recunoaştere şi, în
consecinţă, asupra valorii forţei probatorii a rezultatelor obţinute.
Printre mijloacele tehnice de fixare a prezentării spre recunoaştere, pe
primul plan se situează fotografia judiciară. Pentru a se asigura fixarea celor mai
semnificative momente şi a rezultatelor recunoaşterii, în cadrul acestei activităţi
este indicat să se realizeze trei fotografii: a persoanelor sau obiectelor prezentate în
grup care să demonstreze măsura în care s-au respectat cerinţele legii privind
calităţile persoanelor ori ale obiectelor din grupul de prezentat; a momentului cînd
cel ce recunoaşte indică persoana sau obiectul identificat, din care să rezulte că din
grupul prezentat a fost recunoscută o anumită persoană sau obiect, a persoanei sau
obiectului recunoscut, executată în modul în care să redea elementele caracteristice
ale acestora21. Dacă identificarea se bazează pe caracteristice cromatice, este
indicat să se recurgă la fotografia color.
O metodă modernă de fixare, folosită cu mult succes în cadrul prezentării
spre recunoaştere, este înregistrarea videomagnetică. Principalul ei avantaj rezidă
în capacitatea videofonogramei judiciare de a reda sincronic şi simultan imaginea
şi declaraţiile celor ce participă în mod activ la realizarea recunoaşterii. Din
perspectivă tactică, fixarea pe bandă videomagnetică presupune, ca şi în cazul
fotografiei juduciare, fixarea grupului prezentat, a momentului de recunoaştere, a
persoanei sau obiectului recunoscut şi, în mod deosebit, a declaraţiilor celui ce a
făcut recunoaşterea.

21
S.Doraş, Criminalistica, Chişinău, 1996.
 Încheiere
Un rol deosebit de important la modelarea făptuitorului infracţiunilor de jaf
şi tîlhărie le au declaraţiile victimei şi a martorilor. În baza descrierilor după cum
am menţionat în teză se efectuiază portretul vorbit, în baza criteriilor unice de
apreciere a elementelor şi deteliilor ce constituie aspectul exterior al unei persoane.
Acestea sunt următoarele:
1) Portretul vorbit al unei persoane poate fi întocmit numai în urma
unei descrieri complete a întregii conformaţii a corpului (capul,
trunchiul, membrele superioare şi inferioare, caracteristicile feţei).
Atunci cînd descrierea după metoda portretului vorbit se efectuiază
în scopul realizării unei activităţi de recunoaştere, o deosebită
atenţie se acordă semnalmentelor particulare;
2) Descrierea semnalmentelor se face într-o succesuine logică – de la
caracteristicile generale (sex, rasă, vîrstă, statură, constituţie fizică)
– la cele individuale (detaliile corpului, capului şi ale feţei). Aparte
se prezintă îmbrăcămintea şi obiectele portabile ale persoanei,
semnalmentele căreia sunt descrise;
3) Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane se
efectuiază în funcţie de mărime, formă, poziţie, iar a unor şi după
culoare.
4) Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit se
foloseşte o termenologie unică, acceptată în criminalistică, aceasta
asigurînd evitarea eventualelor greşeli şi confuzii.
O modalitate modernă de modelare a persoanei urmărite o constituie
portretul fotocompus – fotorobotul. Întocmirea unui atare portret are ca scop
crearea unei imagini fotografice similare cu cea a persoanei supuse urmăririi. Cu
acest prilej se folosesc fragmente de elemente faciale ale diferitor persoane, din
care martorul sau victima la selectează pa acelea care seamănă cu cele ale
persoanei în cauză. Din elementele secţionate se asamblează o imagine fotografică
unică, care apoi se reproduce în numărul necesar activităţii de urmărire.
 BIBLIOGRAFIE

1. Doraş S., Criminalistica, Chişinău, 1996.

2. Doraş S., Criminalistica, Chişinău, 1999.
3. Basarab M., Criminalistica, Cluj, 1996.
4. Ciopraga A., Criminalistica, Iaşi, 1996.
5. Ciopraga A., Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iaşi, 1979.
6. Mircea I., Criminalistica, Iaşi, 1994.
7. Mircea I., Tactica audierii victimei, Cluj, 1974.
8. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Pshologia judiciară, Bucureşti,
1972.
9. Stancu E., Criminalistica, Bucureşti, 1995.
10.Ганупович Н., Опознание в судопроизводстве, Минск, 1975.
11.Дулов А., Судебная психология, Минск, 1975.