STATUL ROMÂN MODERN, DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI

MARI

• Proiecte politice - de la fanarioţi la prima jumătate a sec. XIX

• Tudor Vladimirescu şi domniile pământene
• Regulamentele Organice şi domniile regulamentare
• Anul 1848
• Unirea Principatelor şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza
• Regatul României. Carol I şi Ferdinand

Proiecte politice: de la fanarioţi la prima jumătate a sec. XIX

Statul român modern înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca proiect politic
de generaţii de gânditori. Acest proiect a început să se contureze în sec. XVIII, devenind din ce în ce mai
complex pe măsură ce unele aspecte ale sale erau realizate. Proiectul politic al statului român modern s-a
raportat întotdeauna, pe de o parte, la realităţile autohtone, pe de altă parte la raportul de forţe dintre
marile puteri. Formulat iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă conotaţie naţională.
În sec XVIII boierii români aflaţi într-un con de umbră datorită regimului fanariot sunt preocupaţi
de necesitatea modernizării societăţii româneşti. Această atitudine s-a concretizat prin elaborarea unor
proiecte de reformă (209 elaborate în perioada 1769-1830) adresate, Rusiei, Franţei,Vienei dar şi puterii
suzerane. Reformele preconizate vizau, în primul rând, reorganizarea administrativă şi refacerea
potenţialului distrus al ţării, prin desfiinţarea venalităţii slujbelor, instituirea unui sistem modern de
retribuire a dregătorilor şi introducerea responsabilităţii lor, liberalizarea comerţului, apărarea proprietăţii,
egalitatea în faţa legii, libertatea cuvântului, a tiparului etc. În ceea ce priveşte forma de guvernământ,
majoritatea covârşitoare a memoriilor optează pentru un regim monarhic în varianta sa românească,
respectiv domnia. Ca tip de regim politic se bucura de o mare popularitate teoria domniei constituţionale.
Cele mai cunoscute proiecte ale vremii sunt proiectul republicii "aristo-democraticeşti" alcătuit de
Dimitrie Sturdza, ideile de factură burgheză a lui Eufrosin Poteca şi proiectul de "constituţie a
cărvunarilor" a lui Ionică Tăutu. Chiar dacă epoca fanariotă a fost considerată o perioada nefastă în istoria
noastră, unii domni fanarioţi au promovat măsuri reformiste, modernizatoare. De exemplu, Constantin
Mavrocordat a aplicat un program de reforme ce a contribuit la modernizarea Moldovei şi a Ţării
Româneşti între care reforma impozitelor directe sau reforma administraţiei.

Tudor Vladimirescu şi domniile pământene

În prima jumătate a sec. al XIX-lea, lumea sud-est europeană face un efort ce viza modernizarea
structurilor politico-sociale şi emanciparea de sub dominaţie străină. O societate secretă, Eteria, avea ca
scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei pe fondul unei răscoale generale din Balcani. Mişcarea
stabileşte legături şi cu boierii români inclusiv aceia de la vârful ierarhiei politice.
În fruntea mişcării româneşti s-a aflat Tudor Vladimirescu, mic boier cunoscut pentru relaţiile
sale cu mişcarea grecilor condusă de Alexandru Ipsilati. El semnează o convenţie militară cu eteriştii, cu
scopul îndepărtării dominaţiei otomane. După moartea, în condiţii suspecte, a ultimului domn fanariot al
Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu, izbucneşte în Oltenia o mişcare preponderent ţărănească iar Tudor
guvernează ţara timp de câteva luni. Pentru a câştiga adeziunea poporului Tudor Vladimirescu lansează
Proclamaţia de la Padeş (ian. 1821) cu caracter social, îndreptată împotriva boierilor.
Între timp însă, Rusia a dezavuat public Eteria şi tulburările provocate de acesta în Principate.
Poziţia Rusiei şi ameninţarea intervenţiei militare îl determină pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă
prin incriminarea exclusivă a fanarioţilor. Ajuns la Bucureşti, Tudor spera în înfăptuirea unor reforme
formulate în Cererile Norodului românesc (1821), principalul document programatic al revoluţiei. Acesta
cuprinde principiile de bază ale unei noi ordini sociale. Pe măsura conturării tot mai clare a pericolului
intervenţiei otomane, programul social se estompează tot mai mult şi nu se mai cere îndepărtarea imediată
a fanarioţilor, ci doar limitarea abuzurilor acestora.
Intervenţia trupelor otomane a pus capăt mişcării lui Tudor Vladimirescu. Suspectat de o
colaborare cu turcii, Tudor va fi arestat din ordinul lui Ipsilanti, dus la Târgovişte şi executat (mai 1821).
Deşi înfrântă, mişcarea din 1821 a creat premisele modernizării societăţii româneşti. În plan
politic, în septembrie 1822 Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numindu-l pe Grigore
Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Revenirea la domniile
pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic în măsura în care instituţia domniei
devine naţională (pământeană). În deceniile 3 şi 4 ale sec. XIX, boierimea continuă redactarea de proiecte
ce vizau modernizarea şi cere elaborarea unei legi fundamentale.

Regulamentele Organice şi domniile regulamentare

Nevoia de organizare internă era recunoscută şi în actele internaţionale referitoare la Principate.

La sfârşitul unui nou război ruso-turc, Tratatul de la Adrianopol (1829) instituia oficial protectoratul
rusesc asupra Ţărilor Române, dar prevedea şi reorganizarea administrativă internă. Actul stabilea şi
libertatea comerţului, prevedere importantă pentru evoluţia economică ulterioară.
Ocupaţia rusă (1828-1834) a produs schimbări radicale în viaţa politică internă a pricipatelor prin
introducerea Regulamentelor Organice. Acestea au fost primele documente cu caracter constituţional din
istoria Ţărilor Române. Ele au fost elaborate în timpul ocupaţiei ruse; responsabil cu administrarea
principatelor a fost generalul Pavel Kiseleff.
Regulamentele Organice au intrat în vigoare în decembrie 1831 în Ţara Românească şi în ianuarie
1832 în Moldova. Ele schiţează separarea puterilor în stat şi au răspuns nevoii de a pune capăt abuzurilor
din toate domeniile. Ele au fost primele legiuiri care instituie adunări, formate pe bază de vot, care prin
participare la activitatea legislativă, limitau puterea şefului statului. Domnul, ales pe viaţă, are încă puteri
mari cum ar fi iniţiativa legislativă, numirea miniştrilor, dreptul de a dizolva adunările, sancţionarea
legilor.
Erau reorganizate justiţia şi adminstraţia, se impune un impozit unic şi se iau măsuri importante în
domeniile edilitar, al pensiilor şi ajutoarelor sociale, al instrucţiunii publice. Caracterizarea de ansamblu a
Regulamentelor Organice evidenţiază faptul că ele au avut un rol important în modernizarea societăţii
româneşti chiar dacă accentuau protectoratul rusesc şi vechiul sistem de privilegii.
În 1834 au fost numiţi (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele) Alexandru Ghica în Muntenia
şi Mihail Sturza în Moldova. Primul a fost destituit datorită lipsei sale de autoritate şi înlocuit în 1842 cu
Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentelor Organice. Aceste
trei domnii poartă denumirea de domnii regulamentare. Deşi au aplicat programe reformatoare, domnii
regulamentari au fost vehement contestaţi în epocă.

Proiecte reformatoare în pragul revoluţiei de la 1848

Tendinţele reformatoare continuă şi în anii anteriori revoluţiei, fiind exprimate în proiecte ce vizau
reorganizarea structurilor politice, juridice, fiscale, administrative, consolidarea autonomiei şi îndeosebi
unirea politică a românilor.
În Ţara Românească, boierimea liberală grupată în Partida Naţională condusă de Ion Câmpineanu
elaborează în 1838 două documente ce vizau reorganizarea statului:
1. Act de unire şi independenţă prin care se solicita îndepărtarea suzeranităţii otomane şi a
protectoratului rusesc şi unirea Principatelor;
2. Osăbitul act de numire a suveranului românilor care conţine referiri la atribuţiile domnului,
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, eliberarea clăcaşilor.

Un rol important în pregătirea revoluţiei de la 1848 l-a avut societatea Frăţia înfiinţată în 1843 din
iniţiativa lui Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell. Această organizaţie masonică avea ca
obiective unirea Principatelor, independenţa lor şi emanciparea clăcaşilor.
 Anul 1848

Proiectul politic care a dus la realizarea României Mari a cuprins şi Revoluţia română de la 1848.
Îndelung pregătit prin efortul partidei naţionale, anul 1848 s-a centrat pe ideile de libertate, naţiune şi
modernizare a structurilor statale. Practic, nu există program politic elaborat în cele trei ţări române care
să nu urmărească un tip de guvernare bazat pe suveranitatea poporului, principiul separării puterilor în
stat, responsabilitate ministerială etc. Deşi ascuns, din considerente tactice, obiectivul unirii a fost prezent
în acţiunile revoluţionare.
Unele dintre aceste programe au în vedere, totuşi, şi unirea Principatelor. De exemplu, Dorinţele
partidei naţionale din Moldova redactat la Cernăuţi de Mihail Kogălniceanu în august 1848 cuprinde atât
elementele de bază ale viitorului stat român modern cât şi unirea considerată a fi “cheia bolţii fără de care
s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional”. În programul revoluţionarilor moldoveni refugiaţi în Transilvania,
Principiile noastre pentru reformarea patriei apare, de asemenea, dorinţa unirii Principatelor într-un
singur stat independent.

Unirea Principatelor şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Principatele după înfrângerea revoluţiei paşoptiste.

Înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 a readus în Principatele Române dubla ocupaţie străină:

turcă şi rusească.
Pentru a reglementa situaţia din Principate, Poarta şi Rusia au încheiat în aprilie 1849 Convenţia
de la Balta Liman. Aceasta prevedea restrângerea autonomiei Principatelor şi numirea, (nu alegerea)
domnilor pe o perioada de 7 ani. Sunt numiţi imediat Grigore Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara
Românească. Aceştia au domnit până în 1856 şi au avut merite incontestabile în modernizarea societăţii şi
a statului român. În Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reîntoarcerea exilaţilor revoluţionari, şi
organizării mişcării unioniste, spre deosebire de omologul său din Ţara Românească care, fără a fi vădit
antiunionist, a preferat să evite orice fel de agitaţie politică.
Aflaţi în exil sau în ţară, revoluţionarii de la 1848 au dus o intensă propagandă în favoarea creării
unui stat naţional românesc, încercând să obţină sprijinul opiniei publice europene pentru realizarea unirii.
În acest sens au fost publicate reviste, au fost solicitate audienţe şi trimise memorii unor personalităţi
politice (Napoleon al III-lea al Franţei, reginei Victoria a Angliei). Ei au încercat să exploateze interesul
marilor puteri pentru stabilizarea raporturilor de forţă în zonă. Totodată, importanţi oameni de cultură
precum Jules Michelet sau Edgar Quinet au devenit susţinători ai unirii Moldovei cu Ţara Românească. În
ţară, unioniştii ţin adunări explicând mulţimii avantajele statului naţional, tipăresc ziare şi broşuri,
organizează comitete ale unirii căpătând astfel sprijinul populaţiei.

Războiul Crimeii şi problema românească

Împrejurările externe au fost favorabile românilor datorită faptului că Războiul Crimeii (1853-
1856) încheiat cu victoria Turciei, Franţei, Angliei şi Sardiniei contra Rusiei a dus la transformarea
problemei româneşti într-o problema internaţională. Principatele au fost din nou teatru de operaţiuni
militare, suferind succesiv ocupaţia rusă, otomană şi austriacă. Războiul se încheie cu Congresul de pace
de la Paris (1856). Tratatul de la Paris din 1856 reafirmă autonomia Principatelor. Datorită înfrângerii
Rusiei, Ţările Române dobândesc un nou statut juridic internaţional. Ele rămân sub suzeranitate otomană
dar protectoratul rusesc este înlocuit cu garanţia colectivă a celor 7 mari puteri. Totodată Rusia este
obligată să restituie Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Se hotărăşte
cu această ocazie şi libertatea de navigaţie pe Dunăre ce urma să fie supravegheată de o Comisie
europeană cu sediul la Galaţi.
Reprezentantul Franţei, contele Walewski a susţinut la Congres ideea unirii românilor. Motivul
susţinerii Franţei era legat de faptul că noul stat putea fi o piedică în calea expansiunii Rusiei. S-au opus
acestei propuneri Turcia, Austria şi Anglia ajungându-se la hotărârea convocării în Principate a unor
Adunări ad-hoc. Adunările, cu rol consultativ, erau chemate să exprime doar “dorinţe“. Ele rezultau în
urma unor alegeri la care clerul, marii proprietari şi orăşenii votau direct, iar micii proprietari şi ţăranii
indirect, prin delegaţi. În acest fel la Paris problema unităţii statale româneşti se europenizează.

Adunările ad-hoc

La expirarea mandatelor de domnie a lui Grigore Ghica şi a lui Barbu Ştirbei, Poarta a desemnat
caimacami (locţiitori de domni) care urmau să supravegheze şi alegerile pentru divanurile ad-hoc.
Propaganda intensă a revoluţionarilor paşoptişti a dus la o mare adeziune populară pentru unire. În
aceste condiţii falsificarea alegerilor în Moldova de către Nicolae Vogoride, omul turcilor, cu sprijinul
consulului Austriei la Iaşi, a stârnit un val uriaş de proteste. S-a remarcat protestul lui Al.I. Cuza, atunci
pârcălab de Galaţi, ce şi-a dat demisia. Ţinând cont de aceste proteste, Anglia şi Franţa intervin. În august
1857 împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria s-au întâlnit la Osborne. Ei ajung la un compromis
în favoarea repetării alegerilor care dau câştig de cauză unioniştilor. Adunările ad-hoc create în toamna
anului 1857 în Moldova şi Ţara Românească au rezoluţii asemănătoare şi se pronunţa categoric în
favoarea Unirii. Statul unit urma să se numească România având să fie condus de un prinţ străin “dintr-o
dinastie domnitoare a Europei”. Ele mai revendicau autonomia şi neutralitatea Principatelor precum şi
existenţa unor adunări reprezentative.

Convenţia de la Paris

Cererile Adunărilor ad-hoc lor au fost înaintate Conferinţei de la Paris. Aceasta redactează în august 1858
Convenţia de la Paris, o veritabilă constituţie pentru Principatele Române. Era prevăzută însă doar o unire
parţială, trunchiată a Principatelor. Cele două ţări numite acum Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei urmau să aibă doi domni, două guverne şi două Adunări legiuitoare. Doar două instituţii erau
comune: Comisia Centrală de la Focşani (alcătuia legile comune) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
(tribunalul suprem). Convenţia prevedea şi desfiinţarea privilegiilor, egalitatea în faţa legii, drepturi şi
libertăţi pentru toţi moldovenii şi valahii de orice rit creştin. Convenţia era completată de un act electoral ,
care stabilea sistemul de alegeri pentru cele două adunări, alegătorii fiind împărţiţi în funcţie de venit (vot
cenzitar), în alegători direcţi şi alegători indirecţi (votau prin delegaţi). Adunările funcţionau ca un
parlament unicameral.
În avantajul românilor a fost faptul că în Convenţie nu se menţiona clar faptul că domnitorii din
Moldova şi Valahia trebuiau să fie persoane diferite. Astfel, pe data de 5 ianuarie 1859 în Moldova
unioniştii îl aleg domnitor pe Al. I. Cuza, eveniment repetat şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859. Marile
puteri au fost puse în faţa faptului împlinit datorită felului inteligent de a acţiona dovedit de români în
acele zile.

Domnia şi reformele lui Cuza

Domnia lui Cuza, de doar şapte ani, s-a remarcat nu prin durata ei ci prin importanţa realizărilor care o
marchează. De numele lui Cuza se leagă un vast program de reforme care a contribuit decisiv la
construcţia României moderne. Un colaborator important pentru Cuza a fost Mihail Kogălniceanu, o
personalitate politică deosebită de numele căreia se leagă evenimente importante pentru România
(participant la Revoluţia din 1848 din Moldova, în vremea lui Cuza devenind prim-ministru şi ministru de
externe în timpul războiului de Independenţă).
Prima dificultate cu care s-a confruntat proaspătul domnitor a fost aceea legată de recunoaşterea
Unirii. Printr-o diplomaţie abilă, Cuza va obţine recunoaşterea ei, însă doar pe perioada domniei sale.
Pasul următor se referă la activitatea legislativă, reformatoare, extraordinar de bogată a lui Cuza şi care
cuprinde mai multe etape.
Etapa desăvârşirii Unirii (1859-1862) se referă la toate măsurile luate pentru ca între cele două
Principate să nu mai existe nici un fel de diferenţe legislative, administrative şi pentru a se asigura
unificarea tuturor instituţiilor. Treptat au fost unificate armatele, administraţia, telegraful, vămile, se
stabilea un curs monetar unic, s-a decretat ziua de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională, s-a realizat o stemă
comună, s-a stabilit capitala la Bucureşti, s-a introdus denumirea de “România” în actele oficiale şi s-au
unificat guvernele şi Adunările Obşteşti.
 Etapa domniei constituţionale (1862-1864), a doua, este caracterizată de măsuri care au constituit
elemente de consolidare ale statului. În 1863 apare Legea secularizării averilor mănăstireşti, prin care se
trec din proprietatea mănăstirilor pământene şi a celor închinate, în proprietatea statului numeroase
bunuri, dar mai ales circa un sfert din suprafaţa de pământ arabil a ţării. Măsura a fost justificată mai ales
din punct de vedere economic: mănăstirile erau închinate Locurilor Sfinte din Palestina şi de la Muntele
Athos, fiind administrate de călugări greci. Veniturile realizate de aceste mănăstiri părăseau ţara, ceea ce
l-a determinat pe Cuza să pună capăt acestei situaţii.
Legea aşteptată însă de majoritatea populaţii a fost legea rurală (agrară) din august 1864. Cum
Adunarea care trebuia să aprobe legea era dominată de boierii mari proprietari de pământ, aceştia a reuşit
să se opună legii. Lui Cuza nu i-a rămas altceva de făcut decât să dea o lovitură de stat pe 2 mai 1864,
prin care a dizolvat Adunarea. Apoi a supus aprobării prin plebiscit o nouă constituţie, Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris însoţit de o nouă lege electorală. Aceasta sporea drepturile puterii
executive, limitându-le pe cele ale legislativului. Domnul singur avea iniţiativă legislativă. Adunarea
devenea bicamerală, prin înfiinţarea Senatului, cameră legislativă superioară, formată din membri de
drept şi din membri numiţi de domn. Noua lege electorală reducea mult censul, sporind astfel numărul
alegătorilor. Cu un nou Parlament, de data aceasta favorabil, domnul a putut continua seria reformelor şi
în special legea rurală.
Legea rurală pe care domnul a promulgat-o împroprietărea cam o jumătate de milion de ţărani, pe
loturile pe care le lucraseră şi înainte. Suprafaţa de pământ primită era mică, varia în funcţie de numărul
de vite pe care le aveau ţaranii. Timp de 15 ani, ţăranii plăteau sub forma unei despăgubiri dată foştilor
proprietari (boierilor) pământul. Claca şi alte obligaţii datorate anterior moşierilor erau desfiinţate, dar
efectele de durată ale reformei nu au fost favorabile pentru că mulţi ţărani au rămas neîmproprietăriţi iar
pământul celor împroprietăriţi, şi aşa prea puţin, s-a fărâmiţat prin moşteniri.
Ultima etapă, cea a domniei autoritare (1864-1866) începe cu lovitura de stat din 2 mai 1864.
Acum se promulgă Codul Civil (modernizează sistemul juridic şi introduce căsătoria şi divorţul civil),
Codul Penal; Legea instrucţiunii publice (învăţământul primar a devenit obligatoriu şi gratuit);
învăţământul superior era organizat mai bine prin înfiinţarea Universităţii de la Iaşi în 1860 şi a celei de la
Bucureşti din 1864 precum şi Legea organizării armatei.
Din păcate Cuza a reuşit să nemulţumească atât pe conservatori (care erau respingeau ritmul prea
rapid de aplicare a reformelor) cât şi pe liberalii radicali (care doreau un ritm mult mai accelerat de
aplicare al reformelor). În ciuda diferenţelor dintre cele două grupări, acestea alcătuiesc o alianţă,
Monstruoasa coaliţie care îşi propune un ţel comun, îndepărtarea lui Cuza. Printr-o lovitură de stat, din
noaptea de 10-11 februarie 1866, Cuza e silit să abdice şi să părăsească ţara. Conducerea ţării este
preluată de o locotenenţă domnească.
Epoca lui Cuza marchează în istoria României Moderne o perioadă însemnată, în care se pun
bazele statului naţional român, în care s-au diversificat şi modernizat instituţiile şi a fost consolidată
autonomia în raport cu puterile europene.

Regatul României. Carol I şi Ferdinand

Instaurarea monarhiei constituţionale urmează detronării lui Cuza de către Monstruoasa coaliţie.
Detronarea s-a produs în condiţiile în care exista o puternică opoziţie internă a liberalilor (care doreau mai
multe reforme) aliaţi cu conservatorii (speriaţi de reformele deja făcute de Cuza) şi la care se adăuga
neîncrederea puterilor garante faţă de domnia autoritară şi faţă de politica faptului împlinit ale lui Cuza.
Problema mare care a apărut imediat după înlăturarea lui Cuza era păstrarea Unirii, cu care Marile
Puteri erau de acord doar pe durata domniei lui Cuza. În afară de aceasta, se punea şi problema alegerii
noului domn.
Cercurile politice româneşti au revenit la o mai veche idee, afirmată şi cu ocazia programului de
unire al Adunărilor ad-hoc de la 1857, prin care se cerea aducerea unui prinţ străin. Avantajele aducerii
prinţului străin erau numeroase: în primul rând se evitau luptele între diversele partide boiereşti pentru
putere, menţinîndu-se stabilitatea internă şi unitatea naţională. Apoi, un principe străin putea să
consolideze autonomia şi în viitor să dobândească independenţa deplină. De asemenea, se credea, că un
prinţ venit dintr-o familie domnitoare din Europa putea să câştige sprijin pentru România şi să împiedice
amestecul imperiilor vecine în politica noastră internă.
 Prima dată românii s-au gândit la Filip de Flandra (fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei) care
însă a refuzat oferta. În urma refuzului cercurile politice s-au gândit la Carol de Hohenzollern. Printr-un
plebiscit şi poporul a fost de acord cu această alegere. Carol, ajuns în ţară va depune pe 10/22 mai 1866
jurămâtul ca principe al României, hotărât să domnească ca un ”domn constituţional”.
Noile schimbări intervenite între 1859-1866 în plan economic, politic, social, mental, schimbarea
formei de guvernământ etc., cereau o nouă lege fundamentală, o nouă constituţie. Realizată în 1866, noua
lege fundamentală a instituţionalizat regimul parlamentar modern şi va rămâne în vigoare până în 1923.
Adoptarea noii constituţii a impulsionat şi procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Liberal
(1875), respectiv Partidul Conservator (1880), care vor alterna la guvernare. După câţiva ani de frecvente
schimbări guvernamentale, regimul se stabilizează, situaţie la care a contribuit esenţial şi Carol I prin
atitudinea sa politică echilibrată.
Domnia lui Carol I rămâne o perioadă fundamentală a istoriei statului român modern. Acesta şi-a
proclamat independenţa în 1877, a câştigat-o pe câmpul de luptă în 1878 şi ulterior a reuşit să obţină
recunoaşterea de către marile puteri în cadrul Congresului de pace de la Berlin. Ca urmare a modificării
statutului internaţional al ţării, a fost proclamat regatul în 1881. În plan intern, au fost adoptate, din
iniţiativa celor două partide ce s-au succedat la guvernare, legi de maximă importanţă pentru
modernizarea ţării: responsabilitatea ministerială, organizarea învăţământului, organizarea armatei, legi
pentru dezvoltarea industriei naţionale, legi privind învoielile agricole, minele sau organizarea clerului. S-
au adus modificări în sistemul electoral, în sensul creşterii numărului persoanelor cu drept de vot, chiar
dacă votul rămâne cenzitar.
La moartea lui Carol I, tronul va reveni, în absenţa urmaşilor direcţi, nepotului său de frate,
Ferdinand (1914-1927). De numele său se leagă participarea României la primul război mondial, care
pentru români va căpăta caracterul unui război de întregire a neamului. În primăvara, respectiv în toamna
anului 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău şi Consiliul Naţional Român din Bucovina hotărau unirea acestor
provincii cu România. La 1 decembrie avea loc la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, care aproba în
unanimitate rezoluţia Consiliului Naţional Român Central de unire a Transilvaniei cu România.
Modificarea graniţelor statului român, consfinţită şi prin tratatele de pace semnate la sfârşitul războiului, a
primit şi consacrarea constituţională prin adoptarea unei noi legi fundamentale în 1923.
De asemenea, domnia lui Ferdinand este marcată şi de adoptarea a două reforme care vor modifica
substanţial caracteristicile scenei politice autohtone: reforma agrară şi votul universal.