 Reprezentativ în acest sens rămâne poemul Floarea albastră, publicat în 1873, în revista

Convorbiri literare. Organizată în patru secvenţe, în funcţie de vocea feminină şi cea masculină,
poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi, implicit, asupra dragostei: fata
reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de afecte într-o lume concretă, singurul orizont
perceput fiind cel din imediata apropiere, în timp ce bărbatul simbolizează omul de geniu, care se
ghidează în funcţie de raţiune şi este preocupat numai de sferele înalte ale cunoaşterii ştiinţifice.
Cu alte cuvinte, concepţia fetei asupra iubirii este marcată de naivitate, amintind de un Eminescu
al primei perioade de creaţie, ea crezând în puterea acestui sentiment de a oferi împlinire, pe
când iubitul este un sceptic care conştientizează consistenţa iluzorie a relaţiei, făcând astfel
trecerea la a doua etapă a liricii eminesciene.
 Astfel, prima secvenţă poetică (strofele I-III) este simptomatică pentru modul în care
omul obişnuit percepe fericirea. Pentru fata îndrăgostită, bărbatul reprezintă sufletul
vieţii, de aceea, în viziunea ei, dragostea adevărată înseamnă identificare completă cu
celălalt. Neputând să înţeleagă preocupările filosofice – metafora întunecata mare trimite
la o cunoaştere a naşterii universului – sau cele cultural-ştiinţifice – sugerate de epitetele
câmpiile Asire şi piramidele învechite – femeia îl portretizează ca un însetat de absolut
cufundat în stele, ce riscă să uite de relaţia lor concretă.
 Această atitudine limitată stârneşte ironia bărbatului, care, în cea de-a doua secvenţă
(strofa IV), o priveşte cu superioritate. Numind-o mititica – apelativ diminutival care nu
mai are funcţia pozitivă din prima etapă de creaţie – şi acceptând adevărul spuselor sale,
bărbatul refuză să mai creadă în puterea unor gesturi intime – ca mângâierea părului – de
a restabili echilibrul lumii. Astfel încât, bărbatul râde şi respinge comunicarea – Eu am
râs, n-am zis nimica –, conştient fiind că oricum nu s-ar putea face înţeles.
 Confirmarea acestei atitudini se produce odată cu cea de-a treia secvenţă a poeziei, fata
chemându-şi alesul în planul terestru, unde complicatele raţionamente filosofice pălesc în
faţa unui cadru natural de început de lume. Ca într-o grădină a Edenului, în care raţiunea
nu are loc, cei doi pot reface cuplul iniţial. Paradisul terestru imaginat de vocea feminină
devine, astfel, locul privilegiat pentru desfăşurarea ritualului dragostei absolute.
Ipostaziată într-un adevărat poet al naturii, iubita amalgamează printr-o serie de epitete şi
personificări toate clişeele romantice specifice creării armoniei lumii: codrul cu verdeaţă,
izvoarele plâng în vale, prăpastia măreaţă, ochi de pădure, balta cea senină, trestia cea
lină, foi de mure. Totodată, femeia îşi dovedeşte şi limitele devreme ce în acest paradis
reconstruit ea aşteaptă doar sărutări dulci şi vorbe romanţioase – Şi mi-i spune atunci

1
 poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă. Aşadar, pentru omul de rând iubirea înseamnă o sumă
de proiecţii idilice şi de iluziile naive.
 Însă, tocmai scenariul reductiv imaginat de iubită – care dă artificialitatea relaţiei de
cuplu – produce şi dezintegrarea. În consecinţă, cu toate că păstrează o amintire
melancolică – redată prin exclamaţiile ce frumoasă , ce nebună! –, iubitul ajunge să
conştientizeze că, folosind sintagmele lui G. Călinescu, fata nu e un simbol cu aripi, ci
doar o apariţie concretă şi tangibilă. Lamentându-se în finalul poemului – prin repetiţia
Floare-albastră! floare-albastră!... – vocea masculină dezvăluie propriul ideal, acela al
iubirii absolute. De aceea, nu pierderea unei iubite anume produce pesimismul din
ultimul vers – totuşi este trist în lume –, ci luciditatea că absolutul în dragoste nu poate
fi atins.
 Dacă tonul resemnat din Floare albastră încă mai păstrează amintirea unei relaţii ideale, cea de-a
treia etapă de creaţie implică o înstrăinare definitivă a vocii poetice de credinţa împlinirii în
cuplu. Eminescu nu devine dintr-o dată misogin, ci atitudinea deziluzionată faţă de iubire
constituie unul dintre elementele pe care se fundamentează ruptura dintre eu şi univers. Pe acest
fond, invectivele la adresa femeii din Scrisoarea V pot fi interpretate dincolo de reacţiile aparent
impulsiv-masculine. Când subiectul liric se adresează unui tânăr neexperimentat
atenţionându-l că doamna are minte scurtă, haine lungi şi că singurele sale preocupări
rămân panglicele sau volanele, satira eminesciană se îndreaptă spre sentimentul înşelător al
iubirii, iar nu spre o femeie concretă.