Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Scopul și mijloacele :
Reflecții despre secolul XX
2018
Problema secolului al XX-lea, ori una dintre aceste probleme care au făcut să
curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui
scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, s-a tradus în promisiuni
emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin Istorie. Să ne amintim
caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă de Czeslav Milosz.
Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului
Khmerilor Roşii, dar şi la dictaturile de extrema dreaptă. Sigur, între cele doua
paroxisme revoluţionare au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre
zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore.
Despre ele a vorbit însă Vasili Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin. Despre
ele a scris Jean-François Revel in Tentaţia totalitară şi in Marea paradă, le-a plasat sub
ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale. Mihail Bulgakov a aşezat drept motto
al marelui său Maestrul si Margareta roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de
acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în Prelegerile de
filosofia istoriei, de faptul că maleficiile urzite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel
de progres. Dar aici începe o alta discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute
în numele progresului? Există progres, ori vorbim de un construct mental pe care îl
aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit
istorie? Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea sau Mitul sunt ridicate
pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simpla „ficţiune gramaticală”
(Arthur Koestler) se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate,
la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean,
teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe
Gregor Samsa că va deveni gândac…
Hitler era un revoluţionar, chiar daca unul de extremă dreaptă. Spiritul său era
unul axiofobic. Pentru el, ca şi pentru suporterii săi intoxicaţi cu viziunile unei
apocalipse regeneratoare, „Sistemul” trebuia răsturnat, negat, doborât, zdrobit. Sigur,
ideologia nazistă nu avea în centrul ei oroarea de proprietatea privată, precum cea
comunistă. Dar tendinţa de concentrare a avuţiei (capital industrial şi bancar) în
mâinile birocraţiei naziste era cât se poate de clară. Hermann Goering era liderul nazist
însărcinat cu planificarea. Aş mai adăuga un lucru, zic eu, esenţial: sistemele totalitare
nu pot să accepte enclave autonome. Un mare sociolog, Daniel Bell, spunea că
societatea civilă este numele politic al economiei de piaţă. Sistemele totalitare le
suprimă, mai devreme sau mai târziu, pe ambele. Finalitatea lor intrinsecă este tocmai
controlul total. Că nu s-a ajuns la un asemenea control absolut, e limpede. Dar scopul
era acesta. Hannah Arendt a spus, cred, ca singurul univers totalitar „desăvârşit” a fost
lagărul de concentrare.
Rigorismul etic kantian era privit drept „falsa conştiinţă” şi trebuia eradicat. Nu
omul era scop în sine, ci Revoluţia. Salvarea Revoluţiei era finalitatea unei existenţe
trăite integral. Adeziunile fanatice la sectele leniniste se explică tocmai prin
promisiunea acceptării într-o „comunitate a virtuoşilor”. Leninismul este o exacerbare
a voluntarismului istoric şi o celebrare a rolului presupus providenţial al unor elite
autodesemnate drept incarnări ale raţionalităţii supreme. Nu avem motive de mirare să
observam fascinaţia exercitată de acest elitism asupra unor indivizi (intelectuali şi
comisari) obsedaţi de descoperirea „sensului Istoriei”. Lukacs, Gramsci, Radek,
Ulbricht, Mao, Slansky, Ana Pauker, Dej, Revai, Gomulka, Jakub Berman, Dolores
Ibarruri, Tito, Kardelj, Patrăşcanu se considerau cu toţii aleşi. Faptul ca s-au
interdevorat nu schimbă datele problemei. Mai degrabă, as spune, le agravează.