Tci 7

CAPITOLUL 7....................................................................................................................................................
231
TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE......................231
7.1. Abordări conceptuale...............................................................................................................................231
7.1.1. Perspective de abordare a finanţării..................................................................................................231
7.1.2. Clasificarea creditelor în comerţul exterior.......................................................................................232
7.2. Tehnici de finanţare pe termen scurt......................................................................................................234
7.2.1. Creditele de prefinanţare....................................................................................................................234
7.2.2. Creditele de export..............................................................................................................................236
7.3. Tehnici de finanţare pe termen mediu şi lung.......................................................................................241
7.3.1. Creditul furnizor.................................................................................................................................242
7.3.2. Creditul cumpărător...........................................................................................................................243
7.3.3. Alte tipuri de credite...........................................................................................................................244
7.4. Tehnici speciale de finanţare...................................................................................................................245
7.4.1 Forfetarea............................................................................................................................................245
7. 4.2. Factoringul........................................................................................................................................247
7.4.3. Leasingul.............................................................................................................................................252
7.5. Finanţarea pe europieţe...........................................................................................................................253
7.5.1. Eurocreditele.......................................................................................................................................253
7.5.2. Euroobligaţiunile................................................................................................................................253
7.6. Garanţiile bancare...................................................................................................................................254
7.7. Asigurarea creditelor internaţionale......................................................................................................258
230
CAPITOLUL 7.
TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE
7.1. Abordări conceptuale
7.1.1. Perspective de abordare a finanţării
Finanţarea reprezintă, într-o abordare teoretică, totalitatea

mecanismelor/tehnicilor/instrumentelor prin care o anumită entitate/firmă procură mijloacele
băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-sociale, în particular a unei afaceri.
Atunci când în structura acestui proces este implicat elementul de extraneitate, putem vorbi de
finanţare internaţională; este suficient ca orice parte implicată, adică vânzătorul/cumpărătorul,
respectiv una dintre bănci (sau firme de asigurări) să fie parte străină, pentru a ne afla în faţa unei
tranzacţii comerciale internaţionale. Finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior, spune G.
Albaum, este în mod direct/puternic conexată la modalitatea prin care s-a convenit preţul de
export al unui bun/serviciu; aşadar, negocierea preţurilor de export/import nu trebuie să fie
abordată în mod izolat; inclusiv băncile implicate în operaţiuni externe se vor raporta la clauza
de preţ din contract, metoda de finanţare şi metoda de plată.1
În general, finanţarea afacerilor unei firme (pe piaţa internă) se poate realiza din două
mari categorii de surse: cele proprii, respectiv cele constituite pentru sau rezultate din activitatea
economică a acesteia şi cele atrase, respectiv împrumuturile contractate pentru
realizarea/dezvoltarea afacerii; în acest ultim caz, finanţarea este întemeiată pe o relaţie de
creditare (şi pe piaţa internă recursul la instituţiile bancare este aproape obligatoriu). Principiile
generale care ghidează decizia de finanţare sunt aceleaşi pentru mediul internaţional, ca şi pentru
mediul intern; este vorba de costul finanţării şi riscurile asumate, în mod implicit. Totuşi,
finanţarea internaţională se distinge printr-o serie de elemente care-i măresc gradul de
complexitate; distanţa geografică, perioada de timp, riscurile valutare şi multe alte aspecte ce ţin
de riscurile generale într-o tranzacţie de comerţ internaţional îşi vor pune amprenta asupra
operaţiunii de finanţare.2 De pildă, nu este neobişnuit ca, în astfel de tranzacţii,
vânzătorul/exportatorul să se ocupe de finanţare pentru cumpărător, ca parte componentă a
responsabilităţii vânzătorului de a asigura succesul operaţiunii. 3
Astăzi, situaţie ce era de neconceput acum o jumătate de secol, asistăm la o globalizare
fără precedent a pieţelor financiare; orice operator pe pieţele externe poate şi este tentat să îşi
procure fondurile necesare din zeci de surse internaţionale disponibile. Care este cea mai
favorabilă sursă de finanţare internaţională? Cum se determină/estimează riscurile asociate unui
credit extern? Ce surse alternative de finanţare pot fi accesate? Computerele, comunicaţiile prin
satelit, telefoanele wireless, poşta electronică şi faxurile, pun în conexiune directă creditorii şi
debitorii din întreaga lume, spune Richard Lipsey; diverse fonduri se transferă pe o piaţă până la
închiderea ei zilnică, apoi sunt dirijate automat pe o altă piaţă; fondurile se mişcă liber de la
1
G. Albaum ş.a. – International Marketing and Export Management, Prentice Hall, Pearson Education Limited,
2002, pag. 479 şi următoarele
2
Mai pe larg despre riscurile în TCI discutăm în Capitolul 8 al lucrării, când vom analiza riscul de preţ, riscul
valutar, riscul ratei dobânzii etc.
3
J. E. Curry - A Short Course in International Marketing, World Trade Press, 1999; traducere în limba română
Elemente de marketing internaţional, Editura TEORA, 2001, pag. 109; Finanţarea tranzacţiilor internaţionale
implică utilizarea a două sau mai multe monede naţionale. Prin urmare, un factor critic în decizia de finanţare
internaţională este cursul de schimb, respectiv nivelul/variaţiile preţului monedei naţionale exprimat în alte monede.
De aici, rezultă necesitatea luării în considerare a riscului valutar şi, implicit, a utilizării diferitelor clauze/metode de
acoperire a riscului.
231
Londra la New York, la Tokyo şi înapoi la Londra, într-o singură rotaţie zilnică;
exportatorii/importatorii au astăzi acces aproape nelimitat la fonduri în valută străină chiar într-o
mai mare măsură decât cele în monedă proprie.4
Tehnicile de finanţare internaţională, în diverse valute/monede străine, sunt adaptate
diferitelor forme de realizare a tranzacţiilor internaţionale. În acest sens, putem vorbi de
finanţarea exportului, a importului, a proiectelor de cooperare internaţională, a investiţiilor
internaţionale, a filialelor în străinătate. Finanţarea tranzacţiilor internaţionale cuprinde un
ansamblu de modalităţi pentru asigurarea mijloacelor de plată necesare efectuării operaţiunilor
comerciale, investiţiilor internaţionale, acţiunilor de cooperare economică internaţională.
Privită dintr-un alt punct de vedere, finanţarea activităţilor comerciale externe se
analizează din două perspective5:
 una bancar-monetară, ce include sumele de bani în diverse valute cu care băncile
contribuie la derularea operaţiunilor externe;
 o perspectivă mai largă, ce include toate modalităţile de asigurare a mijloacelor de
plată în tranzacţii internaţionale.
Din ambele perspective, finanţarea comerţului exterior al unei ţări (România) poate avea
loc din:6
– surse interne: prin care se finanţează exportul pe baza unor credite şi subvenţii, care
la rândul lor au la bază încasările din export şi prestări servicii;
– surse externe: se finanţează importul în principal, pe baza unor fonduri alocate drept
credite de alte state, instituţii financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială etc.) sau alte bănci
particulare străine.
7.1.2. Clasificarea creditelor în comerţul exterior
În finanţarea comerţului exterior se aplică mai multe tipuri de tehnici de creditare şi,
corespunzător, se recurge la diverse categorii de credite; succint, creditele din comerţul exterior
se pot clasifica astfel:7
 După obiectul creditării:
– credite comerciale, care sunt de regulă şi credite-furnizor, acordate pentru finanţarea
exportului de mărfuri, maşini, utilaje etc.;
– credite bancare/financiare, care sunt de regulă credite-cumpărător, acordate pentru
efectuarea unor importuri.8
 Funcţie de participanţi:
– credite guvernamentale practicate între state (prin intermediul băncilor);
– credite bancare la care participă numai banca şi clientul ei;
– credite acordate de instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, BIRD etc.);
4
R. Lipsey, K. A. Chrystal – An Introduction to Positive Economics, 8th edition, Oxford University Press, 1995;
traducere în limba română Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 755 şi următoarele
5
A. Burciu, Politici şi tehnici de comerţ exterior, Editura Universităţii, Suceava, 1999, pag. 87-88
6
Puiu, A., Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, 1992
7
G. M. Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003; A.
Burciu ş.a. – Activitatea bancară internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999; S. Gaftoniuc, Practici
bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995; Y. Simon - Techniques financières internationales, 5e
Edition, Economica, Paris, 1988 ; G. Albaum ş.a. – International Marketing and Export Management, Prentice Hall,
Pearson Education Limited, 2002; M. Negruş - Finanţarea schimburilor internaţionale. Politici şi tehnici, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991
8
Asupra acestor două categorii de credite revenim mai pe larg în paragraful 7.3., Tehnici de finanţare pe termen
mediu şi lung.
232
– eurocreditele, acordate în eurovalute de consorţii bancare clienţilor publici sau
privaţi.
 Din punctul de vedere al duratei de creditare (perioada indicată este orientativă):
– credite pe termen scurt: 0-2 ani;
– credite pe termen mediu: 2-5 ani;
– credite pe termen lung: 5-10 ani sau mai mult.
 Funcţie de modalitatea de acordare a creditelor:
– credite în cont curent, acordate de băncile comerciale clienţilor/firmelor (se
completează prin credite ramburs);
– credite de scont, rezultate prin scontarea tratelor şi/sau altor efecte de comerţ ce
survin în tranzacţii internaţionale.
 Funcţie de garanţia rambursării:
– credite garantate (de către stat, de o bancă comercială în numele statului etc.);
– credite negarantate.
 Din punctul de vedere al costului cu care se acordă:
– credite cu dobândă fixă (pe întreaga perioadă de creditare);
– credite cu dobândă variabilă.
Creditul este indispensabil comerţului internaţional (într-o anumită măsură aceeaşi
remarcă este valabilă şi pentru afacerile pe piaţa autohtonă), pentru că termenii/condiţiile de
plată sunt elemente importante pentru obţinerea de contracte; uneori, modalităţile de finanţare
determină operaţiunile de export, în aceeaşi măsură ca şi calitatea/preţul produselor exportate.9
Este oportun să facem distincţia între următoarele două tipuri de operaţiuni:10
- creditul şi/sau finanţarea operaţiunilor de export/import, când se livrează
bunuri/servicii pe pieţele străine;
- finanţarea investiţiilor în străinătate, când firmele, fondurile de investiţii, băncile şi
alţi operatori, caută oportunităţi de plasare a fondurilor în străinătate pentru a obţine
profit (pot lua forma ISD – investiţii străine directe, a investiţiilor de portofoliu etc.).
Pentru firmele/companiile româneşti, modalităţile de credit şi de finanţare a exporturilor
necesită o evaluare mai atentă întrucât, direct sau indirect, constituie o preocupare majoră; totuşi
treptat şi efectuarea de investiţii în străinătate de către firmele româneşti constituie parte a unor
operatori economici (Sidex Galaţi, Petrom etc.).
România, similar altor ţări în curs de dezvoltare, poate produce şi exporta produse
manufacturate, bunuri, echipamente, servicii pe diverse pieţe internaţionale; trebuie însă
dezvoltat sistemul instituţional susceptibil de a mobiliza credite suficiente pe termen mediu şi
lung exportatorilor români (astăzi: EXIMBANK şi Centrul de Comerţ Exterior etc.). O
întreprindere românească implicată într-o operaţiune de comerţ exterior (ICE/FCE, producător
pentru export etc.) poate să recurgă, în plan teoretic, la:
– piaţa internă pentru obţinerea fondurilor necesare (în monedă naţională şi/sau devize);
aceste demers este relativ mai facil, dar nu întotdeauna asigură un cost acceptabil al creditării;
– pieţele financiare internaţionale (finanţare în devize), sursă de finanţare ce impune o
anumită expertiză şi/sau know-how, însă care se poate dovedi mai eficientă decât piaţa
autohtonă.11
Este de remarcat faptul că, actualmente, în cadrul SBI şi, de asemenea, în sistemul bancar
românesc ce s-a adaptat relativ rapid exigenţelor impuse de piaţa externă, se face referire la două
aspecte conexe la finanţarea la extern:
– acordurile guvernamentale de credit şi protocoalele bancare, prin care
statele/guvernele convin tratate/acorduri de facilitare a schimburilor comerciale (acestea vor
9
S. Gaftoniuc, Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995; După cel de-al doilea război
mondial, Sistemul Bancar Internaţional (SBI) se adaptează exigenţelor comerţului internaţional şi pune în practică,
progresiv, diferite tipuri de credit şi/sau modalităţi de finanţare pentru fiecare tip de operaţiune de comerţ exterior.
10
A. Barelier, coord. - Exporter, 11e edition, Foucher, Paris, 1995
11
2002
233
favoriza ulterior relaţiile directe între exportatori şi importatori, cât şi relaţiile dintre băncile
comerciale implicate în finanţare;
– garanţiile bancare şi/sau asigurarea creditelor pentru export, ca instrumente
suplimentare pe care le oferă statul sau alte instituţii în numele său (În cazul României,
EXIMBANK).
De fapt, “... creditele pe termen scurt, pe de o parte, pe termen mediu şi lung, pe de altă
parte, sunt principalele modalităţi de finanţare a exporturilor” 12; însă Sistemul Bancar
Internaţional joacă un rol important în dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale, printr-
o largă gamă de operaţiuni şi de tehnici puse la dispoziţia profesioniştilor din comerţul
internaţional;13 sprijinul şi consilierea băncilor comerciale se pot dovedi esenţiale pentru succesul
unui montaj financiar angajat de un ICE/FCE în operaţiuni curente cu pieţele străine.
În cea mai mare parte a ţărilor industrializate au fost puse în aplicare tehnici de finanţare
a exporturilor (şi de investiţii în străinătate) din ce în ce mai perfecţionate, mai ales pentru
contracte complexe (bunuri şi echipamente, construcţii de obiective “la cheie” etc.) 14. Este
evident că noţiunea de credit, mai ales creditul pe termen lung, constituie un element esenţial al
acestor contracte, ceea ce pune probleme particulare de apreciere a riscurilor politice şi
monetare, de garanţie, de modalităţi de plată, de cost al creditelor utilizate, de mobilizare şi
creanţe.15 În plus, faţă de riscul industrial şi comercial asumat normal, exportatorul nu poate să se
expună la riscuri pe care nu le poate stăpâni (politice, monetare etc.).
În continuare urmează să analizăm mai îndeaproape trei aspecte distincte ce concură,
fiecare în parte, la finanţarea cu succes a unei operaţiuni comerciale la extern (în categoria
credite pe termen scurt includem şi creditele de prefinanţare):16
– credit pe termen scurt (în lei sau în devize);
– credit pe termen mediu şi lung (în lei sau în devize);
– modalităţi neconvenţionale de finanţare.
7.2. Tehnici de finanţare pe termen scurt
Finanţarea pe termen scurt are drept scop asigurarea unor mijloace de plată pentru
producătorul la export sau exportatorul care a vândut mărfuri pe credit, urmând să recupereze de
la importator contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an/un an şi jumătate.
Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanţare a operaţiunilor, fiind legate
de activitatea de producţie-export a clientului băncii; alte credite sunt legate strict de o
operaţiune de export şi pot fi acordate de bănci producătorilor exportatori sau firmelor
comerciale de export şi import.17
7.2.1. Creditele de prefinanţare

Finanţarea curentă a activităţii de producţie pentru export se poate realiza, ca orice
afacere, din fondurile proprii ale firmei producătoare (autofinanţare) sau prin apelarea la avansuri
12
Y.Simon - Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988
13
A. Burciu , La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996
14
D. R. Ruşanu, F. Nicolae – Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006
15
A. Barelier, coord. , Exporter, 11e edition, Foucher, Paris, 1995
16
Este de prezumat că, după momentul aderării României la Uniunea Monetară (2016) finanţarea exporturilor
româneşti va avea loc majoritar în Euro, ceea ce implică noi oportunităţi pentru procurarea fondurilor necesare, însă
reclamă şi o expertiză tot mai finisată din partea operatorilor economici.
17
În mai toate cazurile, prin astfel de tehnici de finanţare, respectiv prin creditele pe perioade scurte de timp, firmele
ce operează pe pieţele externe vizează să îşi obţină lichidităţile necesare pentru suportarea unor obligaţii curente de
plată (salarii, materii prime etc.).
234
bancare ( avansurile şi creditele în cont curent). O întreprindere care are o cifră de afaceri
regulată din exporturi poată să urmeze prefinanţarea activităţilor sale prin mai multe metode:
– o prefinanţare prin avansuri obţinute de la importatorii săi (clienţi);
– o prefinanţare printr-un credit documentar deschis de importator (un credit de tip red
clauze, de tip revolving etc.);
– o prefinanţare prin credite de trezorerie mobilizabile pe lângă banca centrală, prin
intermediul băncilor comerciale.
În special în cadrul unui contract cu valoare mare a mărfurilor la export, a unui contract
de lucru în străinătate, a unui contract de furnizare de echipamente, exportatorul sau producătorul
poate solicita băncii sale şi/sau unei bănci specializate (de exemplu EXIMBANK etc., pentru
firmele româneşti) să obţină un credit de prefinanţare a activităţilor privind direct exportul şi/sau
privind importul de materii prime şi bunuri destinate producţiei de export. Se poate vorbi de
credite de prefinanţare la export numite revolving (în unele ţări); sunt acordate pentru o durată de
un an, reînnoibile, şi valoarea lor este în funcţie de cifra de afaceri şi de durata ciclului de
producţie.18 Altfel spus, creditele de prefinanţare revolving19 sunt acordate întreprinderilor
industriale şi comerciale în scopul achiziţiei sau fabricării şi stocării loturilor de produse în
scopul de a satisface eventualele comenzi ulterioare la export20.
Creditele de prefinanţare specializate se particularizează prin aceea că acordarea lor este
legată de fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de credite
se acordă pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricaţie. Sunt cazuri în care creditele
de prefinanţare specializate se acordă şi unor producători-exportatori cu flux continuu şi ridicat
de exporturi. Deseori, acordarea creditului este condiţionată de mărimea exportului, astfel încât,
producătorii-exportatori nu pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea produselor
exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci.
Rolul creditelor de prefinanţare specializate este de a acoperi necesarul de lichidităţi la
producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este
acoperitor sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricaţiei. 21
Mărimea creditului este stabilită pe baza unui plan lunar de finanţare, în care se trec toate
avansurile primite de exportator la semnarea contractului şi în timpul perioadei de fabricaţie, ca
şi cheltuielile de producţie ale produsului la export. Creditul de prefinanţare poate să ajungă la
100% din descoperitul lunar astfel determinat, iar durata acestuia corespunde cu cea a
descoperitului; în figura ce urmează se prezintă mecanismul derulării unui credit de prefinanţare
specializat.
Figura nr. 7.1. Mecanismul derulării creditelor de prefinanţare specializate
1
Producător/exportator Importator
2 6
3
Banca Instituţie specializată
4-5
(1) încheierea contractului de import – export;
(2) încheierea contractului de credit cu o bancă specializată;
(3) banca se refinanţează de la o instituţie financiară specializată;
(4) (5) livrarea mărfurilor şi plata acestora;
18
G. Défossé – Les exportations françaias et leur financement, PUF, Pres Universitaires de France, Paris, 1982
19
Fiind reînnoibile, creditele de acest gen acţionează ca un substitut al fondului de rulment care acoperă stocurile
constituite în vederea exportului.
20
D. R. Ruşanu, F. Nicolae – Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006, pag. 91
21
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 298
235
(6) rambursarea creditului;
Sursa: I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 299; Copyright
 All rights reserved
Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar

procentele de interes se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei prefinanţării, oricare
ar fi fluctuaţiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. 22 Pentru exportatori, acest tip de
credit de prefinanţare este mai favorabil decât celălalt deoarece această procedură le permite să-
şi includă în preţurile de vânzare unele costuri financiare fixe, indiferent de variaţia
procentajului bancar de bază23.
Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activităţii de descoperire a noi pieţe de
desfacere de către exportatori. 24 În Franţa aceste credite sunt asigurate de un organism
specializat - COFACE25. Exportatorul care subscrie un contract de asigurare pentru prospectare la
COFACE26 poate beneficia de un credit pentru finanţarea cheltuielilor angajate în cadrul
campaniei de prospectare în străinătate. Creditul poate acoperi valoarea integrală a bugetului de
prospectare, iar durata acestuia este de până la un an27.
7.2.2. Creditele de export
În categoria a ceea ce am denumit generic „credite de export” includem următoarele

modalităţi de finanţare pe termen scurt a exporturilor:
- avansul pe documente de mărfuri;
- avansul în valută;
- avansul bancar prin cesiunea de creanţe;
- creditul de scont;
- creditul de accept.
 Avansul pe documente de mărfuri

Avansul pe baza documentelor de mărfuri se acordă exportatorului pe baza setului de
documente care atestă livrarea mărfurilor către importator. În unele ţări, băncile acordă
exportatorilor credite pe baza unor astfel de documente care atestă existenţa mărfurilor pregătite
pentru export; valoarea creditului este proporţională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte
80% din valoarea mărfurilor. 28 De regulă, astfel de credite se acordă exportatorilor ce livrează
cantităţi mari. 29 O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe baza de warant 30;
22
23
A. Ştahovschi ş.a. - Gestiunea metodelor şi tehnicilor de finanţare tradiţionale şi neconvenţionale în tranzacţiile
comerciale internaţionale: derulare, evoluţie şi perspective, articol publicat în Revista Studii Economice,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 2008
24
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 298 şi următoarele
25
COFACE facilitează schimburile comerciale între companii la nivel global. Compania COFACE, având sediul
central în Paris, este reprezentată în 65 de ţări prin intermediul filialelor sale şi în alte 93 de ţări prin reţeaua
CreditAlliance. Mai mult de 120 000 de companii de toate mărimile şi din toate sectoarele de activitate îşi pun
încrederea în know-how-ul acestui jucător global. Cei aproape 6000 de angajaţi ai COFACE oferă un suport de
calitate clienţilor, cu ajutorul Sistemului Comun de Risc foarte cuprinzător, având informaţii şi date actualizate în
mod continuu despre peste 45 de milioane de companii. COFACE este singurul furnizor din lume care acoperă patru
arii majore ale domeniului de management al riscului comercial: informaţii de afaceri, colectare de creanţe, asigurări
de credit, factoring.
26
www.coface.ro/CofacePortal/RO/ro_RO/pages/home/cine_suntem/grup_coface
27
Mecanismul este asemănător creditelor de prefinanţare, această tehnică de finanţare putând fi considerată o formă
agresivă şi eficientă de promovare a exporturilor.
28
29
C. Păun - Finanţarea Internaţională, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006
30
http://en.wikipedia.org/wiki/Warrant_of_payment
236
firma exportatoare, în baza gajului de mărfuri, emite băncii un înscris (warant) - care reprezintă
un titlu de proprietate asupra mărfurilor şi este negociabil; ca atare, băncile comerciale pot sconta
titlul la banca centrală; în figura ce urmează se prezintă schema de derulare a creditului pe bază
de warant.
Figura nr. 7.2. Mecanismul derulării creditului pe bază de warant
Exportator Casa de
expediţie/depozitar
6 5
1
3 7 Importator
4
Banca exportatorului Banca centrală
(1) contractul de import-export în care se prevede că plata se va face după livrarea mărfurilor
(2) exportatorul pregăteşte mărfurile şi le predă expeditorului/depozitarului, primind în schimb o recipisă-
warrant
(3) contractul de credit cu banca şi andosarea în favoarea acesteia a recipisei-warant
(4) banca comercială se poate refinanţa de la banca centrală prin scontarea recipisei
(5) expedierea bunurilor către importator
(6) importatorul îşi onorează obligaţia de plată faţă de exportator
(7) are loc rambursarea creditului
Sursa: Adaptat după I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag.
303; C. Păun - Finanţarea internaţională, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006; Copyright  All rights
reserved
 Avansul în valută
Avansul în valută este, în egală măsură, o tehnică de finanţare pe termen scurt şi o metodă
de protecţie împotriva riscului valutar.
În Franţa, unde este larg practicată, operaţiunea de finanţare de acest tip se desfăşoară în
două faze31. Mai întâi, exportatorul împrumută de la banca sa o sumă în valută corespunzând
creanţei pe care o are asupra partenerului; termenul împrumutului corespunde cu scadenţa
creanţei; suma este acordată de bancă pe baza documentelor justificative privind
expediţia/vămuirea mărfii. În al doilea rând, odată aprobată finanţarea, banca poate credita contul
valutar al exportatorului sau poate vinde “la vedere” valuta, oferind clientului său suma în
monedă naţională, ceea ce îi permite acestuia să-şi asigure necesarul de lichidităţi; rambursarea
împrumutului se face la un preţ care cuprinde două elemente: rata dobânzii pe piaţa de
refinanţare (piaţa eurovalutelor) şi marja băncii creditoare. În figura ce urmează se prezintă
finanţarea pe bază de avans în valută.
31
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 299 şi următoarele;
În esenţă, este vorba de acordarea de către o bancă a unui împrumut în valută firmei exportatoare în baza creanţei
acesteia faţă de clientul său din străinătate, creanţă nevalorificată în moneda naţională.
237
Figura 7.3. Avansul în valută
Exportator
Piaţa
valutară
5 1 4
3b
3a
Piaţa
2 eurovalutelor
Banca
(1) cerere avans în valută;

(2) împrumut în valută;
(3a) vânzare valută;
(3b) cumpărare Euro;
(4) finanţare;
(5) rambursarea avansului la scadenţă;
Sursa: M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale, Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 231;
Copyright  All rights reserved
 Avansul bancar prin cesiunea de creanţe

În cadrul acestui mecanism de finanţare, băncile pot acorda facilităţi sub formă de avans
exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia pentru livrări de mărfuri pe
credit pe termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini32.
Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare; în baza acestui
document, exportatorul poate beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până
la încasarea creanţelor de la importator. Avansul acordat nu depăşeşte, de regulă, 70% din
valoarea facturilor; acordarea creditului presupune din partea băncii o analiză de fond a
solvabilităţii exportatorului; în figura ce urmează se prezintă mecanismul de finanţare prin
cesiunea de creanţe. 33
Figura 7.4. Avansul bancar prin cesiune de creanţe

1
Exportator Importator
4
3
5
Banca
(1) exportatorul livrează mărfurile; transmite factura; transmite importatorului o trată;

(2) în cazul plăţii prin cambie, importatorul remite exportatorului trata acceptată;
(3) exportatorul trimite băncii documentele: factura, documentul de transport etc.;
(4) banca acceptă efectul de comerţ şi îl scontează;
32
C. Păun - Finanţarea Internaţională, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006, pag. 61 şi următoarele
33
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008
238
(5) la scadenţă, importatorul plăteşte factura (sau cambia).
 Creditul de scont
Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici în finanţarea pe termen
scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoţită de emiterea unui titlu de credit
(cambie, bilet la ordin etc.) prin care importatorul este obligat să plătească, la scadenţă,
contravaloarea mărfurilor.34 Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen
scurt şi constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci comerciale înainte de scadenţă 35. Scopul
scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin să transforme creanţa pe care o
are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai aştepte scadenţa. 36
Relaţia de scontare poate să apară şi între importator şi banca exportatorului 37. Prin
scontarea cambiei direct de importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral
până la livrare, el rămânând debitor faţă de banca exportatorului până la scadenţa cambiei şi,
bineînţeles, suportă costul scontării. La primirea instrumentului andosat în favoarea ei, banca de
scont va plăti beneficiarului o sumă calculată cu ajutorul următoarei relaţii38:
S = V - ( V �Ts �n ) / 360 �100,

unde:
V – valoarea cambiei în momentul scadentei, inclusiv dobânda, dacă este cazul;
Ts – taxa de scont exprimată în procente pe an;
n – numărul de zile rămase până la scadenţă.
În figura ce urmează se prezintă modul de funcţionare a creditului de scont, ca modalitate de

finanţare în TCI.
Figura nr. 7.5. Mecanismul creditului de scont

1
Exportator Importator
34
În capitolul anterior am discutat despre scontarea/rescontarea
2 efectelor de comerţ, în primul rând cu referire la
trată; anterior aceste hârtii de valoare au fost abordate ca instrument de plată în TCI; actualmente se prezintă optica
asupra efectelor de comerţ privite ca instrument de credit şi/sau finanţare în TCI.
35
I. Popa, Tehnica operaţiunilor
5 de comerţ
3 exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 302; În mod generic,
scontarea reprezintă o operaţiune prin care banca creditează posesorul unei poliţe nescadente cu valoarea netă a
acesteia, prelevând dobânda şi comisionul (taxa scontului) aferente transferului creanţei. În urma acestui act, banca
respectivă devine beneficiarul cambiei. 4
36 Banca exportatorului Banca comercială
www.scribd.com/doc/18012200/SCONTAREA-definitie-tipuri-de-scontare; Creditul de scont care se acordă de
către bancă are deci o valoare calculată plecând de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodată, se
percepe şi un comision pentru acoperirea riscurilor băncii în astfel de operaţiuni. Cunoscând această posibilitate,
deseori exportatorii includ în preţul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării; la scadenţă,
banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
37
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008
38
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 302 şi următoarele
239
(1) contractul de vânzare internaţională; exportatorul solicită importatorului acceptarea unei cambii;
(2) livrarea mărfurilor;
(3) depunerea documentelor de livrare şi a cambiei la bancă de către exportator;
(4) scontarea cambiei la o bancă comercială;
(5) creditarea contului exportatorului;
Sursa: Adaptat după I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag.
302; Copyright  All rights reserved
De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, iniţial,

acceptarea de principiu a operaţiunii de către banca exportatorului; 39 băncile comerciale se
refinanţează prin rescontarea cambiilor, respectiv transmiterea acestora către banca centrală;
aceasta din urmă, în schimbul unei taxe de rescont (taxa oficiala a scontului), plăteşte cambiile
respective.
 Creditul de accept
Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanţarea exporturilor
pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit
poate fi acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului.
Creditul de accept în favoarea exportatorului
În cazul în care partenerul de contract, din diferite considerente, nu acceptă utilizarea
titlurilor de credit, exportatorul are posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale (denumită şi
cambie „bleu”, după culoarea ce o distinge de celelalte cambii). Banca comercială acceptă
cambia (accept bancar) pentru o scadenţă ce nu depăşeşte, de regulă, 180 de zile. În funcţie de
legislaţia din diferite ţări, creditul de accept poate fi obţinut, în principiu, în două moduri:
- fie că însăşi banca acceptantă rescontează titlul la banca centrala sau la instituţia de
finanţare a exporturilor, şi pe această bază acordă exportatorului creditul;
- fie că exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o alta bancă
comercială; în acest caz, banca exportatorului înlesneşte, prin semnătura sa,
demersurile făcute de exportator pentru a obţine o finanţare pe termen scurt.
Acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării documentelor comerciale
şi financiare care atestă că exportatorul, într-un interval de timp dat (maxim 180 de zile),
urmează să încaseze contravaloarea exporturilor; în cazul în care plata mărfurilor are loc mai
devreme, banca blochează sumele într-un “cont de acoperire” până la scadenţa cambiei. Costul
creditului de accept include taxa scontului şi un comision de acceptare. 40
Creditul de accept acordat importatorului
39
G. M. Voinea - Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pag.
179
40
G. M. Voinea, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pag.
179 şi următoarele
240
Acest tip de credit apare în situaţia în care banca acceptantă, în conformitate cu condiţiile
stipulate în convenţia de credit, acceptă cambii trase asupra sa în favoarea importatorului şi
destinate să achite exportatorul care este clientul ei.41 În acest caz, exportatorul este plătit la
vedere, iar importatorul rămâne debitor faţă de bancă, suportând costul creditului de accept. 42
În figura ce urmează se prezintă mecanismul finanţării prin credit de accept, tehnică
extrem de apropiată de mecanismul scontării efectelor de comerţ, îndeosebi cambii şi bilete la
ordin (aşa cum am menţionat şi anterior).
Figura nr. 7.6. Mecanismul derulării creditului de accept
Exportator 1 Importator
3 2 4
Banca exportatorului Banca comercială
(1) încheierea contractului de import - export în care se convine plata diferată

(2) solicitarea şi tragerea de către exportator a unei cambii asupra băncii sale
(3) acceptarea cambiei de către banca exportatorului
(4) scontarea titlului pe piaţa locală la o alta bancă şi obţinerea creditului de accept
Sursa: Adaptat după I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008;
Costul creditului de accept încorporează taxa scontului şi un comision de acceptare 43;

concluzia care s-ar impune ar fi că aceste credite sunt strâns legate de operaţiunile de comerţ
exterior cu plată diferată44, exigibilitatea creanţei faţă de importator nedepăşind termenul de 3-6
luni.
7.3. Tehnici de finanţare pe termen mediu şi lung
Alături de tehnicile de finanţare pe termen scurt (la care ne-am referit anterior), în
derularea cu succes a unor operaţiuni de anvergură pe pieţele internaţionale un rol major revine
tehnicilor de finanţare pe termen mediu/lung; proiecte mari de investiţii de tip guvernamental
(autostrăzi, uzine, parcuri tehnologice etc.) implică şi derularea unor contracte de valori mari de
livrări de mărfuri/servicii între parteneri străini.45
Creditul internaţional reprezintă un mecanism important de mobilizare a resurselor
financiare necesare schimburilor internaţionale, cooperării şi dezvoltării economice a ţărilor.
Extinderea relaţiilor economice internaţionale (REI), programele de dezvoltare economică,
progresul tehnic, telecomunicaţiile şi reţelele de calculatoare au apropiat foarte mult în timp şi
spaţiu „actorii” din comerţul internaţional; simultan, băncile au fost motivate să dezvolte tehnici
tot mai sofisticate de finanţare a afacerilor internaţionale; toate acestea au determinat creşterea
41
42
43
M. Negruş, lucrarea cit., pag. 233
44
Sintagma de plată diferată se foloseşte mai ales în legătură cu acreditivele cu plata amânată până la 60 de zile;
http://www.euroavocatura.ro/dictionar
45
2002; R. Lipsey, K. A. Chrystal – An Introduction to Positive Economics, 8th edition, Oxford University Press,
1995; traducere în limba română Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
241
rolului creditului în relaţiile economice internaţionale 46. Finanţarea pe termen mediu şi lung (5-7
ani pe termen mediu şi peste 7 ani pentru cele pe termen lung) este specifică exporturilor de mare
valoare, exporturilor complexe, ca şi unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza
prin tehnicile clasice de creditare47: creditul-furnizor şi creditul-cumpărător, sau prin tehnici
moderne, cum sunt creditul consorţial şi cofinanţarea.
7.3.1. Creditul-furnizor
Creditul-furnizor reprezintă un credit bancar acordat exportatorului (de unde denumirea
sa), atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în
străinătate.48 Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de creditare:
- un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plăţii la
un anumit termen de livrare;
- un credit în bani, acordat de bancă exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.
Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească
fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituţie
specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor; în cazul României, EXIMBANK are ca
obiectiv sprijinirea exporturilor atât prin credite acordate exportatorilor, cât şi prin refinanţarea
băncilor comerciale ce se implică în operaţiuni de credit-furnizor sau de alt tip.49
Creditul-furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. În Franţa, de exemplu, pentru
a beneficia de creditul furnizor, exportatorul trebuie să aibă o creanţă cu scadenţa de peste 18
luni. Dacă scadenţa este de până la 7 ani, este un credit pe termen mediu; peste 7 ani, este un
credit pe termen lung. Creditul-furnizor nu depăşeşte, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii,
diferenţa fiind achitată de importator sub forma avansului sau plăţii la livrare.50
Creditul-furnizor presupune aşadar trei documente 51: contractul comercial internaţional
(exportator- importator), convenţia de creditare (exportator-bancă) şi poliţa de asigurare
(exportator-instituţia de asigurare).
Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse,
creditul furnizor este mai scump, de regulă, decât creditul cumpărător. Exportatorii includ în
preţul de ofertare şi costul propriei finanţări, precum şi alte speze şi comisioane bancare.
În cadrul creditelor-furnizor se includ şi aşa-numitele credite cadru52, acordate pe baza
unor acorduri de export, condiţii uniforme şi facilităţi importante. Aceste credite reprezintă
expresia intervenţiei statului în economie şi a promovării exportului către anumite ţări. În Anglia
creditele-furnizor sunt denumite şi credite privilegiate, deoarece regimul dobânzilor este deosebit
de avantajos faţă de nivelul dobânzii de piaţă şi, în general, datorită facilităţilor acordate
beneficiarilor de credite şi băncilor ce se angajează în asemenea operaţiuni.
46
180
47
48
În capitolele anterioare am invocat sintagmele de credit-furnizor şi credit-cumpărător, inclusiv ca modalităţi prin
care diverse state le utilizează pentru a promova exporturile; sprijinirea exporturilor de către stat rezidă în aceea că
anumite bănci şi/sau instituţii de asigurare, cu sprijinul statului, se implică în astfel de operaţiuni de finanţare a
exporturilor pe termen mediu/lung; în cazul de faţă se explicitează conţinutul celor două concepte.
49
D. R. Ruşanu, F. Nicolae – Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006
50
Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o instituţie de
asigurare. Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii care a finanţat exportul.
Astfel, poliţa de asigurare serveşte drept garanţie băncii pentru creditul acordat exportatorului pe toată durata
valabilităţii sale. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătita de exportator, este întotdeauna suportat de
importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în preţul mărfii.
51
C. Păun - Finanţarea internaţională, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006, pag. 63 şi următoarele
52
D. R. Ruşanu, F. Nicolae - Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006, pag. 90
242
7.3.2. Creditul-cumpărător
Creditele-cumpărător au meritul că, prin intermediul lor, se canalizează o parte
importantă a resurselor de creditare ale sistemului bancar, uneori şi a resurselor bugetare ale
statelor exportatoare, în susţinerea eforturilor de promovare a exporturilor, ca latură principală a
politicii statului respectiv53.
Creditul-cumpărător este o finanţare directă acordată importatorului de către o bancă din
ţara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii.
Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea
exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie de credit între
importator (sau banca sa) şi banca exportatorului.
Dacă în cazul creditului-furnizor exportatorul trebuie să se preocupe de încasarea
creanţelor sale de la o bancă, în creditul cumpărător exportatorul este exonerat complet de
cerinţele mobilizării fondurilor, el fiind plătit pe loc de către importator. Valoarea creditului se
situează, de regulă, între 75-90% din valoarea mărfii54, diferenţa fiind suportată sub formă de
avans sau plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este,
practic, plătit integral la livrarea mărfii.
Asigurarea creditelor se realizează de banca exportatorului la o instituţie de asigurare din
ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator (uneori şi de exportator).
Deci şi în cazul creditului cumpărător apar trei documente: contractul comercial
internaţional (exportator-importator); convenţia de credit (importator-banca exportatorului);
poliţa de asigurare (banca exportatorului-instituţia de asigurare).
În ambele cazuri, relaţia de creditare prezintă o serie de elemente comune.
Costul creditului55 în comerţul exterior este determinat de dobânda percepută de creditor,
de primele de asigurare şi de diverse speze bancare. Dobânda plătită de debitor se exprimă ca
procent la suma creditului pe timp de un an de zile, iar nivelul ei depinde de mărimea taxei de
scont de pe piaţa creditorului şi de alţi factori. La creditele acordate pe termen lung, de regulă
dobânda este mai mare ca la creditele pe termen scurt56. La creditele în eurovalute, nivelul
dobânzii ţine seama de rata dobânzii interbancare la depozitele la termen de pe piaţa Londrei,
numită LIBOR; rata dobânzii negociate este mai mare cu 1-2% decât valoarea LIBOR.
Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de către beneficiar comportă două
perioade: perioada de graţie, în care nu se restituie nimic, şi perioada efectivă de rambursare.57
Un rol important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare/garantare a
creditelor de export58. Asigurarea creditelor constă în asumarea de către o instituţie specializată a
obligaţiei de a rambursa furnizorului autohton şi/sau băncii creditul acordat de aceasta
beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze.
Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul
preluând astfel o parte din risc, numită franşiză (această sintagmă întâlnită în asigurările
naţionale/internaţionale nu are nici o legătură cu tehnica de franchising despre care discutăm în
Capitolul 11)59. Instituţia care asigură creditul primeşte o primă de asigurare din partea celui care
53
54
181; Băncile care acordă credite-cumpărător îşi reîntregesc fondurile de la banca centrală sau de la o instituţie de
finanţare a exporturilor prin rescontare (în cazul României este vorba de implicarea EXIMBANK în astfel de
operaţiuni). În cazul finanţării unor exporturi de valori mari, băncile comerciale procedează la mobilizarea
fondurilor prin lansarea de emisiuni de obligaţiuni, prin eurocredite sau credite consorţiale.
55
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 332-333
56
C. Anghelache - Comerţul exterior- Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999
57
Perioada efectivă de rambursare se poate calcula ca perioada medie de rambursare, în care se iau în considerare
perioada de graţie, intervalul dintre prima şi ultima rambursare şi intervalul dintre două rate de rambursare
succesive, toate exprimate în ani sau luni. Cu cât perioada de graţie este mai mare, cu atât beneficiarul creditului este
mai avantajat, crescând perioada medie de rambursare.
58
59
Franchisingul este una dintre operaţiunile folosite pe scară largă în comerţul internaţional. În contractul de
franciză participă două persoane: pe de o parte, francizorul sau cedentul şi, pe de altă parte, beneficiarul sau
243
a cerut asigurarea. Exportatorul sau banca finanţatoare cer importatorului beneficiar de credite
diverse garanţii pentru eliminarea sau diminuarea riscului nerambursării. Acestea pot îmbrăca
forma scrisorilor de garanţie, a avalizării tratelor, a instituirii de ipoteci sau gajuri60.
7.3.3. Alte tipuri de credite

Creditul consorţial reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o
grupare temporară, fără personalitate juridică, numita consorţiu, unui beneficiar dintr-o ţară terţă.
Consorţiul este format dintr-o bancă principală (engl. Lead manager) şi câteva bănci participante
din ţări diferite, care se asociază pentru acordarea creditului. În aceste cazuri, banca iniţiatoare îşi
arogă rolul principal stabilind, şi în numele celorlalte bănci, condiţiile de creditare în relaţiile faţă
de cumpărător şi exportator61.
Linia de credit (stand-by) reprezintă una dintre formele recente prin care se desfăşoară
relaţii de creditare între bănci şi întreprinderi sau instituţii guvernamentale, îndeosebi în scopul
de a achiziţiona mărfuri de pe pieţele externe, deci în calitate de credit-cumpărător. Această
formă de credit este relativ larg răspândită în cadrul instituţiilor de credit/financiare
internaţionale pe piaţa euro-dolarilor şi în Canada. Prin linia de credit, părţile convin asupra
acordării, în cadrul unei perioade date, a unor credite, în condiţii de rambursare şi de dobânzi
bine stabilite. Potrivit acestui angajament, beneficiarul îşi asigură sursele financiare necesare de
care poate dispune în cadrul perioadei date, succesiv pe măsură ce va fi nevoit să efectueze plăţi.
Astfel, se conturează avantajul beneficiarului care, asigurat cu resursele necesare, poate trece la
efectuarea operaţiunilor de cumpărare în momentele considerate optime 62. În condiţiile
instabilităţii accentuate a pieţei financiare s-au impus tehnici specifice de acordare a creditului,
care vizează în special atenuarea riscului de rată a dobânzii. Astfel, a apărut creditul revolving,
care permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe
termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rata flotantă a
dobânzii 63(engl. roll-over), care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o
dobânda care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ţine seama de rata dobânzii
pe termen scurt.
Cofinanţarea64 este o tehnică relativ recentă, generată de cererea crescândă pentru
finanţarea de noi proiecte economice de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii
superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea
Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau
bănci, la acordarea de împrumuturi ţărilor membre. În cazul cofinanţării, poate fi realizată o
finanţare mixtă, când fondurile sunt asigurate de părţi pentru ansamblul proiectului economic
sau o finanţare paralelă, când Banca Mondiala şi ceilalţi creditori finanţează diferite bunuri şi
servicii sau diferite părţi ale proiectului. Se poate afirma că avantajul cofinanţării constă în faptul
că, prin componenta ”publică“ ( credite ale BIRD sau ale unor organisme publice pe termen
concesionarul. Obiectul contractului este format din concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, împreună cu
asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare pentru exploatarea acesteia. Cunoştinţele transmise pot avea atât
natură industrială cât şi comercială, întrucât în desfăşurarea activităţii sale beneficiarul francizei poate fi atât
producător cât şi distribuitor; mai pe larg asupra acestui subiect revenim în Capitolul 11 al lucrării.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Franciza
60
C. Păun, suport de curs Finanţarea Internaţională, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006, pag. 63 şi
următoarele
61
D. R. Ruşanu, F. Nicolae - Mecanisme de susţinere şi promovare a exporturilor, EDP, Bucureşti, 2006, pag. 92;
Această formă de creditare a cunoscut o creştere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea
de împrumuturi importante pe piaţa eurodevizelor în favoarea unor beneficiari terţi, de regulă a unor guverne sau
agenţii guvernamentale.
62
63
C. Anghelache, Comerţul exterior- Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
În acest caz, băncile participante la consorţiu, care îşi împart între ele riscurile legate de finanţare, stabilesc costul
creditului ca o rată fixă (engl. spread) peste LIBOR, astfel încât să se asigure atât recuperarea costurilor şi obţinerea
profitului bancar, cât şi acoperirea riscurilor estimate.
64
244
foarte lung - peste 20 de ani - şi cu o dobânda redusă ), poate să asigure exportatorilor obţinerea
unor finanţări la un cost inferior celui al pieţei.
7.4. Tehnici speciale de finanţare
7.4.1 Forfetarea
Forfetarea exportului pe credit (engl. forfaiting) constă în transmiterea creanţelor
provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit unei instituţii financiare
specializate care le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora, la scadenţă,
de la debitorul importator65.
Diferenţa dintre forfetare şi scontare constă, în sinteză, în următoarele aspecte: în cazul
forfetării, banca preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de banca
de scont pentru neplata efectelor scontate); forfetarea se realizează de către instituţii specializate
(scontarea se face de către băncile comerciale); costul forfetării este mai mare (riscurile preluate
de instituţia forfetară sunt mai mari); scadenţa în cazul forfetării este mai mare, refinanţarea
instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de la banca centrală
sau de pe piaţa monetară locală cum fac băncile de scont)66.
Forfetarea presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii de creanţe
provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe sunt deseori avalizate sau
garantate de banca importatorului. Creanţele sunt vândute cu discount de către exportator băncii
forfetare. Banca plăteşte imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia
de bunuri pentru export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.
Creanţele sunt deţinute de forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în
favoarea căruia ele au fost destinate iniţial; absenţa acestui apel este cea care face distincţia
majoră între forfetarea de creanţe şi scontare; în cel de-al doilea caz, exportatorul este deschis
pentru a fi apelat în caz de neplată. 67 În prezent, mecanismul de finanţare în TCI prin forfetarea
exporturilor este larg aplicată în ţările UE, dar şi în ţări precum SUA, Canada sau altele; cel mai
adesea această tehnică permite finanţarea exportatorilor pe perioade medii de timp; în figura ce
urmează se prezintă mecanismul operaţiunii de forfetare.
Figura nr. 7.7. Mecanismul operaţiunii de forfetare (forfeiting)

65
66
C. Anghelache, Comerţul exterior- Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
pag. 67
67
Astfel, forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanţare pe termen mediu prin care forfetarul nu poate acţiona
în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea importatorului. Văzută iniţial ca
împrumut la care se apelează în ultimă instanţă, forfetarea a cunoscut o popularitate din ce în ce mai mare,
răspândindu-se din Elveţia şi Germania, unde a apărut, până la Londra, iar mai târziu în Scandinavia şi restul
Europei, iar în cele din urmă în SUA. Cea mai mare piaţă de forfetare este în prezent piaţa londoneză.
245
1
EXPORTATOR IMPORTATOR
2 3 4
1. 5 Încheierea
contractului de
INSTITUŢIE DE BANCA export. Livrarea
2. FORFETARE IMPORTATORULUI Forfetarea
documentelor
financiare;
3. Plata mai puţin comisionul şi dobânda;
4. Plata la scadenţă a importului.
Sursa: Adaptat după G. M. Voinea, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2003; Copyright  All rights reserved
Forfetarea continuă să aibă o importanţă redusă dacă este comparată cu alte tehnici de
finanţare, dar în ultima vreme ponderea ei este în creştere, mai ales în cadrul tehnicilor de
finanţare pe termen mediu. 68 Condiţiile ce trebuie îndeplinite de către o creanţă pentru a putea
face obiectul forfetării sunt: ea trebuie sa fie necondiţionată (disociată şi complet independentă
de tranzacţia comercială de bază) şi liber transferabilă (să poată fi plasat integral sau parţial în
altă parte şi oricând până la scadenţă).69
Atunci când se doreşte a compara tehnica de finanţare prin forfetare (invocată deja), faţă
de tehnica de finanţare prin factoring (despre care vom discuta în subparagraful următor),
realizăm că există anumite aspecte similare/apropiate; totuşi, riscurile şi amploarea relaţiilor între
parteneri diferă semnificativ; în sensul invocat, arătăm că forfetarea este acea operaţiune ce
vizează o singură tranzacţie, adică un singur lot de mărfuri livrat de exportator, în timp ce în
cazul factoringului exportatorul vinde/cedează toate veniturile sale de realizat .70
Între diverse caracteristici ale tranzacţiei de forfetare amintim următoarele: 71
- creditul este extins de către exportator pe interval 0,5-7 ani;
- factura minimă nu ar trebui să fie mai mică de 250.000 USD;
- plata ar trebui să fie realizată în orice monedă convertibilă imediat;
- un L/C sau o garanţie de către o bancă, de obicei în ţara importatorului;
- contractul poate fi de livrări de bunuri/servicii.
Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării şi constă într-o rată fixă de
dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de
bonitatea debitorului, de măsura în care cambia (creanţa) este sau nu avalizată, de riscul estimat
al operaţiunii, de modalitatea de plată. 72Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor
înainte de scadenţă sau transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare pentru exportator;
pentru a iniţia o operaţiune de forfetare, exportatorul trebuie să cunoască elementele specifice
fiecărei case de forfetare, care sunt titlurile de creanţă acceptate ca documente pentru forfetare
(cambii, bilete la ordin, acreditive, alte documente comerciale); instrumente de garantare
68
69
Titlurile de credit cel mai des forfetate în practică sunt, în principal, cambiile trase de către exportator şi acceptate
de importator şi biletele la ordin emise de importator la ordinul exportatorului, dar şi acreditivele cu plata diferată
sau garanţiile bancare.
70
http://en.wikipedia.org/wiki/Forfaiting
71
www.forfaiters.org; Specific forfetării este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de până la
un an, ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei
tehnici permite deci realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu, stimulând pe această cale exportul de
instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.
72
pag. 67-68
246
solicitate de instituţia de forfetare (avalizarea titlurilor de credit, scrisoarea de garanţie bancară,
acreditive irevocabile netransferabile) etc.73 Deşi cele mai utilizate documente pentru forfetare
sunt cambia şi biletul la ordin, în ultimii ani s-a impus tot mai mult şi acreditivul, în special
acreditivul cu plata diferată în operaţiunile de forfetare pe termen scurt74.
7. 4.2. Factoringul
Factoringul (engl. factoring) reprezintă operaţiunea desfăşurată pe baza contractului
încheiat între factor şi aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia
în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă semnătura
cumpărătorului) reprezentând dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect livrări de
bunuri/servicii pe credit75.
În literatura de specialitate, factoringul este tratat ca o tehnică de finanţare pe termen
scurt în faza postlivrare, ca o modalitate de transformare a creanţelor rezultate din vânzările de
bunuri şi servicii în lichidităţi, ca un produs financiar complex, ce include o serie de servicii
oferite de bănci sau instituţii financiare specializate, ori ca o formă de cooperare internaţională în
domeniul bancar. 76
Între diverse definiţii cu privire la factoring amintim următoarele două puncte de vedere:
 Factoringul este, conform definiţiei date de Camera Internaţională de Comerţ de la
Paris, operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între factor şi clientul său
(vânzătorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanţele
vânzătorului prin plata facturilor acestuia, facturi ce poartă semnătura cumpărătorului. 77
 Potrivit legii române (Legea nr. 469/2002), factoringul este contractul încheiat între o
parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară
sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură
finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credite, iar aderentul cedează
factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii
pentru terţi; în figura ce urmează se prezintă mecanismul factoringului clasic (este de menţionat
faptul că această tehnică de finanţare se uzitează în egală măsură pe pieţele autohtone şi la
extern).
Figura nr. 7.8. Mecanismul factoringului clasic

1
Vânzător Cumpărător
73
C. Păun, suport de curs Finanţarea Internaţională, Academia
2 de Studii Economice, Bucureşti, 2006, pag. 65 şi
următoarele
74
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008; Casele de forfetare
acceptă astfel de6 acreditive
3 în următoarele
2 4
condiţii: să nu poarte clauza ”transferabil”; 5 nu existe o cambie trasă
să
asupra băncii emitente; banca emitentă să fie de prim rang; acreditivul să poarte menţiunea că este supus Publicaţiei
500. Factor
75
76
C. Anghelache - Comerţul exterior-Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
G. M. Voinea - Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003;
http://en.wikipedia.org/wiki/Factoring
77
247
(1) vânzătorul încheie un contract de vânzare pe credit cu cumpărătorul;
(2) vânzătorul-aderent vinde creanţele factorului şi îl notifică pe cumpărător;
(3) factorul face o plată imediată (avans) clientului său - aderentul - contra creanţelor primite, reţinând
comisionul său pentru operaţiune şi dobânda pentru plata în avans;
(4) factorul gestionează contul clientului şi urmăreşte încasarea creanţelor;
(5) debitorul/ cumpărătorul plăteşte creanţele la scadenţa acestora;
(6) factorul face plata finală către aderent.
Sursa: I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 306; Copyright
În funcţie de momentul în care se face plata între factor şi aderent, se distinge:

factoringul clasic (engl. old line factoring), când factorul plăteşte facturile în momentul preluării
acestora; factoringul la scadenţă (engl. maturity factoring), când factorul plăteşte creanţele
aderentului în momentul exigibilităţii acestora.
Factoringul internaţional s-a dezvoltat în ultimele trei/patru decenii, în contextul
globalizării pieţei financiare şi generalizării tehnicilor moderne de finanţare; majoritatea
operaţiunilor de factoring internaţional se derulează în prezent prin intermediul „lanţurilor de
factoring". Este vorba în primul rând de Factors Chain International (FCI), o asociaţie de
societăţi independente de factoring cu sediul la Amsterdam; în anul 2007, reţeaua FCI cuprindea
225 de factori în 63 de ţări, realizând peste jumătate din volumul factoringului la scară mondială
(între obiectivele vizate de acest grup: a promova factoringul în ţări unde the service is not yet
available; de a dezvolta un cadru favorabil pentru exportatori şi importatori to work closely
toghether).78 Un alt lanţ important este International Factors Group (IFG), cu sediul la Bruxelles
(fondat în 1963, în prezent fiind o asociaţie reprezentativă pentru factorig şi asset based finance
industry).79 La nivelul Uniunii Europene funcţionează EURODATAFACTORING, o asociaţie
care grupează organismele profesionale naţionale ale factorilor europeni; de asemenea, un rol
important îl are EU Forum for Factoring and Commercial Finance Industry care reuneşte
asociaţiile naţionale/internaţionale din spaţiul european.80
Factoringul este o tranzacţie financiară, aşa cum am mai spus, prin care o afacere/firmă
vinde veniturile contabile de realizat (de exemplu, facturile) unei părţi terţe (denumită factor)
contra unor comisioane de administrare şi dobânzi; tehnica diferă însă de un împrumut bancar
obişnuit, remarcă valabilă atât pe piaţa autohtonă cât şi atunci când partenerii în operaţiuni sunt
din ţări străine.81
O recunoaştere a importanţei factoringului pe plan internaţional este elaborarea de către
Institutul pentru Unificarea Dreptului Internaţional Privat -UNIDROIT - a Convenţiei privind
78
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008; http://www.factors-
chain.com/
79
http://www.ifgroup.com
80
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008; http://www.euf.eu.com
81
http://en.wikipedia.org/wiki/Factoring ; Factoringul diferă de un împrumut bancar în trei moduri diferite. În primul
rând, factoringul presupune venituri de realizat (esenţial pentru activele financiare); el nu vizează solvabilitatea
firmei (limita superioară a creditului acordat). În al doilea rând, factoringul nu este un împrumut, este achiziţionarea
unui activ financiar (venit de realizat). În sfârşit, un împrumut bancar implică două părţi, în timp ce factoringul
implică trei.
248
factoringul internaţional (Convention on International Factoring) semnată la 21 mai 1988 la
Ottawa şi intrată în vigoare în 1995.82
În Convenţia UNIDROIT privind factoringul internaţional (28 mai 1988) prin contract de
factoring se înţelege un acord între o parte - furnizorul (supplier) - şi o altă parte - factorul
(factor), în baza căruia: 83
- furnizorul remite factorului creanţele (receivables) rezultate din vânzările sale de
bunuri (goods) către clienţii săi (debtors); termenul de goods se referă nu numai la
bunurile corporale, ci şi la servicii;
- factorul îndeplineşte cel puţin două dintre următoarele funcţii: a) finanţează pe
furnizor, inclusiv prin credite şi plăţi în avans; b) ţine evidenţa contabilă (ledgering)
pentru creanţele respective; c) încasează creanţele; d) preia riscul de neplată din
partea debitorilor; relaţiile dintre factor şi exportator rămân a fi detaliate prin
contract, conform uzanţelor locale;
- debitorii sunt notificaţi privind cesiunea (assignment) creanţelor.
Factoringul se aseamănă în unele privinţe cu forfetarea, aşa cum am amintit anterior;
totuşi, între cele două modalităţi de încasare a creanţelor/finanţare există mai multe deosebiri, aşa
cum rezultă din tabelul n r . 7 . 1 .
Tabel nr. 7.1. Factoring vs. forfetare

Diferenţe Factoring Forfetare
Cota de finanţare De regulă, 80% din valoarea Finanţare de 100%
facturilor pentru avans
Capacitatea financiară Factorul evaluează soliditatea Instituţia de forfetare se bazează pe
financiară a aderentului în cazul credibilitatea băncii avalizatoare
factoringului fără recurs
Servicii oferite Gestiunea contului clienţi etc. Nu sunt oferite servicii
Scadenţa Împrumut pe termen scurt De regulă, împrumut pe termen mediu
Sursa: I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior , Editura Economică, Bucureşti, 2008; Copyright
În literatura juridică se arată că internaţionalitatea contractului de factoring este

determinată, în principal, de caracterul internaţional al contractului încheiat între aderent
(exportatorul) şi clienţii săi (importatorii de bunuri şi servicii). 84 Spre deosebire de factoringul
intern, în acest caz aderentul trebuie, pe lângă creanţa cedată factorului, să depună toate
documentele care atestă livrarea internaţională a marfă (factură, document de transport,
declaraţie vamală etc.). Factoringul internaţional se poate realiza85: fie cu implicarea numai a
unui singur factor care oferă întreaga gamă de servicii solicitate; fie, cazul cel mai frecvent, cu
implicarea a doi factori, respectiv: 86 factorul de import (situat în ţara cumpărătorului/debitorului)
al cărui rol principal este de a oferi protecţie împotriva riscului de neplată asociat debitorului
82
Convenţia a fost ratificată până la sfârşitul anului 2006 de şapte state (Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Letonia,
Nigeria, Ucraina), având însă 18 state semnatare. Convenţia stabileşte reguli menite să asigure protecţia intereselor
părţilor în operaţiunile de factoring internaţional şi respectarea bunei-credinţe în afaceri. Ea nu acoperă totalitatea
problemelor legate de contractul internaţional de factoring, pentru aspectele neacoperite trimiţând la regulile de
drept internaţional privat. Aplicarea Convenţiei este la latitudinea părţilor, acestea putând însă numai fie să accepte,
fie să excludă în totalitate aplicarea Convenţiei; http://www.unidroit.org
83
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 307-310;
http://www.unidroit.org
84
G. M. Voinea - Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
85
G. Legrand, H. Martini - Management des operations de commerce international, Dunod, Paris, 2003, p. 157-163
86
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008; ***Trade Finance Guide,
U.S. Department of Commerce, 2008, pag. 19
249
cedat şi de a colecta la scadenţă creanţele cedate; factorul de export (situat în ţara exportatorului)
al cărui rol principal este de a oferi servicii de finanţare/consiliere a exportatorului.
 În primul caz, numit generic one factor system, tratarea creanţelor şi finanţarea
operaţiunii se realizează de un singur factor; există trei părţi implicate (vânzătorul-aderent,
factorul şi cumpărătorul-debitor), deci avem o operaţiune triunghiulară: factorul plăteşte
creanţele aderentului şi se subrogă în drepturile acestuia de recuperare a respectivelor creanţe de
la debitor. 87
 În cel de-al doilea caz, numit generic two factors system, avem o operaţiune cu patru
părţi/participanţi: este vorba de un factor din ţara de export, mandatat să recupereze creanţele
exportatorului (export factor), care intră în raporturi cu un factor corespondent din ţara
importatorului (import factor) pentru îndeplinirea mandatului respectiv. Prin urmare, nu există un
acord care să stabilească obligaţii reciproce între import-factor şi importator, primul făcând doar
operaţiunea de încasare a creanţelor exportatorului de la importator. 88
S-a constatat că sistemul cu doi factori se bazează pe existenţa lanţurilor internaţionale de
factoring, structurate prin relaţii de corespondent între factori 89; acestea au rolul de a facilita
cooperarea dintre factorii de export şi cei de import prin stabilirea unor reguli de lucru şi a unor
proceduri contabile comune.
În figura nr. 7.9. se prezintă o operaţiune de factoring internaţional în care este implicată
o firmă de factoring din ţara exportatorului şi mai mulţi factori de import.
Figura nr. 7.9. Derularea unei operaţiuni de factoring internaţional

Exportator
2 1
1 1 2 2
Importator ţara A Importator ţara B Importator ţara C
5 5 5 3
Factor ţara A Factor ţara B Factor ţara C
6 6 6
4
Firma de factoring
(1) livrări de bunuri şi/sau servicii efectuate de exportator;

(2) creanţe asupra importatorului;
(3) importatorul cedează creanţele către firma de factoring;
87
G. M. Voinea, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
88
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, ***Trade Finance Guide,
U.S. Department of Commerce, 2008, pag. 19; Această formulă implică existenţa a trei acorduri: contractul interna-
ţional dintre exportator şi importator, acordul de factoring dintre exportator şi export-factor şi convenţia dintre
export-factor şi import-factor.
89
G. Albaum a. o. - International Marketing and Export Management, Fourth Edition, Prentice Hall, 2002,
England, pag. 481-483; M. Negruş, Finanţarea schimburilor internaţionale. Politici şi tehnici, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991, pag. 148
250
(4) firma de factoring va plăti exportatorului (aderent) imediat 85% din valoarea facturilor;
(5) recuperarea contravalorii facturilor de la importator;
(6) recuperarea contravalorii de la importator prin factorii locali, care îşi reţin comisionul;
(7) firma de factoring va achita diferenţa de 15%, din care îşi va reţine comisionul etc.
Sursa: I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 311;
În practica internaţională, factoringul este, aşa cum am arătat deja, un mecanism de

finanţare a exportului, care implică cei trei participanţi principali 90: exportatorul , unul-doi
factori şi importatorul; uzual factoringul presupune şi prestarea de servicii în favoarea
aderentului, legate de administrarea postului clienţi din registrul contabil, sprijin în gestiune,
verificarea bonităţii clienţilor, oferirea de informaţii despre piaţă, expedierea facturilor către
clienţi şi urmărirea încasării contravalorii acestora. Aşadar, putem discuta de câteva categorii de
servicii oferite de către factor pentru exportator/importator: 91
1. Recuperarea creanţelor (collection of receivables), adică încasarea acestora la
scadenţă, precum şi, dacă este cazul, acţiunea în justiţie pentru recuperarea lor; aceasta poate fi
considerată cea mai importantă funcţie a factorului.
2. Gestiunea contului clienţi (sales-ledger administration), care presupune
activitatea de facturare, notificarea debitorilor (cedaţi de aderent), încasarea sumelor
reprezentând plata facturilor, gestiunea contului curent etc.
3. Garantarea plăţii (credit protection); atunci când factoringul este fără regres,
formula cel mai frecvent practicată în comerţul internaţional, factorul stabileşte o linie de credit
sau precizează limite de credit pentru clientul său; factorul poate garanta plata în proporţie de
100%, dar limitele de credit depind de credibilitatea şi situaţia financiară generală ale
aderentului.
4. Servicii de consultanţă (advisory services); aceste servicii au ca scop principal
prevenirea defecţiunilor de plată prin oferirea de informaţii în legătură cu performanţele,
bonitatea şi solvabilitatea clienţilor aderentului.
Factoringul internaţional, sistemul cu doi factori, prezintă anumite avantaje ce ţin de
eficienţa/operativitatea relaţiilor dintre exportator şi importator; 92 principalele avantaje pe care
factoringul le oferă exportatorului-aderent sunt următoarele: 93
 permite sporirea vânzătorilor pe piaţa externă prin finanţare avantajoasă; de cele mai
multe ori, exportatorul obţine finanţarea totalităţii creanţelor sale;
 exportatorul este scutit de cheltuielile legate de încasarea creanţelor; suprimă costurile
gestiunii administrative şi contabile a creanţelor transmise factorului;
 factorul preia riscul de neplată, el neavând, de regulă, drept de regres către exportator;
aderentul nu mai este expus la riscul valutar;
 factorul selectează clienţii în raport cu reputaţia lor şi oferă consultanţă privind logistica
şi plata în operaţiunile de export-import:
Cel mai important dezavantaj ţine de costurile relativ ridicate, determinate atât de
comisioanele şi taxele multiple, cât şi de posibilitatea unor întârzieri de plată, atunci când
90
www.icfai.org/ICPE/suggested/cibsupliment/chp-12.pdf
91
M. Negruş - Finanţarea schimburilor internaţionale. Politici şi tehnici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pag.
147-149
92
I. Glivanos - An Introduction to International Factoring & Project Finance, University of Kent, 2002
93
G. Geambaşu - Surse alternative de finanţare a operaţiunilor de import-export, teză de doctorat, ASE, 2005; Pot fi
enunţate şi alte avantaje pe care le oferă recursul la factoring: aderentul realizează simplificarea gestiunii trezoreriei
sale şi, în final, a bilanţului contabil; aderentul transferă factorului şi eventualele probleme contencioase legate de
neplata la scadenţă a creanţelor de către debitorii străini.
251
raporturile dintre părţi nu se derulează în mod riguros, cu operativitate. 94 În situaţia factoringului
de export cu doi factori, preţul tranzacţiei se compune din: 95
 taxa de scont: dobânda de referinţă corespunzătoare perioadei de creditare
(perioada dintre momentul finanţării şi scadenţa facturilor) la care se adaugă o
marjă, care se deduce la momentul finanţării facturilor din suma avansată
exportatorului;
 comisionul de factoring: procent aplicat direct la valoarea facturilor cesionate (fie
că sunt sau nu finanţate de factorul de export); acest comision se deduce la
momentul prezentării facturilor, la el adăugându-se totodată şi comisioanele şi
spezele solicitate de factorul de import, în funcţie de nivelul de implicare a
acestuia;
 comisionul de procesare: procent aplicat la valoarea tragerilor, plătibil la
momentul fiecărei trageri, sau taxe fixe pentru fiecare document şi alte taxe
solicitate de factorul de import - pe baza solicitării scrise a factorului de import;
aceste comisioane se plătesc la extern debitându-se contul curent al
exportatorului.
Comisionul solicitat de factor, în funcţie de serviciile oferite, poate varia între 0,8% şi
2,5% din valoarea facturilor, dar uneori ajunge şi la 4%; acest comision remunerează serviciile
factorului de gestiune a contului clienţi al aderentului şi de preluare a riscului de neplată.96
7.4.3. Leasingul
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în S.U.A. şi ţările Europei
Occidentale – ca metodă de finanţare pe termen mediu/lung şi prin aceasta ca factor de
promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor; 97 aşadar, discutăm de o tehnică de finanţare
şi de o tehnică de comercializare/vânzare a unor bunuri de valori mari (în Capitolul 11 detaliem
problematica leasingului, abordat ca tehnică de comercializare).98
În esenţă, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate
(societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de
fonduri proprii, ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora
de la producători.99 Leasingul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-
cumpărare, încheiat între producător/vânzător şi societatea de leasing care creditează operaţiunea
de leasing în calitate de cumpărător; al doilea contract de locaţie, încheiat între societatea de
leasing şi un terţ beneficiar (beneficiarul poate să fie o firmă, o instituţie sau o persoană fizică).
Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plăti societăţii de leasing costul, sub forma de rate
eşalonate pe perioada de valabilitate a contractului. De regulă, la sfârşitul perioadei de închiriere
beneficiarul are o triplă opţiune: să prelungească contractul, să-l abandoneze sau cumpere bunul
la valoarea reziduală100.
În tranzacţiile internaţionale se cunosc mai multe forme ale leasing-ului:101
94
I. Glivanos - An Introduction to International Factoring & Project Finance, University of Kent, 2002; G.
Geambaşu, Surse alternative de finanţare a operaţiunilor de import-export, teză de doctorat, ASE, 2005, Capitolul 2
95
96
P. Bran, I. Costică, Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, Curs în format digital;
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap13
97
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008
98
Pentru amănunte, a se vedea paragraful 11.2. Leasingul – cedarea dreptului de folosinţă, când se prezintă mai pe
larg mecanismul şi tipurile de operaţiuni de leasing.
99
http://en.wikipedia.org/wiki/Leasing
100
101
I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008; M. V. Achim - Leasing .
O afacere de succes, Editura Economică, Bucureşti, 2005; Dorin Clocotici, G. Gheorghiu – Operaţiunile de leasing,
Editura Lumina Lex, 1998; A. Puiu– Management în afacerile economice internaţionale, Editura Independenţa
Economică, Craiova, 1992; asupra acestor subiecte/clasificări revenim mai pe larg în capitolul 11 al lucrării.
252
a) în funcţie de poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting următoarele
forme:
- leasing direct, realizat prin încheierea contractului între producătorul/exportator şi
utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind făcută de către exportator;
- leasing indirect, ce presupune implicarea societăţilor specializate de leasing, care preiau
funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din
aceste operaţiuni.
b) în funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export, în practică s-au
individualizat operaţiunile de leasing financiar (engl. financial leasing; preţul de vânzare se
recuperează integral în perioada de bază de închiriere) şi cele de leasing funcţional (engl.
operating leasing; în perioada de bază se realizează numai o parte a preţului bunurilor etc.).
7.5. Finanţarea pe europieţe
7.5.1. Eurocreditele
Eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu, de regulă purtând
scadenţe între 3 şi 8 ani, prin apelare la piaţa eurodevizelor102. Ele sunt acordate de un grup de
bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare (engl. lead
manager); în general, consorţiul este internaţional, dar banca lead manager este, de regulă, din
ţara beneficiarului (această formă de finanţare constituie o „secvenţă” din ceea ce anterior am
denumit anterior „credit consorţial”).
În jurul lead managerului se constituie un grup de coordonare (engl. managing group),
care reprezintă nucleul propriu-zis al consorţiului, membrii lui asumându-şi obligaţia de a
asigura fiecare o anumită cotă din valoarea totala a creditului solicitat; pentru aceasta, ei primesc
un comision de management, care se adaugă la costul creditului. Eurocreditele poartă o dobânda
bazată pe rata LIBOR (London Interbank Offered Rate), respectiv rata dobânzii la creditele pe
termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză.
Spre deosebire de euroobligaţiuni (despre care vom discuta în subparagraful următor),
care sunt negociate pe piaţa secundar (transferând riscul asupra noilor deţinători), eurocreditele
devin active ale băncilor care au participat la acordarea împrumutului, cu toate consecinţele ce
derivă din această ipostază pentru participanţi. 103
7.5.2. Euroobligaţiunile
Obligaţiunile sunt titluri financiare (valori mobiliare) exprimând drepturile deţinătorului

lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă; 104o caracteristică a
obligaţiunilor o constituie scadenţa la care sunt răscumpărate de către emitent; această scadenţă
este, de regulă, de 5 până la 15 ani, deci emisiunea de obligaţiuni este o formă de mobilizare a
creditului pe termen lung. Ca şi în cazul acţiunilor, pentru obligaţiuni există posibilitatea
negocierii lor pe piaţa secundară la o valoare de piaţă, care diferă de cea nominală, preţul variind
în funcţie de cererea/oferta pentru titlul respectiv.
Emisiunea de euroobligaţiuni se realizează în mai multe etape, şi anume: 105
a) Pregătirea emisiunii106
Beneficiarul contactează o bancă/instituţie financiară coordonatoare a împrumutului;
aceasta va asigura organizarea lansării obligaţiunilor, scop în care se asociază cu un grup de co-
102
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 338
103
C. Anghelache - Comerţul exterior-Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999
104
C. Bito, P. Fontaine - Les marches financieres internationaux, 4e, PUF, Paris, 2000, pp. 43
105
I. Popa, Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 340
106
G. Geambaşu, lucrarea cit., pp. 147-150
253
manageri (format din 10-15 bănci puternice) formând grupul de coordonare/garantare, care va
asigura mobilizarea împrumutului prin emisiune, contra unui comision de management.
Managementul grupului contractează o serie de bănci/instituţii financiare şi constituie
grupul de plasament garantat (engl. underwriting group); o altă categorie sunt băncile de
plasament al obligaţiunilor (engl. selling group); participanţii la acest grup îşi asumă
responsabilitatea de a găsi clienţi pentru obligaţiunile în vânzare. 107
b) Grupul coordonator va stabili programul emisiunii care va include condiţiile
108
acesteia: valoarea emisiunii, cuponul, preţul per obligaţiune etc.
c) După testarea pieţei se va face lansarea emisiunii, etapă în care un rol important îl are
alocarea cotelor de către grupul de coordonare; având în vedere faptul că există riscul ca unii
participanţi să cumpere titluri pentru a le revinde imediat pe piaţa secundară, ceea ce ar conduce
la o creştere bruscă a ofertei, rolul grupului este de a cumpăra ce se oferă în surplus pentru a
menţine credibilitatea operaţiunii.
7.6. Garanţiile bancare
Se poate spune că tranzacţiile comerciale internaţionale (TCI) se caracterizează prin

intensitatea aparte a riscului contractual, risc care se manifestă în egală măsură pentru exportator,
cât şi pentru importator.109 Ca atare, pe de o parte, cumpărătorul de mărfuri/servicii este interesat
să se acopere împotriva riscului de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiei pe
care şi-o asumă prin contract vânzătorul, sens în care va solicita o garanţie de prestaţii din partea
unei bănci. Pe de altă parte, vânzătorul va solicita o garanţie de securitate a plăţii, pentru
acoperirea riscului de neefectuare a plăţii de către cumpărător, atunci când modalitatea de plată
utilizată nu oferă, ea însăşi, o astfel de acoperire (numai plata prin acreditiv documentar asigură,
prin ea însăşi, o astfel de garanţie pentru vânzător). Astfel, părţile pot recurge la o gamă variată
de garanţii oferite de către bănci sau de alte instituţii financiare; este oportun să distingem între
următoarele două instrumente oferite de sistemul bancar:110
- emiterea de garanţii bancare pentru îndeplinirea unor obligaţii asumate în TCI (cel mai
adesea pentru contracararea riscului de non-plată);
- asigurarea creditelor export/import, ce poate fi asumată de o companie specializată de
asigurări; în unele ţări dezvoltate, una şi aceeaşi instituţie poate garanta şi/sau asigura
creditele acordate pentru export (de exemplu, COFACE, în Franţa).111
Revenind la garanţiile bancare, acestea reprezintă un angajament scris asumat de o bancă
în favoarea unei persoane, denumită beneficiar, de a plăti acesteia o sumă de bani, în cazul în
care o altă persoană, denumită ordonator, în contul căreia se emite garanţia, nu a onorat o
anumită obligaţie asumată printr-un contract faţă de beneficiarul garanţiei 112. Obligaţia garantată
de bancă se poate referi la livrarea de marfă, prestarea de servicii sau efectuarea de plăţi.
Solicitarea unei garanţii bancare presupune plata unui comision, care poate varia de la o ţară la
alta sau de la bancă la bancă; dintre toate formele asiguratorii, garanţia bancară este cea mai
sigură, însă mai scumpă.113
Scrisoarea de garanţie bancară, numită şi angajament de plată (a se vedea Anexa nr. 16)
este un angajament scris asumat de o bancă în favoarea unei persoane, denumită beneficiar, de a
plăti acestuia o suma de bani, în cazul în care o altă persoană, denumită ordonator, în contul
căreia se emite garanţia, nu a onorat o anumită obligaţie asumată printr-un contract faţă de
107
C. Anghelache - Comerţul exterior – Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti,
1999, pag. 77-78
108
109
Despre diverse tipuri de riscuri specifice TCI (de ţară, politic, de preţ) discutăm în Capitolul 8 al lucrării. La acel
moment se prezintă şi specificul/intensitatea acestor riscuri pentru orice operaţiune pe pieţele externe.
110
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 377 şi următoarele
111
Cu privire la asigurarea creditelor internaţionale revenim în ultimul paragraf al prezentului capitol.
112
M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 298-291
113
M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1998
254
beneficiarul garanţiei. Scrisoarea de garanţie bancară relevă un angajament ferm al băncii
emitente, independent de relaţia contractuală dintre exportator şi importator. În momentul în care
constituie garanţia, banca se angajează să efectueze plata la prima cerere, dacă sunt îndeplinite
condiţiile stipulate în garanţie. 114
Cauţiunea este o formă de garanţiecunoscută în dreptul continental (Franţa, Elveţia, etc.):
pe baza de contract, un terţ garant se angajează faţă de creditorul unei obligaţii să execute el
însuşi acea obligaţie dacă debitorul principal nu va fi în măsură să o facă. 115 Cauţiunea este un
angajament auxiliar, care nu poate exista decât pe baza unei datorii principale şi depinde de
aceasta după principiul “accesorium sequitur principale”. Numai neexecutarea vreuneia din
clauzele stipulate în contratul principal poate determina exercitarea cauţiunii.
Garanţiile bancare pot fi emise în două modalităţi116:
- direct, când se emit prin intermediul băncii din ţara exportatorului în favoarea
cumpărătorului străin;
- indirect, când banca din ţara exportatorului instruieşte o bancă străină să stabilească o
garanţie în favoarea cumpărătorului.
O garanţie internaţională presupune în mod obligatoriu intervenţia unei bănci; în cazul
garanţiei directe este vorba de o relaţie stabilită între exportator, bancă şi importator. 117 Astfel,
exportatorul are rolul ordonatorului, banca pe cel de garant, iar importatorul este beneficiarul; în
figura ce urmează se prezintă mecanismul de emitere a unei garanţii directe în relaţia importator-
bancă-exportator.
Figura nr. 7.10. Garanţia directă
Exportator = 3
ordonator
8
Banca
1 2 exportatorului
4
6
Importator = 7
beneficiar
(1) importatorul şi exportatorul negociază un contract de vânzare internaţională;

(2) importatorul solicită o garanţie din partea exportatorului;
(3) exportatorul solicită emiterea unei garanţii din partea băncii sale;
(4) banca exportatorului notifică pe importator în legătură cu constituirea garanţiei;
(5) exportatorul nu îşi execută obligaţiile;
(6) importatorul solicită în scris băncii executarea garanţiei;
(7) banca exportatorului plăteşte importatorului suma garantată;
(8) banca reglează cu exportatorul garanţia.
114
115
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 383
116
G. Legrand, H. Martini, Management des operations de commerce international, Edition Dunod, Paris, 2003
117
pag. 81-83
255
Sursa: Adaptat după M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale, Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pag. 321; Copyright  All rights reserved
Garanţia indirectă este folosită în situaţia în care legislaţia din ţara importatoare impune
ca emiterea garanţiei să fie făcută de o bancă din acea ţară; 118 în cazul acesta, banca
exportatorului devine bancă de contragaranţie şi poate solicita băncii sale corespondente din ţara
importatorului emiterea unei garanţii pe contul şi răspunderea băncii exportatorului; mecanismul
de funcţionare pentru acest tip de garanţie se prezintă în figura nr. 7.11.
Figura nr. 7.11. Garanţia indirectă
2
Exportator = Banca
ordonator 3 ordonatorului
Ţara exportatorului
1 4
Importator = Ţara importatorului Banca

beneficiar beneficiarului
5
(1) contract de vânzare internaţională;

(2) ordin de constituire a garanţiei bancare;
(3) acceptare sau constituirea garanţiei;
(4) contragaranţie solicitată de banca ordonatorului unei bănci din ţara importatorului;
(5) garanţie acceptată de banca din ţara importatorului;
Sursa: adaptat după M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale, Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pag. 323; Copyright  All rights reserved
În comerţul internaţional sunt practicate mai multe tipuri de garanţii: 119

a. Garanţia de participare la licitaţii (engl. bid bond) este necesară în cazul participării
la licitaţii. Ea asigură fermitatea ofertei şi seriozitatea ofertantului, fiind, în acelaşi timp, şi o
condiţie a participării sale la licitaţie. Banca garantă se angajează la plata unei sume în situaţia în
care ofertantul îi retrage oferta înainte de adjudecare sau, câştigând licitaţia, nu mai încheie
contractul sau nu procura o garanţie bancară de buna execuţie, dacă în caietul de sarcini a fost
prevăzut astfel şi contractul a fost încheiat. Valoarea garanţiei este de 1-5% din valoarea ofertei,
iar termenul de valabilitate curge până la semnarea contractului sau furnizarea unei garanţii de
bună execuţie.
b. Garanţia de bună execuţie (engl. performance bond) asigură îndeplinirea obligaţiilor
contractuale de către furnizor; ea are câteva variante: garanţia de bună executare a contractului,
caz în care banca garantează îndeplinirea obligaţiei exportatorului de a livra marfa în
conformitate cu condiţiile din contract; garanţia de bună funcţionare se refera la exporturile
118
G. Legrand, H. Martini - Management des operations de commerce international, Edition Dunod, Paris, 2003
119
T. Georgescu, G. Caraiani - Managementul afacerilor, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, pag. 175; I. Popa – Tehnica
operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008; M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale,
Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
256
complexe; garanţia de bună executare şi funcţionare îmbină variantele de mai sus şi se aplică la
exporturile complexe, construirea de obiective prin cooperare etc.
c. Garanţia de restituire a avansului ( engl. advance payment guarantee) acoperă
obligaţia vânzătorului de a restitui, în caz de neexecutare a contractului, suma/sumele plătite în
avans de către cumpărător. Ea poate să prevadă o reducere a valorii garanţiei proporţională cu
valoarea livrărilor efectuate deja. Garanţia se stinge în momentul executării obiectului
contractului.
d. Garanţia de efectuare a plăţii are ca obiect acoperirea obligaţiei cumpărătorului de a
plăti preţul contractual stabilit pentru mărfurile sau serviciile primite. Garanţia poate avea ca
obiect plata completă a unei livrări de mărfuri sau a unei prestări de servicii. Beneficiarul invocă,
în caz de neplată, garanţia primită, declarând în scris că a furnizat marfa, însă nu a primit plata la
scadenţă.
e. Există, totodată, o gama largă de garanţii speciale, care răspund naturii specifice a
unor tranzacţii comerciale internaţionale sau condiţiilor în care acestea se derulează; printre
acestea se numără: garanţia de realizare a obligaţiei de contrapartidă, garanţia de transfer valutar,
garanţii privind cărţile de credit etc.;
Din punct de vedere al derulării contractelor comerciale internaţionale, garanţia de plată
prezintă o mai mare importanţă. Astfel, garanţia de efectuare a plăţii 120 (payment guarantee) are
ca obiect acoperirea obligaţiei cumpărătorului de a plăti preţul contractual stabilit pentru
mărfurile sau serviciile primite; emiterea acestui tip de garanţie poate viza plata prin diverse
instrumente specifice (viramentul, ordinul de plată, cec etc.); un caz oarecum special este
garantarea plăţii în situaţia în care exportatorul şi importatorul convin ca mecanism de plată
incasso-ul documentar. Schema de derulare a garanţiei de plată la incasso se prezintă după cum
urmează.
Figura nr. 7.12. Garanţia de plată la incasso
Importator –
ordonator de 1
garanţie
4
5
5.1 Exportator –
beneficiarul
2 garanţiei
3
6
Banca 6.1
garantă
(1) contract comercial în cadrul căruia partenerii au convenit la plata la livrare prin incasso garantat printr-o
scrisoare de garanţie bancară emisă în favoarea exportatorului, pentru garantarea plăţii contravalorii
mărfurilor livrate de importator;
(2) importatorul solicită emiterea garanţiei de plată la incasso;
(3) banca garantă emite garanţia în favoarea exportatorului;
La primirea documentelor privitoare la marfă, importatorul le achită:
(4) documente remise spre încasare;
(5) importatorul achită contravaloarea documentelor;
120
C. Anghelache - Comerţul exterior- Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
pag. 83
257
(6) exportatorul returnează garanţia;
Importatorul refuză plata documentelor:
(4) documente remise spre încasare;
(5.1) refuz plată documente;
(6.1) executarea garanţiei şi acoperirea plăţii de banca garantă;
7.7. Asigurarea creditelor internaţionale
Datorită riscurilor ce se manifestă în relaţiile internaţionale se impune şi asigurarea

creditelor de import şi export121. Asigurările financiare diferă de garanţiile bancare prin faptul că
preiau riscurile numai în anumite condiţii (garanţiile bancare implică uzual asumarea unilaterală
a majorităţii obligaţiilor induse de contract)122; în plus, în cazul asigurărilor beneficiarul
asigurării urmează să plătească o primă de asigurare funcţie de valoarea asigurată, perioada de
timp, riscul de ţară, modul de plată, eventuale garanţii din contract etc.123
Asigurarea de credit, ca formă de asigurare financiară, este o asigurare specială al cărui
obiect diferă de celelalte tipuri de asigurări; a apărut datorită faptului că marea majoritate a
tranzacţiilor, mai ales a celor internaţionale, se fac „cu plata amânată”; ea protejează
producătorii/comercianţii în faţa riscului de neplată din partea cumpărătorilor ( fie ca urmare a
deteriorării situaţiei lor financiare, fie a situaţiei din ţara lor ). Această asigurare se poate face fie
pe un singur credit, fie pe cifra de afaceri; poliţa cea mai frecvent folosită este poliţa generală pe
cifra de afaceri.124
Riscurile asigurabile pot fi de natură comercială, legate de situaţia financiară a
cumpărătorului (insolvabilitatea cumpărătorului, imposibilitatea temporară sau definitivă a
cumpărătorului de a plăti bunurile cumpărate, refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile
contractate din motive independente de vânzător) şi de natură politică, legate de „elementele
subiective” din ţara importatorului (exemplu: dificultăţi şi întârzieri în procesul de transfer al
banilor, imposibilitatea de a transfera banii, introducerea unor reglementări privind licenţele de
export/import, război, război civil şi alte evenimente similare, riscurile privind cumpărătorii
publici125 etc.) ; în mod obişnuit, aceste riscuri se asigură doar într-o anumită proporţie, adică 70-
90% din valorile implicate.126
Asigurarea se poate încheia pe diverse etape din derularea unui contract comercial, de
export-import şi anume:127
– în perioada de pre-livrare vânzătorul este protejat faţă de apariţia unor pierderi
având cauze politice între momentul acceptării ofertei şi cel al livrării bunurilor;
– în perioada de post –livrare se acoperă insolvabilitatea cumpărătorului;
– în perioada de depozitare asiguratul este despăgubit în cazul în care mărfurile sunt
confiscate, pierdute sau deteriorate din anumite cauze specificate, înainte de eliberarea lor din
depozit;
– în perioada de tranzitare se acoperă riscul de confiscare sau pierdere a mărfurilor
din motive politice.
121
G. M. Voinea - Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003;
despre riscurile în TCI discutăm separat, pe parcursul capitolului următor, motiv pentru care nu extindem analiza la
momentul de faţă.
122
P. Bran, I. Costică - Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, Curs în format digital;
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
123
124
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări:abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura ALLBECK, Bucureşti,
2000, pag. 415 şi următoarele
125
Cumpărătorii publici sunt entităţi ce nu pot fi declarate în faliment.
126
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008
127
2000, pag. 424
258
În cazul exporturilor pe termen mediu şi lung, care sunt mai expuse riscurilor de neplată
şi riscurilor politice, există o serie de reglementări internaţionale referitoare la asigurare;
conform acordurilor încheiate în cadrul OECD precum şi recomandărilor Uniunii de la Berna 128
în ceea ce priveşte contractele externe pe termen lung este necesar a se respecta următoarele
condiţii:129
– se va plăti sub formă de avans 15% din valoarea contractului astfel: 5% la intrarea în
vigoare a contractului şi 10% la livrare;
– valoarea creditului, care nu poate fi mai mare de 85%, va fi rambursată în tranşe egale
semestriale/semianuale începând , cel mai târziu la 6 luni de la livrare;
– perioada de creditare trebuie corelată cu natura bunurilor şi cu valoarea tranzacţiei.
Suma asigurată nu poate depăşi valoarea bunurilor/serviciilor care fac obiectul
contractului de vânzare-cumpărare la care se pot adăuga, la cererea asiguratului, şi dobânzile
aferente creditului. Franşiza, respectiv partea din despăgubire care va fi suportată de asigurat,
poate fi cuprinsă între 10 % şi 50% în funcţie de aceleaşi elemente care se iau în calcul la
evaluarea riscului (bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului, ţara în care se face exportul etc.)
ceea ce implică un interes crescut din partea asiguratului în recuperarea bunurilor.130
Asigurarea creditelor de export este o practică extrem de uzuală în principalele ţări
dezvoltate, existând instituţii special constituite în acest scop şi/sau în conexiune cu procedurile
de garantare a creditelor pentru export; redăm exemplificativ astfel de instituţii în tabelul ce
urmează:131
Denumire Ţara
Export Credit Quarantee Department (ECGD) Marea Britanie
Companie Francaise d'Assurance pour le Commerce Franţa
Exterieur (COFACE)
HERMES Germania
EXIMBANK România
JEXIBANK Japonia
Sursa: http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Solutii_de_finantare_a_exporturilor_complexe_.htm
http://www.ccir.ro/ccirweb/resources/menuHome/uploads/eximbank_12_ian_2009.pdf; Copyright  All rights
reserved
128
Uniunea de la Berna este o denumire sub care este cunoscută Asociaţia Internaţională a Asigurătorilor de Credite
şi Investiţii fondată în 1934 pe baza Codului civil elveţian. (V. Ciurel, lucrarea cit.)
129
2000, pag. 426
130
2000, pag. 431
131
I. Popa – Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag. 379
259

Tci 7

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tci 7

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 7....................................................................................................................................................

7.1. Abordări conceptuale

7.1.1. Perspective de abordare a finanţării

Finanţarea reprezintă, într-o abordare teoretică, totalitatea

7.1.2. Clasificarea creditelor în comerţul exterior

7.2. Tehnici de finanţare pe termen scurt

7.2.1. Creditele de prefinanţare

Figura nr. 7.1. Mecanismul derulării creditelor de prefinanţare specializate

Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar

7.2.2. Creditele de export

În categoria a ceea ce am denumit generic „credite de export” includem următoarele

 Avansul pe documente de mărfuri

(1) cerere avans în valută;

 Avansul bancar prin cesiunea de creanţe

Figura 7.4. Avansul bancar prin cesiune de creanţe

(1) exportatorul livrează mărfurile; transmite factura; transmite importatorului o trată;

S = V - ( V �Ts �n ) / 360 �100,

În figura ce urmează se prezintă modul de funcţionare a creditului de scont, ca modalitate de

Figura nr. 7.5. Mecanismul creditului de scont

De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, iniţial,

Creditul de accept acordat importatorului

Figura nr. 7.6. Mecanismul derulării creditului de accept

Banca exportatorului Banca comercială

(1) încheierea contractului de import - export în care se convine plata diferată

Costul creditului de accept încorporează taxa scontului şi un comision de acceptare 43;

7.3. Tehnici de finanţare pe termen mediu şi lung

7.3.3. Alte tipuri de credite

7.4. Tehnici speciale de finanţare

Figura nr. 7.7. Mecanismul operaţiunii de forfetare (forfeiting)

Figura nr. 7.8. Mecanismul factoringului clasic

În funcţie de momentul în care se face plata între factor şi aderent, se distinge:

Tabel nr. 7.1. Factoring vs. forfetare

În literatura juridică se arată că internaţionalitatea contractului de factoring este

Figura nr. 7.9. Derularea unei operaţiuni de factoring internaţional

Factor ţara A Factor ţara B Factor ţara C

(1) livrări de bunuri şi/sau servicii efectuate de exportator;

În practica internaţională, factoringul este, aşa cum am arătat deja, un mecanism de

7.5. Finanţarea pe europieţe

Obligaţiunile sunt titluri financiare (valori mobiliare) exprimând drepturile deţinătorului

7.6. Garanţiile bancare

Se poate spune că tranzacţiile comerciale internaţionale (TCI) se caracterizează prin

Figura nr. 7.10. Garanţia directă

(1) importatorul şi exportatorul negociază un contract de vânzare internaţională;

Figura nr. 7.11. Garanţia indirectă

Importator = Ţara importatorului Banca

(1) contract de vânzare internaţională;

În comerţul internaţional sunt practicate mai multe tipuri de garanţii: 119

Figura nr. 7.12. Garanţia de plată la incasso

7.7. Asigurarea creditelor internaţionale

Datorită riscurilor ce se manifestă în relaţiile internaţionale se impune şi asigurarea

S-ar putea să vă placă și