MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA "ŞTEFAN CEL MARE"

Departamentul de dezvoltare profesională și managerială
CATEDRA
,, ȘTIINȚE POLIȚIENEȘTI ȘI SOCIO-UMANE”

“A P R O B”
locotenent-colonel de poliţie
_______Ştefan BELECCIU

LECŢIE DE FOND
TEMA:
„ GENERALITĂŢI PRIVIND LEGISLAŢIA
CONTRAVENŢIONALĂ”

Executor:
Lector-universitar la Catedra
,, Științe polițienești și socio-umane”,
locotenent major de poliţie
____________________Vitalie IONAŞCU

CHIŞINĂU 2013
 PLANUL LECŢIEI:
1. Noţiunea, scopul, sarcinile şi interpretarea legislaţiei contravenţionale. Delimitarea
legislaţiei contravenţionale de legea contravenţională.
2. Structura Codului contravenţional.
3. Noţiunea de aplicare a legii contravenţionale. Aplicarea legii contravenţionale asupra
persoanei şi în spaţiu.
4. Caracterizarea juridică a contravenţiei.

1. Noţiunea, scopul, sarcinile şi interpretarea legislaţiei contravenţionale. Delimitarea

legislaţiei contravenţionale de legea contravenţională.
Legea contravenţională a Republicii Moldova cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi
dispoziţiile generale şi speciale în materie contravenţională, determină faptele ce constituie
contravenţii şi prevede procesul contravenţional şi sancţiunile contravenţionale. În cazurile expres
prevăzute în prezentul cod, dispoziţia articolului din cod poate să conţină o normă de trimitere la un alt
act cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În asemenea cazuri,
exigenţele aplicabile normei legii contravenţionale, inclusiv exigenţa de previzibilitate, sînt aplicabile
şi actului normativ respectiv. Dacă în procesul aplicării unui alt act normativ se constată că prevederile
acestuia contravin principiilor stabilite în prezentul cod, se aplică prevederile prezentului cod.
Scopul legii contravenţionale Scopul legii contravenţionale constă în apărarea drepturilor şi
libertăţilor legitime ale persoanei, apărarea proprietăţii, ordinii publice, a altor valori ocrotite de lege,
în soluţionarea cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea săvîrşirii de noi contravenţii.
În literatura de specialitate se utilizează două noţiuni: „legea contravenţională” şi „legislaţia
contravenţională”
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvîntul „lege”este o normă cu caracter
obligatoriu, stabilită şi apărată de puterea de stat. Aceeaşi sursă prevede că „legislaţie” înseamnă
totalitatea legilor unei ţări sau ale unui domeniu juridic.
Legislaţia contravenţională reprezintă sistemul de acte juridice adoptate sau emise de către
diferiţi subiecţi ai dreptului contravenţional, care contribuie la apariţia, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice concrete în domeniul combaterii contravenţionalităţii.
În acest caz conţinutul termenului „legislaţia contravenţională” ar corespunde cu conţinutul
termenului „sistem al izvoarelor dreptului contravenţional”.
Pornind de la scopul reglementării juridice a procesului de administrare în domeniul combaterii
contravenţionalităţii, legislaţia contravenţională din Republica Moldova ar putea fi împărţită în două
categorii de norme juridice: 1) norme juridice care stabilesc faptele ce constituie contravenţii,
răspunderea contravenţională şi modalitatea aplicării ei; 2) norme juridice ce alcătuiesc cadrul
juridic al activităţii de prevenire şi curmare a contravenţiilor.
În acest caz noţiunea „legislaţie contravenţională” ar include: 1) Codul contravenţional al
Republicii Moldova, care reprezintă unicul act normativ ce stabileşte răspunderea contravenţională şi
procedura contravenţională; 2) alte legi şi acte normative sublegislative, adoptate de organele abilitate,
care formează cadrul juridic al activităţii de prevenire şi curmare a contravenţiilor.
Interpretarea legislaţiei contravenţionale, constituie totalitatea de operaţiuni logico-raţionale
efectuate de un subiect în scopul clarificării sensului exact al normelor de drept contravenţional,
precum şi activitatea de explicare a normelor de drept subiecţilor cărora li se adresează. Interpretarea
legii contravenţionale este determinată de necesitatea aplicării la anumite fapte şi situaţii, diferite de
cele tipice, a normelor contravenţionale, norme care conţin uneori formulări ce nu redau clar voinţa le-
giuitorului, cuvinte cu sens ambiguu ori redactări neglijente. De exemplu, în art. 376 alin. 3 din Codul
contravenţional legislatorul stipulează: „Reţinerea persoanei în cauza contravenţională nu poate depăşi
2
3 ore”. Iar în art. 435 „Durata reţinerii şi condiţiile privării de libertate”, alin. (2), se menţionează că:
„Persoana suspectată de săvîrşirea unei contravenţii pentru care sancţiunea prevede arestul
contravenţional poate fi reţinută pînă la examinarea cauzei contravenţionale, dar nu mai mult decît pe
24 de ore.

2. Structura Codului contravenţional.

Legea contravenţională nominalizată are drept sarcină ocrotirea personalităţii, a drepturilor şi a
intereselor legitime ale persoanelor fizice, a proprietăţii, a ordinii de stat şi a ordinii publice, precum şi
prevenirea şi curmarea contravenţiilor, influenţa asupra cauzelor şi condiţiilor comiterii lor, contri-
buirea la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai a legilor şi a altor acte normative.
Pentru realizarea scopului şi a sarcinilor sale, CC al RM este structurat în: cărţi, titluri, părţi,
capitole şi articole
Cartea întîi. Dreptul material este divizată în două titluri: titlul I – Partea generală şi titlul II –
Partea specială.
Partea generală a cărţii întîi este împărţită în cinci capitole şi conţine: dispoziţii comune cu privire
la legea contravenţională a Republicii Moldova, scopul legii şi acţiunea ei, principiile; noţiunea de
contravenţie şi răspundere contravenţională; cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi
răspunderea contravenţională; sancţiunile contravenţionale şi modalitatea aplicării lor.
Partea specială a cărţii întîi este divizată în cincisprezece capitole, Fiecare dintre ele conţine norme
materiale ale dreptului contravenţional, Fiecare articol (alineatul articolului) al Părţii speciale cuprinde
reguli concrete în domeniul contravenţional (dispoziţia normei juridice), pentru neonorarea cărora este
prevăzută măsura de constrîngere statală pasibilă de aplicare în cazurile şi modul stabilite de lege.
Cartea a doua. Procesul contravenţional este şi ea divizată în două titluri: titlul I – Partea
generală şi titlul II Partea specială.
Partea generală a cărţii a doua conţine: dispoziţii generale cu privire la procesul contravenţional,
principiile procedurii contravenţionale şi de citare; participanţii la procesul contravenţional, drepturile
şi obligaţiile lor; autorităţile competente să soluţioneze cauzele contravenţionale; probele şi măsurile
procesuale de constrîngere.
Partea specială a cărţii a doua este consacrată activităţii procesuale privind: constatarea faptei
contravenţionale şi cercetarea cazului; judecarea cauzei contravenţionle în instanţă; căile de atac al
deciziei emise; trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti, problemele ce urmează a fi
soluţionate la executarea sancţiunii contravenţionale.

3. Noţiunea de aplicare a legii contravenţionale. Aplicarea legii contravenţionale asupra

persoanei şi în spaţiu.
Aplicarea actelor normative contravenţionale este sarcina de bază a activităţii organelor executive
şi judecătoreşti abilitate în acest domeniu. Aplicarea dreptului, în linii generale, este activitatea
organizatorică publică, realizată în forme speciale, de organele publice competente pentru implemen-
tarea normelor de drept privind cazuri sociale concrete. Aplicarea legii contravenţionale demarează
odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că din acest moment este obligatorie şi, în ceea ce-i priveşte pe
destinatarii care s-au conformat, ea are eficienţă activă. În privinţa celorlalţi destinatari, care nu s-au
conformat preceptelor legii, eficienţa este reactivă.
Aplicarea legii contravenţionale este respectarea de către toţi subiecţii dreptului contravenţional a
normelor juridice contravenţionale, fie prin conformare, fie prin constrîngere statală.
Elementele ce constituie conţinutul de aplicare a legii contravenţionale sînt: spaţiul, timpul,
persoanele şi faptele. Spaţiul şi timpul reprezintă elemente constitutive de bază ale noţiunii de aplicare

3
a legii contravenţionale, în cadrul cărora vor fi cercetate şi ultimele două elemente (persoanele şi
faptele lor).
Aplicarea legislaţiei contravenţionale în timp
Acţiunea legii contravenţionale este determinată de două momente:
– intrarea în vigoare (data cînd începe acţiunea normei juridice);
– ieşirea din vigoare (data cînd încetează acţiunea ei).
Intrarea în vigoare – legea intră în vigoare la data publicării ei sau la data prevăzută expres în
textul legii.
Intrarea în vigoare a legii la data publicării
Art. 76 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 1 din Legea privind modul de publicare şi
intrare în vigoare a actelor oficiale prevăd că legile se publică în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
Intrarea în vigoare a legii la data prevăzută în textul actului normativ. Legea contravenţională
poate intra în vigoare şi la data indicată în ea. Însă data intrării în vigoare, în toate cazurile, trebuie să
fie ulterioară datei pu- blicării, deoarece nici o lege nu poate avea putere juridică înainte de a fi
publicată.
Ieşirea din vigoare a legii contravenţionale
Legea privind actele legislative prevede că acţiunea actului legislativ încetează dacă acesta: este
abrogat; este declarat nul prin hotărîrea definitivă a instanţei competente; a ajuns la termen; este
consumat; a devenit caduc.
Încetarea aplicării legii contravenţionale prin abrogare
Prin abrogare se înţelege desfiinţarea unui act normativ pentru viitor. Abrogarea poate fi expresă
sau tacită, totală sau parţială. Abrogarea expresă poate fi:
Abrogare expresă directă, ce apare în cazul în care noul act normativ nominalizează expres actul
normativ sau dispoziţiile din actul normativ care se abrogă.
Abrogare expresă indirectă, care apare atunci cînd noul act normativ se limitează la menţiunea că
dispoziţiile anterioare contrare se abrogă, fără a le nominaliza în mod direct.
Abrogarea tacită apare atunci cînd noua lege nu abrogă în mod expres actul normativ sau
dispoziţiile lui, dar conţine în textul său dispoziţii incompatibile cu prevederile unei legi mai vechi,
astfel fiind aplicat principiul: legea mai nouă abrogă legea mai veche.
Legea temporară este emisă pentru o anumită situaţie provizorie (de exemplu, pentru starea
excepţională). Odată cu încetarea stării excepţionale ea îşi pierde orice efect. Legea cu termen se
elaborează în cazurile în care se poate prevedea cu precizie timpul necesar aplicării ei.
Încetarea aplicării legii contravenţionale prin ajungerea la termen. Regula generală privind
termenul de aplicare a legii constă în aceea că legea are putere juridică pe un termen nelimitat, dacă
ea nu prevede altfel. Pe lîngă legi cu termen nelimitat, există legi temporare şi legi cu termen.
Norma juridică contravenţională acţionează numai în prezent şi în viitor. Astfel, un principiu
fundamental al acţiunii normelor juridice în timp este principiul neretroactivităţii lor şi principiul
aplicării imediate a legii noi
principiul neretroactivităţii stabileşte regula conform căreia legea este incidentă, se aplică tuturor
faptelor în timpul în care se află în vigoare
Principiul aplicării imediate a legii contravenţionale noi presupune că legea nouă se va aplica
tuturor raporturilor juridice contravenţionale care apar după intrarea ei în vigoare. Principiul aplicării
imediate a legii noi face să înceteze aplicarea legii vechi.
Cu toate acestea, cele două principii generale de aplicare a legii contravenţionale în timp cunosc şi
excepţii:

4
 a) retroactivitatea legii contravenţionale noi;
b) supravieţuirea legii vechi.
Retroactivitatea legii contravenţionale noi
este o excepţie a principiului neretroactivităţii legii, prin aceasta înţelegîndu-se aplicarea legii con-
travenţionale noi la situaţiile juridice anterioare intrării ei în vigoare.
legea contravenţională poate avea efect retroactiv în următoarele cazuri
1) cînd atenuează sau anulează răspunderea pentru contravenţiile comise;
2) cînd legea nouă indică retroactivitatea sa;
3) în cazul legii interpretative, care explică sensul unor legi anterioare, producînd efecte de la data
intrării în vigoare a legilor pe care le interpretează şi cu care fac corp comun.
Supravieţuirea legii vechi (ultraactivitatea) înseamnă aplicarea acesteia şi după intrarea în
vigoare a legii noi, asupra unor situaţii stipulate în ultima.
Din cele menţionate concluzionăm că esenţa principiului aplicării legii contravenţionale în timp
constă în aceea că în toate cazurile se aplică legea contravenţională mai blîndă, care uşurează starea de
drept a persoanei trase la răspundere contravenţională.
Aplicarea legislaţiei contravenţionale în spaţiu
Legea contravenţională este aplicabilă pe teritoriul statului sau al organului deliberativ local în
limitele căruia îşi exercită suveranitatea statul ori pe teritoriul de competenţă al organului deliberativ
local care a elaborat-o, deoarece ea exprimă voinţa lor publică.
Principiul teritorialităţii (aplicarea legii contravenţionale în spaţiu) determină activitatea de
traducere în viaţă a prescripţiilor normelor contravenţionale în raport cu locul comiterii faptei
antisociale.
Acţiunea legii contravenţionale asupra persoanei în raport cu spaţiul săvîrşirii faptei este expres
pravăzută în art. 4 din Codul contravenţional, care stipulează:
Contravenţia săvîrsită pe teritoriul Republicii Moldova se sancţionează în conformitate cu
prezentul cod.
Contravenţia săvîrşită în afara teritoriului Republicii Moldova de un cetăţean al ei sau de un
apatrid care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova se sancţionează în conformitate cu prezentul
cod dacă fapta este prevăzută şi de legea ţării în care a fost săvîrşită, iar persoana nu a fost trasă la
răspundere în acea ţară.
Nu pot fi supuşi răspunderii contravenţionale reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau alte
persoane care, nu cad sub incidenţa jurisdicţiei contravenţionale a Republicii Moldova sau în cazul
cărora este înlăturată răspunderea contravenţională.
Contravenţia săvîrşită în apele teritoriale sau în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră
săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova.
În temeiul prezentului cod se sancţionează contravenţiile săvîrşite la bordul unei nave militare
maritime sau aeriene aparţinînd Republicii Moldova, indiferent de locul aflării navei. s.a.

3. Caracterizarea juridică a contravenţiei

a. Contravenţia ca unic temei al răspunderii contravenţionale
După cum este cunoscut, orice societate există şi evoluează pe baza unor legi, norme şi reguli care
formează, în întregul lor, un sistem normativ ce reglementează raporturile sociale ce iau naştere între
indivizi, ca persoane fizice, sau între aceştia şi diverse organisme sociale sau persoane juridice.
În cadrul acestui sistem normativ, ce guvernează societatea, un rol important îl au normele juridice
care impun membrilor societăţii un anumit comportament în raporturile ce le stabilesc cu semeni sau
cu organisme sociale, şi a căror încălcare, în raport cu caracterul şi natura acesteia, atrage după sine

5
răspunderi şi sancţiuni disciplinare, contravenţionale, materiale, civile, administrative sau penale.
Acest lucru se întâmplă deoarece fiecare faptă care încalcă regulile de conduită statornicite în
societate, apărate prin norme de drept, prezintă un anumit grad de pericol social pentru buna
funcţionare a raporturilor sociale.
În consecinţă societatea este în drept să se apere şi să ia măsuri, prin organele de stat specializate,
faţă de orice persoană care încalcă legea şi normele de convieţuire socială. Rezultă că orice încălcare a
normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei care a săvârşit-o, iar această răspundere
diferă în funcţie de natura normei încălcate şi a pericolului social al faptei.
Această răspundere juridică decurge în mod obiectiv, din săvârşirea unei fapte ilicite care naşte
dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de actul normativ încălcat şi obligaţia făptuitorului de
a suporta consecinţele juridice ale faptei comise.
Fiecare încălcare a normelor juridice pune în pericol sau lezează o anumită valoare socială, aduce
atingerea unor relaţii sociale sau interese ocrotite de ele. În funcţie de pericolul social al acestor
încălcări şi de natura relaţiilor şi intereselor lezate, faptele ilicite se clasifică în : infracţiuni,
contravenţii, abateri administrative şi abateri disciplinare.
Aspectele caracteristice contravenţiei:
• Material – deoarece este o manifestare exterioară a persoanei, aptă să producă modificări în
realitatea obiectivă;
• Social – deoarece este o activitate periculoasă pentru valorile sociale şi generează raporturi de
conflict între subiectele acestor rapoarte;
• Moral-politic – deoarece dă expresie atitudinii etice şi civice a persoanei faţă de valorile social-
juridice;
• Juridic – deoarece reprezintă o neglijare a obligaţiei de conformare cuprinse în norma ce
stabileşte şi sancţionează contravenţia, încălcare ce produce efecte juridice.
Prin urmare, concluzionând cele expuse mai sus, cel mai simplu putem defini contravenţia
ca fiind fapta ilicită generatoare de răspundere contravenţională.
Însă ştiinţa dreptului contravenţional se ocupă numai de una dintre laturile fenomenului
contravenţiei, de aspectul juridic, care întruneşte un ansamblu de norme juridice ce reglementează
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o faptă socială pentru a fi considerată contravenţie.
Orice abatere de regulile de conduită protejate prin normele juridice penale, administrative,
contravenţionale etc. reprezintă o fapta antisocială. Raporturile juridice apărute ca urmare a acestor
abateri sânt specifice unei anumite ramuri a dreptului.
Contravenţia ca faptă antisocială ilicită, este înrudită cu alte forme de abatere antisocială:
infracţiunea, delictul administrativ, delictul disciplinar etc., dar în acelaşi timp, dispune de trăsături
distincte.
Delimitarea contravenţiei de infracţiune:
 După gradul de pericol social – gradul de pericol social al contravenţiei este mai redus, iar
urmările sale mai restrânse, neafectând valori sociale importante aşa cum există în cazul infracţiunii;
 După modul de reglementare juridică – contravenţiile sunt prevăzute şi sancţionate de legi şi de
alte acte normative adoptate de Parlament, Guvern şi organele autoadministrării publice locale, pe
când infracţiunile sunt consacrate numai de legea penală;
 După gradul de sancţionare –sancţiunile contravenţionale sunt mai blânde (uşoare) decât
pedepsele penale;
 După competenţa de examinare şi aplicare a sancţiunilor corespunzătoare – sancţionarea
contravenţională poate fi aplicată de către agentul constatator, instanţele judecătoreşti şi de alte organe

6
ale administraţiei de stat conform unei proceduri simplificate, pe când sancţiunile penale sunt aplicate
în exclusivitate de către instanţele judecătoreşti.
Delimitarea contravenţiei de abaterea administrativă. Abaterea administrativă este orice faptă
care încalcă normele de drept administrativ, sau faptele manifestate prin ne îndeplinirea obligaţiilor de
executare ce decurg din actele administrative. Contravenţia este o formă mai gravă a abaterilor
administrative care generează atingerea unor valori sociale aflate dincolo de sfera dreptului
administrativ.;
Delimitarea contravenţiei de abaterea disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă ce ţine de
disciplina muncii şi constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către un salariat, faptă
prin care a fost încălcat regulamentul intern de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor
(vezi art. 201 Codul Muncii al RM).
 După gradul de pericol social – gradul de pericol social al abaterii disciplinare este mai redus,
iar urmările sale mai neînsemnate, neafectând valori sociale generale aşa cum există în cazul
contravenţiei;
 După subiectul comiterii faptei – subiect al contravenţiei poate fi orice persoană, iar în cazul
abaterii disciplinare, numai angajatul instituţiei corespunzătoare;
 După modul şi gradul de sancţionare – contravenţia este combătută prin măsuri de constrângere
mai aspre, ce au un caracter de sancţiune contravenţională prevăzute de legislaţia contravenţională, pe
când abaterile disciplinare sunt sancţionate prin măsuri administrative mai uşoare, prevăzute de
regulamentele de ordine interioară sau Codul muncii.
 După competenţa de constatare şi aplicare a sancţiunii – contravenţia este constatată şi
sancţionată de către organele împuternicite ale statului, iar abaterea disciplinară este constatată şi
sancţionată de administraţia instituţiei (angajator) în care persoana supusă sancţionării este salariat
(angajat);

b. Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale contravenţiei

Un factor deosebit de important în dezvoltarea legislaţiei contravenţionale şi a ştiinţei dreptului
contravenţional este formularea definiţiei de contravenţie, care conţine elementele principale de
clasificare a acestei fapte sociale.
Definirea faptelor contravenţionale în CCA al RM, adoptat la 29.03.1985 şi codificarea acestora
au uşurat într-o mare măsură atât constatarea acestor fenomene, cât şi procedura de aplicare a
sancţiunilor faţă de făptuitor.
Redacţia iniţială a art. 9 CCA al RM avea următorul conţinut: „Contravenţie (abatere)
administrativă se consideră acţiunea sau inacţiunea ilicită, culpabilă (premeditată sau
imprudentă) ce atentează la ordinea publică sau de stat, la proprietate, la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, la modul stabilit de administrare, pentru care legislaţia prevede răspundere
administrativă".
Ulterior, în urma unor modificări operate în legea contravenţională a apărut o nouă definiţie,
prevăzută la art. 10 CC al RM, şi anume „contravenţia este fapta – acţiunea sau inacţiunea –
ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie, care
atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de
sancţiune contravenţională”
Definiţiile citate anterior ne permite să constatăm că elementele sau trăsăturile ce
caracterizează contravenţia se referă la:

7
 1. Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul real al răspunderii
contravenţionale şi se manifestă prin aceea că este o faptă social-periculoasă, însă cu un pericol mai redus
decât infracţiunea.
Prin faptă contravenţională se înţelege manifestarea exterioară comportamentului unei persoane sub formă
de acţiune sau inacţiune social periculoasă.
Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă norma prohibitivă ce interzice o anumită
activitate. De exemplu, acţiunea de consumare a mijloacelor narcotice sau psihotrope fără prescripţia
medicului.
Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, prin care nu se îndeplineşte o obligaţiune impusă de legea
contravenţională. Astfel, refuzul de a se prezenta în faţa organelor de ocrotire a drepturilor constituie.
Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-contravenţională prin capacitatea lor reală de a
produce o urmare antisocială negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale sau în crearea unui
pericol în acest sens.
Referindu-se la una dintre trăsăturile de bază ale contravenţiei, savantul român M. Preda,
menţionează: „Pericolul social al faptei este una din trăsăturile esenţiale ale contravenţiei. Acest grad de
pericol social este stabilit de lege prin comparaţie cu cel al infracţiunii, în sensul că acesta trebuie să aibă un
pericol social mai redus decât cel al infracţiunii. Pentru a aprecia gradul concret de pericol social al unei
fapte şi a o considera drept contravenţie, ne putem servi de aceleaşi elemente ca şi în cazul infracţiunii.
Caracterul şi gradul pericolului social al faptei contravenţionale reprezintă elementul ei material şi
dezvăluie esenţa socială a acesteia de a cauza o daună valorilor apărate de legea contravenţională sau de a crea
un pericol în acest sens. Elementul material al contravenţiei este criteriul principal de deosebire a contravenţiei
de alte acte delictuoase: infracţiune, abatere administrativă sau abatere disciplinară şi determină gradul ei de
pericol social.
2. Ilicitul este o altă trăsătură importantă caracteristică contravenţiei. Întrucât faptele contravenţionale
produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător şi sânt interzise prin
acte juridice.
Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să constituie o contravenţie, ea trebuie să fie
prevăzută de legea contravenţională.
Între caracterul şi gradul pericolului social al faptei şi prevederea faptei în legea contravenţională există o
strânsă legătură. Legea contravenţională nu creează caracterul şi gradul pericolului social al faptei, ci le
recunoaşte. Ele (caracterul şi gradul pericolului social al faptei) impun prevederea faptei în legea contravenţională
drept contravenţie atunci când pericolul acesteia a crescut în comparaţie cu fapta socială ce constituia o abatere
disciplinară sau administrativă şi dimpotrivă - când pericolul faptei a scăzut în comparaţie cu infracţiunea.
Contravenţionalizarea şi decontravenţionalizarea faptei sociale concrete ţin de competenţa legiuitorului.
O dată cu prevederea faptei în legea contravenţională, ea obţine o formă juridică, devine o categorie
contravenţională cu toate consecinţele ce decurg din acest statut al ei.
3. Culpabilitatea reprezintă o altă trăsătură caracteristică a contravenţiei. Simpla constatare a
prevederii faptei social-periculoase în legea contravenţională nu este suficientă pentru calificarea acesteia
drept contravenţie. O asemenea calificarea poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu
vinovăţie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă
a persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvârşite cu
vinovăţie.
În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie, în stare de iresponsabilitate, în condiţiile extremei
necesităţi sau legitimei apărări şi în alte cazuri, nu poate fi vorba de o contravenţie.
Contravenţia, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane
exteriorizată în cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul voinţei şi raţiunii, în condiţiile în

8
care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită negativă în raport cu ordinea de drept.
Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca realitate obiectivă, fundamentează şi vinovăţia subiectului care
comite acţiunea respectivă.
Ilicitul contravenţional, menţionează specialistul în domeniu A. Iorgovan, poate să constea dintr-o acţiune
sau dintr-o inacţiune sau din fapte comisiv-omisive, legate indisolubil de o anumită atitudine psihică a
autorului acestor fapte faţă de consecinţele lor negative.
Fiind supus modificărilor şi completărilor ulterioare, art. 9 al CCA, defineşte contravenţia ca o faptă
(acţiune sau inacţiune) ilicită ce atentează la personalitate, la drepturile şi la interesele legitime ale
persoanelor fizice şi juridice, la proprietate, la orânduirea de stat şi la ordinea publică etc., pentru care
legislaţia prevede răspundere administrativă.
Faptul că legiuitorul, în noua formulare dată definiţiei de contravenţie, omite termenul de „culpabilă
(premeditată sau imprudentă)", spre deosebire de redacţia iniţială care conţinea acest termen - e greu de
înţeles.
Paradoxală pare a fi lipsa în definiţia noţiunii de contravenţie dată de art. 9 CCA a elementului culpabilităţii
şi prin faptul că următoarele articole (10 şi 11) consacră formele vinovăţiei, formularea lor fiind preluată din
doctrina şi legislaţia penală. Descrierea formelor de vinovăţie lasă de presupus că este necesară prezenţa acestei
trăsături la constatarea contravenţiei. Credem că omiterea în definiţie a trăsăturii de culpabilitate diminuează
considerabil valoarea juridică a acestei definiţii, indiferent dacă această omisiune este datorată unei greşeli
tehnice sau de concepţie. Această eroare poate da naştere unor concepţii şi teorii inutile în ştiinţa dreptului
contravenţional.
4. Prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta dată.
Contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic contravenţional. În partea specială a CCA sancţiunile
tuturor normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale posibile aplicate. Numai prin
stabilirea pedepselor pentru săvârşirea contravenţiilor legea contravenţională îşi realizează sarcinile prevăzute
de art. 1 CCA - de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi
juridice, proprietatea, orânduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi curma
contravenţiile, de a lichida consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai
a legilor.
Din cele arătate mai sus putem conchide următoarele: contravenţia este fapta (acţiunea sau inacţiunea)
ilicită, de un pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile
sociale ocrotite de normele contravenţionale materiale şi pentru a cărei comitere este prevăzută de lege
pedeapsa contravenţională.

c. Elementele constitutive ale contravenţiei

Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei, cercetate în paragraful anterior, indică criteriile generale de
diferenţiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic (infracţiuni sau abateri), dar ele nu pot servi la deosebirea
faptelor ilicite, la cunoaşterea particularităţilor şi elementelor ce compun contravenţia.
De aceea este necesar ca fapta contravenţională să fie analizată şi sub raportul conţinutului, prin care se
înţelege totalitatea elementelor stabilite prin norme de drept contravenţional, de a căror existenţă depinde
calificarea juridică a faptei ilicite în calitate de contravenţie. Fapta contravenţională este un fenomen al
realităţii înconjurătoare, iar conţinutul ei îl constituie construcţia logică şi noţiunea juridică a acestei fapte,
care exprimă însuşirile şi caracteristicile esenţiale ale acestui fenomen real ca raport antisocial.
Conţinutul contravenţiei este prevăzut în norma incriminatoare şi poate fi definit ca o totalitate de
condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenţional.

9
 Deci, prin conţinutul faptei contravenţionale se înţelege ansamblul de elemente şi trăsături
caracteristice şi definite în însăşi norma de drept, care stabileşte sancţiunea sau o altă normă la care se
face trimitere pentru a constata şi sancţiona fapta contravenţională.
În ştiinţa dreptului se face distincţie între conţinutul juridic - care cuprinde condiţia privind existenţa
faptei sancţionate de lege sau care îi determină gravitatea şi conţinutul constitutiv ce cuprinde totalitatea
condiţiilor necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le realizează făptuitorul. Conţinutul, fiind dat
întotdeauna în norma incriminatoare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al contravenţiei.
Analizând contravenţia, distingem, ca şi la infracţiune, anumite aspecte obiective şi subiective care se
concretizează prin prezenţa la fiecare faptă aparte a patru elemente constitutive: obiectul şi latura
obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Ele trebuie să existe cumulativ la fiecare contravenţie, lipsa
oricăreia dintre ele ducând la inexistenţa faptei ilicite şi, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere
a făptuitorului.
1. Obiectul contravenţiei constituie valorile şi relaţiile sociale ocrotite de legea contravenţională, care sânt
vătămate sau lezate prin comiterea unei fapte concrete. Obiectul reflectă acele valori şi relaţii sociale la care a
atentat subiectul.
Obiectul contravenţiei are diverse forme: obiectul juridic şi obiectul material.
Obiectul juridic, la rândul său, se divizează în: obiect general, obiect generic, obiect nemijlocit
(specific) şi obiect complex.
Obiectul juridic general reprezintă totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul contravenţional,
care sânt prevăzute în CC al RM.
Obiectul generic este valoarea socială protejată de mai multe norme contravenţionale. Obiectul
generic este folosit de către legiuitor în calitate de criteriu de grupare a normelor materiale din partea
specială a CC în capitole.
Obiectul juridic nemijlocit este acea categorie de obiect al contravenţiei care constă în valoarea socială
ocrotită de o anumită normă contravenţională şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic
nemijlocit (specific) este subordonat celui generic, deoarece, corelaţia între cele două categorii este una de
tip specie - gen. Orice contravenţie vatămă atât obiectul juridic nemijlocit (specific) cât şi pe cel generic. În
unele cazuri obiectul nemijlocit (specific) coincide cu cel generic.
Întru calificarea juridică corectă a faptei sociale o importanţă deosebită îi revine anume obiectului
nemijlocit (specific).
Obiectul juridic complex. Majoritatea contravenţiilor au un singur obiect juridic nemijlocit, cu excepţia
contravenţiilor complexe care au două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex
este acea specie de obiect al contravenţiei ce cuprinde două sau mai multe obiecte juridice nemijlocite
(specifice) reunite. Dintre ele unul este principal, iar celelalte sânt secundare. De exemplu, acostarea
jignitoare a cetăţeanului într-un loc public are ca obiect nemijlocit (specific) principal - cinstea şi
demnitatea persoanei concrete, obiect nemijlocit secundar - ordinea publică (care în cazul de faţă coincide
cu obiectul generic).
Obiectul material al contravenţiei. Dacă obiectul juridic al contravenţiei este valoarea socială şi relaţiile
generate de aceasta, apoi obiectul material al contravenţiei este entitatea fizică împotriva căreia este orientat
elementul material al contravenţiei. De exemplu, la contravenţia de eschivare de la repararea unei pagube
materiale, pricinuite prin contravenţie întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, obiectul material îl va
constitui paguba materială exprimată în valori materiale concrete.
2. Latura obiectivă indică conţinutul şi modalitatea atentării subiectului asupra obiectului. Ea
constituie acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare a consecinţelor socialmente periculoase sau care
ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime şi care este considerată ca ilicită în legea
contravenţională.

10
 Deci, părţile componente ale laturii obiective sânt: elementul material, rezultatul periculos, raportul
de cauzalitate şi unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări.
Elementul material este fapta ca pericol social ce se manifestă prin acţiune sau inacţiune.
Rezultatul social periculos este lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei prin
comiterea unei fapte cu pericol social şi se manifestă prin vătămarea efectivă sau prin stare de pericol.
Raportul de cauzalitate este legătura de cauză şi efect între faptă şi rezultatul social periculos al
acesteia.
Locul, timpul, modul şi împrejurările în care se comit unele contravenţii poartă un caracter facultativ
şi sânt întotdeauna premergătoare executării elementului material.
Aceste condiţii au un rol important atât pentru calificarea juridică a contravenţiei concrete, cât şi pentru
constatarea cauzelor şi condiţiilor abaterilor contravenţionale în general, fără a căror conştientizare e imposibilă
administrarea eficace în ceea ce priveşte comiterea unei contravenţii.
De exemplu, consumul de băuturi alcoolice în locurile publice şi apariţia în stare de ebrietate în locurile
publice – este condiţionată de săvârşirea ei în loc public; încălcarea cerinţelor regimului stării excepţionale este
condiţionată de regimul stării excepţionale; încălcarea termenelor de înregistrare (reânregistrare) a armelor
individuale este condiţionată de timp etc.
3. Subiecţii contravenţiei. Contravenţia, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane, care a
încălcat obligaţia de conformare. Cu excepţia minorilor sub 18 ani şi a iresponsabililor permanenţi, toţi membrii
societăţii sânt susceptibili de a săvârşi contravenţii având calitatea de subiecţi activi ai contravenţiei. Pe de altă
parte, toţi subiecţii de drept contravenţional sânt titulari de valori sociale care pot fi vătămate prin
contravenţii, astfel aceştia devenind subiecţii pasivi. Aşadar, fie activi, fie pasivi, toţi subiecţii de drept
contravenţional pot fi antrenaţi în săvârşirea unei contravenţii.
Subiecţii contravenţiei sânt persoanele trase la răspundere contravenţională (delincvenţii) - subiectul activ şi
victima - subiect pasiv. Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept
contravenţional, deoarece aceasta constituie genul proxim al speciei subiect al contravenţiei.
Este subiect activ al contravenţiei persoana fizică care săvârşeşte faptă prevăzută de legea
contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci, este contravenient
persoana fizică care participă la săvârşirea unei contravenţii în calitate de autor, instigator sau complice,
dacă această faptă este consumată.
Contravenientul (subiect activ al contravenţiei) nu se confundă cu „făptuitorul”, deoarece calitatea de
făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de legea contravenţională, care poate sau
nu să fie contravenţie. Nu orice făptuitor devine contravenient, numai în cazul dacă fapta pe care a comis-o
făptuitorul realizează toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă a contravenţiei.
Deosebim subiect activ general şi subiect activ special.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect activ general al unei contravenţii ea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă vârsta de 18 ani împliniţi.
b) să fie responsabilă, adică să fie în deplinătatea capacităţilor mintale, să poată înţelege şi judeca
caracterul faptelor sale, prevăzând în acelaşi timp consecinţele lor. Responsabilitatea este o condiţie a
subiectului activ al contravenţiei fiind categoria psihologică ce vizează capacitatea psiho-fizică a omului
de a realiza semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi a consecinţelor acestora, asupra cărora el are
control;
c) să dispună de libertatea de voinţă şi acţiune, adică să nu fie constrâns (fizic sau psihic) de către o altă
persoană să comită contravenţia, deci să-şi poată determina şi dirija liber voinţa şi acţiunea sa.
Subiectul activ special al contravenţiei, în afara condiţiilor obligatorii pentru subiectul activ general,
trebuie să mai întrunească o condiţie suplimentară, să aibă o anumită calitate (să fie persoană cu funcţie de

11
răspundere ), să aibă statut de militar, să dispună de statut de persoană sancţionată, să fie posesor de
permis de conducere auto, al permisului de armă individuală etc).
Subiect pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorilor sociale vătămate
prin contravenţie. Subiectul pasiv al contravenţiei este victima acesteia sau persoana vătămată. Spre
deosebire de contravenient, victima nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie generală decât aceea de a i
se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin contravenţie.
4. Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al contravenţiei se referă la atitudinea
psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei. Elementul principal al laturii
subiective este vinovăţia şi formele ei. În cazul unor contravenţii, pentru completarea laturii subiective, în
textele de incriminare a acestora sânt prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop şi la motiv.
Prin scop al contravenţiei se înţelege obiectul urmărit de contravenient, prin săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii ce constituie elementul material al contravenţiei.
Prin motiv al contravenţiei se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia contravenţională şi, pe cale de
consecinţă, punerea în executare a deciziei.
Componenţa contravenţiei (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) reprezintă baza
juridică pentru calificarea faptei antisociale concrete, încadrarea ei în condiţiile articolului (părţii lui)
concret din CC.
Fără vinovăţie nu există componenţa contravenţiei, deci lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea
pedepsei contravenţionale.
Forma vinovăţiei: comiterea premeditată a contravenţiei, sau comiterea contravenţiei din imprudenţă
contribuie la realizarea principiului individualizării pedepsei contravenţionale.

12