Ipostaze feminine medievale în spaţiul românesc

Dacă în preistorie raritatea reprezentărilor masculine în arta plastică, comparativ

cu cele feminine, par să sugereze o subordonare a bărbatului în raport cu femeia, în epoca
medievală criteriile valorice sunt altele, fiind mai puţin favorabile femeii, care devine
prin excelenţă o fiinţă dependentă şi asistată social. Imaginea, locul atribuit ei în ierarhia
socială şi felul cum a fost percepută în epocă sunt evident reliefate în diverse acte
oficiale, foi de zestre, testamente, coduri de legi şi alte documente.
În spaţiul românesc al Evului Mediu viaţa citadină era puţin răspândită,
dezvoltarea târgurilor şi oraşelor fiind frânată de consecinţele dezastruoase ale dominaţiei
otomane. Agricultura şi creşterea animalelor erau îndeletniciri practicate şi de o mare
parte a orăşenilor, fenomen ce l-a determinat pe marele istoric Vasile Pârvan să afirme că
“românii au fost întotdeauna un popor de ţărani”.
Într-o societate rurală chinuită, marcată de decăderea ţărănimii libere şi aservirea
ei, în care principala grijă a bărbatului era de a asigura mijloacele materiale necesare
traiului familiei sale şi achitarea dăjdiilor către stăpânire, statutul social al femeii era
tributar unei paradigme bazată pe cutume, unele dintre acestea bucurându-se de girul
Bisericii.
Dispoziţiile privitoare la unele fapte şi relaţii din viaţa socială a femeii, felul cum
era percepută de colectivitate în raport cu locurile pe care le frecventa şi împrejurările în
care erau aplicate sancţiunile în urma încălcării prevederilor sunt cuprinse şi amănunţit
descrise în legislaţia timpului precum pravila munteană, “Îndreptarea Legii”, apărută în
1652, în vremea domnitorului Matei Basarab sau “Cartea românească de învăţătură”
tiparită sub îngrijirea contemporanului său moldovean, Vasile Lupu, în anul 1646.
Exclusă din viaţa publică, femeia vremii îşi desfăşura existenţa în limitele
spaţiului domestic. Considerată drept o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi intelectual,
având în vedere “neputinţa şi slăbiciunea firii” şi faptul că “iaşte mai proastă şi mai
leasne spre cădere decît bărbatul”, femeia era supusă autorităţii bărbaţilor din familie,
reprezentaţi în diferite stadii de-a lungul vieţii de tată, frate şi soţ. Pentru o femeie era
imposibil să tindă către un scop propriu sau să aibă aspiraţii personale. Acestea erau
drepturi de care se bucurau în exclusivitate bărbaţii.
Din tinereţe, fetele erau ţintuite în casa părintească, dorindu-se păstrarea lor
neprihănite şi virtuoase prin apărarea bunelor moravuri împotriva păcatelor. Când o fată
depăşea pragul admis al intimitaţii într-o relaţie înainte de căsătorie, onoarea acesteia era
definitiv compromisă, stigmatul păcatului aproape lipsind-o de posibilitatea întemeierii
unei familii.
În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai
degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia ajungea apoi
în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta, considerat capul
familiei, femeia era “deposedată” de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept
deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina
în nicio circumstanţă. Potrivit pravilelor, chiar din vini minore ale soţiei, ca de exemplu:
“de va mearge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei” sau de
intra, fără încuviinţarea soţului în “casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei”, în caz de
despărţire soţul îi putea dobândi cu uşurinţă zestrea.
 Cum la căsătorie fecioria fetelor era o valoare de netăgăduit oferită soţului şi
familiei lui, pe parcurs, probitatea moralei matrimoniale şi bunul renume al femeii
măritate, reprezentau condiţii fundamentale pentru respectarea cinstei familiei şi a
reputaţiei bărbatului.
Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor
ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul. Întreg comportamentul acesteia, de la obiceiul
de a nu trece drumul tăind calea unui bărbat, până la locul ocupat la masă, corespundea
unei anumite orânduieli doveditoare a cinstei, respectului şi atenţiei acordată bărbatului,
precum şi a faptului ca soţul îi era superior şi stăpân.
De cealaltă parte, bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept
de viaţă şi de moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească “permitea” uciderea
femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude
“ce să sue sau de cealea ce se pogoară pînă a doa spiţă”. Plecând de la această
concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor
asupra soţiei sale. De cădea în vină uşoara faţă de el, legea îi recomanda soţului să o bată
“cu blindeaţe”, doar “cu pumnul sau cu palma”, paradoxal însa, “cît de mult şi cît de
des”. “Iară de va fi vina mare”, “de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va
găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui” bătaia chiar cu “vrăjmăşie” era întemeiată şi
acceptată prin acelaşi cod de legi.
Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât când o bătea “cu toiagul”, mai ales
dacă “se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va
lovi cu lemnul în obraz sau în cap”.
În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de asemenea “să-ş pue muiarea
în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă”; iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ
înăuntrul casei lui, glava în care se menţiona “de va ucide pre dînsa şi pre curvariu,
acela nu se pedepseaşte adevărat”, îl absolvea practic de orice incriminare. Toate acestea
demonstrează cum atitudinea legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura
Bisericii care condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de drepturile
naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la a doua şansă. În schimb,
probabil pe considerente de fiinţă fără minte, în cazul săvârşirii unor fapte care
reprezentau pericol social, precum „cînd în casa ei se vor face bani răi”, „cînd va
cumpăra vreun lucru eftin ca să-l vînză mai scump” ori „de se va mesteca în tocmeala
ereticilor, sau la juramînt mincinos”, legea era mai îngăduitoare fiindcă „muiarea se va
certa mai puţin decît bărbatul”.
Înfăţişarea ademenitoare a femeilor noastre desfăta şi privirile celor din ţinuturile
străine plaiurilor mioritice, după cum se poate afla din descrierea călătorului german
Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel: “În toată ţara femeile sînt peste măsură de
frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprîncenele la fel de negre, iar faţa
lor este ca laptele şi sîngele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din
ele afli cele mai frumoase mîini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atît de desăvîrşit
de frumoase, cum nu se află nicicînd la noi în Germania.” Frumuseţea lor proverbială,
însa, le sporea acestora şi mai mult vulnerabilitatea existenţială, transformându-le în
adevărate tentaţii, mai ales pentru bărbaţii de sorginte nobilă în casa cărora uneori erau
nevoite să slujească.
Dominată de mentalităţile vremii, fiindu-i interzis orice rol în viaţa politică,
comercială sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească
medievală îi rămânea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile
în care nu se semnala doar prezenţa masculină şi cele care nu erau asociate cu
imoralitatea. Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului,
se numărau printre spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului,
unde acestea se întâlneau şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de
bărbaţii lor, la hora din zilele de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la
baia publică sau în oricare alt loc la “băuturi” cu bărbaţii, “adecă pre la mease dă
veselie”. În caz contrar, comportamentul acestora, uneori inventat sau exagerat pe
alocuri, căci “aşa umblă gura satului, nici că visezi din ce scorneşte o poveste”, devenea
subiect de clevetiri, ceea ce le ştirbea reputaţia, stârnind oprobiul public şi agresivitatea
soţului. Abaterile de la conduita unei femei măritate erau aspru judecate şi pedepsite de
comunitate, pornind de la forme incipiente de şuşoteli şi bârfe pe uliţele satului, până la
diverse sancţiuni, precum plimbarea prin sat a femeii necredincioase şi bătaia la tălpi în
mijlocul târgului, spre deliciul publicului. De asemenea, dovedirea adulterului femeii îi
oferea bărbatului privilegiu“să-şi gonească muiarea den casă cu puterea lui, fără de
leage şi fără ştirea judecatorului”.
În concepţia matrimoniului din societatea medievală, cu rădăcini în spiritul
tradiţiilor străvechi, menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind
adevărata lor identitate. Din vremuri imemoriale femeii i-a fost atribuit rolul primordial
de dăinuire a speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca
atare. Această epoca, însă, mai mult ca oricare, reduce destinul femeii la acela de simplă
reproducătoare. Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi
alăptări, fapt care însă nu o exonera de treburile din gospodărie sau de munca câmpului,
aproape echivalentă cu cea a bărbatului. În atari condiţii, nu este de mirare că mănăstirile
deveneau o alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau
căutau să scape de violenţa domestică.
Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de
care-şi ducea existenţa, de multe ori era nevoită să asiste neputincioasă la moartea
propriilor copii, survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia.
Înfruntând vicisitudinile modului de trai, femeia-ţărancă a reprezentat pentru
această vreme, ca de altfel pentru toate epocile istoriei, simbolul hărniciei,
devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţei neamului nostru.
“Româncele sînt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia
munceşte la cîmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru
vînzare, îşi întocmeşte şi-şi curaţă ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări, […] toarce din
furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos”, spunea la 1785 Christopher Seipp,
călător străin pe meleagurile noastre.