„ – Nu înțeleg totuși cum putem avea siguranța că ne aflăm în Duhul lui Dumnezeu.

Cum aș putea să recunosc într-un mod sigur, în mine însumi, arătarea Lui?
- Ți-am mai spus – zice Părintele Serafim – că este foarte simplu. Ți-am vorbit
multă vreme despre starea în care se găsesc cei care sunt în Duhul lui Dumnezeu; și-am
lămurit, de asemenea, cum trebuie recunoscută prezența Lui în noi...Ce-ți mai trebuie,
prietene?!
- Trebuie să pricep mai bine tot ce mi-ai spus.
- Prietene, amândoi suntem în această clipă în Duhul lui Dumnezeu...De ce nu vrei
să mă privești?
- Nu te pot privi, Părinte, răspunsei, ochii tăi aruncă flăcări; fața ta a devenit mai
orbitoare decât soarele și mă dor ochii privindu-te.
- Nu te teme de nimic – spuse el- în această clipă ai devenit la fel de luminos ca și
mine. Și tu ești acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu mai putea vedea așa cum
mă vezi.
- Și, aplecat spre mine, îmi spuse încet la ureche:
- Așadar, dă slavă Domnului Dumnezeu pentru nesfârșita Sa bunătate pe care o are
față de noi. Așa cum ai văzut, nici n-am făcut măcar semnul crucii; a fost de ajuns să rog
numai pe Dumnezeu în gând, în inima mea, spunând lăuntric: Doamne, învrednicește-l să
vadă limpede cu ochii săi trupești această pogorâre a Duhului Tău, cu care învrednicești pe
slujitorii Tăi, când binevoiești să li Te arăți în mărita lumină a slavei Tale. Și, acum vezi,
prietene, Domnul a înplinit pe dată această cerere a smeritului Serafim...Cât de recunoscători
trebuie să fim lui Dumnezeu pentru acest negrăit dar acordat amândurora! Nici chiar Părinții
pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunătății Sale. Aceasta înseamnă că harul
Lui Dumnezeu, ca o maică plină de duioșie față de copiii ei – a binevoit ca prin mijlocirea
Maicii lui Dumnezeu să-ți mângâie inima întristată...Așadar, de ce nu vrei, prietene, să mă
privești drept în față? Privește fără teamă, deschis! Domnul este cu noi.
Încurajat de aceste cuvinte, am privit și am fost cuprins de o evlavioasă spaimă.
Imaginează-ți fața omului care-ți vorbește în mijlocul soarelui în strălucirea razelor sale
orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi mișcarea buzelor sale, expresia schimbătoare a ochilor lui,
îi auzi vocea, simți mâinile lui care te țin de umeri, dar nu vezi nici aceste mâini, nici trupul
interlocutorului tău, nimic, decât lumina strălucitoare care se răspândește departe, la câțiva
stânjeni în jur, luminând prin strălucirea sa pajiștea acoperită cu zăpadă și fulgi albi care nu
contenesc să cadă...
 - Ce simți?..., mă întrebă Părintele Serafim.
- O bunăstare nesfârșită, răspunsei.
- Dar ce fel de bunăstare? În ce anume?
- Simt, răspunsei, o asemenea liniște, o asemenea pace în sufletul meu, că nu găsesc
cuvinte să o spun.
- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, când spunea ucenicilor
Săi: „Pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu” pacea care covârșește toată
mintea.
Ce mai simți încă?
- O nesfârșită bucurie în inimă.
Și Părintele Serafim urmă:
- Când Duhul lui Dumnezeu coboară în om și îl învăluie în plinătatea prezenței
Sale, atunci sufletul este covârșit de o negrăită bucurie, căci Duhul Sfânt umple de bucurie,
toate cele pe care le atinge...Dacă pârga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o
asemenea blândețe, de o asemena bucurie, ce vom spune despre bucuria ce așteaptă în
Împărăția cerească pe toți cei care plâng aici pe pământ? Și tu, prietene, ai plâns destul în
cursul vieții tale pământești, dar vezi bucuria pe care ți-o trimite Domnul ca să te mângâi chiar
în lumea aceasta. Acu trebuie să te nevoiești, să faci necontenite strădanii să dobândești puteri
din ce în ce mai mari pentru a ajunge la măsura desăvârșită a staturii lui Hristos...Această
bucurie pe care o simțim în această clipă, în parte și scurtă, atunci se va arăta în toată
strălucirea ei, covârșind ființa noastră cu negrăite desfătări e care nimeni nu ni le va putea
răpi”1

1
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, ed. Humanitas, București 2010, pp.238-240