Alexandru Vaida-Voevod

Alexandru Vaida-Voevod s-a născut într-o familie românească veche care se înrudea cu mari
personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul greco-catolic Ioan Bob şi cu
Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la
1848. Strămoşii săi erau din Gîrbou, Sălaj, şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către
principele Transilvaniei, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui
Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o
material şi moral, iar vărul său primar, preotul greco-catolic Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui
Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format
intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul
Universităţii din Viena.

La Viena a s-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate, devenind membru
și apoi președintele Societății Academice Literare "România Jună". Tot în acea perioadă, interesul său
pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferinţele organizate de societatea
„Politische Gesellschaft” unde erau invitaţi să ţină prelegeri reputaţi profesori, ziarişti sau politicieni.

În 1893 a luat parte la Sibiu la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, partid de care şi-a
legat destinul. La Conferinţa de la Sibiu, preşedinte al partidului a fost ales un alt greco-catolic, dr.
Ioan Raţiu şi s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la
Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a
denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.
Alexandru Vaida-Voevod a asistat în casa bunicului său la elaborarea proiectului de către Iuliu
Coroianu, fiul lui Dumitru Coroianu, protopop român unit (greco-catolic) de Craidorolț. Împăratul
Franz Joseph a refuzat să acorde o audienţă delegaţiei, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost
trimişi în judecată.În timp ce semnatarii Memorandumului erau în închisoare, Vaida-Voevod a făcut
parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe manifestul lansat în timpul
procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului greco-catolic Vasile Lucaciu.

În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând şi o activitate
în cadrul Partidului Naţional Român. Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde
s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. Medic de formaţie, cu studii la Viena, Vaida s-
a ilustrat, în plină tinereţe, în domenii dintre cele mai diverse. A fost conferenţiar ştiinţific, poet și
recitator al propriilor versuri, traducător din Schiller. Solida formaţie intelectuală i-a permis să se
mişte cu dezinvoltură pe un teren întins. Mai târziu, în plină maturitate, medic practicant, moşier, a
intrat în politică, fiind ales, în anul 1905, deputat de Ighiu. Evident, nu a putut trece neobservat,
discursurile sale au incitat, când n-au generat dispute aprinse, astfel că, „în parlamentul unguresc, cu
figura lui de hidalgo, cu fire dârză, cu conştiinţa omului drept care ce are pe inimă are şi pe buze" a
reuşeşit să provoace furtuni de indignare." A citit de la tribună poezia Ţine minte, pe care, spre
deplină edificare, a tradus-o în limba maghiară. În poezie, un ţăran român din Ardeal spune că îşi va
aminti mereu persecuţia şi „o va răsplăti în timp." Împrejurarea a produs un scandal care a ajuns în
paginile presei occidentale. A publicat articole în ziare de largă circulație, precum: „Deutsches
Volksblatt", „Riechspost", „Rundschau Zeitung" și altele. Alături de Aurel C. Popovici a editat o
publicaţie, „Osterreichische Rundschau", care promova ideea federalizării, sub forma Austriei Mari.
Ceva mai târziu, Partidul Naţional Român i-a încredinţat responsabilitatea legăturilor cu cercurile
politice din cuprinsul imperiului și din România, domeniu în care s-a mişcat cu dezinvoltură.
„Memoriile pe care le va scrie odată domnul Vaida - se menționa în articolul din « Românul » - vor
aduce lucruri interesante în această privinţă. Audienţele lui secrete la fostul arhiduce Franz Ferdinand,
tratativele cu şefii partidelor, dar şi legăturile cu vechiul regat - despre care răposatul Nicolae
Filipescu ar fi avut ce povesti - au fost opera domnului Vaida. În 1910, domnul Vaida s-a stabilit ca
medic la Karlsbad şi a profitat şi de acestă ocazie pentru ca, neobservat de spionii unguri, care îl
urmăreau la orice pas, să încheie legături temeinice cu mulţi bărbaţi politici din vechiul regat."

Vaida a ajuns în anturajul urmaşului la tron, arhiducele Franz Fedinand, în ale cărui vederi și noi
perspective de acțiune îşi puneau speranţa și unii dintre liderii politici ai românilor transilvăneni. Era
acțiunea politicianului un mod pragmatic de a stabili punți între opțiuni diferite, a primi sprijin în
lupta împotriva dualismului, o încercare de da șanse și altor căi prin care să se realizeze scopul unirii
românilor? A fost o manifestare de slugărnicie faţă de cercurile de la Belvedere, de duplicitate, la fel
cum și poziţiile exprimate în presa străină? Edificatoare, în această privință, este poziția lui Octavian
Goga, în articole publicate în „Țara noastră". Pe de altă parte, Vaida a purtat tratative cu diverşi lideri
politici, inclusiv din Vechiul Regat, sprijinit de amicul său, Nicolae Filipescu. Aceste legături s-au
intensificat după 1910, când Vaida se stabilse la Karlsbad, profesând medicina. Aici l-a găsit războiul,
apoi, pentru scurtă vreme, s-a tratat în Elveţia. A revenit la Viena, pentru a lucra într-un spital al
Crucii Roşii. La 19 noiembrie 1918, a citit în Parlamentul maghiar declaraţia Conferinței Naţionale a
Partidului Național Român de despărţire a Transilvaniei de Ungaria, iar ceea ce a urmat a fost
implicarea în lupta naţională, în scurtă vreme triumfătoare. Președinte al Consiliului de Miniștri al
României, din 9 ianuarie 1919, a rămas, cum se auto-caracteriza, „bărbatul energic care mai are colţi,
deşi momentan poartă zgardă."

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii

Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările
Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română
din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile
libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul
din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”
au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de
dânşii cu România”. După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent,
pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi
ardeleni care au adus regelui Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.

În primele guverne după Marea Unire este numit ministru de stat pentru Transilvania, iar la 1
decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea sa. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică
legile prin care se consfinţea Marea Unire, iar la 10 ianuarie 1920, primul ministru Alexandru Vaida-
Voevod a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obţinea recunoaşterea internaţională a actelor
Unirii. Personalitate accentuată, dinamică, suficient de imprevizibilă, abordând problemele direct,
fără menajamente, stârnea valuri în jur, „azvârlind câte o bombă" din vreme în vreme. Cu toate
acestea, un om implicat şi în activitatea diplomatică, o prioritate fundamentală a perioadei de după
război fiind încheierea de către România a tratatelor de pace, Capacitatea sa de a cultiva relații cu
personalități politice de primă însemnătate (împărați, regi, președinți, prim-miniștri, miniștri), unele
dintre ele participante la modificarea hărții politice europene, a fost dovedită din plin. „The Times"
din 29 ianuarie 1920, scria, sub impresia acțiunii diplomatice la Conferința de pace: „Un bărbat de un
caracter ferm și independent, posedând calități alese și inteligență politică rară, a fost capabil să se
împotrivească tuturor sforțărilor autorităților maghiare de a-l intimida sau a-l discredita." Orator
elocvent în românește, ungurește și nemțește, „dr. Alexandru Vaida Voevod este, prin excelență, un
bărbat de cultură și cu vederi europene, pe deplin în curent cu principalele mișcări ale civilizației din
Europa și doritor de a-și asocia țara sa la ele."

Câțiva ani mai târziu, Vaida-Voevod este numit ministru de Interne, iar la 6 iunie 1932 Alexandru
Vaida-Voevod redevine prim-ministru. Neputând face faţă problemelor și conflictelor interne cu care
se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9
noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”.

Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai regelui Carol al II-lea. Din 1938, Vaida este
numit consilier regal, apoi în 1940 este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. Mai mult, între 20
ianuarie și 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii
Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.

În mod paradoxal, poporul, pentru a cărui Unire s-a luptat, a uitat repede rolul și meritul său în
făurirea României Mari, iar evenimentele politice ulterioare, preluarea guvernării de către comuniști,
au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este
arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece
restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Bibliografie

- Alexandru Vaida-Voevod, în „Românul", nr. 182 din 14 decembrie 1919, p. 3.

- Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod, Putere și defăimare, București, Editura RAO, 2010.

- Constantin Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari, București, Editura Oscar Print, 2009.