Datoriile profesorului

A fi profesor înseamnă mai presus de orice o „artă”. Aparent o profesie simplă,

banală, aceasta nu este totuci la îndemâna oricui. Pregătirea pentru a preda, pentru
a-i învăţa pe alţii cum să înveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică
multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de
studiu. Totuşi, la capătul acestui drum te pot aştepta multe bucurii şi satisfacţii.
Un profesor bun este cel care ştie să se pună la dispoziţia copiilor, ştie să
simpatizeze, să le înţelegă universul, să le sesizeze interesele care îi animă.
In analiza datoriilor personalului didactic trebuie să pornim de la idea că, “prin
munca pe care o indeplineste profesorul el este permanent in functie si în
exercitarea profesiei sale. El educă nu numai la catedră, în clasă, ci în fiecare dintre
momentele vietii sale personale.”

Cadrul didactic are menirea de a-l învaţa pe copil, să-i transmită cunoştinţe, să-i
formeze deprinderi pe baza cărora să poată să se realizeze în viaţă. Poate răspunde
în mod eficient acestor cerinte numai acel dascal care are o bună pregătire
profesională, stăpaneşte la un înalt nivel obiectul pe care îl predă, are capacitatea
de a transmite aceste cunostinte,, poate să-l faca pe elev să înteleagă, să asimileze
şi să aplice în mod eficient cele învăţate.

Un asemenea comportament este determinat de conştiinciozitate, tenacitate,

perseverentă în munca, de iniţiative în îndeplinirea sarcinilor, de spiritual de
răspundere de care dă dovadă dascalul în intreaga sa activitate

Dintre caracteristicile care privesc activitatea didactică, una dintre cele mai
însemnate este aceea legată de relaţiile cu elevii, de modul în care dascalul reuşeste
să înteleagă personalitatea complexă a elevului, comportamentul acestuia, masura
în care cadrul didactic este dispus să colaboreze cu cel educat, sa aibă grija de el si
să-l indrume.

Un alt aspect al tactului pedagogic este cel care se referă la respectarea

personalitaţii elevului.

Un alt aspect deosebit de manifestare a tactului pedagogic este legat de aprecierea

activitaţii elevilor, de notarea lor. Este important ca toţi elevii să fie trataţi pe
picior de egalitate, să se institute un spirit de echitate. Dascalul trebuie să
demonstreze că ştie nu numai să-i înveţe pe elevi, dar să-i aprecieze în mod
obiectiv, să-i stimuleze în muncă, să le creeze o motivatie corespunzatoare.

Etica profesională a dascalului, umanismul sau îl determină să manifeste interes

deosebit faţa de copiii defavorizaţi, cei cu nevoi speciale sau cu probleme
deosebite. Grija fată de acestă categorie de elevi, comportamentul prin care să
compenseze nevoile acestor copii, acţiunile prin care să amelioreze suferinţele lor,
insuflarea încrederii în semenii care îi sprijină, redarea poftei de viaţă prin
intoducerea unei atmosfere de optimism, constitue o datorie estică ce îşi are
originea în umanismul profesiunii didactice.

Profesorul trebuie să se comporte cu tact pedagogic în interesul îndeplinirii

conştiincioase a obligaţiilor umanitare înscrise în codul propriei sale profesiuni,
deoarece numai astfel va putea dobandi deplina mulţumire si satisfactie a activitaţii
lui pedagogice.

Profesia de dascăl este una dintre cele mai nobile, mai frumoase şi mai umane
profesii. In egală măsură ea face parte dintre acele îndeletniciri care te solicită
total. Dascălul adevarat nu poate fi dascăl “numai şase ore pe zi, cinci zile pe
săptămana şi mai putin de patruzeci de săptamani pe an, ci în cea mai mare parte a
momentelor care alcătuiesc existenţa sa, iar funcţia îl solicită pană şi în clipele
vieţii sale particulare. Poate face faţa acestor cerinţe numai cel care îsi iubeste
profesia, cel care simte cu adevarat o dragoste pentru copil, cel care are o chemare
puternică pentru a fi dascal.

In activitatea educatorului umorul ocupă un loc important. Umorul trebuie creat

fară ironie şi fară a atinge demnitatea elevilor ori a pedagogilor. Gluma, vorba
bună, zambetul trebuie să fie prezente în fiecare moment al desfăşurarii activităţii
şi cu atat mai mult în afara clasei. In literatura de la noi din ţară au aparut o seama
de lucrări care abordează problematica umorului sub diferite aspecte, inclusiv cel
legat de procesul instructiv-educativ. Dintre acestea amintesc “Rasete fară catalog”
de Nicolae Saftu, “Profesori si elevi” sub semnatura lui D. Hameliuc, lucrarea lui
W. Hollerer “Semiotica glumei”.

Profesorul trebuie să reprezinte autoritatea publică, ca reprezentant al statului, să

fie transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partenerul părinţilor
în sarcina educativă, membru în colectivul şcolii, dar mai ales un bun coleg pentreu
ceilalţi profesori.
El trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale, are obligaţia de a observa şi evalua,
disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de
instruire.
Relaţia profesorului cu elevii nu trebuie să se reducă doar la un aspect formal,
administrativ, reglementată fiind de coduri deontologice sau normative
instituţionale. Aceasta va trebui adecvată şi personalizată neîncetat, dimensionată
şi relativizată la specificul grupului şcolar sau la membrii acestuia.

O capacitate deosebită, necesară în articularea unui raport optim al profesorului

cu elevii săi, o reprezintă empatia. Aceasta presupune transpunerea profesorului în
„fiinţa” elevilor săi, intuind procesualitatea cognitivă şi afectivă a celor care
interacţionează cu el, vibrând şi retrăind la modul afectiv stări, gânduri, proiecte.
 Profesorul nu este doar persoana care propune conţinuturi, formulează sarcini şi
cere anumite conduite. Clasa şcolară nu este doar un spaţiu unde, după un ritual
academic, se tratează un subiect din programă. În clasă se învaţă mai mult decât o
materie, se învaţă o lecţie de viaţă.
Profesorul este „dator” să stimuleze şi să întreţină curiozitatea elevilor pentru
lucruri noi, este „dator” să le modeleze comportamentele sociale, să le întărească
încrederea în forţele proprii, dar mai ales trebuie să îi ajute în găsirea identităţii.
Evaluarea pe care acesta o face va trebui să fie întotdeauna obiectivă. Profesorul
nu trebuie să permită în nici un caz instalarea unor efecte perturbatoare în sistemul
său de apreciere şi notare (exemplu: efectul „halo”, efectul de ancorare, efectul
oedipian, ecuaţia personală a examinatorului, efectul tendinţei centrale, efectul de
similaritate, efectul de contrast, efectulordine, eroarea logică).

Elevul nu trebuie să fie considerat ca fiind un simplu obiect pasiv asupra căruia
se acţionează, ci un actor care se implică activ în alegerea şi adecvarea actului de
instruire.
Profesorul trebuie să creeze multiple situaţii de implicare a elevilor, să antreneze
efectiv elevii în procesul de desluşire a adevărurilor, trebuie să se lase interpelat,
interogat de elevi.
El trebuie să le cultive elevilor ideea potrivit căreia şi profesorul la rândul său
are de învăţat de la elevi. Elevii devin astfel coresponsabili de calitatea procesului
instructiv-educativ. Deşi profesorul este mereu prezent în activitate, el trebuie să
fie ajutat şi complementat de către elevi.
Profesorul trebuie să adopte în orice împrejurare o atitudine corectă faţă de
elev. El trebuie să respecte trăsăturile individuale ale elevului, să-l motiveze pentru
activitatea de învăţare făcând apel la cele mai eficiente strategii.
Pentru eficienţa procesului instructiv-educativ, cadrul didactic are datoria
morală de a adopta un stil de conducere adecvat particularităţilor/caracteristicilor
elevilor. Alegerea unui stil corespunzător va avea un impact puternic, pozitiv,
asupra multor aspecte esenţiale ale vieţii de grup. Elevii ar putea atinge
performanţe mult mai rapid, ar putea deveni mult mai motivaţi, ar avea loc o
dezvoltare a relaţiilor interpresonale între aceştia, dar mai ales ar duce la instalarea
unui climat afectiv pozitiv.
 Universitatea de Stat din Tiraspol

Referat

La “Etica profesională”
Tema:”Datoriile profesorului”

A efectuat: Cebanu Natalia

Gr.302a
A controlat: Tatiana Scripa