INFORMATICA APLICATA

SUPORT DE CURS AN II ( IMA )

FACULTATEA DE ANTREPRENORIAT, INGINERIA SI

MANAGEMENTUL AFACERILOR

Curs 6 : Arhitectura sistemului

informatic

Arhitectura sistemului informatic reprezintă soluţia generică privitoare la procesele de

prelucrare a datelor ce trebuie să se realizeze şi modul de integrare a datelor şi prelucrărilor.
Această soluţie cadru este urmarea sintetizării răspunsurilor la mai multe intrebari:
Care sunt componentele sistemului informatic?
Cum sunt legate aceste componente şi cum interacţionează ele?
Ce date se culeg?
Unde se culeg datele, unde se stochează şi prelucrează?
Ce date se transmit către diferitele componente ale sistemului informatic?

Altfel spus, arhitectura reprezintă "soluţia constructivă" a sistemului informatic şi reflectă

viziunea strategică managerială asupra modului în care organizaţia (firma) lucrează.

Sistemul informatic global se descompune în subsisteme, fiecare dintre acestea acoperind

un domeniu de activitate distinct.

La rândul său, fiecare subsistem se descompune în aplicaţii fiecare dintre acestea acoperind
o activitate distinctă în cadrul domeniului. De exemplu, subsistemul informatic pentru domeniul
comercial se va descompune în aplicaţii distincte pentru fiecare din următoarele activităţi:
aprovizionare, desfacere, marketing.

Procesul de descompunere continuă şi în pasul următor pentru fiecare aplicaţie se vor defini
proceduri realizând funcţii distincte în cadrul aplicaţiei (exemplu: proceduri pentru dirijarea
prelucrărilor, proceduri pentru actualizarea bazei de date, proceduri pentru consultarea bazei de
date). La rândul lor, procedurile se descompun în module. Acestea cuprind secvenţe de cod
realizând câte o funcţie distinctă în cadrul procedurii. De exemplu, o procedură de actualizare a
bazei de date va cuprinde: un modul pentru adăugare de înregistrări, un modul de modificarea
inregistrarilor, un modul de ştergere a inregistrarilor.

6.1. Tendinţe actuale în proiectarea sistemelor informatice

Schimburile tot mai rapide în mediul de afaceri au determinat ca sistemele informatice să ajungă o
componentă esenţială a firmelor în îndeplinirea scopului acestora (în esenţă obţinerea de profit).
Astfel utilizarea tehnologiei informaţiei a devenit un aspect indispensabil în funcţionarea firmelor,
mai ales în prezent, când se fac simţite noi tendinţe în evoluţia firmelor şi anume:

1. utilizarea Internetului la nivelul organizaţional local sau global;

2. apariţia de organizatii ce isi desfasoara activitatea strict pe baza de internet;
3. globalizarea;
4. reformularea procesului de business.

1. Utilizarea Internetului la nivelul organizaţional local sau global

În perioada actuală majoritatea firmelor mari şi-au dezvoltat sisteme informatice la nivel global
ca o consecinţă a diferenţelor dintre costurile materiilor prime, forţei de muncă în diferitele locuri
de pe glob, totodată, remarcându-se şi existenţa unor firme mici şi mijlocii care folosesc Internetul
devine un mijloc principal de comunicare pentru activitatea comercială, un mijloc important de
promovare ş.a.m.d.

2. Organizatii ce isi desfasoara activitatea strict pe baza de internet

Tot ca o consecinţă a internetului şi a globalizării se remarcă în prezent apariţia de forme care

îşi desfăşoară activitatea numai pe baza de internet având ca domeniu de activitate: distribuţia de
soft-uri, licitaţii, site-uri de distracţie etc. Practic, o astfel de organizaţie utilizează internetul,
intranetul şi extranetul precum şi alte reţele pentru a asigura suportul activităţii comerciale.

3. Globalizarea

Relaţia Internet - globalizare poate fi privită ca o relaţie în care fiecare factor îl determină pe
celălalt. Globalizarea este un fenomen amplu şi tinde să se accentueze din ce în ce mai mult. Dacă
la nivelul firmelor mari globalizarea s-a impus, iată că în prezent tot mai multe firme mici şi
mijlocii se integrează în acest fenomen.

4. Reformularea procesului de business

Procesul de business este format din orice grup de activităţi efectuate în scopul de a produce un
anumit rezultat specific orientat spre client sau spre piaţă. Acest rezultat apare ca o consecinţă la
pasul trei. Într-o organizaţie modernă tehnologia informaţiei se impune determinând noi orientări şi
utilizarea de mijloace din ce în ce mai sofisticate inteligenţă artificială, sisteme expert etc. Mediul
de afaceri este într-o continuă schimbare şi se impun noi tehnici şi metode de elaborare a acestui
proces. Reformularea procesului de business este fundamentată pe un nou tip de gândire şi de
schimbări în modul de desfăşurare a business-ului care se caracterizează prin schimbări radicale şi
noi abordări ale acestuia cu efecte în costuri, calitate, service şi viteză de desfăşurare.

6.2. Tipuri de retele

Arhitectura sistemului informatic defineşte tehnologiile folosite, cu specificarea

ansamblului de date, procese, interfeţe şi componente de reţea folosite.
Managerii petrec o mare parte din timpul lor comunicând cu alţi manageri sau membri ai
proprii echipe folosind poşta electronică, video-conferinţele etc. Din acest motiv, proiectarea
arhitecturii aplicaţiei începe cu alegerea tipului de reţea şi a protocolului de comunicaţii, urmată de
proiectarea distribuirii aplicaţiilor, datelor şi catalogului de date.
Proiectarea arhitecturii sistemului informatic presupune identificarea tipului reţelei şi al
protocolului de comunicaţii ce pot fi utilizate. Cele mai cunoscute tipuri de reţele sunt:
Reţea punct la punct (bus). Este cel mai simplu tip de reţea, asigurând o legătură directă
între oricare două calculatoare (point-to-point) (fig.6.1.).

Fig. 6.1 – Retea de timp punct la punct

Reţea inel (ring) (fig.6.2.) Asigură conectarea calculatoarelor şi perifericelor într-o structură
sub formă de inel, în cadrul căreia orice calculator poate transmite date, numite pachete, către un
singur nod din reţea. Transmisia se face specificând adresa calculatorului destinaţie

Fig.6.2 – Retea de tip inel

 Reţea stea (star) (fig 6.3.). Asigură conectarea calculatoarelor printr-un calculator central.
Cazul cel mai utilizat este atunci când nodul central este server de aplicaţii (stochează aplicaţia
sistemului informatic).

Fig. 6.3 – Retea de tip stea

Reţea ierarhică. Este compusă dintr-un set de reţele de tip stea. Este o reţea structurată pe
niveluri, în care calculatorul de nivel 0 controlează întreaga reţea.

După alegerea tipului de reţea, echipa de analiză trebuie să identifice protocolul de comunicaţie.
Cele mai cunoscute tipuri de comunicaţii sunt:

 TCP/IP. Este un protocol indicat în cazul utilizării unei reţele Ethernet sau în cazul în care
calculatoarele din reţea au arhitecturi diferite;

 SNA. Este utilizat, în general pentru conectarea mainframe-urilor IBM.

Utilizarea reţelelor de calculatoare locale (LAN – Local Area Network) şi a reţelelor globale (WAN
– World Area Network) în arhitectura sistemelor informatice a dus la necesitatea folosirii
tehnologiei client/server, care presupune:

 conectarea diferitelor tipuri de calculatoare (micro şi mainframe);

 colaborarea diferitelor categorii de utilizatori (de la cercetători în informatică la utilizatorii
finali);
 tratarea unitară a datelor răspândite pe toate calculatoarele din reţea;
 asigurarea protecţiei şi securităţii datelor distribuite în reţea

6.3. Modelul OSI

OSI este un acronim pentru interconectarea sistemelor deschise(Open Systems

Interconnection). OSI este un standard al Organizației internaționale de standardizare, emis în
1984.
 Modelul de Referință OSI oferă metode generale pentru realizarea comunicației, sistemelor
de calcul pentru ca acestea să poată schimba informații, indiferent de particularitățile constructive
ale sistemelor (fabricant, sistem de operare, țară, etc).

Modelul de referinţă OSI permite vizualizarea traseului parcurs de informaţii sau pachete
de date, de la un program de aplicaţii (de tipul documentelor, foilor de calcul tabelar, bazelor de
date, prezentărilor etc.) la un alt program de aplicaţii localizat într-un alt computer din reţea, chiar
dacă expeditorul şi destinatarul fac parte din reţele cu topologii diferite, cu tipuri diferite de medii.

Acest model este conceput ca având şapte straturi (sau niveluri), fiecare având funcţii
specifice, realizând împreună comunicarea în reţea (fig.6.4). Această separare a funcţiilor într-o
reţea se numeste stratificare (layering). Funcţiile nu specifică cum trebuie efectuată o operaţiune,
ci doar ce trebuie să îndeplinească un anumit nivel, modul de realizare fiind sarcina protocoalelor
(seturi de reguli şi metode). Implementarea protocoalelor se poate realiza fie software, fie
hardware, fie în ambele moduri. În general producătorii implementează nivelele superioare în
software şi cele inferioare în hardware.

Proiectarea arhitecturii pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a sistemului.

De exemplu, schimbarea mediului de comunicaţie nu determină decât modificarea nivelului fizic,
lăsând intacte celelalte nivele

Fig. 6.4 - Modelul OSI

Fiecare nivel OSI defineşte un set de funcţii, protocoalele stabilind modul în care sistemul

furnizează aceste funcţii.

 Nivelul n al unui calculator poate comunica cu nivelul n al altuia. Prin urmare, se spune că

regulile folosite în comunicare se numesc protocoale de nivel n. În realitate datele nu sunt

transmise de la nivelul n al unei maşini către nivelul n al alteia. În schimb, fiecare nivel realizează

prelucrările specifice asupra datelor şi le transmit nivelului inferior, până la nivelul fizic unde se

realizează schimbul efectiv de date. Doar din punct de vedere logic se poate vorbi de o

"conversaţie" între nivelurile a două maşini.

Deci fiecare nivel al modelului OSI are un set predeterminat de funcţii pe care le realizează

pentru a face posibilă comunicarea în reţea

Nivelul Aplicaţie identifică şi stabileşte disponibilitatea partenerului de comunicaţie,

sincronizează aplicaţiile între ele şi stabileşte procedurile pentru controlul integrităţii datelor şi

erorilor. De asemenea identifică dacă există suficiente resurse pentru a sprijini comunicaţia între

parteneri.

La acest nivel începe procesul de încapsulare. Astfel, datelor li se adaugă un antet numit

application header. Acesta conţine informaţii ce permit receptorului recunoaşterea informaţiilor

primite.

Protocoale de la acest nivel care fac posibilă comunicarea sunt:

 DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) - atribuirea dinamica de adrese IP

echipamentelor de reţea,

 DNS (Domain Name System) – translatarea numelor în adrese IP,

 FTP (File Transfer Protocol) - transfer de fişiere,

 HTTP (Hyper Text Transfer Protocol) - aplicaţii web (prezentare, baze de date etc.),
  IMAP (Internet Message Access Protocol) şi POP (Post Office Protocol) – protocoale

folosite de clienţii locali de email de preluare a e-mail-urilor de pe servere de email,

 SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – standard pentru transmiterea e-mail-urilor,

 SNMP (Simple Network Management Protocol) -administrare şi monitorizare,

 SSH (Secure Shell) – transmitere securizată a datelor,

 Telnet - terminale virtuale,

Nivelul Prezentare este nivelul care formatează datele pe care nivelul aplica ţie al unui

sistem le transmite, pentru ca acestea să fie standardizate şi deci să poată fi citite de către nivelul

aplicaţie al altui sistem. Atunci când este necesar, nivelul face translaţie între diferitele formate ale

datelor folosind un format comun pentru reprezentarea acestora.

În procesul de încapsulare antetul nivelului 6 (presentation header) este adăugat la cel

primit de la nivelul 7 şi este transmis către nivelul 5.

După cum spune chiar numele său, nivelul Sesiune stabileşte, gestionează şi finalizează

sesiunile de comunicaţie între aplicaţii. Prin sesiune se înţelege dialogul între două sau mai multe

entităţi.

Altfel spus, nivelul Sesiune este responsabil de crearea conexiunilor, de sincronizarea şi

menţinerea lor şi de întreruperea acestora. În plus, acest nivel oferă garanţii în ceea ce priveşte

expedierea datelor, clase de servicii şi raportarea erorilor.

Antetul adăugat la acest nivel se numeşte session header. Până în acest moment al

încapsulării informaţia transmisă are denumirea de date.

Protocoale pentru acest strat: ADSP, NetBEUI, NetBIOS.

 Nivelul Transport are rolul de a transporta datele în siguranţă şi de a asigura şi menţine un

flux al acestora.

Nivelul furnizează un serviciu pentru transportul datelor către nivelurile superioare şi, în

special, caută să vadă cât de sigur este transportul prin reţea. Nivelul transport oferă mecanisme

prin care stabileşte, întreţine şi ordonă închiderea circuitelor virtuale; detectează „căderea" unui

transport şi dispune refacerea acestuia; controlează fluxul de date pentru a preveni rescrierea

acestora.

Pentru realizarea acestor responsabilităţi, datele sunt descompuse în unităţi mai mici,

segmente, numite şi unitati de date de nivel Transport (transport layer Protocol Data Units - PDUs)

pentru a fi mai uşor administrate. Un PDU descrie datele care se deplaseaza de la un nivel la altul în

modelul OSI.

Antetul (transport header) adăugat la acest nivel conţine informaţii legate de porturi,

numere de secvenţă şi de confirmare, necesare pentru transferul sigur al datelor.

Protocoale: TCP şi UDP, SPX, PEP, VOTS

Nivelul Reţea adaugă antetul propriu transformând segmentele de la nivelul Transport în

pachete. Acest antet conţine adresele logice ale interlocutorilor precum şi informaţii de control,

rolul acestui nivel fiind adresarea între hosturi şi rutarea pachetelor (găseşte cea mai bună cale pe

care informaţia trebuie să o parcurgă pentru a ajunge la destinaţie).

Protocoale: ARP (mapează adrese MAC cu IP), ICMP (folosit pentru anunţarea erorilor),

IGP, IS-IS, IGRP, EIGRP, RIP (toate sunt protocoale de routare folosite pentru schimbarea

tabelelor de routare între routere), IPX, IP.

 Nivelul legatura de date este nivelul care face trecerea datelor din calculator în mediul prin

care este trimisă informaţia (cablu, fibra optică sau unde radio).

Acest nivel controlează fluxul de date în mediul de transport, oferă adresarea fizică (adresele

MAC). Aici se regăsesc tehnologiile care asigură diferite topologii logice ale reţelelor (Ethernet,

IEEE 802.3, IEEE 802.5, FDDI, Token Ring etc).

Cu alte cuvinte nivelul Legătură de date este responsabil cu adresarea fizică şi cu accesul

la mediu (canal de comunicare).

La nivelul Legătură de date pachetele primite de la nivelul Reţea sunt transformate în

cadre (frame-uri). Antetul adăugat la formarea cadrelor conţine adresa fizică a interlocutorilor, iar

coada adăugată conţine informaţii pentru corectarea de erori.

Nivelul Fizic defineşte specificaţiile electrice şi fizice ale mediilor de comunicare şi ale

echipamentelor. Specificaţiile vizează nivelul voltajului din cablu, tipurile de cablu, ratele de

transmisie a datelor, distanţa maximă de transmisie, conectorii fizici.

Nivelul Fizic transformă cadrele în biţi pentru a putea fi transmişi prin mediul de

comunicare.