LAURA UNGUREANU

GESTIUNEA RISCULUI FINANCIAR

-MANUAL UNIVERSITAR-

Editura Revers
Craiova 2015

1
Corectura aparține autoarei

© Editura REVERS Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autoarei. Orice
reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din
această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi
constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate
utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea
respectivei citări.

© Editura REVERS Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this
book may be reproduced in any form or by any means, including
photocopying or utilised any information storage and retrieval system
without written permision from the copyright owner.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

UNGUREANU, LAURA
Gestiunea riscului financiar – Manual universitar - /
Laura Ungureanu. - Craiova : Revers, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-703-475-2

Editura Revers
ISBN: 978-606-703-475-2

2
 Cuprins

INTRODUCERE............................................................................................... 7
CAPITOLUL I
ELEMENTE DE TEORIA DECIZIEI.
ABORDĂRI CONCEPTUALE......................................................................... 11
1.1 Decizia: concept, definiţie, rol ............................................................... 14
1.2 Clasificarea deciziilor............................................................................ 21
1.3. Factori determinanţi în fundamentarea şi adoptarea deciziilor ............. 25
CAPITOLUL II
PROCESUL DECIZIONAL ............................................................................. 31
2.1. Structura procesului decizional ............................................................ 33
2.2. Etapele procesului decizional .............................................................. 36
2.3. Logica procesului decizional................................................................ 43
CAPITOLUL III
RISCUL. DEFINITIE. TIPURI.
MANAGEMENTUL RISCULUI ....................................................................... 51
3.1. Ce este riscul ? ................................................................................... 52
3.2 Riscul financiar. Tipuri de riscuri .......................................................... 56
3.3. Managementul riscului ........................................................................ 66
CAPITOLUL IV
RELAŢIA DECIZIE - RISC ÎN DEMERSUL ECONOMIC ................................ 75
4.1 Analiza mediului decizional .................................................................. 76
4.2 Aversiunea faţă de risc ......................................................................... 81
4.3. Relaţia decizie-incertitudine................................................................. 85
4.4 Analiza cost-volum-profit în condiţii de risc ........................................... 90
CAPITOLUL V
CUANTIFICAREA RISCULUI. EVALUAREA DECIZIEI
ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE................................................... 95
5.1 Din istoria riscului... .............................................................................. 96
5.2 Elemente de principiu privind riscul ...................................................... 99
5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc .................................................. 105
5.3.1. Arbori decizionali ........................................................................ 110
5.3.2. Jocul – analiză a situaţiilor de conflict.......................................... 116
5.4. Evaluarea deciziei în condiţii de incertitudine .................................... 132
5.4.1. Metoda speranţei matematice ..................................................... 133
3
 5.4.2. Criteriul prudent al lui Wald ......................................................... 138
5.4.3. Criteriul optimist .......................................................................... 139
5.4.4. Criteriul optimalităţii al lui Hurwicz ............................................... 139
5.4.5. Criteriul lui Laplace sau regula proporţionalităţii .......................... 140
5.4.6. Criteriul regretului al lui Savage................................................... 141
5.4.7. Criteriul verosimilităţii maxime ..................................................... 142
5.4.8. Criteriul profitului mediu al lui Bayes ........................................... 142
5.4.9. Criteriul informaţiei simple al lui Jeynes....................................... 144
5.4.10. Criteriul informaţiei ponderate maxime al lui Guiaşu .................. 144
5.4.11. Criteriul gradelor de apartenenţă la varianta optimă .................. 148
CAPITOLUL VI
RISCUL BANCAR ........................................................................................ 153
6.1 Riscul bancar ..................................................................................... 154
6.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare ...................................... 156
6.3.Cuantificarea riscurilor bancare .......................................................... 165
6.4 Controlul riscurilor bancare................................................................. 170
6.5 Riscul ratei dobânzii ........................................................................... 172
6.5.1.Gestiunea marjei dobânzii ............................................................ 174
6.5.2 Gestiunea poziţiei băncii .............................................................. 175
6.5.3. Calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii .................. 176
6.6 Riscul de credit................................................................................... 179
CAPITOLUL VII
RISCUL ÎN AFACERI ................................................................................... 187
7.1 Managementul riscului la nivelul firmei ............................................... 188
7.2 Elaborarea strategiei de risc la nivelul firmei ...................................... 190
7.3 Măsuri de gestionare a riscului ........................................................... 191
7.4 Riscul noilor afaceri ............................................................................ 193
7.5 Tipuri de risc în afaceri ....................................................................... 194
7.6 Strategii de gestionare a riscului ........................................................ 195
7.7 10 ameninţări în cazul neevaluării riscului .......................................... 202
CAPITOLUL VIII
RISCURI ÎN AUDITUL FINANCIAR ............................................................. 207
8.1 Activitatea de audit. Tipuri de audit..................................................... 208
8.2 Riscurile în audit ................................................................................ 211
8.3.Riscul de audit .................................................................................... 217
8.3.1.Riscul de control .......................................................................... 225
4
 8.3.2. Relaţia dintre evaluarea riscului inerent şi a celui de control ....... 226
8.3.3. Riscul de nedetectare ................................................................. 228
8.4 Modelul bayesian de evaluare a riscului în audit ................................ 230
8.5 Modelul funcţiilor încrederii pentru evaluarea riscului în audit ............. 231
8.6. Evaluarea globala a pragului de semnificatie .................................... 232
CAPITOLUL IX
RISCULUI PE PIAŢA DE CAPITAL ............................................................. 241
9.1 Piaţa de capital................................................................................... 242
9.2 Decizii pentru investiţiile de capital ..................................................... 246
9.3 Piaţa bursieră .................................................................................... 248
9.4 Sistemul de indicatori ai bursei ........................................................... 252
9.5 Modele pentru evaluarea riscului în proceselor bursiere.................... 260
9.6 Formalizarea matematica a modelelor ............................................... 265
9.6.1 Modelul Black-Scholes de stabilire a preţului optiunii ................... 267
9.6.2 Modelul lui Markowitz ................................................................ 269
9.6.3 Modelul lui Sharpe ....................................................................... 278
9.6.4 Modelul diagonal de selecţie a portofoliilor .................................. 279
9.6.5 Modelul de evaluare a activelor financiare (modelul CAPM) ......... 281
9.7 Metode de determinare a rezultatelor gestiunii portofoliului de valori
mobiliare .................................................................................................. 284
9.8. Principalele riscuri ale acţionarului minoritar pe piaţa de capital ........ 287
9.9 Riscuri ale investiţiei la bursă ............................................................. 292
CAPITOLUL X
RISCUL JURIDIC. RISCUL POLITIC ....................................................... 297
10.1 Riscul juridic ..................................................................................... 298
10.2 Riscul politic ..................................................................................... 304
10.2.1 Categorii de riscuri politice ......................................................... 304
10.2.2. Evaluarea riscului politic ............................................................ 306
10.2.3 Evaluarea vulnerabilităţii politice ................................................ 309
10.2.4. Harta riscului politic ................................................................... 310
10.3. Riscuri globale................................................................................. 312

5
6
 INTRODUCERE

Pe termen foarte lung suntem toţi morţi.

John Maynard Keynes

Sociologul german Nicklas Luhman a lansat ideea că “riscul” reprezintă

o formă generală prin care societatea îşi descrie viitorul. Potrivit lui Luhmann,
riscul este un concept care trebuie deosebit de pericol. În timp ce riscul indică
o pierdere posibilă viitoare datorită deciziei unui alt agent, pericolul se
relaţionează cu posibilitatea unei pierderi cauzate de indecizie. Pe scurt, teza
lui Luhmann susţine că viitorul este total dependent de deciziile prezente.
Această abordare are implicaţii importante pentru analiza riscului, aşa cum
vom observa şi în acest manual.
Gestiunea riscului financiar este o noţiune cu o arie de acoperire foarte
largă şi foarte detaliat descrisă atât de specialişti din domeniul economic, dar şi
din alte arii de cercetare. La baza fiecărei acţiuni a managementului financiar
stau câteva elemente de bază. Primul element de bază al gestiunii riscului
financiar este noţiunea de decizie economică, respectiv informaţie, întrucât la
originea fiecărei decizii economice stă mai întâi de toate volumul de informaţii,
pe care îl are agentul de decizie la un moment dat. De aceea am considerat că
trebuie să plecăm în realizarea acestui manual de la elemente de teoria
deciziei (Capitolul I), descrierea procesului decizional (Capitolul II), studiul
relaţiei dintre decizie şi risc în domeniul economic (Capitolul IV). Tipuri de risc
sunt evidenţiate în Capitolul al III lea.
În acest context, riscul este o problemă relaţionată cu procesul de luare
a deciziilor. Analiza este, deci, conectată cu problema generală de luare a
deciziilor în condiţii de incertitudine. Riscurile nu există obiectiv, ci sunt
construite de către agenţii care iau decizii, în timp ce părţile implicate în
procesul de decizie, posibili neparticipanţi la proces dar ţinte ale efectelor
acestuia, ar putea percepe acest fenomen ca pericol. Precum indică studiile
psihologice ale percepţiei riscului, această analiză are un impact semnificativ
asupra atitudinii în faţa hazardul potenţial. Posibilitatea de a ajunge la un

7
consens în ceea ce priveşte riscul scade semnificativ. Volumul mai mare de
informaţie, transparenţa şi comunicarea activă cu audienţa nu poate să
rezolve, ci doar să reducă conflictele privitoare la risc, întrucât problema rezidă
în diferenţa de conţinut al fenomenului abordat de către emitenţii de decizii şi
receptorii de decizii. De aceea am analizat şi aversiunea faţă de risc a
decidenţilor.
Gestiunea riscurilor bancare nu este altceva decât ansamblul
instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru
a reuşi. Chiar dacă vizează un orizont de timp viitor în funcţionarea băncilor,
riscurile bancare pot fi gestionate, în aceasta constând ineditul demersurilor de
administrare a riscurilor. Cele mai importante riscuri întâlnite în mediul bancar
sunt tratate în Capitolul VI.
În viaţa economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei
activităţi, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări
neprevăzute în evoluţia ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale preţului
unei produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot
determina chiar falimentul acesteia. Riscul în afeceri este discutat în cadrul
Capitolul VII, iar riscurile de audit financiar în Capitolul VIII. Deciziile financiare
sunt luate în funcţie de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care
sunt prin excelenţă incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor
financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcţie importantă a sistemului
financiar este alocarea riscului legat de evoluţia ratei dobânzii, preţurile
acţiunilor, ratele de schimb sau preţul anumitor mărfuri.
Piaţa de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea
riscurilor, cât şi pentru realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în
cadrul unei societăţi prin împărţirea acestora între mai multe companii. Aşadar,
în Capitolul IX am abordat atât investiţiile de capital în condiţii de risc cât şi
modelele importante de evaluare a riscului pe piaţa bursieră.
Ultimul capitol este dedicat unor riscuri mai puţin cunoscute dar extrem
de importante, riscurile juridice şi cele politice. Acestea sunt expuse în
Capitolul X.
Managementul riscului este o activitate complexă, multidirecţională şi
presupune parcurgerea unor etape, de regulă, în orice proces de conducere.
Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele reprezentând următoarele
demersuri specifice: înţelegerea fiecărui tip de risc; identificarea tuturor tipurilor
de risc; evaluarea anticipată a riscurilor; definirea politicii de management al
8
riscului; determinarea limitelor de risc; stabilirea şi implementarea procedurilor
de management al riscului; controlul riscurilor. Am încercat să urmărim aceşti
paşi în cadrul fiecărui capitol, pe domeniile financiare abordate.
Riscul nu trebuie înţeles ca fiind un element distrugător. Riscul poate
conduce la oportunităţi extraordinare pentru cei care ştiu cum să îl folosească.
Scopul este de a cunoaşte riscul şi a-l folosi pentru succesul nostru. Soluţia nu
este evitarea completă a riscului, care de altfel este imposibil, ci evitarea
riscurilor care nu pot fi înţelese, cotrolate şi monitorizarea si utilizarea riscurilor
rămase în scopul succesului. Existenţa riscurilor a condus la dezvoltarea
structurilor care se ocupă cu managementul riscului. Progresul omenirii nu ar fi
fost posibil dacă riscul ar fi fost evitat.
Materialele cuprinse în acest manual nu constituie lucrări de cercetare
ştiinţifică şi nu revendică originalitatea. Lucrarea constituie o sinteză de
preocupări, idei şi rezultate teoretice şi practice al căror scop exclusiv este de
a prezenta cunoştinţe existente în literatura de specialitate şi de a fi utile în
procesului didactic.
Acest manual universitar se adresează masteranzilor din anul al II-lea
din cadrul programului de masterat Finanţe şi administraţie publică europeană,
care studiază disciplina “Gestiunea riscului financiar”.
Autoarea

9
10
 CAPITOLUL I
ELEMENTE DE TEORIA DECIZIEI.
ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1 Decizia: concept, definiţie, rol

1.2 Clasificarea deciziilor
1.3 Factori determinanţi în fundamentarea şi adoptarea deciziilor

Obiective: cunoasterea factorilor ce influenţează procesul decizional, modele

de luare a deciziilor; înţelegerea şi observarea legăturile strânse între
principiile de bază ale teoriei deciziilor şi evoluţia evenimentelor din viaţa de zi
cu zi
Cuvinte cheie: decizie, proces decizional, etapele procesului decizional,
certitudine, incertitudine, risc

11
 CAPITOLUL I
ELEMENTE DE TEORIA DECIZIEI. ABORDĂRI CONCEPTUALE
O decizie este o judecată. Este o alegere între alternative.
Este rareori o alegere între bine şi rău.
În cel mai bun caz este o alegere
între “aproape bine” şi “probabil rău”.
Peter Drucker
În teoria şi practica managerială, decizia este considerată ca un act sau
proces conştient prin care se stabilesc obiectivele, direcţiile de acţiune şi
modalităţile de înfăptuire ale acesteia, asigurându-se, astfel, autoreglarea
economico-financiară în ansamblul său, precum şi un grad minim de
profitabilitate. Cu alte cuvinte, decizia managerială se manifestă ca o relaţie
socio-umană cu doi parametri sau poli de acţiune: forul formal sau instanţa de
execuţie abilitată să adopte decizii şi, respectiv, colectivitatea angajaţilor,
desemnată să realizeze, să pună în operă măsurile preconizate. Rezultă, fără
nici un fel de echivoc sau ambiguitate, că, de fapt, definirea deciziei
manageriale are la bază anumite premise şi cerinţe fundamentale, şi anume:
existenţa mai multor alternative de soluţionare a problemelor, adică de
realizare a obiectivelor sau scopurilor urmărite; orientarea sistematică a
deciziei în direcţia înfăptuirii obiectivelor; influenţarea şi determinarea unor
persoane în subordine, din structurile de conducere şi de execuţie, de a-şi
însuşi şi de a acţiona în vederea atingerii ţintelor respective – obiective şi
performanţe sub raport cantitativ şi calitativ.
Se cuvine făcută şi precizarea că, de regulă, conţinutul deciziei
manageriale reflectă în oricare situaţie obiectivele de realizat, mijloacele şi
căile de utilizat, resursele alocate, responsabilităţile concrete şi eşalonarea în
timp a înfăptuirii obiectivelor. De asemenea, în fundamentarea deciziei trebuie
respectate anumite principii, printre care cele mai importante sunt: al definiţiei
(precizarea problemei examinate, pornind de la informaţiile disponibile), al
argumentării selective (definirea fazei de analiză şi alegerea liniei de acţiune
optime), al delegării dreptului de a lua decizii (descentralizarea nivelului de
luare a deciziei, cât mai jos posibil), al participării directe – integrarea sistemică
a contribuţiei colective la luarea deciziei. În sfârşit, alegerea variantei
decizionale optime se face în funcţie de elemente şi criterii ştiinţifice, în special:
un obiectiv sau scop bine determinat, posibil de măsurat (cuantificat); un volum
adecvat, cât mai mare, de informaţii relevante, care să reflecte convingător
12
evenimentele, fenomenele şi procesele reale, cu influenţă evidentă asupra
procesului decizional şi nu numai; un aparat de investigare şi de prelucrare a
datelor care să permită folosirea celui mai raţional proces de alegere a
variantei de acţiune.
Deşi există unanimitate în ceea ce priveşte factorii primari ai deciziei
manageriale, şi anume: decidentul formal şi mediul ambiant sau extern, grupul
de persoane abilitate să adopte decizii are obligaţia să respecte cerinţele de
care depinde calitatea propriu-zisă a deciziei preferate, dorite, mai cu seamă:
cunoştinţe generale şi de specialitate cu privire la problemele care fac obiectul
deciziei; capacitatea (inteligenţa, perspicacitatea şi discernământul) de a
deprinde şi utiliza principii, tendinţe, particularităţile şi schimbările survenite în
mediul ambiant, micro şi macro-social; pregătirea adecvată care să-i confere
abilitatea de a sintetiza şi analiza în cunoştinţă de cauză evoluţiile din natură şi
din societate, mai ales cele economice şi tehnologice, dar şi de generalizare a
lor; perceperea reacţiilor şi a motivaţiei persoanelor implicate în
fundamentarea, adoptarea şi punerea în operă a deciziilor.
Stilul managerial, este vorba de profesionalizarea decidenţilor şi de
colaborarea cât mai fructoasă a lor cu cercetătorii proprii, dar şi cu aceia din
instituţii specializate, în primul rând universitare şi academice. În astfel de
circumstanţe, mediul ambiant este reprezentat atât de factori endogeni sau
interni (structura organizatorică, sistemul informaţional propriu şi nivelul de
calificare al persoanelor din compartimentul de studii prospective), cât şi de
factori exogeni, denumiţi şi externi (relaţiile cu alţi agenţi economici, din ţară şi
din străinătate; politica de preţuri; oferta şi cererea pieţei; anumite măsuri şi
hotărâri ale autorităţilor guvernamentale). Chiar dacă recunoaştem sau nu, în
cazul ţărilor aflate în tranziţie sau în stare emergentă, trebuie luate în
consideraţie o serie de elemente şi tendinţe specifice, având impact
semnificativ asupra procesului decizional, cum ar fi: complexitatea şi
amploarea tranziţiei la economia de piaţă; adâncirea spectaculoasă a diviziunii
muncii şi sporirea ponderii agenţilor economici mici şi mijlocii; creşterea
probabilităţii de participare la circuitul economic internaţional; reducerea
duratei de viaţă a produselor; ritmul extrem de rapid al descoperirilor ştiinţifice
şi tehnologice precum şi al schimbărilor ce au loc în structura economiei
naţionale.
Plaja sau grila problemelor decizionale este destul de largă, de la
cele cotidiene ale fiecăruia dintre noi, deci cu valoare particulară, până la
13
acelea de importanţă majoră, cu care se confruntă persoanele abilitate să
conducă şi să coordoneze activităţi de nivel foarte înalt. În ultima perioadă,
eforturile cercetătorilor sunt concentrate asupra problemelor referitoare la
codificarea informaţiei şi la structurarea unei teorii în măsură să contribuie la
cunoaşterea şi soluţionarea cu succes a aspectelor decizionale complexe,
specifice societăţii moderne. Un avantaj deloc de neglijat ar fi acela că
metodologia analizei decizionale obligă decidentul să privească problema ca
pe un tot organic şi să surprindă legăturile şi fluxurile informaţionale dintre
componentele sale elementare, favorizând comunicarea între specialiştii
diverselor domenii (ingineri, economişti, matematicieni, sociologi etc.) implicaţi
în evaluarea şi rezolvarea anumitor segmente ale problemei, în care scop
folosesc un limbaj similar şi un teren sau mediu propice pentru obţinerea de
compromisuri realizabile între opinii, nu întotdeauna identice ale lor. Mai mult
decât atât, metodologia menţionată anterior cere descompunerea problemei
examinate, cu precădere a celor complexe, în altele mai simple, concomitent
cu sintetizarea logică a rezultatelor obţinute în vederea conceperii, a proiectării
şi a construirii unui program de acţiune unitar şi realist, viabil sub raportul
eficienţei economice, tehnologice, ecologice şi, de ce nu, moral, juridic.
De altfel, o asemenea analiză reclamă răspunsuri cât mai clare şi
corecte, lipsite de echivoc la problemele elementare ori ipotetice. Uneori,
acestea sunt destul de greu de rezolvat, necesitând explicitarea punctelor de
vedere până în cele mai mici detalii, confirmând concluzia potrivit căreia
„pariul”, ambiţia teoriei deciziei este acela de a cuantifica incertitudinile
şi riscurile, preferinţele şi acceptarea consecinţelor în orice situaţie, eforturile
depuse de cercetători în ultimii ani fiind o mărturie mai mult decât evidentă, în
acest sens.
Din câte se poate observa, apare necesitatea de a lua în considerare o
multitudine de factori ce influenţează evoluţia în timp a procesului decizional,
aspecte ce urmează să fie examinate în capitolele următoare.

1.1 Decizia: concept, definiţie, rol

Viaţa profesională sau particulară a individului, activitatea de conducere
politică, economică, militară, administrativă sau tehnologică la diverse nivele
nu pot fi concepute în afara rezolvării diverselor probleme de decizie care apar
în aceste evoluţii umane.

14
 1. În cea mai largă accepţiune, „decizia presupune o acţiune
umană, întotdeauna şi necesar – umană, care, confruntată cu un
eveniment extern, trebuie să identifice stările viitoare ale acelui
eveniment şi să stabilească căile posibile de acţiune, care vor
conduce la îndeplinirea scopului propus” (Decvan R.M., 1992).
Ea reprezintă, de fapt, un act esenţial al activităţii manageriale,
constituind cel mai reprezentativ şi, totodată, cel mai eficace instrument al
acestuia. A lua o decizie nu constituie o funcţie aparte, izolată a
managementului, ci, mai curând, esenţa funcţiilor manageriale.
Întreaga activitate managerială poate fi rezumată la o înlănţuire de
decizii. Complexitatea şi diversitatea în creştere a mediului economic
generează în permanenţă probleme, a căror soluţionare impune luarea şi
aplicarea unor decizii.
Decizia este un important instrument prin care se mobilizează oamenii
la executarea unor acţiuni într-un anumit scop şi într-un anumit timp. Ea
reprezintă momentul de maximă responsabilitate al procesului de
management, asigurând trecerea de la gândirea creatoare la acţiuni
generatoare de eficienţă, este un act de creaţie în care se împletesc gândirea
logică şi factorii psihologici.
Decizia mai poate fi definită şi ca o cale de acţiune aleasă pentru
realizarea unuia sau mai multor obiective. Totodată, ea reprezintă şi, un act
specific uman care foloseşte ca materie primă informaţia, deoarece în cadrul
oricărei structuri organizatorice, obiectivul general se realizează ca urmare a
interacţiunilor de tip informaţional care asigură coordonarea funcţiilor specifice,
implicând integrarea structurilor respective (întreprindere, secţie, atelier, linie
tehnologică sau loc de muncă) ca subsistem al unei structuri organizatorice de
nivel superior.
În majoritatea cărţilor de management găsim definite funcţiile ştiinţei
conducerii: previziune, organizare, coordonare, antrenare şi evaluare-control.
Ei bine, decizia este cea care face corelarea dintre acestea, cea care reflectă
modul în care fiecare element al subsistemului conducător se raportează la
obiectivele urmărite. În funcţie de nivelul la care se ia decizia reprezintă
intervenţia conştientă care fundamentează acţiunea. Ca element central al
activităţii manageriale, decizia se regăseşte în toate funcţiile acesteia (fig.1.1),
rezultatele concretizându-se în fiecăre dintre ele.

15
 Prevederea

Controlul sau
evaluarea Decizia Organizarea

Antrenare sau
motivarea Coordonarea

Fig.1.1
De fapt, alegerea unei variante de acţiune, adică adoptarea deciziei,
reprezintă doar un moment al procesului de conducere, a cărui calitate este
definită şi de rezultatele concrete obţinute prin aplicarea (implementarea)
deciziei, ca proces de transformare a unui concept (soluţie într-o acţiune). O
decizie se consideră că a devenit operaţională doar în momentul în care
diferitele activităţi ale sistemului se desfăşoară conform soluţiei preconizate şi
încep să fie obţinute rezultatele planificate prin decizie.
Activitatea umană (profesională sau extraprofesională, individuală sau
socială), în special cea de conducere, indiferent de domeniul (politic, social,
economic, tehnic, militar etc.) sau de nivelul ierarhic la care se desfăşoară,
presupune, de fapt, rezolvarea unor probleme de decizie, adică alegerea unei
căi de acţiune. Dacă în cazul deciziilor luate de individ în problemele care-i
sunt proprii riscul social este relativ redus, în schimb, în activitatea de
conducere a colectivităţilor, mai mari ori mai mici, apar o serie de greutăţi,
generate de cerinţa evaluării raportului dialectic cauză – efect. Din cât se
cunoaşte, în multe situaţii, cauza nu este numai cauză, ci şi efectul unei (unor)
cauze anterioare, iar efectul nu este numai efect, ci şi cauză pentru unul
(unele) efecte viitoare. Amploarea riscului este calitativ şi cantitativ crescută.
De aici şi importanţa pe care o are analiza riguroasă a mecanismului deciziei,
descoperirea legăturilor esenţiale şi neesenţiale, deterministe şi aleatoare din
cadrul raportului cauză – efect (Raţiu – Suciu C., 2000).
Dacă se porneşte de la schema clasică a procesului de conducere
(fig.1.2), se constată că efectele din activitatea subsistemului condus sunt
generate de decizii luate de subsistemul conducător din cadrul sistemului
analizat, sau de perturbaţiile provenite din interiorul sau exteriorul acestuia,
ambele componente determinând o nouă stare a sistemului, generarea de noi

16
informaţii, fundamentarea unor noi decizii şi reevaluarea obiectivelor şi/sau
strategiilor.
Perturbaţie
Mediul exterior
Subsistem conducător Subsistem condus

s1 Y1
X Proces de
s2 S - S’ Compa- Decizie Y Y2
transformar
+ raţie
 e 
sn Z(t) Yn

∆S
R

Fig.1.2
Un rol important în cunoaşterea şi realizarea stării de echilibru a
sistemului îl au informaţiile de care dispune decidentul, respectiv cât de
complete şi actuale sunt acestea. Altfel, succesul unei activităţi, calitatea
procesului de conducere depind în mod hotărâtor de felul în care sunt culese şi
prelucrate informaţiile, de eficienţa acţiunilor care se întreprind pe baza acestor
informaţii (fig.1.3,a). Din prelucrarea informaţiilor – proces de gândire extrem
de complex, ce nu poate fi lăsat doar pe seama calculatorului electronic, orcât
de rafinată ar fi tehnica utilizată – rezultă soluţii care pot fi decizii, idei sau
atitudini. De asemenea, intervenţia omului face posibilă evaluarea mai flexibilă
a legăturilor existente în cadrul ciclului informaţie – decizie – acţiune (fig.1.3,b),
care trebuie să ţină seama de restricţiile naturale sau convenţionale care apar.
Trecerea de la decizie la acţiune poate impune formularea prealabilă a deciziei
cu un set de instrucţiuni menite să precizeze „spiritul” deciziei, să elimine
echivocurile şi să direcţioneze concret acţiunea.
Informaţii

Prelucrare în
Informaţii procesul Soluţii Acţiune Decizie
gândirii

Instrucţiuni

a b

Fig.1.3

17
 Într-o exprimare unanim acceptată, decizia poate fi definită ca rezultatul
unei activităţi raţionale, conştiente, de alegere a liniei şi modalităţilor de acţiune
dintr-un număr de alternative (complementare sau contradictorii), vizând
atingerea unuia sau mai multor scopuri prestabilite. Cu alte cuvinte, în afara
premiselor obiective ale luării unei decizii, respectiv relevanţa informaţiilor
disponibile şi cunoaşterea temeinică a proceselor (fenomenelor) care au loc,
un rol major îl joacă şi gradul în care factorul de decizie – individ sau colectiv –
este conştient de implicaţiile şi responsabilitatea pe care le incumbă adoptarea
deciziei.
Deşi cauzele care îngreunează adoptarea unei decizii sunt multiple,
totuşi, influenţa cea mai mare se pare că o exercită următoarele elemente:
lipsa de informaţii suficiente, în sensul că nu s-au aprofundat faptele care au
dus la situaţia de decizie, cunoscându-se cât mai precis care sunt consecinţele
fiecărei variante; timpul insuficient pentru elaborarea şi adoptarea deciziei;
efectele directe sau indirecte asupra altor domenii de activitate etc. Clarificând
acest context, devine relativ uşor să se facă evaluarea condiţiilor în care se iau
deciziile (fig.1.4) (C.Raţiu – Suciu C., 2000).
Gradul în care cel care ia decizii este conştient de responsabilitatea sa

Deciziile pot fi luate numai în Deciziile sunt fundamentate

condiţii de risc şi necesită curaj

Amânările în luarea deciziilor Amânările în luarea deciziilor

sunt explicabile sunt nejustificate

Deciziile luate „pe baza (slăbiciuni în luarea deciziilor)

Calitatea experienţei” sunt frecvente
premiselor
- +
pentru Sunt posibile decizii temerare, Deciziile nu sunt neapărat
luarea uşuratice sau primejdioase optime
deciziilor
(este preferabil să se evite (suprasolicitarea celui care
situaţia de decizie) ia decizii)

Fig. 1.4
Evident, luarea unei decizii bune presupune multă competenţă şi
responsabilitate, mai ales în condiţiile în care resursele angajate şi, în special,
timpul sunt ireversibile.
Analiza mecanismului decizional reliefează legităţile care stau la baza
acestuia, izvorâte din nevoia de consistenţă sau coerenţă în abordarea
diverselor aspecte ale deciziei: multitudinea alternativelor (fig.1.5) ce pot fi
18
adoptate, ceea ce impune elaborarea unei liste cât mai complete sau
exhaustive, din care să se aleagă o anumită decizie, aceea considerată a fi
optimală din punctul de vedere al decidentului, adică decizia exclusivă, precum
şi definirea criteriilor care stau la baza opţiunii pentru o anumită variantă etc.

Variante

1 2 3 4

Sistem de previziune
a performanţelor
Decizia,
variantelor
desfăşurarea
Date Criterii de decizie acţiunii care
maximizează
Criterii şi valori de
dezirabilitatea
măsurare a
variantelor

Fig.1.5
Având în vedere influenţa factorilor de ordin intern (calităţile
decidentului, motivarea, responsabilitatea, volumul informaţiilor şi mediul
intern) sau extern (sensul şi ritmul de dezvoltare, informaţiile existente cu
privire la valorificarea cercetării, restricţiile cu caracter funcţional sau structural,
cadrul de relaţii etc), expresia analitică a deciziei este de forma:
D  f ( Fi , Fn , V , M , R) 1.1
în care Fi reprezintă factorii care pot fi cunoscuţi; Fn = factorii care nu pot fi
cunoscuţi, dar a căror probabilitate şi sens de apariţie se pot aproxima; V =
valoarea elementului uman; M = motivarea; R = responsabilitatea faţă de
consecinţele deciziei.
Componenta V se poate exprima în felul următor:
V  f1 (C, Q) 1.2
în care C exprimă nivelul de pregătire, de conducere şi organizare,
profesionale, precum şi experienţa persoanei respective; Q = capacitatea de
adaptare la transformările permanente, inclusiv sub raportul perfecţionării
cunoştinţelor.
În general, decizia raţională este aceea care asigură obţinerea
rezultatelor (scopurilor) optime, în sensul că acţiunea umană stabilită trebuie
să permită valorificarea cât mai eficientă a resurselor umane, materiale şi
19
financiare de care se dispune, nu neapărat „ieftină”, necostisitoare, ci
aducătoare de beneficii, de mijloace de reproducţie lărgită.
Spre exemplu, dacă se consideră o listă de decizii exhaustivă şi
exclusivă care conţine m alternative, notate prin convenţie în ordinea d1, d2, ...,
dm, atunci mulţimea deciziilor este D  d1 , d 2 ,, d m  , care poate fi doar finită.
Dintre acestea trebuie aleasă alternativa cea mai bună şi anume aceea care
conduce la rezultate optime. Se poate observa că un asemenea demers este
îngreunat de incertitudinea existentă asupra consecinţelor care decurg din
adoptarea uneia dintre variante, dificultăţi generate de lipsa sau insuficienţa
informaţiilor disponibile.
Decizia managerială trebuie să îndeplinească anumite criterii de
raţionalitate (Popescu I., Ungureanu L., 2004):
a) să fie fundamentată ştiinţific, adică să fie luată în conformitate cu
realităţile firmei, să ţină cont de elementele componente ale mediului intern şi
extern, pe baza unui instrumentar ştiinţific potrivit, care să înlăture improvizaţia,
rutina, voluntarismul etc.
b) să fie „împuternicită”. Cel care elaborează decizia trebuie să dispună
şi de cunoştinţele şi aptitudinile necesare, să posede o „autoritate” a
cunoştinţelor, să dispună de potenţial decizional necesar.
c) să fie clară, concisă şi necontradictorie. Aceasta presupune ca prin
formularea deciziei să se precizeze, fără posibilitatea de interpretare conţinutul
situaţiei, decizionale (variante, criterii, obiective, consecinţe etc), astfel încât
toate persoanele participante la fundamentarea ei să înţeleagă la fel respectiva
situaţie;
d) să fie oportună, adică să se încadreze în perioada optimă de elaborare
şi de aplicare. Pentru fiecare decizie există o anumită perioadă în care trebuie
concepută şi aplicată, pentru a fi posibilă obţinerea unui efect maxim.
e) să fie eficientă. Eficienţa constituie criteriul de apreciere al activităţii de
management, iar decizia reprezintă esenţa acestuia. Este firesc, deci, ca orice
decizie să fie apreciată prin efectele care se obţin în urma implementării ei.
f) să fie completă, adică să cuprindă toate elementele necesare înţelegerii
corecte şi, mai ales, implementării, şi anume: obiectivul, modalităţi de acţiune,
termenele, executanţii, responsabilul cu aplicarea deciziei, fondurile necesare
etc.

20
 În mod evident, aceste cerinţe de raţionalitate a deciziilor manageriale
trebuie respectate în procesele decizionale. Cu cât vor fi mai mult respectate
cu atât calitatea deciziei va fi mai bună.

1.2 Clasificarea deciziilor

Potrivit principiului cauză – efect activitatea decizională se încadrează în
circuitul informaţie – decizie – acţiune în care informaţia reprezintă cauza iar
acţiunile reprezintă efecte. În general, decizia reprezintă esenţa procesului de
conducere, acţiunea care se regăseşte în toate funcţiile şi în toate atribuţiile
sistemului conducător sau decizional. Pe de altă parte, decizia are caracter
propriu pentru toate structurile procesului de execuţie şi a procesului de
conducere. Există mai multe criterii de clasificare. Astfel, deciziile pot fi
clasificate în funcţie de nivelul de elaborare, conţinutul şi domeniul de aplicare,
gradul de cunoaştere a fenomenului asupra căruia se ia decizia, sursa de
elaborare. Distingem aici următoarele criterii (Maracine V., 1998):
A - După orizontul de timp, deosebim:
a1 - decizii strategice (neprogramate) sunt acele decizii care vizează
orizonturi mari de timp (de regulă 3 – 5 ani). Aceste decizii se referă la
problemele majore ale firmei şi influenţează întreaga sferă a activităţii
organizaţionale sau principalele sale componente: pregătirea şi perfecţionarea
resurselor umane, întărirea capacităţii de producţie etc. Aceste decizii vizează
problemele ale căror rezolvări implică soluţii inedite, implicând eforturi
suplimentare în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Optimizarea unor
astfel de decizii depinde de capacitatea organizatorică a procesului de
conducere şi sunt specifice deciziilor greu sau aproape imposibil de cuantificat.
Optimizarea acestei categorii de decizii variază direct proporţional atât cu
nivelul de pregătire al resurselor umane cât şi cu preocuparea sistemului
pentru dezvoltarea capacităţii creative în cadrul sistemului de producţie anual.
Decizia neprogramată sau strategică, luată la nivelul conducerii colective se
referă mai ales la probleme noi, de ansamblu, pentru a căror rezolvare sunt
necesare, cel puţin cu caracter parţial, unele soluţii originale. a2 - Decizii tactice
(programate) pentru care orizontul de timp variază între o lună şi un an. Ele se
iau în spaţiul deciziilor strategice, integrându-se în cadrul determinat de
acestea: adoptarea şi perfecţionarea procedeelor şi metodelor de lucru,
utilizarea diferitelor resurse, îmbunătăţirea bazei materiale, pregătirea
resurselor umane. Aceste decizii sunt specifice activităţii concrete, imediate,

21
competitive şi se fundamentează cu ajutorul procedeelor logice pe baza unor
informaţii şi date concrete, certe referitoare la acţiunea din trecut şi prezent şi
sunt cuprinse în documentele de tip balanţă.
În cazul deciziilor programate alegerea deciziei optimale se face astfel:
- alegerile de tip dat care se întâlnesc în procesul de alegere a
documentelor tehnico-economice, a studiilor de fezabilitate pentru realizarea
anumitor investiţii
- dintr-un număr redus de posibilităţi descrise anterior, suficient de explicit
atât pentru factorii decizionali cât şi pentru factorii de execuţie.
Atragerea cât mai mare de persoane la adoptarea deciziei şi la
aplicarea ei în scurt timp elimină o parte dintre factorii de risc şi anume:
- alegerea pornind de la un model logic sau matematic dar fără
posibilitatea de a acţiona pe baza factorilor prestabiliţi în timpul imediat
următor. În această categorie putem introduce modernizarea tehnologică,
restructurările, asimilările de producţie şi tehnologice care pentru a fi înfăptuite
necesită o perioadă de fundamentare în special tehnologice şi de prospectare
a pieţei
- raţionamentul logic care generează mai multe alternative, uneori chiar în
funcţie de acelaşi criteriu şi care implică o perioadă de reevaluare.
Alegerea se face pentru soluţiile care înglobează descoperiri ştiinţifice
actuale şi care ţin seama de efectele ecologice ale aplicării unei linii de
acţiune.
a3 - Decizii curente (semiprogramate) care se referă la perioade scurte de
timp (ore, zile). Aceste decizii privesc aspecte minore ale activităţii de
conducere şi vizează realizarea de sarcini şi atribuţii având la bază elemente
programate a căror combinaţie nu poate fi însă determinată anticipat. În acest
caz alegerea variantelor optime se face în funcţie de următorul demers:
regândirea şi corectarea deciziei ca urmare a influenţelor exercitate de factorii
aleatori, întâmplători. Există şi posibilitatea menţinerii alegerii de bază ca
urmare a acţiunii doar asupra unor anumite aspecte ale procesului decizional,
de regulă, decizii pe termen scurt. Decizia semiprogramată este luată pe baza
unor elemente programate, dar a căror combinare în soluţia stabilită nu poate fi
în prealabil determinată.
B - După certitudinea atingerii obiectivelor sau după valoarea informaţiilor
disponibile există:

22
 b1 - Decizii certe (în condiţii de certitudine). Posibilitatea de realizare a
obiectivelor urmărite este maximă: nu există îndoială asupra parametrilor ce
intervin. Sunt caracterizate prin aceea că se manifestă o singură stare a
condiţiilor obiective a cărei probabilitate de apariţie este egală cu unitatea;
variabilele cu care se operează sunt operabile, iar gradul de certitudine privind
obţinerea rezultatelor potenţiale este mare.
b2 - Decizii de risc (în condiţii de risc). Posibilitatea realizării obiectivelor
urmărite este redusă. O influenţă considerabilă o au aici factorii perturbatori.
Fiecare variantă analizată este caracterizată de o anumită probabilitate de
realizare care va ierarhiza atât alternativele de acţiune cât şi măsurile ce
trebuiesc luate. Nivelul consecinţelor ce caracterizează variantele decizionale
este influenţat de două sau mai multe stări ale condiţiilor obiective. Deciziile de
acest tip au un pronunţat caracter de prevedere urmărind prevenirea şi
limitarea la maxim a riscului.
b3 - Decizii incerte (în condiţii de incertitudine). Sunt caracterizate prin
manifestarea a două sau mai multe stări ale condiţiilor obiective, fără a
cunoaşte nici măcar probabilitatea de apariţie; în schimb influenţează nivelul
consecinţelor specifice variantelor decizionale. Variabilele cu care se operează
sunt necontrolabile, iar gradul de certitudine în obţinerea rezultatelor potenţiale
este practic nul.
Consecinţele cunoscute ale fiecărei alegeri posibile reprezintă un
ansamblu al tuturor consecinţelor posibile. Deciziile luate în aceste condiţii sunt
cele mai complicate, deoarece se pot face anumite estimări ale variabilelor de
stare, dar nu se dispune de nici o informaţie care să permită calculul
probabilităţii producerii lor.
C - După frecvenţa elaborării deciziilor, avem:
c1 - Decizii periodice. Sunt acele decizii adoptate la intervale stabilite de
timp. Se elaborează de mai multe ori într-o firmă. În acest caz, se pot stabili în
prealabil proceduri, modele de elaborare şi realizare deoarece astfel de decizii
fac referire la situaţii întâlnite anterior.
c2 - Decizii aleatorii. Acestea sunt decizii care se produc la intervale de
timp neregulate, necesitatea fundamentării lor fiind determinată de factori
necontrolabili; fac dificilă pregătirea şi utilizarea unor instrumente decizionale
rafinate
c3 - Decizii unice, generate de situaţii concrete cu care se confruntă firma.
Au carater de excepţie.
23
 D - După nivelul managerial la care se iau, există:
d1 - Decizii de nivel superior. Acest tip de decizii se adoptă la
managementul firmei. Cele mai multe dintre ele sunt decizii strategice şi
tactice.
d2 - Decizii de nivel mediu. Aceste decizii se adoptă de cadrele de
conducere medii şi au caracter operaţional. Cele mai multe dintre ele sunt
tactice sau curente.
d3 - Decizii de nivel inferior. Acest tip de decizii sunt adoptate de cadrele de
conducere aflate pe cel mai de jos nivel şi au mai ales caracter operaţional.
E - După posibilitatea de prevedere, deosebim:
e1 - Decizii anticipate – sunt adoptate în condiţii de certitudine şi pot fi
pregătite din timp
e2 - Decizii imprevizibile – sunt luate pe neaşteptate, atunci când
împrejurările o impun.
F - După sfera de cuprindere a decidentului, avem:
f1 - Decizii individuale sau unipersonale. Aceste decizii sunt elaborate şi
fundamentate de o singură persoană. De obicei, astfel de decizii se referă la
problemele curente din firmă, numărul lor reducându-se în funcţie de
complexitatea structurii respective.
f2 - Decizii de grup (colective). Aceste decizii se adoptă la nivelul organelor
de conducere colective şi implică un anume efort şi timp pentru elaborare.
G - În funcţie de fazele procesului de management, există:
g1 - Decizii adoptate în faza previzională. Aceste decizii sunt preponderent
strategice şi se iau la cel mai înalt nivel ierarhic (consiliul de administraţie)
g2 - Decizii adoptate în faza operativă. Sunt decizii preponderent tactice şi
privesc realitatea obiectivelor asumate în condiţii prestabilite (se iau de către
managerii diferitelor activităţi în cadrul întreprinderilor)
g3 - Decizii adoptate în faza postoperativă. Se referă la modalitatea
desfăşurării acţiunilor în trecut şi orientarea acestora spre viitorul evoluţiei
firmei (în întreprinderi aceste decizii sunt luate de managerii situaţi pe niveluri
ierarhice inferioare şi chiar de către Adunarea Generală a Acţionarilor).

24
 1.3. Factori determinanţi în fundamentarea şi adoptarea
deciziilor
Indiferent de natura întreprinderii, în managementul ei mecanismul
decizional se bazează pe două elemente constitutive: a) factorul de luare a
deciziei sau decidentul; b) mediul ambiant în care se adoptă decizia.
În acelaşi timp, nu trebuie să se piardă din vedere că actul de decizie
presupune ca necesitate existenţa forului de decizie, reprezentat printr-o
persoană (managerul, preşedintele consiliului de administraţie, preşedintele
comitetului de direcţie) sau printr-un colectiv (consiliul de administraţie,
comitetul de direcţie).
Dinamismul şi complexitatea unităţii economice, interrelaţia dintre
acestea şi procesul decizional ridică necesitatea pregătirii temeinice a
managerului, prin pregătire înţelegându-se ansamblul elementelor capabile să
pună pe decident în stare să-şi asume cu competenţă sporită funcţiile sale
prezente sau cele de perspectivă.
Luarea unei decizii corecte, chiar optime, în raport cu obiectivele
propuse, starea sistemului condus şi restricţiile aplicării deciziei nu garantează
aplicarea exactă a deciziei. Pentru aceasta este necesară ca deciziei să-i fie
asigurate condiţiile necesare pentru a fi aplicată.
Analiza deciziei, ca moment esenţial al procesului de management,
presupune interpretarea situaţiei elementelor componente: decidentul (factorul
de decizie); mediul ambiant; relaţia (legătura) dintre decident şi mediu.
Decidentul este reprezentat de individul sau gruparea (colectivitatea)
care urmează să aleagă varianta cea mai avantajoasă din mai multe posibile.
Calitatea deciziei depinde de calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile decidentului.
Pentru a lua decizii, decidentul trebuie să îndeplinească două condiţii
de bază: să fie investit cu autoritatea necesară în domeniul respectiv şi să
cunoască bine domeniul în care ia decizii, deci să fie competent. Din aceste
considerente, pe de o parte, se impune o pregătire de specialitate a
decidentului în domeniul managementului, iar pe de altă parte, este necesară
atragerea unui număr tot mai mare de persoane la procesul decizional.
Mediul ambiant este format din totalitatea condiţiilor interne şi externe
întreprinderii care influenţează şi, la rândul lor, sunt influenţate direct sau
indirect de decizia respectivă.
Mediul intern constă în (Petrescu I., Domokos E.,1993):

25
  Componenta umană a organizaţiei: trecut educaţional şi abilităţi;
abilităţi tehnice şi manageriale anterioare; gradul de implicare al membrilor şi
ataşamentului lor faţă de atingerea obiectivelor sistemului; stil comportamental
interpersonal; existenţa de forţă de muncă utilizabilă în cadrul sistemului.
 Componenta funcţională şi a grupurilor de lucru organizaţionale:
caracteristicile tehnice ale unităţilor organizaţiei; interdependenţa unităţilor
organizaţionale în atingerea obiectivelor; conflicte în cadrul unităţilor
funcţionale şi al grupurilor de lucru; conflicte între unităţile funcţionale sau între
grupurile de lucru.
 Componenta nivelului organizaţional: obiectivele şi interesele
organizaţionale; procesul de implicare a indivizilor şi grupurilor în depunerea
de efort maxim în vederea atingerii obiectivelor organizaţionale; natura
produsului sau serviciului oferit de organizaţie.
În mediul ambiant se pot manifesta, pentru o anumită situaţie
decizională, mai multe stări ale condiţiilor obiective. În ţările cu econoomie de
piaţă, mediul ambiant este caracterizat de schimbări frecvente şi rapide care
introduc în sistemul de conducere şi chiar în cel condus factori perturbatori ai
activităţii întreprinderilor. Condiţiile interne şi externe, caracteristice
întreprinderii, generează cadrul în limitele căruia acţionează decidentul prin
informaţiile de care dispune.
Influenţa mediului ambiant din interiorul întreprinderii se manifestă
asupra deciziei prin următorii factori: competenţa managerilor aflaţi pe diferite
niveluri ierarhice; metodele şi tehnicile de lucru utilizate; sistemul informaţional
folosit în cadrul întreprinderii; gradul de înzestrare tehnică; nivelul tehnologiilor
aplicate.
Mediul ambiant extern influenţează decizia prin cele două componente
ale sale: mediul extern naţional şi mediul extern internaţional.
Principalele categorii de factori ale mediului extern naţional, sunt:
furnizorii de mărfuri, furnizorii de personal, prestatorii de servicii, intermediarii,
clienţii, concurenţii şi organismele publice.
Mediul extern internaţional îşi exercită influenţa asupra întreprinderilor
prin intermediul raporturilor dintre state, de acordare sau neacordare de
facilităţi în schimburile reciproce (economice, comerciale, juridice etc.).
Mediul extern are cinci componente şi anume:
 Componenta clienţi: distribuitori ai produsului sau serviciului; utilizatori
propriu-zişi ai produsului sau serviciului.
26
  Componenta furnizori: furnizori de materii prime; furnizori de echipament;
furnizori de subansamble; furnizori de forţă de muncă.
 Componenta concurenţi: concurenţi pentru furnizori; concurenţi pentru
clienţi.
 Componenta socio-politică: legislaţia cu privire la industrie; atitudinea faţă
de industria respectivă sau produsul său; relaţia cu sindicatele.
 Componenta tehnologică: îndeplinirea noilor cerinţe tehnologice ale
industriei în producerea bunului sau serviciului; îmbunătăţirea sau crearea de
noi produse prin introducerea de noi descoperiri tehnologice.
Evoluţia mediului ambiant se manifestă uneori contradictoriu în ceea ce
priveşte influenţa asupra modului de elaborare a deciziilor în cadrul
întreprinderii. Astfel, creşterea complexităţii activităţii întreprinderii influenţează
în mod nefavorabil fundamentarea deciziilor, în timp ce ridicarea nivelului de
pregătire de specialitate şi în domeniul managementului are efecte favorabile
asupra luării deciziilor.
Relaţia dintre decident şi mediu se exprimă prin natura legăturilor
dintre decizie şi implicaţiile ei economice, ştiinţifice, sociale, politice,
culturale, umane etc.
În legătură cu această relaţie decident – mediu, există, în principal,
trei situaţii de luare a deciziilor: în condiţii de certitudine, de risc
(incertitudine cuantificată) şi de incertitudine.
La rândul său, cel de-al doilea factor al procesului decizional, mediul
ambiant, tinde să devină din ce în ce mai complex. Elementele sale pot
favoriza adoptarea de decizii raţionale (sistemul de planificare a societăţii
comerciale, creşterea nivelului de pregătire a personalului, dezvoltarea
suprastructurii economice, extinderea sistemului de prelucrare automată a
datelor, ridicarea nivelului tehnic al producţiei materiale, dezvoltarea cercetării
uzinale, dezvoltarea cooperării economice, tehnice şi de producţie
internaţionale şi altele), dar pot şi defavoriza acest proces (sporirea dimensiunii
societăţii comerciale, reducerea ciclului de viaţă a produselor şi tehnologiilor,
perisabilitatea sporită a cunoştinţelor economice, tehnice şi ştiinţifice, creşterea
competiţiei pe piaţa externă, criza de materii prime şi de energie şi altele). De
reţinut, că pe planul deciziei, aceste elemente se traduc într-un număr de
variabile ce apar şi se schimbă deosebit de rapid. Ca urmare, se cere ca
decizia să fie cât mai raţională, să evalueze cu un grad sporit de precizie
elementele implicate, deoarece chiar erorile mici pot atrage irosirea unor
27
mijloace umane, materiale şi băneşti. În acelaşi timp, trebuie ca deciziile să
devanseze acţiunile următoare oferind astfel perioadele de timp necesare
pentru pregătirea corespunzătoare a condiţiilor umane, financiare, tehnice, iar
procesul de luare a deciziilor să se soldeze cu o eficienţă ridicată.
Aşadar, una din funcţiile primordiale ale managementului este
luarea deciziilor. La rândul său, menirea actului decizional constă în
direcţionarea conştientă a activităţii economice şi sociale a unei entităţi
economice. Prin conţinutul, natura şi rolul său, decizia se afirmă ca nervul vital
al managementului economiei unităţii. Înfăptuirea deciziei constituie un proces
de schimbare a realităţii, a resurselor naturale, financiare şi umane de care
dispune unitatea, contribuie la modificarea sistemului obiectiv de nevoi şi,
implicit, la realizarea optimului economico-social al societăţii comerciale.
Perfecţionarea managementului oricărei entităţi economice, soluţionarea
complexă a marilor probleme economice şi sociale, întreaga activitate
managerială curentă şi de perspectivă este legată într-un fel sau altul de
adoptarea şi realizarea deciziilor.
În procesul managerial decizia reprezintă o verigă. În acelaşi timp,
decizia constituie punctul nodal al procesului managerial, momentul său
culminant.
În genere se poate afirma că în procesul managerial al oricărei unităţii
economice, cu ajutorul deciziilor se stabilesc obiectivele derivate din plan şi
modalităţile de realizare a acestora, programele corespunzătoare, se
armonizează acţiunile şi comportamentele executanţilor, se adoptă
perfecţionările şi corecturile necesare pentru desfăşurarea eficientă a activităţii.
Apare incontestabil că funcţionarea economiei în consens cu
imperativele optimului economico-social se află în strânsă dependenţă de
calitatea procesului decizional. Sunt frecvente situaţiile când adoptarea unei
decizii poate crea o deschidere în practica managerială şi, în această situaţie,
decizia joacă rolul unui instrument de direcţionare şi formare a viitorului
societăţii comerciale. Tot cu ajutorul deciziilor managerul exercită o influenţă
activă asupra formelor concrete ale relaţiilor sociale ale salariaţilor cu
patronatul, le schimbă în anumite limite, astfel ca ele să contribuie într-o
măsură sporită la dezvoltarea şi creşterea forţelor de producţie şi la
satisfacerea cât mai completă a nevoilor sociale.
În mediul actual aflat în permanentă schimbare, procesul complex al
luării de decizii devine tot mai dificil. Cei care iau decizii sunt constrânşi de
28
mediul în care acţionează. Deşi luarea deciziilor reprezintă un proces dinamic
şi în permanentă dezvoltare, deciziile au câteva elemente comune. Fiecare
decizie este luată în mediul caracteristic unei organizaţii şi toate deciziile
presupun parcurgerea câtorva paşi elementari.
Managerii cu experienţă ştiu că eficacitatea unei decizii este
determinată de două criterii: calitatea deciziei şi ataşamentul celor care trebuie
să o implementeze. Calitatea deciziei este determinată de modul în care este
desfăşurat procesul de luare a deciziilor. O decizie de calitate care nu este
implementată potrivit este însă ineficace. Implementarea este determinată de
ataşament, motiv pentru care gradul de implicare a celor care vor implementa
decizia este vital pentru succesul procesului decizional.
Majoritatea managerilor sunt conştienţi că deciziile sunt luate pe
baza unor informaţii imperfecte despre evenimente viitoare.
Evenimentele neprevăzute pot influenţa chiar şi rezultatele celor mai
atent gândite decizii.

Bibliografie
1. R.M.Decvan, An Economics Perspective on the Usefulness of
Decision Support System, DSS Journal, nr.4, 1992
2. V.Mărăcine, Decizii manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
3. I.Petrescu, E.Domokos, Management general, Editura Hyperion XXI,
Braşov, 1993
4. I.Popescu, L. Ungureanu, Ştiinţa conducerii – valori, tendinţe,
perspective, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004
5. I.Popescu, L. Ungureanu, E. Muscalu, Decizia sau demersul
antientropic de la cauză la efect, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004
6. D.Raţiu-Suciu ş.a., Modelare economică aplicată, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
7. C.Raţiu – Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
8. E.Scarlat, Teoria deciziei, note de curs, Catedra de Cibernetică
Economică, A.S.E., Bucureşti, 1995

29
30
 CAPITOLUL II
PROCESUL DECIZIONAL

2.1. Structura procesului decizional

2.2. Etapele procesului decizional
2.3. Logica procesului decizional

Obiective: cunoaşterea de către masteranzi a etapelor procesului decizional,

asigurarea fondului de cunoștințe necesare pentru înțelegerea și tilizuarea de
către studenți a conceptelor de bază din domeniul teoriei deciziilor, dezvoltarea
capacității de înțelegere a fenomenelor, proceselor și aplicațiilor din acest
domeniu atât de complex
Cuvinte cheie: proces decizional, variante decizionale, fazele deciziei, analiza
informaţiilor, evaluarea alternativelor

31
 CAPITOLUL II
PROCESUL DECIZIONAL
Dacă o decizie n-a „degenerat în muncă”,
nu poate fi vorba despre o decizie,
ci, în cel mai bun caz, despre o intenţie bună.
Peter Drucker
Decizia economică reprezintă linia de acţiune aleasă în mod conştient
în cadrul procesului de conducere al organizaţiei dintr-un număr oarecare de
posibilităţi în scopul atingerii unor obiective în condiţii de eficienţă maximă. Cu
alte cuvinte, este acţiunea de punere în lucru a resurselor, de stabilire şi
atingere a obiectivelor firmei. De aceea necesită o activitate de pregătire şi
elaborare la care participă un număr de persoane şi compartimente din
întreprindere. Pentru alegerea celei mai bune decizii trebuie să existe
următoarele elemente:
 Un obiectiv economic şi/sau un scop bine determinat care să poată fi
cuantificat;
 Un volum mare de informaţii care să reflecte fenomenele şi procesele
economice care au loc în realitate;
 Un aparat de investigare şi prelucrare a datelor.
Decizia are influenţe directe la nivelul grupului şi de aceea în
conceperea şi realizarea deciziei este necesar să se aibă în vedere
caracteristicile privind postul, pregătirea, motivarea şi potenţialul membrilor
grupului respectiv. Decizia determină efecte directe şi propagate pe plan
economic, uman şi tehnic cel puţin la nivelul unui compartiment al firmei.
Investigaţiile întreprinse au relevat faptul că factorii primari ai deciziei de
conducere sunt: decidentul şi mediul ambiant. Decidentul este reprezentat de
un manager sau un organism managerial care în virtutea obiectivelor,
sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor circumscrise adoptă decizia în
situaţia respectivă. Tendinţa dominantă la nivelul decidenţilor este creşterea
capacităţii lor decizionale ca urmare a creşterii nivelului de pregătire în
domeniul managementului, la aceasta contribuind substanţial şi consultanţii în
management ce lucrează în cadrul organizaţiilor specializate. Tendinţa
32
caracteristică managementului firmei în momentul actual este extinderea
deciziilor de grup. Mediul ambiant decizional constă în ansamblul elementelor
eterogene şi exogene firmei care alcătuiesc situaţia decizională caracterizată
prin manifestarea unor influenţe directe şi indirecte semnificative asupra
conţinutului şi rezultatelor deciziei. În mediul ambiant decizional se constată o
evoluţie contradictorie: pe de o parte se înregistrează o serie de transformări
de natură să ofere premise mai bune pentru un proces decizional eficient, iar
pe de alta mediul ambiant decizional tinde să devină din ce în ce mai complex
datorită adâncirii diviziunii sociale, reducerea ciclului de viaţă al produselor şi
accelerarea ritmului de uzură morală. Pe plan decizional aceste elemente se
traduc într-un număr sporit de variabile şi condiţii limită şi în implicarea
interdependenţelor dintre acestea.

2.1. Structura procesului decizional

Este unanim acceptată ideea că eficienţa unei întreprinderi este
condiţionată de abilitatea cadrelor de conducere de a asigura şi utiliza
resursele necesare atingerii scopului.
Importanţa maximă în procesul decizional o reprezintă selectarea unei
alternative dintre cele aflate la dispoziţia decidentului. Se urmăreşte
recunoaşterea problemei decizionale, înţelegerea naturii sale, cauzele ce au
determinat-o şi soluţiile potenţiale. Apoi, prin activităţi inteligente, bazate pe
raţionament logic, se formulează şi evoluează cursurile alternative de acţiune,
pe baza unor constrângeri (criterii) cunoscute. La final, dintre alternativele
posibile se alege una care satisface în cel mai înalt grad cerinţele impuse.
Într-un demers analitic, se pot stabili următoarele elemente proprii
oricărui proces decizional:
 Obiectivul sau scopul urmărit prin adoptarea şi înfăptuirea deciziei:
O  o1 , o2 , , oi , , om ; i  1, m 2.1
Obiectul unui proces decizional este reprezentat de nivelul propus a fi
realizat pentru un anumit criteriu. Spre exemplu, dacă într-o situaţie
decizională se ia în considerare drept criteriu de decizie „reuşita acţiunii”, unul
dintre obiectivele urmărite a se realiza ar putea fi „pierderile în personal,
materiale sau mijloace de luptă”.
Fiecărui obiectiv propus îi corespunde un coeficient de importanţă ci.
C  c1 , c 2 ,  , ci ,  , c m ;  ci  1; ci  0 2.2

33
 Introducerea în model a vectorului C se justifică prin faptul că la un
moment dat, în activitatea organizaţiei, anumite obiective sunt mai importante.
 Decidentul (individual sau colectiv). Este cel care selectează una dintre
variantele posibile.
D  d1 , d 2 , , d i , , d m ; i  1, m 2.3
Fiecărui decident i se asociază un coeficient de autoritate:
A  a1 , a 2 ,  , a i ,  , a m ;  a i  1; a i  0 2.4
Pe măsura creşterii complexităţii activităţilor din organizaţie, asistăm la
o evoluţie a acestui element hotărâtor în procesul decizional. Pe de o parte se
înregistrează o îmbogăţire a cunoştinţelor de specialitate ale decidentului,
printr-o pregătire adecvată în domeniul managerial. Pe de alta, ca urmare a
complexităţilor limitate ale omului, asistăm la o participare a unui număr tot mai
mare de persoane la elaborarea şi fundamentarea deciziilor manageriale.
Pentru a elabora decizii de calitate, e necesar ca decidentul să
îndeplinească un minimum de condiţii, dintre care cele mai importante sunt: să
dispună de autoritate în domeniul în care urmează să ia decizii; să ştie să
lucreze cu oamenii; să practice un stil managerial adecvat situaţiilor cu care se
confruntă organizaţia.
 Multitudinea variantelor decizionale (alternativele, strategiile).
Identificarea şi stabilirea acestora constituie o etapă de maximă
importanţă în fundamentarea deciziei. Omiterea unor variante posibile sau
includerea în lista acestora a unor variante nerealizate pentru organizaţie
poate afecta de la început calitatea deciziei.
V  v1 , v 2 , , vi , , v m ; i  1, m 2.5
Problema esenţială constă în determinarea variantei optime ca element
de preferinţă maximă în mulţimea variantelor V.
V opt  V 2.6
 Mulţimea criteriilor decizionale. Este reprezentată de punctele de vedere
ale decidentului, cu ajutorul cărora acesta izolează aspecte de realităţi din
organizaţie în cadrul procesului decizional.
 
C '  c1' , c 2' ,  , c i' ,  , c n' ; i  1, n 2.7
Fiecărui criteriu ci i se poate asocia un coeficient de importanţă kj.
K  k1 , k 2 , , k i , , k n ; j  1, n 2.8

34
 Criteriile de decizie se caracterizează prin mai multe niveluri
corespunzătoare diferitelor variante şi/sau stări ale condiţiilor obiective. Toate
aceste niveluri pot constitui obiective posibile de realizat din punctul de vedere
al criteriului respectiv.
Luarea în considerare într-o situaţie decizională a mai multor criterii
trebuie să se facă ţinând cont de posibilitatea analizării şi sintetizării criteriilor,
precum şi de interferenţa acestora.
Criteriile de apreciere a variantelor posibile pot fi: a) tehnice: consum
de materii prime, carburanţi – lubrifianţi, randament, durată de exploatare a
tehnicii; b) economice: costuri, termene de recuperare a investiţiilor, preţuri,
venituri; c) sociale: număr de salariaţi, număr de specialişti într-un domeniu
etc.
 Mulţimea consecinţelor criteriilor de apreciere. Analiza variantelor posibile
în raport cu fiecare criteriu de aplicare asigură obţinerea unui anumit nivel al
criteriului pentru acestea.

C1 C2  Cj  Cm

V1 a11 a12 a1 j a 1m
 
V2 a 21 a 22 a2 j a 2m
 
    
Vi a i1 ai2 a ij a im
 
    
Vn a n1 a n2 a nj a nm
 

Nivelul aij în teoria deciziei poartă denumirea de consecinţă.

Consecinţele unui anumit criteriu pentru variabilele de studiu, se situează între
două limite: minim şi maxim.
Stabilirea consecinţelor reprezintă o activitate de prevenire, bazată de
obicei pe exploatare, care nu se poate realiza întotdeauna cu multă exactitate,
întrucât nu se cunosc integral cauzele care ar putea determina producerea lor.
 Starea naturii (stări de condiţii obiective). Ea explică ansamblul condiţiilor
interne şi externe organizaţiei care sunt influenţate sau influenţează decizia
cadrului de conducere. Şi în cadrul acesta asistăm la o evoluţie ce se
caracterizează în modificarea atât a condiţiilor interne cât şi a celor externe.

35
  Timpul. Este considerat de cei mai mulţi teoreticieni ca o altă
componentă a procesului decizional, însă, în diferite sensuri: trecerea timpului
de la adoptarea până la aplicarea deciziei, între momentul colectării
informaţiilor, al elaborării şi executării deciziei.

2.2. Etapele procesului decizional

Adoptarea unei decizii este precedată, de acţiuni complexe menite să
ofere o imagine cât mai veridică asupra problemei care formează subiectul
deciziei potenţiale şi anume: stabilirea gradului de prioritate pe care-l prezintă
analiza problemei respective şi măsura în care aceasta necesită sau nu o
intervenţie; categoria de probleme asupra cărora este utilă intervenţia;
verificarea realităţii problemei studiate şi a caracterului său de excepţie sau de
rutină. Un asemenea demers este denumit în teoria şi practica de conducere
fundamentarea deciziei (fig.2.1), de rigoarea sa depinzând eficienţa acţiunilor
întreprinse, urmărind îmbunătăţirea performanţelor unei activităţi şi eliminarea
eventualelor perturbaţii care îngreunează atingerea obiectivelor prestabilite.

planuri de acţiune abateri

Controlul aplicării deciziei

Situaţia
Analiza problemelor potenţiale analizată Analiza abaterilor

Analiza corelării obiectivelor cu

resursele

Luarea deciziei
decizii cauze

Fig.2.1
1. Etapele procesului de decizie reprezintă o succesiune logică de
activităţi destinate definirii problemei asupra căreia urmează să se decidă şi
stabilirii metodologiei de elaborare a deciziei etc. Specialiştii au ajuns la un
consens în ceea ce privesc etapele principale parcurse pentru luarea deciziei
(Popescu I., 1983):
a) Cunoaşterea cât mai deplină a problemelor reale şi esenţiale, ceea ce
necesită un timp rezonabil pentru explorarea „factorului critic”, adică a cauzelor
principale care le generează. Un rol important în cadrul acestei etape îl joacă
36
delimitarea riguroasă a scopurilor de mijloacele de îndeplinire a acestora, mai
ales că unele scopuri parţiale sunt, de fapt, mijloace pentru atingerea unor
scopuri de nivel superior (spre exemplu perfecţionarea resurselor umane, ca
scop, devine mijloc pentru ridicarea calităţii produselor – scop fundamental
pentru creşterea eficienţei economice). Rolul decidentului în această primă
etapă constă în identificarea problemei decizionale şi a diferenţierii ei de o alta
nedecizională:
 Problema decizională poate fi una generală, rezolubilă prin folosirea unor
reguli şi principii cunoscute, poate care le-a mai aplicat în situaţii anterioare;
 Problema ce urmează a fi soluţionată, deşi are un caracter general şi
repetitiv pentru ansamblul vieţii apare ca unică;
 A treia situaţie este cea a evenimentului de excepţie, unic şi foarte rar,
care nu poate fi rezolvat pe baza regulilor şi principiilor existente;
 În sfârşit, problema decizională poate fi manifestare timpurie a unui nou
gen de probleme generale.
Necunoaşterea perfectă a problemei decizionale poate să
genereze efecte negative, indiferent cât de corect ar fi parcurse
următoarele etape ale procesului decizional. Potrivit specialistului
american P.Druker „cea mai obişnuită sursă de erori în deciziile
manageriale este concentrarea asupra întrebării corecte... Un răspuns la
o întrebare greşit formulată este lucrul cel mai inutil, dacă nu chiar
periculos”.
Pe baza unei identificări şi definiri corecte a problemei decizionale, se
va stabili, în continuare, cine urmează să o pună în practică, adică să o
înfăptuiască, şi cu ce resurse (fig.2.2).

Identifica- Stabilirea Stabili- Alegerea Aplica- Evaluarea

rea şi criteriilor şi rea variantei rea rezultatelor
definirea obiectivelor variante- optime variantei
problemei decizionale lor optime
posibile

Renunţarea la toate
variantele

Fig.2.2

b) Culegerea şi selectarea informaţiilor, al căror volum depinde de

importanţa deciziei ce urmează să fie adoptată şi care va genera atât efecte
37
imediate, cât şi pe termen mai lung. Din aceste considerente este necesară, în
afara folosirii de informaţii pertinente (relevante) şi operaţia de sintetizare a
informaţiei, premisă esenţială a reducerii gradului de nedeterminare a
problemelor analizate.
Un manager se poate afla, în cele mai frecvente cazuri, în faţa unei
dileme: fie să adopte o decizie pe baza informaţiilor pe care le deţine,
asumându-şi riscurile care decurg din folosirea de informaţii incomplete
sau irelevante, fie să aştepte până la completarea informaţiilor, evident
cu riscul de a decide într-un cadru deja schimbat, riscând deci pierderea
oportunităţii.
Astfel, punctele de vedere ale decidentului cu ajutorul cărora punctează
aspecte ale realităţii organizaţionale devin criterii de decizie
Ele se caracterizează prin mai multe niveluri corespunzătoare. Fiecare
nivel corespunzător unui criteriu de decizie reprezintă tot atâtea obiective
posibile. Deci, obiectivul unui proces decizional, din punctul de vedere al unui
criteriu, este tocmai nivelul propus a fi realizat pentru acel criteriu.
În această etapă, decidentul trebuie să ţină seama de posibilitatea
divizării, a grupării criteriilor, precum şi de dependenţa sau independenţa
acestora.
Două criterii sunt independente dacă alegerea unui obiectiv din punctul
de vedere al unui criteriu nu are absolut nici o influenţă asupra alegerii
obiectivului, din punctul de vedere al celuilalt criteriu.
c) Analiza informaţiilor, în vederea stabilirii obiectivelor de atins şi a
criteriilor de decizie. În cadrul primei etape, decidentul constată existenţa mai
multor variante. Acestea sunt cercetate în amănunt în această etapă printr-o
„inventariere” a alternativelor posibile. În funcţie de gradul de participare a
decidentului, „inventarierea” se poate face în mod:
 Pasiv, când decidentului i se prezintă variantele fără ca el să depună un
efort în acest sens;
 Activ, când însuşi decidentul stabileşte variantele posibile prin diferite
metode între care analogia joacă un rol important.
Variantele unei probleme decizionale pot fi considerate ca mijloace de
realizare a unei acţiuni. Trebuie precizat că nu se poate vorbi de o importanţă
mai mare sau mai mică a diferitelor variante, până în momentul alegerii
variantei optime.

38
 În general, efectul aplicării unei decizii îl constituie obţinerea anumitor
obiective (scopuri), de claritatea formulării acestora depinzând eficienţa acţiunii
întreprinse, precum şi utilizarea raţională a informaţiilor disponibile. De aceea,
la stabilirea obiectivelor se recomandă întocmirea unei liste a factorilor care
cuprind rezultatele urmărite şi resursele disponibile (fig.2.3,a), elemente care
trebuie bine armonizate.
Întrucât de cele mai multe ori o decizie importantă are un caracter
complex, cu implicaţii tehnice, economice, sociale şi politice, este necesară o
anume clasificare a obiectivelor şi anume: obiective obligatorii (acele rezultate
sau resurse din care unul singur dacă nu este realizat, întreaga decizie se
poate solda cu un eşec), obiective deziderat (dacă unul din rezultate nu este
îndeplinit la valoarea preconizată, decizia nu se soldează cu eşec). În această
etapă, decidentul trebuie să efectueze, în afara operaţiei de împărţire a
obiectivelor în cele două categorii, şi o anume ierarhizare a obiectivelor
deziderat, în care scop se poate folosi o scară convenţională de valori,
cuprinsă între 0 şi 1 (fig.2.3,b).

Număr de
obiective
obligatorii 1
Obiective 2
3
4
Rezultate Resurse
Pondere
Obiective Număr de
obiective
6
5
4
3
deziderate 2
1
Pondere

0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9

a b
Fig.2.3

d) Elaborarea variantelor de soluţii şi opţiunea pentru cea mai adecvată,

prin prisma efectelor – imediate sau pe termen lung – pe care le generează
aplicarea acestora. În această etapă, modul algoritmic de fundamentare a
deciziei s-a dovedit a fi cel mai eficace instrument teoretic şi practic. Prin

39
elaborarea şi întocmirea listei cu variantele posibile, se trece la organizarea
informaţiilor despre obiectivele obligatorii şi dezideratele fiecărei alternative.
Etapa este cunoscută sub denumirea de „decizia propriu-zisă” deoarece, în
cadrul ei corespund anumite consecinţe. Mulţimea consecinţelor este
reprezentată de ansamblul rezultatelor potenţiale ce s-ar obţine potrivit fiecărui
criteriu de decizie şi fiecărei stări a condiţiilor obiective prin aplicarea
variantelor decizionale. Numărul consecinţelor corespunzătoare unei variante
este dat de numărul de criterii de decizie luate în considerare. Determinarea
consecinţelor este o activitate de prevedere (extrapolare), ea influenţând în
mare măsură alegerea variantei optime.
Deoarece, nu întotdeauna se cunosc stările condiţiilor obiective, uneori,
se impune stabilirea mai multor consecinţe pentru fiecare variantă
corespunzătoare fiecărui criteriu.
În alegerea variantei optime, se pot utiliza mai multe metode, funcţie de
condiţiile concrete ale probei decizionale
Alegerea variantei optime pentru acţiune se selectează după două
criterii de bază: alternativa optimă trebuie să satisfacă toate obiectivele
obligatorii şi, în cea mai mare măsură, obiectivele deziderat, ceea ce implică
operaţia de comparare a fiecărei alternative cu obiectivele obligatorii (ca
restricţii) şi cu obiectivele deziderat (fig.2.4). După alegerea variantei ce
urmează să fie adoptată, se trece la evaluarea consecinţelor negative
posibile, determinate de aplicarea acesteia, adică a riscului pe care îl
prezintă fiecare consecinţă pentru succesul deciziei. Evaluarea riscului
se poate face pe baza a două criterii: probabilitatea ca o consecinţă să
apară şi gravitatea consecinţei în caz de apariţie.
Alternative
Obiective

A1 A2 A3
Obligatorii
Informaţii Informaţii Informaţii

Deziderate Ponderi Informaţii Informaţii Informaţii

Fig.2.4

40
 În continuare, alături de elementul subiectiv al decidentului intervine şi
capacitatea acestuia de a intui o soluţie mai bună, asumându-şi anumite riscuri
şi responsabilităţi suplimentare.
e) Comunicarea deciziei şi trecerea la acţiune pentru realizarea acesteia,
în condiţiile în care în succesul unei decizii intervin o serie de imponderabile
datorate factorilor umani, din interiorul sau din exteriorul sistemului respectiv.
După ce a fost aleasă linia de acţiune, deci s-a adoptat decizia, urmează
redactarea, transmiterea şi aplicarea acesteia. În această etapă, un rol
deosebit revine decidentului, în ceea ce priveşte motivarea şi transmiterea
deciziei luate.
Cu cât reuşeşte să motiveze mai mult din punctul de vedere al
eficacităţii decizia luată, cu atât realizarea acesteia de către subordonaţi se
desfăşoară în condiţii mai bune.
Atunci când executantul nu este convins de eficacitatea deciziei, el nu
participă cu toată capacitatea sa la realizarea acestei decizii.
În acest context, rezultă că succesul unei decizii depinde hotărâtor de
modul în care acţionează decidentul pentru crearea motivaţiei colectivului în
vederea realizării cât mai rapide a variantei adoptate.
f) Evaluarea rezultatelor. Procesul decizional se încheie cu etapa de
evaluare a rezultatelor obţinute cu obiectivele propuse în scopul depistării
abaterilor. Etapa are un rol deosebit, retrospectiv, dar mai ales prospectiv, în
sensul că pe baza ei se trag concluzii pentru viitor, pentru un nou ciclu al
procesului managerial, ciclu care trebuie să se desfăşoare la un nivel calitativ
superior.
Informaţia culeasă, prelucrată şi încorporată în decizie trebuie să ofere
posibilitatea testării continue a gradului de apropiere între fenomenul aşteptat
(prin implementarea deciziei) şi realitate.
Nu există perfecţiune în procesul decizional, deoarece nu există om, şi
deci, decident perfect. Ca atare, fiecare decident construieşte un sistem de
feed-back cuprinzând informaţii asupra stării şi implementării care au stat la
baza adoptării ei. Pe baza acestui sistem, decidentul poate corecta acţiunea
de implementare a deciziei sau, poate reveni asupra procesului decizional
însuşi, ceea ce va avea un efect benefic, pozitiv asupra performanţei şi
eficienţei procesului managerial.
Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că cele mai dificile
momente ale procesului de gândire necesar luării deciziei sunt: stabilirea clară
41
a rezultatelor sau obiectivelor urmărite prin decizie; identificarea variantelor de
acţiune posibile şi corelarea cu resursele; evaluarea consecinţelor negative
posibile. Ca şi în celelalte etape, un rol major revine informaţiilor.
3

Elaborarea
metodologiei de
decizie
1 2 4
Definirea
Analiza Luarea
problemei de
implicaţiilor deciziei
decizie

6 5

Controlul Defalcarea
aplicării deciziei sub
deciziei forma planului
de acţiuni

Fig.2.5

Sintetic, fazele deciziei (fig.2.5) ar putea fi definite astfel: definirea sau

formularea problemei de decizie (corelarea obiectivelor cu resursele pentru o
activitate economică, stabilirea unei politici de investiţii, alegerea unei
tehnologii noi pentru asimilare etc.); analiza implicaţiilor pe care le prezintă
fiecare din soluţiile posibile şi a restricţiilor care condiţionează aplicarea unei
decizii; elaborarea metodologiei deciziei (alegerea unei proceduri sau algoritm
dintr-o gamă deja existentă, sau construirea unui instrument decizional ad-
hoc); luarea deciziei (analiza perturbaţiilor potenţiale care pot fi induse pe
parcursul aplicării deciziei şi, eventual, întocmirea unui plan de acţiuni);
controlul aplicării deciziei, care pune în evidenţă concordanţa sau
neconcordanţa efectelor rezultate cu cele urmărite, ceea ce poate declanşa un
nou proces de decizie.
În situaţiile în care controlul aplicării deciziei determină automat
reluarea întregului proces – având, cu alte cuvinte, caracterul unui feed-back
negativ – atunci avem de-a face, conform definiţiei, cu un proces dinamic de
decizie.
Evidenţierea structurii temporale a luării deciziei induce ideea de
dinamică a procesului, durata ciclului şi a fiecărei etape (fig.2.4), eventual şi
intervalele de timp dintre etape, constituind datele definitorii ale dinamicii

42
procesului de decizie. În acest context, se poate afirma că îmbunătăţirea
calităţii deciziei rezultă nu numai din perfecţionarea arsenalului metodologic
specific, ci şi din accelerarea procesului decizional.

2.3. Logica procesului decizional

Luarea unei decizii, ca acţiune în sine, nu este un proces atât de dificil
pe cât de dificilă este pregătirea deciziei. Realizarea unei organigrame,
aşteptarea consumatorului, întocmirea unui bilanţ contabil sunt acţiuni
premergătoare adoptării unei decizii. Ele sunt acţiuni extrem de complexe şi se
realizează cu dificultate, apelându-se la personal specializat. Nivelul la care
sunt utilizate aceste acţiuni premergătoare, informaţia pe care o oferă
decidentului, condiţionează în cele din urmă, calitatea deciziei în sine. La
nivelul managementului unei firme necesitatea unei decizii apare atunci când
în subsistemul condus se identifică o problemă căreia trebuie să i se găsească
rezolvarea. Dacă fenomenul (problema) a fost prevăzut, variantele de soluţii
sunt pregătite; dacă nu a fost prevăzut soluţiile trebuie găsite şi aplicate în timp
util. Situaţia-problemă este relativizată la decident. El singur apreciază dacă
este vorba de o falsă problemă sau de un mobil consistent pentru declanşarea
procesului de decizie.
Caracterul raţional al unui proces decizional desfăşurat de către un
decident este datorat respectării unor principii logice relative la operarea cu
concepte ca: noţiune, propoziţie, raţionament.
Astfel, raţionalitatea decizională apare sub trei aspecte (logic,
informaţional şi normativ) alături de încă două reguli utile desfăşurării
procesului decizional:
a) O latură logică sau obiectivă supusă celor trei principii generale:
- Principiul identităţii decizionale: „În acelaşi timp şi sub acelaşi raport
logic, orice problemă decizională este identică cu ea însăşi”. Această afirmaţie
statuează caracterul univoc al gândirii în aceleaşi stări ale naturii, cu aceleaşi
criterii, la un moment dat.
- Principiul terţului exclus (necontradicţiei): „În acelaşi timp şi sub acelaşi
raport logic, este imposibil ca o variantă decizională să fie aleasă şi respinsă
de către decident”. Astfel, un raţionament este admis sau respins, nu există o a
treia variantă.
- Principiul raţiunii suficiente: „Orice judecată are un temei”, adică o raţiune
suficientă.

43
 b) O latură informaţională. O decizie poate apărea ca iraţională în
condiţiile în care cel care apreciază nu dispune de o serie de informaţii
suplimentare pe care le are decidentul. Această precizare este necesară
pentru a distinge deciziile iraţionale şi cele ce par raţionale datorită lipsei de
informaţii sau informaţiilor incomplete.
c) O latură normativ-socială. Încărcătura subiectivă este evidentă.
Normele de conduită economică apar ca restricţii de comportament decizional
economic, dar care nu semnifică „neagresiunea” sau, şi mai mult, „înţelegerea”
în comportamentul economic al celorlalţi.
- Regula maximizării utilităţii: „Procesul de decizie constă în alegerea
variantei decizionale cu utilitatea medie maximă”. Această regulă guvernează
întreg procesul decizional, pe baza ei obţinându-se criterii decizionale în
condiţii de risc şi criteriul prudent în condiţii de incertitudine
- Regula opţiunii majoritare: „Decizia colectivă se ia cu ajutorul regulii
votului simplu, alegându-se varianta care întruneşte cele mai multe voturi, dar
nu mai puţin de un anumit procent P din numărul de votanţi stabilit înainte de a
începe decizia de grup”; oferă un mod simplu şi clar de a adopta decizia
colectivă în cadrul procesului decizional, prezenţa activităţilor decizionale de
grup impunându-i existenţa.
În economie, acolo unde în locul abordărilor abstracte din matematică
întâlnim elemente concrete, deosebit de dinamice, raţionamentul capătă noi
valenţe. Dacă în matematică deducţia are un loc dominant, în economie, unde
cercetările se bazează pe un ansamblu de date observate, majoritatea
raţionamentelor sunt inductive. Aici, trecerea de la particular la general, nu are
la bază o necesitate raţională ci elemente subiective, în virtutea cărora viitorul
este în mare parte determinat de trecut. Raţionamentul economic este
determinat de (Stancu S., Andrei T., 1997):
- Natura fenomenului care face obiectul cercetării. Dacă x este un
ansamblu de valori de date, pe care le pot lua elementele incerte, prin care se
defineşte o situaţie concretă şi Ω ansamblul de valori specificate apriori, atunci
incertitudinea este generată prin mulţimea Ω. În cazul în care mulţimea Ω
coincide cu ansamblul de valori posibile incertitudinea dispare.
- Datele culese despre fenomenul microeconomic considerat reprezintă o
formă concretă de percepere a unei realităţi. În lipsa datelor se optează pentru
seturi de date obţinute prin eşantionare, caz în care analiza are la bază
estimatori utilizaţi în previzionarea unor valori viitoare.
44
 - Teoriile economice care stau la baza cercetării. Prin intermediul acestora
se percepe şi se reprezintă realitatea economică.
După Harold Hotelling, propoziţiile ce definesc o teorie economică se
pot împărţi în două clase:
- Mulţimea propoziţiilor ce pot fi testate;
- Mulţimea propoziţiilor care sunt asumate sau apriorice.
Acumularea de noi fapte economice poate determina adăugarea,
respingerea sau modificarea gradelor de acceptare a unor propoziţii.
- Decizia de acceptare a unui model economic pe baza faptelor economice
şi în contextul unei serii economice bine definite, care evidenţiază
componentele procesului decizional (fig.2.6).

II III

IV I

Fig.2.6

Indiferent de dimensiunea modelelor, procesul decizional cuprinde aspecte

dintre cele mai diverse, ce sunt regrupate în următoarele:
- Aspecte legate de tipul fenomenului analizat (I)
- Informaţii disponibile prezentate sub forma faptelor economice (II)
- Metode de estimare a parametrilor (III)
- Tipul testelor pentru verificarea ipotezelor statistice (IV)
Fiecare din aceste patru componente contribuie în egală măsură la
atingerea scopului.
Mai adăugăm că teoria deciziei implică trei premise care asigură
convergenţa raţionamentelor:
a) Liniaritatea utilităţii monedei pentru diferiţi decidenţi sau, altfel spus,
valoarea unei sume e direct proporţională cu mărimea ei. În 1738, Bernoulli
arăta în „Paradoxul” de la Petersburg că semnificaţia economică a unei unităţi
45
monetare suplimentare este invers proporţională cu numărul de unităţi
monetare deţinute. Tot Bernoulli este autorul acestei ipoteze şi cel care
propune fundamentarea deciziilor într-un viitor incert pe noţiunea de
utilitate, şi nu pe cea de valoare aşteptată. M.Kalecki formulează o lege a
preţului crescând al riscului, în care arată că dacă riscul creşte, preţul
asumării acestuia creşte şi mai repede.
b) Decidentul nu are aversiune şi nici nu este ataşat faţă de risc
(acceptarea situaţiei riscante nu se datorează ataşamentului faţă de risc, iar
evitarea acestuia nu este cauza aversiunii faţă de risc)
c) În orice împrejurare, decidentul caută să maximizeze valoarea sau
utilitatea anticipată a recompensei.
În general, o problemă de decizie economică se poate prezenta ca o
propoziţie logică de forma: „ştiind I1, I2, S, T, U să se determine w”, în care I1 şi
I2 sunt mulţimi ale factorilor de intrare controlabili şi necontrolabili, S =
mulţimea tuturor consecinţelor decizionale, T = mulţimea operatorilor de
transformare, iar U = criteriile folosite pentru selectarea din S a acelor
elemente care corespund preferinţelor decidentului, induse de obiectivele w.
În eventualitatea în care consecinţele problemei decizionale (soluţiile)
se referă la mărimi economice, atunci acestea se prezintă ca vectori ce pot fi
de mai multe feluri (fig.2.7):

Soluţii

Soluţii posibile (elemente pozitive)

Soluţii admisibile
(îndeplinesc condiţiile problemei)

Soluţii Soluţii optime

suboptimale

Fig.2.7

Fără îndoială, dinamica descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, mai cu

seamă progresul din câmpul informaticii şi al tehnicii electronice, sporeşte
semnificativ capacitatea decizională la nivel micro şi macro-social, justificând
existenţa şi competenţele compartimentelor având responsabilitatea elaborării
sistematice de cercetări şi studii prospective. Dacă luăm în calcul ansamblul
46
exhaustiv al elementelor evocate, atunci putem prezenta, sub formă sinoptică
şi într-o succesiune logică, etapele procesului decizional (fig.2.8).

Mediul ambiant Funcţionare internă

Studiul statistic şi Diagnosticul resurselor

dinamica schimbării Înregistrarea punctelor
forte şi a celor slabe

Identificarea problemelor, a
oportunităţilor şi a pericolelor legate
de activitatea firmei

Obiective Restricţii

Înregistrarea
(formularea)
soluţiilor posibile
Capacitate de Dezvoltarea
inovare organizaţiei

Modele de Evaluarea fiecărei Criterii de evaluare

evaluare soluţii
Parametri, date,
previziuni

Introducerea de
Compararea factori calitativi

Selecţia

Aplicarea deciziei

Controlul şi evaluarea deciziilor

Fig.2.8
În practică, etapele respective nu sunt strict determinate, iar ordinea
acestora nu este rigidă. Pe de altă parte, există cel puţin două etape de
importanţă specială: transpunerea şi punerea în operă a variantei decizionale
optimale trebuie pregătită minuţios, cât mai pragmatic posibil, în sensul de a
asigura un climat adecvat din punct de vedere psihic; evaluarea sistematică a
rezultatelor înregistrate pentru a constata dacă se realizează întocmai
obiectivele prestabilite şi a se adopta măsurile ce se impun pentru înlăturarea
cauzelor generatoare de distorsiuni şi abateri; perfecţionarea, sub raport
teoretic şi metodologic, a activităţii în orizontul de timp viitor. Există şi autori

47
care sugerează o altă sistematizare a etapelor decizionale (fig.2.9), în care se
regăsesc însă toate cele preconizate deja.

Etapa a I-a
Explorarea probabilităţilor
Paşi:
- Formularea problemei în legătură cu care se va lua decizia
- Precizarea obiectivelor urmărite
- Determinarea alternativelor posibile

Etapa a II-a
Stabilirea opţiunilor
Paşi:
- Definirea consecinţelor
- Stabilirea criteriului decizional

Etapa a III-a
Testarea ipotezelor formulate anterior
Paşi:
- Elaborarea întrebărilor de genul „dar dacă?”
- Răspunsurile la întrebările puse

Etapa a IV-a
Lansarea deciziei
Paşi:
Emiterea deciziei
- Controlul şi urmărirea realizării deciziei

[Adaptare după P.C.Nutt, Making Tough Decisions: Tactics for Improving Managerial Decision Making,
Jossey Bass Publishers, San Francisco, Oxford, 1990]
Fig.2.9
O importanţă aparte în ambele demersuri (fig.2.8 şi fig.2.9) o are
evaluarea cât mai corect a fiecărei alternative de acţiune, analizându-se în
profunzime avantajele şi dezavantajele potenţiale ale lor.
Fenomenele economice prin relaţiile de cauzalitate pe care le
determină sunt deosebit de complexe, iar percepţia acestora nu poate fi decât
schematică şi limitativă. Soluţiile economice fiind în mare măsură determinate
de experienţă şi de datele observate, au mai mult o acţiune locală, atât în
spaţiu cât şi în timp. Permanent, pe măsură ce se acumulează noi date,
decizia se poate modifica, metodele cantitative devenind din ce în ce mai
rafinate.

48
Bibliografie
1. P. Drucker: Despre decizie şi eficacitate, Meteor Press, 2010
2. M.Maliţa, C. Zidăroiu, Incertitudine şi decizie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
3. P.C.Nutt: Making Tough Decisions: Tactics for Improving Managerial Decision
Making, Jossey Bass Publishers, San Francisco, Oxford, 1990
4. I.Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983
5. S.Stancu, T.Andrei, Microeconomie – teorie şi aplicaţii, Editura All, Bucureşti,
1997

49
50
 CAPITOLUL III
RISCUL. DEFINITIE. TIPURI.
MANAGEMENTUL RISCULUI

3.1 Ce este riscul?

3.2 Riscul financiar. Tipuri de riscuri
3.3 Managemantul riscului

Obiective: cunoaşterea, identificarea şi definirea riscurilor financiare, a

metodelor de gestionare a diferitelor tipuri de risc financiar, a instrumentelor de
gestionare activă şi pasivă a riscului financiar
Cuvinte cheie: risc, tipuri de risc financiar, riscul de credit, risc de piaţă, risc
de insolvabilitate, riscul de lichiditate, risc operaţional, managementul riscului

51
 RISCUL – DEFINIŢIE. TIPURI. EFECTE
Schimbarea poate să apară cu o viteză ameţitoare,
lăsând o companie în poziţie de defensivă
şi în impas financiar atunci când e nevoită să ţină pasul...
Gary Goldstick şi George Schreiber

Spre deosebire de alte concepte specifice ştiinţei economice, riscul a

fost încorporat formal în anul 1942 chiar dacă şi înainte de acest moment au
fost elaborate pe aceeaşi temă lucrări relevante şi deosebit de folositoare.
Dacă aruncăm o privire în perimetrul literaturii referitoare la risc, vom avea o
mare surpriză. Acest perimetru este poate unul dintre cele mai avansate sub
aspectul contribuției ştiinţifice şi cel pentru studiul căruia se alocă un volum
impresionant de resurse. Deloc surprinzător, numărul cel mai mare de
contribuţii, ca şi cei mai importanţi specialişti, sunt de întâlnit în domeniul
finanţelor unde de altfel au fost dezvoltate şi cele mai sofisticate modele de
evaluare a evoluţiei în timp a preţului pentru diferite titluri ( Druică N.E., 2006).
În prezent, se spune că noţiunea de risc este sinonimă cu cea de
activitate.
Cu toate că este omniprezent în mediul de afaceri, şi nu numai, riscul,
de cele mai multe ori, este dificil de detectat sau prevăzut. Evenimentele
“neprevăzute” care pot influenţa veniturile şi performanţele ulterioare investiţiei
sunt atât de numeroase şi variate încât identificarea lor reprezintă o provocare
chiar şi pentru cei mai abili şi experimentaţi investitori, pentru că viitorul ne
este, de cele mai multe ori, necunoscut.
În acest context, multe decizii în afaceri se iau având ca punct de
plecare estimările asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări,
prezumţii, asteptări sau prognoze asupra evenimentelor viitoare implică un
mare risc. Acest risc de multe ori este destul de dificil de definit şi, în cele mai
multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie.

3.1. Ce este riscul ?

Riscul este un fenomen întâlnit în viaţa de zi cu zi, el fiind asociat
adeseori cu termenul de „nesiguranţă ”. Potrivit dicţionarului Webster, riscul
este văzut ca o „posibilitate de a suferi o pierdere”.

52
 Institutul pentru Managementul Riscului nu are o definitie oficială pentru
risc, însă în documentele acestuia sunt utilizate definiţii ca “şansa unor
consecinţe negative sau expunere la neprevăzut”. Alte organisme care
elaborează standarde naţionale, cum ar fi, de exemplu, Norwegian Standard
NS5814/1981, British standard BS 8444-3/1996 şi National Standard of
Canada CAN/CSA-Q850-97-1997, utilizează de asemenea, definiţii axate pe
aspectul negativ al riscului.
ISO (International Organizaton for Standards), în documentul intitulat
“ISO/IEC Guide Risk Management –Vocabulary –Guidelines for use in
standards” defineşte riscul ca o combinaţie a probabilităţii unui eveniment
şi consecinţele sale.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, defineşte riscul ca o
“posibilitate de a ajunge la o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz
sau de a suporta o pagubă”, iar OCDE (1983) defineste riscul ca fiind
constituit din “posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se
producă”.
În acest context, majoritatea definiţiilor referitoare la risc se
concentrează pe managementul ameninţărilor, iar instrumentele şi tehnicile la
care se apelează în acest sens, se orientează mai mult pe componenţa
negativă a riscului.
Relativ recent, încercările axate pe abordarea conceptului de risc au
inclus şi componenta pozitivă, însemnând posibilitatea de a crea
oportunităţi prin intermediul unui management şi strategii adecvate.
Noile definiţii orientate şi pe componenta pozitivă a riscului au început
să apară, mai ales, după anul 1999. De exemplu, în 2000, British Standard
Institute (BSI) precizează că riscul este “incertitudinea... care afectează
posibilitatea de atingere a obiectivelor”, iar standardele elaborate în
Australia şi Noua Zeelandă prezintă o definiţie care permite încorporarea
ameninţărilor, însă şi a oportunităţilor.
Dr. David Hillson, specialist britanic, recunoscut pentru contribuţiile sale
în domeniul managementului riscului, precizează că “utilizarea cuvantului
“risc” doar în sens negativ, este incorectă, deoare ce schimbă sensul
acestui cuvânt, provenit din limba latină (resecare = a îndrăzni)”.
O publicaţie, relativ recentă, care include explicit şi latura pozitivă în
definirea riscului, este Ghidul Managementului de Proiect, care a fost elaborat
de Project Management Institute, în 2000. Potrivit acestuia, riscul este
53
considerat ca “un eveniment sau o condiţie incertă care, dacă apare, are
un efect pozitiv sau negativ asupra obiectivului stabilit ...Riscul include
atât ameninţările asupra obiectivelor cât şi oportunităţile de a îmbunătăţi
aceste obiective”. (Project Management Institute, Guide to Project
Management Body of Knowledge, 2000)
Alţi specialişti văd riscul ca un element incert dar posibil ce apare
permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice,
reflectând variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de
apariţie cu valorile subiective şi obiective având efecte posibil
păgubitoare şi ireversibile.
Deci, riscul este un eveniment incert care, dacă are loc, afectează
pozitiv sau negativ, obiectivele unei activităţi sau unui grup de activităţi.
Acest lucru se întâmplă ori pentru că în derularea unei activităţi a
intervenit un lucru neplanificat, ori pentru că un lucru care a fost
planificat nu s-a întâmplat aşa cum a fost prevăzut.
Cu toate acestea, experţii şi specialiştii în domeniul managementului
riscurilor, continuă să aibă opinii diferite asupra încorporării celor doua
componente – ameninţări şi oportunităţi.
Alte modalităţi de a defini riscul sunt:
– posibilitatea de a pierde;
– incertitudinea care afectează rezultatul;
– dispersia actuală a rezultatelor aşteptate;
– concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element, la
o cifră.
Având în vedere toate aceste aspecte precizate, putem remarca faptul
că definiţiile generate de literatura de specialitate pentru risc diferă foarte mult,
ceea ce va conduce la ipoteza că decidenţi diferiţi vor avea o concepţie diferită
pentru aceeaşi situaţie. Cum putem avea, totuşi, în acest context, o imagine
unitară asupra riscului, dacă există atât de multe abordări diferite asupra
aceluiaşi concept?
Soluţia survine tocmai în identificarea riguroasă a elementelor comune
ce stau la baza tuturor acestor definiţii, acestea fiind: incertitudinea
(nedeterminarea) şi pierderea.
În acest sens, putem preciza că noţiunea de incertitudine este prezentă
în toate definiţiile riscului, deoarece validarea existenţei acesteia va conduce în
permanenţă către existenţa a două rezultate posibile distincte. Se consideră,
54
astfel, că un eveniment nu este afectat de risc, dacă se cunoaşte cu certitudine
că indiferent de context se va produce o pierdere.
Realitatea imediată ne relevă practic faptul că pentru nici un proces
conştient asumat ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate,
incertitudinea nu poate fi eliminată. În acest context se poate concluziona că
riscul şi incertitudinea se întâlnesc practic oriunde, combinate însă în proporţi
diferite.
În situaţii deosebite, evenimentele imprevizibile pot provoca abateri
capabile să modifice fundamental configuraţia datelor problemei, incertitudinea
devenind ea însăşi un potenţial factor de risc. Deşi prezente în diverse
combinaţii, riscul şi incertitudinea nu se pot confunda, între aceste două noţiuni
existând o serie de diferenţe semnificative dintre care cea mai importantă
stipulează că: „în timp ce pentru risc se pot face anumite anticipări ale
evenimentelor ce se pot produce cât şi asupra probabilităţilor asociate
producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu poate identifica toate
sau chiar nici unul din evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai
puţin să estimeze probabilitatea producerii lor”.
Ţinând cont de cele de mai sus, putem putem accepta că riscul este
acel eveniment potenţial generator de pagube, cu privire la care putem
stabili efectele manifestării lui (adică rezultatele), şansele lor de apariţie
şi impactul, sau severitatea asupra perimetrului afectat.
Măsurarea riscului se realizează prin analiza neliniarităţilor utilităţii
relevate de analiza financiară, sau prin variaţia distribuirii probabilităţilor
câştigurilor şi a pierderilor posibile, pentru fiecare alegere specifică unei situaţii
particulare.
Gradul de manifestare al riscului este direct legat de probabilitatea sa
de realizare şi ca urmare, se face o clasificare a gravităţii riscurilor în funcţie de
probabilitatea lor de realizare ca evenimente.
Este clar că problema riscului a devenit în ultima vreme, una dintre cele
mai importante teme din viaţa economică.
Riscul este în mod clasic definit ca fiind evenimentul aleatoriu care
poate antrena pagube. Realizarea sa este generatoare de pierderi.
Până la urmă, noţiunea de risc reprezintă o combinaţie între frecvenţă,
șansă sau probabilitate și consecinţele unui eveniment periculos specificat.
Riscul este o componentă inerentă a tuturor activităţilor de
administrare, indiferent dacă este vorba de o activitate mai simplă sau mai
55
complexă, complexitatea unei activităţi nefiind întotdeauna o măsură adecvată
a gradului de risc potenţial.
În prezent, managerii își desfăsoară activitatea în condiţii de
incertitudine, deciziile acestora fiind luate de cele mai multe ori în condiţii de
risc. Problema decizională devine din ce în ce mai complexă, numărul în
creștere al rezultatelor posibile fiind dependente de condiţiile de mediu tot mai
dinamice.

3.2 Riscul financiar. Tipuri de riscuri

Riscul financiar, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui
eveniment care să prejudicieze activitatea financiară a unei firme;
reprezintă incapacitatea societăţii de a se adapta, în timp şi la cel mai mic
cost, la variaţiile condiţiilor de mediu economic şi social în care
acţionează. Astfel, în ansamblul activităţii ei, firma este supusă la 3 categorii
de riscuri majore: de exploatare (economic), de finanţare (financiar), de
faliment.
La nivelul firmei, riscul reflectă posibilitatea, respectiv probabilitatea, ca
rezultatele economico-financiare să evolueze de o manieră care o poate
conduce la faliment, deci la incapacitate de plată.
Gradul de sensibilitate al rezultatului economic la riscurile de
funcţionare face din fiecare firmă o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă.
Evaluarea riscului este o cerintă a managementului ca funcţie de a
,,monitoriza” factorii de risc ̧ şi a iniţia măsuri de prevenire, limitare sau
contracarare a efectelor acestora.
În literatura de specialitate am găsit diverse clasificări, după mai multe
criterii, analiza lui Stocker din anul 2006, dezvoltată de către Keitsch, fiind
relevantă în acest sens. Se disting astfel următoarele categorii:
1. Riscuri neinfluenţabile;
2. Riscuri politice şi/sau macroeconomice;
3. Riscuri de companie.
Riscurile neinfluenţabile, cele din prima categorie, sunt riscurile de
cutremure, de inundaţii, de fulgere şi de furtună. Aceste riscuri neinfluenţabile
sunt calamităţi naturale care nu pot fi anticipate, ca de exemplu tsunami din
Japonia din martie 2011, care a distrus nu numai scutul de apărare a
reactorului atomic din Fukushima, ci a avut ca urmare o catastrofă geologică
mai dezastruoasă decât cea din Cernobâl, Ucraina, din 26 aprilie 1986. Dacă

56
aceste riscuri neinfluenţabile acţionează asupra companiei, ele pot să aibă ca
efect urmări negative incomensurabile, chiar până la soluționarea integrală a
acestora.
Riscurile politice şi/sau economice din categoria a doua descriu
schimbările şi transformările contextului macro, mezoeconomic şi social al
regiunilor în care companiile sunt active pe plan financiar. Aceste riscurile
politice şi/sau economice descriu riscurile, care decurg din transformările
sociale şi economice la diferite nivele ale macroeconomiei naţionale sau
regionale.
De exemplu, un astfel de risc există acum în zona Europei de Est,
acolo unde liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, are ambiţii mari, care trec de
graniţele Ucrainei şi care ar putea duce la un război deschis în ţările baltice.
Riscurile de companie, din categoria a treia, se ramifică la rândul lor în
trei grupe diferite:
1. Riscuri de afaceri;
2. Riscuri financiare;
3. Riscuri operaţionale.
Riscurile de afaceri influenţează negativ strategiile şi obiectivele
economice ale companiilor, organizarea, aprovizionarea, produsele şi volumul
vânzărilor companiilor, precum şi cercetarea şi dezvoltarea produselor noi.
Aceste riscuri de afaceri se referă la departamentele cele mai importante de
activitate ale societăţii şi inlfuenţează deciziile strategice ale întreprinderii,
produsele predefinite şi inovaţiile esenţiale ale companiei.
Riscurile financiare se referă la apecte privind lichiditatea, la
dependenţele generate de fluctuaţiile ratei dobânzii şi de cele valutare,
respectiv la riscul de apariţie a unor pierderi în diferitele poziţii financiare. Raza
de acţune a riscurilor din această grupă se întinde asupra tuturor poziţiilor
financiare ale întreprinderilor şi sunt definite ca riscuri de pierdere. Ele îşi au
rădăcinile într-o planificare financiară insuficientă a lichidităţii sau într-o
volatilitate zilnică imprevizibilă a pieţelor financiare, precum şi în transformările
neanticipate ale randamentului financiar sau ale poziţiilor financiare afectate.
Riscurile operaţionale descriu influenţele negative asupra structurii
operaţionale a întreprinderii, a proceselor de activitate, precum şi influenţele
negative asupra personalului şi a IT-ului. Ele sunt definite ca şi riscuri interne şi
organizatorice şi se regăsesc în decursul proceselor organizatorice, în
organizarea generală a intreprinderii, în structura companiei, în sistemul de
57
achiziţii, în paleta de vânzări, în tehnologia folosită de către angajaţi, precum şi
în structura angajaţilor.
Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relaţiilor
comerciale. În timp, însă, nivelul până la care au fost identificate măsurate şi
controlate a variat foarte mult. Pierderile financiare suportate de companii
renumite pe plan internaţional, datorate activităţii defectuoase de management
al riscului şi mai ales puternic mediatizate, au condus la conştientizarea de
către manageri a importanţei majore a gestiunii riscurilor.
Evenimentele de risc extrem prezintă o serie de particularităţi care
impun adaptarea metodologiilor, procedurilor şi instrumentelor ca răspuns
eficient la caracteristica probabilitate redusă- impact extrem; guvernele au
încercat diverse soluţii atât pentru cazul hazardelor naturale cât şi pentru
evenimentele produse de acţiunea umană (accidente tehnologice sau
biologice, acte de terorism internaţional etc.).
În continuare vom detalia cele mai importante tipuri de risc financiar
(http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/2_Partea%20II.pdf):
Riscul de credit (contrapartidă)
Este riscul provenit din incertitudinea capacităţii, abilităţii sau dorinţei
partenerilor de afaceri de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale.
Exemple:
- banca ce acordă un împrumut unei firme este supusă riscului de
contrapartidă;
- la scadenţa unui contract forward valutar, din cauza diferenţelor de fus orar,
există o diferenţă de timp până ce banca face plata dolarilor deci există riscul
ca banca să nu poată face plata şi un risc de contrapartidă pentru firma;
- la un swap pe rata dobânzii între doua firme, există un risc de neîndeplinire a
obligaţiei, respectiv un risc de contrapartidă.
Aspecte:
- mod de calcul, evaluare: riscul de contrapartidă în cazul derivativelor este
măsurat pe baza sumei cheltuielilor cu înlocuirea poziţiilor actuale, la care se
adaugă o estimare a expunerii viitoare a firmei datorată mişcărilor pieţei;
- riscul de contrapartidă este foarte frecvent întâlnit;
- riscul pe derivative este diferit - deoarece valoarea acestora depinde de un
activ de bază, expunerea aferentă acestora nefiind egală cu valoarea expunerii
activului de bază; în cazul în care contrapartida nu-şi îndeplineşte obligaţiile se
consideră costul înlocuirii contractului.
58
 Riscul de piaţă
Este riscul rezultat din evoluţia adversă a preţului sau a volatilităţii
activelor care fac parte din portofoliul unei firmei. Este diferit de marcarea la
piaţă a unei firme, care reprezintă valoarea prezentă a instrumentelor
financiare ale firmei respective.
Riscul de piaţă corespunde pierderilor potenţiale ca urmare a
modificării preţurilor sau volatilităţii activelor. O firmă trebuie să-şi măsoare
riscurile de piaţă care derivă din portofoliul deţinut. Firmele care au un
portofoliu foarte activ trebuie să măsoare zilnic expunerea pieţei, iar cele cu
portofolii mai mici şi nu foarte active pot să o facă mai rar.
Riscul de piaţă include riscul ratei dobânzii şi riscul valutar (expunerea
contractuală, expunerea contabilă şi expunerea economică). Expunerea
contractuală se referă la o încasare/plată în valută menţionată într-un contract
ferm viitor sau care se află în curs de desfăşurare. Aceasta apare în momentul
încheierii unei relaţii contractuale care conţine plată sau încasare valutară, sau
plata se face în lei, dar preţul produsului este exprimat în valută.
Expunerea economică se referă la modificarea poziţiei unui
produs/firme pe piaţă datorită modificărilor la nivelul ratelor de schimb între
valute. Expunerea contabilă este dată de influenţa înregistrării operaţiunilor
valutare în evidenţele contabile sau de plăţile/ încasările în valută eşalonate pe
o perioadă.
Riscul de piaţă poate fi măsurat ca fiind câştigul sau pierderea
potenţială aferentă unei poziţii sau întregului portofoliu, asociată cu o
modificare de preţ sau o probabilitate dată într-un anumit orizont de timp -
abordarea VaR (Value at Risk). Modalitatea de calcul reprezintă o decizie
importantă care este luată în general de comitetul director al unei firme. De
asemenea, managementul superior trebuie să decidă cu privire la parametrii
cheie care vor fi folosiţi în calcularea VaR. Aceştia pot oglindi sau reflecta
orizontul de timp sau intervalul de încredere - procent din portofoliu care este
luat în considerare de calculul VaR. Parametrii menţionaţi mai sus trebuie să
facă parte din orice raport referitor la riscul de piaţă, deoarece ei sunt
indispensabili interpretării rezultatului calculelor.
De exemplu, o cifră zilnică VaR de 10 milioane USD la un interval de
încredere de 95% poate fi interpretată astfel: firma poate să piardă/câştige
până la 10 milioane USD în 19 din 20 zile de tranzacţionare. O cifră zilnică
VaR de 10 milioane dolari la 99% interval de încredere înseamnă că firma
59
poate să piardă/câştige până la 10 milioane USD în 99 din 100 de zile. Intuitiv,
firma cu VaR zilnic de 10 milioane dolari la 99% are un portofoliu mai puţin
riscant decât cea cu VaR 10 milioane dolari la 95% interval de încredere.
Riscul de insolvabilitate
Riscul de insolvabilitate sau a neplăţii la scadenţă, se manifestă în
condiţiile nerespectării de către clienţii băncii a contractelor de credit în ceea
ce priveşte rambursarea datoriilor către bancă şi are ca efect fie o pierdere
definitivă de capital, fie o recuperare parţială şi întârziată, în urma acţionării
juridice a debitorilor.
Studiile în domeniu au pus în evidenţă factorii determinanţi ai
insolvabilităţii:
a) riscul insolvabilităţii este direct proporţional cu masa creditelor acordate şi
este invers proporţional cu oferta de credite. Odată cu creşterea volumului
creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc, deoarece în masa debitorilor apar
tot mai multe persoane potenţial insolvabile.
Banca fiind sensibil la riscul insolvabilităţii impune ea însăşi un prag
dincolo de care nu va acorda credite, indiferent de condiţiile avantajoase care
decurg din dobânzile mari. Se creează astfel o zonă de inflexibilitate în relaţia
cerere - ofertă de credite.
Fiecare bancă promovează o anumită strategie de reţinere în creditare,
luând o serie de măsuri de siguranţă. Aceste reglementări, cunoscute sub
denumirea de norme prudenţiale se referă la următoarele aspecte:
- obligaţia băncilor de a constitui un capital minim de rezervă;
- prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată ca raport
între nivelul fondurilor proprii şi suma creditelor acordate;
- stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor, care limitează dimensiunea
creditelor ce pot fi acordate unui singur client, astfel încât falimentul unui mic
grup de clienţi să nu afecteze esenţial starea de lichiditate a băncii.
b) riscul insolvabilităţii este în strânsă legătură cu performanţa la nivel
microeconomic.
Gradul de risc este diferit în funcţie de natura clientului (dacă este
agent economic sau persoană fizică) şi în funcţie de tipul creditului. Prin natura
lor creditele acordate persoanelor fizice au un grad mai mare de garantare.
Creditele imobiliare garantate prin ipotecă sunt supuse mai puţin
riscului. În aceeaşi situaţie se află şi creditele de consum, întrucât, de regulă
obiectul creditabil se constituie până la rambursarea ratelor în gaj, la dispoziţia
60
creditorului. Aceste credite, cât şi împrumuturile acordate salariaţilor se află
sub incidenţa domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare.
Pentru agenţii economici analiza financiară şi cunoaşterea amănunţită
a condiţiilor de funcţionare constituie o bună modalitate de prevenire a riscului
de insolvabilitate.
Analiza de bonitate a clientului presupune cunoaşterea detaliată a
întregii sale activităţi:
- tendinţa de dezvoltare;
- evoluţii conjuncturale;
- trăsături caracteristice ale firmei;
- factorii de creştere a afacerii;
- evoluţia şi perspectiva desfacerii bunurilor;
- evoluţia profitului;
- evoluţia fondului de rulment;
- evoluţia disponibilităţilor în conturile bancare;
- evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate;
- evoluţia nivelului de îndatorare.
Din dorinţa de a diminua riscul de insolvabilitate, băncile au tendinţa de
a favoriza creditarea activităţii curente şi în special creditarea ciclului
comercial.

Riscul de lichiditate
Cele mai multe instituţii se confruntă cu două tipuri de risc de lichiditate.
Primul se referă la adâncimea (profunzimea) pieţei şi se referă la produsele
tranzacţionate specifice, iar cel de-al doilea la finanţarea activităţilor de
tranzacţionare. În cadrul procesului de stabilire a limitelor pentru diversele
tipuri de riscuri aferente produselor tranzacţionate, managementul de nivel
superior trebuie să ia în calcul mărimea, adâncimea şi lichiditatea pieţei
respective, deoarece lichiditatea pieţei produsului respectiv poate afecta
capacitatea firmei sau instituţiei de a-şi schimba profilul de risc, în mod suplu,
rapid, eficient, la un preţ rezonabil.
Riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze
o tranzacţie mare la un anumit moment de timp sau atunci când firma
respectivă nu este capabilă să obţină fonduri pentru a-şi achita obligaţiile
impuse de fluxul de numerar previzionat. În cazul evenimentelor de risc
extrem, sumele ce trebuie mobilizate rapid sunt imense şi soluţiile clasice sunt
61
adeseori greu sau chiar imposibil de realizat. Managementul riscului trebuie
aşadar să găsească soluţii inovative noi, bine adaptate din punct de vedere
dinamic, eficiente, fezabile şi robuste.
Un exemplu din sistemul financiar bancar este cazul Barings, unde
lipsa lichidităţilor a dus la colapsul celebrei bănci britanice cu o vechime de
peste 200 ani. Acest caz este mai mult decât grăitor, el dovedind efectul
devastator al crizei lichidităţilor şi mai ales criza rezultată din lipsa unei politici
de acoperire a riscului de lichiditate care poate duce la ruinarea rapidă chiar şi
a unei firme solide.
Riscul operaţional
Acest tip de risc poate fi reprezentat de deficienţele apărute în sistemul
informatic sau înactivitatea de control intern al firmei. Riscul operaţional poate
fi asociat cu eroarea umană, căderea unui sistem sau aplicarea incorectă a
unor proceduri. Prin natura lui, acest risc este dificil de cuantificat.
În timpul anilor '90, instituţiile financiare au început să-şi îndrepte
atenţia asupra riscurilor asociate operaţiunilor lor de back office - ceea ce urma
să se numească risc operaţional. Fiind deja preocupate de riscul de piaţă şi
riscul de contrapartidă, multe instituţii au încadrat în riscul operaţional toate
celelalte riscuri cu excepţia primelor. Alţii au definit riscul operaţional mult mai
restrâns, asociindu-l cu eroarea umană sau căderea sistemelor tehnologice.
Pentru un plus de claritate, se prezintă câteva exemple de risc
operaţional:
- activitatea de back office a unei bănci nu observă o discrepanţă între o
raportare a unei tranzacţie şi confirmarea ei de către partener. În acest caz,
tranzacţia poate face obiectul unei dispute, ceea ce poate cauza chiar o
pierdere financiară.
- un ring de tranzacţionare este cuprins de incendiu. (cum a fost cazul Credit
Lyonnais în 1996).
- un trader realizează o operaţiune de hedging perdantă, pierderea fiind de 10
mil. USD.
Decât să anunţe operaţiunea făcută, traderul intră în sistemul informatic
al instituţiei şi acoperă operaţiunea de hedging eronată. Apoi, intră pe o poziţie
speculativă, sperând să recupereze din pierderea suferită.
Alte riscuri
Diversitatea activităţilor unei companii implică o multitudine de alte
riscuri, în afara celor expuse anterior şi anume riscul juridic, riscul de ţară,
62
riscul de reglementare, riscul de transpunere contabilă, riscul de model, riscul
sistemic etc.
Riscul juridic se referă în principal la riscul ca un anumit contract să
nu fie recunoscut de partea contractantă şi, în consecinţă, obligaţiile
contractuale să nu fie îndeplinite.
Riscul de reglementare se referă la posibilitatea ca reglementările
privind piaţa financiară să sufere o schimbare imprevizibilă. Astfel, anumite
tipuri de tranzacţii pot deveni ilegale.
Riscul de impozitare se referă la interpretarea legislaţiei cu privire la
impozitarea operaţiunilor de hedging sau la lipsa reglementărilor cu privire la
impozitarea hedging-ului, cum este cazul României.
Riscul contabil este deseori întâlnit şi este determinat de diferenţele
de reglementări contabile din diferite ţări, mai ales în cazul unei companii
multinaţionale.
Riscul sistemic are un impact negativ asupra unui lanţ economic. Un
exemplu grăitor este crahul financiar din 2008 din SUA, când piaţa de capital a
cunoscut scăderi foarte mari şi participanţii au fost cuprinşi de panică.
Falimentul unei instituţii financiare poate duce la căderea multor altor instituţii
financiare, conducând astfel la un crah financiar. Riscul sistemic este acea
situaţie de tipul crahului financiar, care se propagă în toate sectoarele
economice şi afectează negativ întreaga economie.
Riscurile specifice evenimentelor extreme sunt greu de anticipat şi
evaluat datorită caracteristicilor specifice. Analiza acestora se face cu metode
speciale, care se adaptează în funcţie de caracteristicile şi mecanismele
concrete ale evenimentelor analizate.
Riscurile asociate cu instrumentele derivate
Riscurile menţionate mai sus pot fi parţial sau total acoperite şi
gestionate prin utilizarea instrumentelor financiare derivate (contracte forward,
contracte futures, contracte cu opţiuni, etc.), instrumente ce vor fi descrise pe
larg în capitolele următoare. Dar însăşi utilizarea acestor instrumente induce
riscuri suplimentare la nivelul firmelor. În ultimii ani, preocuparea băncilor, a
forurilor reglementatoare şi a altor instituţii ale pieţei s-a îndreptat în special
asupra identificării şi măsurării calitative a acestor riscuri. Mai specific, se
observă o relaţie foarte strânsă între instabilitatea indicatorilor economici şi
creşterea constantă a volumului de tranzacţionare a derivativelor, determinată
atât de inovaţia financiară şi expansiunea produselor, cât şi de dezvoltarea
63
pieţei OTC (over-the-counter) care este o piata electronica, tranzactiile fiind
realizate prin reteaua inter-dealeri-investitori.
În acest context, sunt de semnalat câteva întrebări inevitabile, al căror
răspuns explicit sau implicit poate contribui la clarificarea problematicii
riscurilor de acest gen.
1. În primul rând, piaţa derivativelor şi activitatea de tranzacţionare a acestora
sunt noi surse de risc?
2. Tranzacţionarea contractelor derivate afectează preţul activelor de bază ale
acestora?
3. Putem face mai mult decât să identificăm şi să calificăm sursele de risc, în
vederea folosirii metodelor de măsurare cantitativă pentru monitorizarea lor?
4. Sunt sistemele interne de monitorizare a riscurilor suficiente şi eficiente sau
avem nevoie de mecanisme suplimentare care să menţină expunerea la risc
într-o limită acceptabilă?
5. Ce rol ar trebui să joace regulamentele interne şi cele externe pentru a
monitoriza nivelurile risc acceptate de participanţii pieţei?
Categoria riscurilor explicite conţine expunerile la riscurile normale
ale pieţei, atât cele ale pieţei derivatelor, cât şi cele ale pieţei activului de bază
(activului suport).
Categoria riscurilor implicite include riscurile referitoare la folosirea
derivativelor într-un anume mediu economic şi într-o situaţie definită a pieţei.
Riscul de contrapartidă aferent unei tranzacţii cu derivative este un exemplu
clasic al unui astfel de risc. De exemplu, un contract cu opţiuni tranzacţionat pe
piaţa OTC prezintă un risc de contrapartidă superior faţă de un contract similar
tranzacţionat pe piaţa CBOE (Chicago Board Options Exchange). Acest risc va
fi inclus în valoarea primei opţiunii, care va fi mai mică pentru piaţa OTC şi mai
mare pentru piaţa bursieră.
În afara riscului de contrapartidă, alte tipuri de riscuri sunt: riscul de
lichiditate, riscul operaţional, riscul juridic. Ceea ce trebuie menţionat în
această ordine de idei este că nu produsele derivate în sine creează
asemenea riscuri, ci forma/structura pieţei în care sunt acestea tranzacţionate.
Ceea ce mai devreme am denumit riscuri de percepere sunt acele riscuri
datorate neînţelegerii sau înţelegerii greşite a noţiunilor privitoare la
instrumentele financiare derivate, la imperfecţiunile pieţei în ceea ce priveşte
cadrul legislativ şi cel al autoreglementării. Trei factori pot genera sau creşte
aceste riscuri, şi anume:
64
- lipsa transparenţei pieţei din punct de vedere al informaţiilor;
- lipsa educaţiei şi cunoştinţelor cu privire la instrumentele financiare derivate a
utilizatorilor finali ai acestora;
- folosirea inadecvată a acestor instrumente datorită măsurării incorecte a
riscurilor în cadrul unei companii.
Astfel, rezultă în mod evident că gradul de informare şi educare
referitor la instrumentele financiare derivate determină într-o măsură
importantă gradul de expunere la riscurile asociate utilizării lor.
O altă clasificare a riscurilor este realizată în mod particular de
către managerii de risc ai companiilor, structurilor organizatorice sau a
proiectelor. Aceştia, în general îşi dezvoltă procedurile interne de evaluare a
riscului cum ar fi: dezvoltarea unor strategii de răspuns la factorii de risc,
monitorizarea şi controlul riscurilor (din perspectiva riscurilor ce pot proveni din
interiorul sau exteriorul organizatiei).
Astfel o clasificare realizată de către manageri este de tipul: riscuri
interne şi riscuri externe companiei, structurii organizatorice sau proiectului
dintre care am identificat următoarele:
I. Riscuri interne:
- Riscuri legate de ambiguitatea obiectivelor sau a priorităţilor;
- Riscuri datorate incoerenţei caietelor de sarcini;
- Riscuri legate de imprecizia definirii unor responsabilităţi/activităţi
concrete în cadrul companiei, structurii organizatorice sau proiectului;
- Riscul tehnologic, de producţie, inovaţie - modernizare, tehnic:
incompatibilitatea între tehnologiile vechi şi noi, aplicarea greşită a rezultatelor
inovatoare de modelare–simulare folosind tehnologia informaţiei.
II. Riscuri externe:
- Riscuri politice – schimbări frecvente ale regimului politic şi ale structurii
guvernului fapt care duce la nesiguranţă în afaceri; neîndeplinirea strategiei
propuse de guvern; deficit de formare profesională, de cultură tehnologică la
nivelul celor care iau decizii politice; apariţia unor puternici factori de risc în
momentul în care decalajul dintre "imaginea ghid" şi efectul în plan imediat
devine incontrolabil. Optimismul politic se loveşte de inerţii de mentalitate sau
de acţiune, de diferenţa dintre dorinta oamenilor de afaceri de a pune în
practică politica şi legislaţia privind dezvoltarea afacerilor şi societatea reală.
- Riscuri comerciale - nivelul costurilor, al crizelor economice, al
materialelor neprelucrate, embargouri, blocaje economice;
65
 - Riscuri comunitare – întreruperea serviciilor esenţiale: apă, electricitate;
- Riscuri de reglementare – interdicţii la transferuri valutare, anulări de
autorizaţii de import;
- Riscuri de mediu – condiţii climatice grave: canicula, valuri de frig,
furtuni, cutremure;
- Riscuri legate de relaţiile cu subcontractanţi şi parteneri;
- Riscuri sociale – conflicte sociale în ţară; incertitudinea îmbunatăţirii
semnificative a educaţiei populaţiei privind combaterea criminalităţii
economice;
- Riscuri juridice – legislaţie nercorespunzătoare care permite
dezvoltarea ascunsă a infracţionalităţii globale.
- Riscul penal (criminal risk) cuprinde:
- daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intentie;
- furtul de piese, de secrete de serviciu;
- cheltuirea peste bugetul planificat.
Tipologia foarte variată a riscurilor precum şi apariţia cu rapiditate a
unor riscuri noi fac ca procesul de identificare a riscurilor să fie unul dificil şi
consumator de resurse atât umane cât şi materiale.
În acest context, problematica complexă a riscurilor cu care entitățile se
confruntă a devenit una extrem de serioasă, care necesită stabilirea de măsuri
și strategii privind controlul lor, fie prin diminuarea potenţialelor efecte negative,
fie prin transformarea efectelor potenţiale în avantaje. În consecinţă, sporirea
interesului entității față de implementarea unor strategii care să contribuie la
reducerea amenințărilor asupra performanței entității, a devenit astăzi o
preocupare esențială.

3.3. Managementul riscului

Managementul riscului a fost practicat în mod informal de la începutul
istoriei umanităţii. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au adunat în comunităţi
pentru a conserva resursele, pentru a-şi împărţi responsabilităţile şi pentru a se
proteja împotriva nesiguranţei vieţii. Istoria practicilor formale de management
al riscului în organizaţii are însă o durată mai scurtă şi un câmp de aplicaţie
mai îngust.
În anul 1881, cancelarul german Otto von Bismarck a introdus prima
lege a despăgubirii muncitorilor în caz de accident, iar Germania a fost prima
ţară care a creat, în 1891, sistemul de asigurări sociale pentru persoanele în

66
vârstă. În perioada 1905-1912, Statele Unite au introdus la rândul lor legile
privind despăgubirea muncitorilor (după modelul celei instituite de Bismarck în
1881). Aceste evenimente au marcat trecerea de la responsabilitatea
individuală la responsabilitatea organizaţiilor şi a guvernelor în problema
gestiunii riscurilor.
În anul 1920 a fost creată compania Tanker Insurance, primul
“asigurator captiv” din lume (un “asigurator captiv” este o societate de
asigurare creată de întreprinderea asigurată şi aflată în proprietatea acesteia).
Societăţile de asigurări “captive” ilustrează ideea finanţării interne a riscurilor în
locul transferării lor către un asigurator din exterior. În momentul de faţă există
în lume peste 4000 de asemenea societăţi, care încasează prime anuale în
valoare de peste 20 de miliarde de dolari.
Perioada anilor ’20 merită menţionată în istoria dezvoltării disciplinei şi
datorită apariţiei unor lucrări teoretice de mare importanţă, care au avut ulterior
un impact profund asupra practicii în domeniu. Astfel, în anul 1921 apare
“Tratatul asupra probabilităţilor” (A Treatise on Probability) al lui John Maynard
Keynes, iar în 1926 John von Neumann prezintă la Universitatea din Gottingen
primul său articol asupra teoriei jocurilor; după opinia lui von Neumann, în orice
strategie obiectivul de a nu pierde este mai important decât cel de a câştiga.
Mai târziu, în 1953, el va publica împreună cu Oskar Morgenstern lucrarea
“Teoria jocurilor şi comportamentul economic” (The Theory of Games and
Economic Behavior).
Există încă o controversă asupra faptului dacă teoreticienii au fost cei
care au impulsionat dezvoltarea practicilor de management al riscului sau
dimpotrivă, practica afacerilor i-a inspirat pe teoreticieni. Potrivit profesorului
Wayne Snider de la Temple University, perioada anilor 1955-1964 a fost cea
care a dat naştere funcţiei moderne de management al riscului. Cea mai
importantă funcţie care a precedat-o pe cea de management al riscului este
cea de cumpărare a produselor de asigurări (insurance buying), fapt care
influenţează şi în zilele noastre natura funcţiei de gestiune a riscului. Un lucru
asemănator se poate observa şi în domeniul academic: în universităţile
occidentale, cursurile de management al riscului se regăsesc de regulă în
programele departamentelor de finanţe şi asigurări, iar cea mai proeminentă
publicaţie academică în domeniu a fost multă vreme Journal of Risk and
Insurance, cunoscută sub denumirea de Journal of Insurance până în 1964.

67
 La începutul anilor '50, organizaţiile care practicau în mod formal
managementul riscului aveau un responsabil de asigurări a cărui principală
sarcină era plasamentul şi gestiunea fondurilor destinate încheierii diverselor
tipuri de asigurări pentru întreprindere. Acest responsabil putea fi găsit în
departamentul de finanţe, de achiziţie sau, mai târziu, când preocupările vizavi
de asigurările pentru salariaţi au devenit importante, în departamentul de
resurse umane. Conceptul de reţinere a riscurilor era foarte puţin dezvoltat;
marea majoritate a organizaţiilor preferau să transfere riscurile. Managerii de
risc (atâţi câţi existau) se ocupau exclusiv cu riscurile asigurabile; celelalte
riscuri (riscul de piaţă, riscul operaţional, riscurile legale etc.) cădeau în sarcina
specialiştilor din diverse compartimente ale întreprinderii. Era perioada
“copilăriei” managementului riscului, caracterizată şi de apariţia unor tensiuni
care vor influenţa domeniul: unii vedeau managementul riscului ca o nouă
funcţie a managementului, alţii îl percepeau doar ca pe o subfuncţie a
finanţelor firmei. Totuşi, spre sfârşitul anilor '50 mulţi manageri de risc erau
deja conştienţi că îndatoriririle lor depăşesc sfera financiară sau a achiziţiilor.
Este interesant de remarcat că mulţi manageri de risc din zilele noastre
sunt plasaţi tot în departamentele de finanţe sau de achiziţii (Williams, 1995),
deci problema nu este complet rezolvată. Această problemă poate fi exprimată
sintetic astfel: “Managementul riscului îşi are originea în asigurări şi este
încă puternic orientat spre asigurări.”
Perioada anilor ‘60 ar putea fi definită cel mai bine ca fiind perioada în
care managerii de risc luptă pentru a-şi construi propria lor identitate
profesională. Începutul acestei perioade a marcat un punct important în
procesul de evoluţie al managementului riscului, şi anume reducerea ponderii
produselor de asigurare tradiţionale ca mijloace de finanţare a riscurilor. Deşi
asigurările sunt încă utilizate pe scară largă, organizaţiile mari au observat că
foarte multe riscuri majore nu sunt asigurabile. Dăm doar câteva exemple:
riscul poluării, riscul reducerii cotei de piaţă, riscul uzurii morale a
echipamentelor, riscul de grevă, riscul pierderii unei persoane cheie din
organizaţie, riscul accesului neautorizat în computerele firmei, riscul publicităţii
duşmănoase, riscul exproprierii, riscul falimentului unui client important
ş.a.m.d. Aceste categorii de riscuri şi altele asemănătoare nu sunt deloc (sau
sunt prea puţin) acoperite de societăţile de asigurare, deşi nu sunt cu nimic
mai puţin importante decât riscul de incendiu sau de spargere, de exemplu.

68
 În plus, s-a constatat adesea că produsele de asigurare oferite pe piaţă
nu satisfac pe deplin nevoile organizaţiilor, în sensul că nu oferă acoperire
pentru consecinţele indirecte ale unor riscuri asigurabile. Pierderile datorate
întreruperii producţiei ca urmare a avarierii unui utilaj sau timpul petrecut de
reprezentanţii firmei la tribunal pentru rezolvarea unui litigiu nu sunt
compensate de asiguratori. Drept urmare, organizaţia trebuia să găsească
modalităţi de a identifica, evalua şi diminua aceste costuri.
Alteori, managerii de risc au observat că unele măsuri interne ar putea
reduce în mod eficient impactul riscului şi incertitudinii asupra organizaţiei; de
exemplu, au constatat că sunt în măsură să prognozeze anumite tipuri de
daune mai corect decât asiguratorii; drept urmare, au dezvoltat programe de
"auto-asigurare" (reţinere sau finanţare internă) pentru riscurile
corespunzătoare. Pentru alte corporaţii, activităţile interne specifice de
prevenire şi de limitare a daunelor s-au dovedit a fi un răspuns eficient la
problemele lor particulare. Aceste procese s-au desfăşurat în mod diferit de la
organizaţie la organizaţie, dar efectul lor cumulativ a condus în final la
îndepărtarea funcţiei de management al riscului de simpla activitate de
insurance buying.
În anul 1962, Douglas Barlow, manager de risc la compania Massey
Ferguson din Toronto, propune noţiunea de “cost al riscului” care cuprinde,
alături de costul primelor de asigurare, şi costul pierderilor finanţate de firmă,
costul controlului riscurilor şi costurile administrative legate de activităţile de
management al riscului. Conceptul de “cost la riscului”, aşa cum a fost definit
de Barlow, demonstrează o dată în plus eforturile depuse în anii ’60 de
specialiştii în managementul riscului pentru a îndepărta această disciplină de
domeniul asigurărilor.
Deşi funcţia de cumpărare de asigurări stă la baza funcţiei moderne de
management al riscului, nici alte influenţe nu sunt de neglijat. De exemplu,
juriştii din organizaţii au avut o contribuţie importantă în ceea ce priveşte
managementul riscurilor legale, în special riscul de de răspundere civilă.
Experţii în management strategic şi operaţional au influenţat dezvoltarea unor
strategii specifice de înfruntare a riscurilor rezultând din diferitele activităţi ale
întreprinderii (business risks). O altă influenţă importantă este cea venită din
partea inginerilor şi a tehnicienilor; ingineria sistemelor de securitate (safety
engineering), de exemplu, este astăzi complet integrată în domeniul
managementului riscului.
69
 Tot în anii ’60, managementul riscului este introdus ca disciplină
în programele universitare; acest lucru se datorează profesorilor Wayne
Snider şi Bob Hedges, ambii de la Temple University. În anul 1963 apare prima
carte de management al riscului în organizaţii: Risk Management in the
Business Environment, avându-i ca autori pe Hedges şi Mehr. Trei ani mai
târziu, The Insurance Institute of America introduce primul certificat care atestă
calitatea de specialist în managementul riscului: Associate in Risk
Management.
În fine, nu putem să nu amintim faptul că în anul 1967 şi-a făcut apariţia
primul furnizor de sisteme informaţionale de management al riscului, Corporate
Systems. “Scopul nostru era şi este acela de a ajuta firmele americane să
controleze costul riscului”, spune Guyon Saunders, fondatorul companiei.
Momentul intrării pe piaţă era bine ales – importanţa pentru întreprindere a
gestiunii costului riscurilor era din ce în ce mai mult recunoscută -, singura
problemă la vremea aceea fiind culegerea greoaie a datelor, care se realiza în
totalitate manual.
Odată cu anii '70 şi ‘80, managementul riscului intră într-o fază de
internaţionalizare şi globalizare. Tehnicile de management al riscului devin în
această perioadă tot mai sofisticate; este perioada în care se manifestă un
interes deosebit pentru tehnicile de finanţare internă (sau de reţinere) a riscului
- planuri de autoasigurare, companii de asigurare captive, societăţi de reţinere
a riscului etc.
În anul 1975, The American Society of Insurance Management (fosta
National Insurance Buyers’ Association) îşi schimbă numele în Risk and
Insurance Management Society (RIMS). RIMS are astăzi peste 10000 de
membri (atât din lumea afacerilor cât şi din domeniul academic), întreţine relaţii
cu organizaţiile-surori din Europa şi Asia prin intermediul IFRIMA - International
Federation of Risk &Insurance Management Associations –, şi publică periodic
o anchetă a "stării profesiei", care ţine evidenţa extinderii şi a creşterii
complexităţii responsabilităţilor profesioniştilor din domeniu. Cinci ani mai
târziu, în 1980, este creată la Washington The Society for Risk Analysis (SRA),
care îi reuneşte pe adepţii practicării managementului riscului în politică,
administraţia publică şi exploatarea mediului. În anul 1999, SRA avea 2200 de
membri în toată lumea şi filiale active în Europa şi Japonia. În sfârşit, în anul
1986 este înfiinţat la Londra The Institute for Risk Management, care
organizează cursuri în vederea acordării titlului de Fellow of the Institute for
70
Risk Management. Este vorba de primul program de formare continuă care
abordează domeniul managementului riscului sub toate aspectele sale.
În decursul anilor '90, practicile de management al riscului au continuat
să evolueze. Managementul riscului nu este un domeniu matur, precum
marketingul, finanţele sau contabilitatea. Cumpărarea de asigurări deţine
încă o pondere însemnată în activitatea managerului de risc, dar această
pondere continuă să se reducă.
Practicile de management al riscului diferă mult de la organizaţie la
organizaţie: unele firme nu au nici un responsabil cu managementul riscului
sau cu asigurările, altele au un responsabil în timp parţial, în timp ce altele
desfăşoară programe sofisticate de management al riscului. În anul 1993 este
semnalată folosirea pentru prima dată a titlului de Chief Risk Officer de către
James Lam de la compania GE Capital. Acest titlu corespundea unei funcţii a
cărei sarcină era gestiunea “tuturor tipurilor de risc”. Ulterior, pe baza
experienţei lui Lam, titlul de Chief Risk Officer a fost adoptat şi de responsabili
din alte companii.
Studiile realizate în organizaţiile din sectorul privat au demonstrat că
existenţa unui manager de risc cu normă întreagă este strâns legată de
dimensiunea firmei (Logic Associates Inc., 1983). Mai mult, responsabilităţile
acestui manager tind să fie cu atât mai extinse - cumpărarea de asigurări,
controlul pierderilor, alte tehnici de finanţare a riscului, realizarea de programe
de asigurări sociale pentru salariaţi - cu cât firma are o talie mai mare. Aceste
realităţi sunt uşor de explicat şi sunt valabile şi pentru celelalte funcţii ale
managementului: micile firme nu-şi permit susţinerea unei poziţii de manager
al riscului full-time, în timp ce pentru firmele mari acest lucru nu constituie o
problemă. În plus, este probabil ca întreprinderile mari să dispună de resurse
care le permit să ia în considerare o varietate mare de opţiuni de desfăşurare a
activităţilor de management al riscului. Acest lucru nu ne dă totuşi o indicaţie
asupra calităţii procesului de management al riscului din fiecare organizaţie.
Proprietarul unei întreprinderi mici poate fi conştient de importanţa gestiunii
riscului şi aplica metode sofisticate de control şi finanţare a riscului, chiar dacă
nu are un post de manager de risc în firmă; acest lucru este tot mai posibil
acum, ca urmare a apariţiei companiilor care oferă servicii în domeniul
managementului riscului. În acelaşi timp, managerul de risc al unei mari
companii poate fi un specialist cu abilităţi tehnice şi manageriale mediocre.

71
 Prezenţa unui manager de risc permanent este legată şi de gradul de
risc presupus de activităţile întreprinderii: probabilitatea ca organizaţiile care
operează intr-un mediu cu risc înalt să aibă un manager de risc este mai
ridicată.
Funcţia de management al riscului mai poate presupune din partea
managerului de risc, pe lângă cumpărarea de asigurări, următoarele activităţi:
- asistarea organizaţiei în identificarea şi evaluarea riscurilor;
- implementarea programelor de prevenire şi control al pierderilor şi daunelor;
- verificarea şi revizuirea contractelor şi a altor documente în scopuri legate de
managementul riscului;
- organizarea de instructaje şi seminarii educaţionale pe probleme legate de
risc, securitate, protecţia muncii, protecţia mediului etc.;
- asigurarea respectării prevederilor legislaţiei în domeniu;
- punerea în aplicare a tehnicilor de finanţare a riscului care nu presupun
asigurarea;
- rezolvarea plângerilor şi reclamaţiilor la adresa firmei, formularea şi
adresarea plângerilor şi reclamaţiilor către terţi precum şi negocierea litigiilor
cu reprezentanţii legali ai terţilor;
- conceperea şi coordonarea programelor de asigurări pentru salariaţi.
Aşadar, managementul riscului este o activitate complexă,
multidirecţională şi presupune parcurgerea unor etape, de regulă, în orice
proces de conducere. Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele
reprezentând următoarele demersuri specifice:
• Înţelegerea fiecărui tip de risc;
• Identificarea tuturor tipurilor de risc;
• Evaluarea anticipată a riscurilor;
• Definirea politicii de management al riscului;
• Determinarea limitelor de risc;
• Stabilirea şi implementarea procedurilor de management al riscului;
• Controlul riscurilor.
Despre aceste etape vom discuta în capitolele următoare.

72
Bibliografie
1. E. Druică, Risc şi afaceri, Editura ASE, Bucureşti, 2006
2. M. Eppler, Capcanele managementului – Soluţii pentru a transforma eşecul în
victorie, Editura Polirom, 2007
3. I.B. Grünewald, Managementul riscului financiar – fundamente teoretice şi
aplicative, Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, 2012
4. D. Hillson, Managing Risk in Projects (Fundamentals of Project Management),
Gower Publishing, 2009
5. G. Prelipcean, Relaţii financiare internaţionale: modelarea riscului pe pieţele
valutare, Ed. Universităţii din Suceava, 2002
6. Project Management Institute, Guide to Project Management Body of
Knowledge, 2000

Surse on-line
http://press.princeton.edu/chapters/i7802.pdf
www.webster-dictionary.org
http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/2_Partea%20II.pdf

73
74
 CAPITOLUL IV
RELAŢIA DECIZIE - RISC ÎN DEMERSUL ECONOMIC

4.1 Analiza mediului decizional

4.2 Aversiunea faţă de risc
4.3. Relaţia decizie-incertitudine
4.4 Analiza cost-volum-profit în condiţii de risc

Obiective: cunoaşterea momentelor în care îşi face apariţia riscul, măsurarea

corectă a dimensiunilor pierderilor asociate, identificarea procedeelor de
operare cu riscul, evaluarea rezultatelor aplicării unei decizii în condiţii riscate
Cuvinte cheie: relaţia deizie - risc, decizie – incertitudine, aversiunea faţă de
risc, preferinţa pentru risc

75
 RELAŢIA DECIZIE - RISC ÎN DEMERSUL ECONOMIC
Că cine dintre voi vrând să zidească un turn
nu stă mai întâi şi-şi face socoteala
cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească.
Evanghelia după Luca
Gradul de rigurozitate dorită a acţiunilor decidentului impune folosirea
unor procedee ştiinţifice fundamentate teoretic, bazate în general pe metode
matematice, cu păstrarea unor orientări generale, practice şi realiste.

4.1 Analiza mediului decizional

O problemă de decizie constă în esenţă în selectarea unei decizii din
mulţimea D  d1 , d 2 , , d m  fără să ştim care din evenimentele incerte din
mulţimea E  w1 , w2 , , wn  a avut sau va avea loc.
Desigur, în această selecţie un rol important joacă, pe de o parte,
preferinţele care există faţă de consecinţele care pot să apară în urma
adoptării unei alternative sau a alteia.
Pe de altă parte, informaţia disponibilă în ceea ce priveşte
evenimentele incerte, precum şi informaţia care ar putea fi obţinută în plus,
contribuie, de asemenea, într-o măsură importantă, la rezolvarea problemei de
decizie.
Procesul decizional este declanşat de apariţia unor situaţii-problemă
care trebuiesc rezolvate. De obicei, cele mai multe rezultate incorecte apar din
incapacitatea decidentului de a defini corect problema cu care se confruntă. În
momentul în care un manager trebuie să ia o decizie, el „navighează” între
necesitate şi risc, între oportunitate şi pierdere.
Mediul economic actual este într-o continuă schimbare, iar situaţiile
imprevizibile sunt cele mai numeroase, aşadar, de o mai bună fundamentare a
deciziei este mai multă nevoie ca oricând.
Modalitatea de acţiune menită să atingă un scop bine definit se
numeşte strategie. Strategia presupune o varietate de metode cu ajutorul
cărora se speră obţinerea unor performanţe. Există însă foarte puţine situaţii în
care decidentul dispune de informaţii complete (preţuri curente, cantităţi

76
comandate etc).
În cele mai multe cazuri apar o mulţime de consecinţe nefavorabile
asociate unor decizii posibile, iar determinarea şansei apariţiei acestora este
foarte dificilă.
Se pătrunde astfel în sfera incertitudinii şi a riscului. Într-un sistem
economic concurenţial activităţile în care decizia, mai ales în natura ei
strategică să aibă un grad ridicat de certitudine sunt foarte puţine.
Nevoia crescândă de securitate a întreprinderii şi tendinţa de creştere a
riscurilor sunt două caracteristici ale economiei de piaţă definite de
economistul Raymond Barre. Se impune astfel un proces de cunoaştere atât a
factorilor ce ameninţă securitatea întreprinderii cât şi a factorilor de risc
economic şi financiar.
Când ştim cu siguranţă care va fi rezultatul fiecărei decizii avem de-a
face cu o problemă în condiţii de certitudine. Când o problemă are mai mult de
un rezultat posibil şi cunoaştem probabilitatea fiecărui rezultat, avem de-a face
cu o problemă în condiţii de risc şi, în final, când o decizie are mai mult de un
rezultat posibil şi nu cunoaştem probabilitatea fiecărui rezultat, avem de-a face
cu o problemă în condiţii de incertitudine.
O analiză clară a mediului decizional (tabelul 4.1), din acest punct de
vedere, o întâlnim în literatura de specialitate din ţară şi din străinătate (Firica
O. 2002): Tabelul 4.1
Mediul decizional
Certitudine Risc Incertitudine
Stările naturii Una Mai multe Mai multe
Criterii decizionale Determinist Valoarea medie Multiple
Probabilitatea de
Unu Cunoscută Necunoscută
apariţie
Metoda de analiză Obiectivă Obiectivă Subiectivă

Pentru alegerea deciziei, se poate realiza un model care stabileşte

legătura dintre diferiţi factori de influenţă şi criteriul de decizie şi care să
permită şi identificarea factorilor de risc, în care scop se face apel la diferite
metode şi tehnici specifice .
Utilizarea metodelor şi tehnicilor decizionale determină o sporire a
gradului de rigurozitate şi, implicit, de eficacitate a deciziilor adoptate,
diferenţiate însă, în funcţie de tipul situaţiilor decizionale implicate. Prin
77
intermediul deciziilor este influenţat comportamentul decizional şi acţional al
altor persoane şi se urmăreşte realizarea unor obiective individuale, integrate
şi obiective specifice, derivate şi fundamentale, de calitatea lor depinzând
bunul mers al activităţilor.
Dar, o calitate superioară a deciziilor este asigurată de fundamentarea
lor superioară, complexă, prin prelucrarea de informaţii relevante.
Având în vedere elementele care intervin în luarea unei decizii,
specialiştii au conceput mai multe metode şi tehnici cu suport matematic,
adaptate la specificul celor trei tipuri de situaţii decizionale (certitudine,
risc, incertitudine) (Popescu I., Ungureanu L. 2004):
1) După natura variabilelor implicate, respectiv starea condiţiilor obiective
ce marchează problema supusă rezolvării decizionale:
a) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii
de certitudine: metoda utilităţii globale, metoda Electre, metoda Onicescu,
metoda coeficientului k;
b) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii
de risc: tehnica arborilor decizionali, tehnica jocurilor strategice, etc.;
c) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii
de incertitudine: metoda speranţei matematice, tehnica optimistă, tehnica
minimizării regretelor, tehnica optimalităţii, etc.
2) După tipologia deciziilor pot fi delimitate metode şi tehnici decizionale
pe tipuri de decizii, precum:
a) amploarea decidentului duce la decizii individuale şi de grup (pentru
optimizarea deciziilor individuale: metodele şi tehnicile enumerate mai sus;
pentru optimizarea deciziilor de grup: metoda Electre tridimensională,
algoritmul Deutch – Martin);
b) în funcţie de orizontul de timp şi implicaţiile decizionale (strategice,
tactice şi curente) instrumentul decizional cuprinde: pentru deciziile strategice
şi tactice: metoda Electre bi şi tridimensională, algoritmul Deutch – Martin,
metoda arborelui decizional, iar pentru deciziile curente: metoda tabelului
decizional.
Definiţia riscului economic în accepţiunea lui Niță Dobrotă este aceea
de “eveniment sau proces nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o
pierdere intr-o activitate, operaţiune sau acţiune economică”. Spre deosebire
de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea descrierii
unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea
78
acestei legi de către cei interesaţi.
Aşa cum am subliniat şi în cadrul Capitolului 3, noţiunea de risc
reprezintă o combinaţie între frecvenţă, șansă sau probabilitate, și consecinţele
unui eveniment periculos specificat.
Majoritatea deciziilor luate de agenţii economici sunt afectate într-o
măsură mai mare sau mai mică de risc. De aceea, în analiza
comportamentului unui decident se ţine seama de aversiunea acestuia faţă de
risc.
Aşa cum am vazut, riscul apare atunci când decidentul nu cunoaşte în
avans rezultatul specific al unei decizii, dar este capabil să stabilească o
distribuţie de probabilitate obiectivă a posibilelor stări ale naturii şi plăţilor (sau
rezultatelor) asociate acestora. În cadrul riscului pur (când sunt şanse ca
decidentul să înregistreze o pierdere în urma aplicării deciziei, fără să existe
şansa unui câştig) decidenţii recurg la diverse metode de reducere a şanselor
de a înregistra pierderi - încheierea de contracte de asigurare, metode
suplimentare de protecţie a bunurilor deţinute etc., iar în cazul riscului
speculativ (când în urma deciziei sunt şanse de câştig dar şi de pierdere) se
utilizează metode decizionale care să conducă la alegerea variantei
decizionale cu cele mai mari şanse de câştig şi cele mai mici şanse de
pierdere. Un decident care se află într-o situaţie de risc decizional trebuie să
parcurgă etapele (Nguena O.J., 2001):
 Identificarea posibilelor pierderi pe care firma sau afecerea le presupune
 Măsurarea corectă a dimensiunilor pierderilor asociate situaţiilor de risc
 Identificarea procedeelor de operare cu riscul şi adoptarea unei decizii
relativ la cea mai bună combinaţie de metode ce vor fi utilizate în rezolvarea
problemei
 Implementarea deciziei adoptate la pasul anterior
 Evaluarea rezultatelor aplicării deciziei şi determinarea eventualelor
condiţii nou apărute care solicită soluţii diferite de cele adoptate anterior.
Pentru situaţiile riscante din punct de vedere matematic, lucrurile sunt
puse la punct, existând suficiente reguli, metode şi modele de studiu şi analiză
specifice domeniului calculului probabilităţilor. Aparatul matematic necesar
pentru astfel de probleme s-a dezvoltat şi se dezvoltă continuu.
Una dintre metodele folosite în acest scop este calculul distribuţiei de
probabilitate a rezultatelor posibile dintr-un set de observaţii simple şi apoi

79
obţinerea valorii aşteptate. Valoarea aşteptată E i  este criteriul decizional
primar utilizat în condiţii de risc. Calculul acesteia se face pe baza relaţiei
n
Ei   p j aij 4.1
j 1

unde Ei – valoarea aşteptată a variantei decizionale Vi; cij – valoarea plăţii

pentru varianta Vi în condiţiile apariţiei stării naturii Nj; pj – probabilitatea de
apariţie a stării naturii Nj.
Comparând mai multe variante decizionale, decidentul o va alege pe
aceea căreia îi corespunde o valoare aşteptată maximă.
Exemplul 1: Să presupunem că un decident poate opta între două
proiecte investiţionale (Gogoneaţă B., 2004): proiectul X este riscant şi poate
genera două câştiguri nete posibile x1  10 milioane u.m. sau x2  30 milioane
u.m., unde ambele rezultate au aceeaşi probabilitate de producere, 50%.
Fiecare dintre aceste rezultate posibile generează un anumit nivel de utilitate
pentru decident. Notăm cu U1  U x1  utilitatea rezultatului de 10 şi cu
U 2  U x 2  utilitatea câştigului de 30. Bineînţeles, U 2  U1 .
Drept alternativă la investiţia riscantă X se presupune existenţa
proiectului Y ce generează un câştig net sigur y  20 milioane u.m. Cu alte
cuvinte, în cazul alegerii variantei Y, probabilitatea obţinerii celor 20 milioane
u.m. este de 100%. Presupunem că pentru decident rezultatul sigur are o
utilitate U 3  U  y  .
Pentru a putea alege una din cele două variante investiţionale se vor
compara utilităţile lor anticipate. Notând cu U 4 utilitatea anticipată a primei
variante:
1 1
U4  U1  U 2 4.2
2 2
Deoarece rezultatul variantei Y este sigur, utilitatea anticipată a
acesteia va fi egală cu U 3 . Rezultă că alegerea uneia dintre variante va
depinde de fapt de raportul dintre U 3 şi U 4 .
Rezultatul variantei X poate fi privit ca o variabilă aleatoare discretă de
forma:
 10 30 
X    4.3
 0,5 0,5 
cu media M  X   10  0,5  30  0,5  20 milioane u.m.

80
 Conform valorii anticipate a variabilei aleatoare, proiectul va aduce în
medie un venit de 20 milioane u.m. În realitate, venitul va fi fie de 10, fie de 30
milioane u.m. Această valoare anticipată a variantei X este egală cu rezultatul
cert al variantei Y. Decidentul trebuie să aleagă între: 20 milioane u.m. în
medie sau 20 milioane u.m. în mână.

4.2 Aversiunea faţă de risc

Alegerea decidentului va depinde de atitudinea sa faţă de risc, existând
trei variante:
A. Aversiunea faţă de risc se manifestă în două moduri: acţiunile
preferenţiale se vând la un preţ mai mare decât cele obişnuite, investitorii
diversifică prin crearea de portofolii individuale şi, în acelaşi timp, prin
investirea în fonduri mutuale, oamenii îşi depozitează banii în fonduri de
asigurare la rate ale dobânzii scăzute în raport cu cele pe care le-ar putea
obţine investind în acţiuni ale unor firme, cumpără asigurări de viaţă şi de
accidente. În realitate, cel mai întâlnit tip de decident este cel care evită riscul.
Ca urmare, în exemplul dat U3  U4, decidentul va prefera varianta 4, respectiv
20 milioane u.m. în mână. În acest caz, funcţia de utilitate a adversităţii faţă de
risc, reprezentată grafic (fig.4.1) are o evoluţie concavă. Rezultatului cert de 20
milioane u.m. al variantei Y îi corespunde o utilitate mai mare (punctul C) decât
mediei de 20 milioane u.m. a variantei X (punctul D). De fapt, un decident cu
aversiune faţă de risc ar fi ales varianta Y şi pentru un rezultat cert mai mic
decât media de 20 milioane u.m. a variantei X. Pentru orice câştig sigur situat
la dreapta punctului marcat pe grafic (x), un decident cu adversitate faţă de risc
va prefera varianta sigură.

81
 Utilitate

B
U2

C
U3
U4
E D
A
U1

Câştig (u.m.)

Fig.4.1
O caracteristică esenţială a aversiunii faţă de risc este concavitatea
funcţiei de utilitate totală, fapt ce implică o funcţie a utilităţii marginale a
câştigului descrescătoare. Deşi câştigul obţinut din realizarea unui proiect
poate fi mai mare în comparaţie cu alt proiect, datorită faptului că utilitatea
marginală a primului este mai mică, decidentul advers la risc va alege cel de-al
doilea proiect. În modelele clasice se consideră că majoritatea decidenţilor au
o astfel de utilitate marginală şi prin urmare manifestă adversitate faţă de risc.
B. Neutralitatea faţă de risc. În acest caz, decidentul este indiferent în ceea
ce priveşte alegerea unuia sau altuia dintre cele două proiecte investiţionale,
de unde rezultă că utilitatea marginală a unei u.m. câştigate este egală cu cea
a unei u.m. pierdute. Prin urmare, în situaţia considerată, adică U 3  U 4 ,
decidentului îi este indiferent dacă va primi 20 milioane u.m. în mână, iar
utilitatea marginală este constantă.
Utilitatea câştigului cert de 20 milioane u.m. este egală cu utilitatea
căştigului mediu având aceeaşi valoare aşa cum se observă şi în
reprezentarea grafică (fig.4.2).

82
 Utilitate

B
U2

C
U 3 = U4
D

A
U1

Câştig (u.m.)

Fig.4.2
C. Preferinţa pentru risc este caracterizată de faptul că utilitatea are
creşteri mult mai mari decât ale câştigului, reflectând cazul unui jucător care
atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi. Curba descrie
comportamentul decidentului cu preferinţă pentru risc: cu cât câştigă mai mult,
cu atât mai important devine câştigul (fig.4.3).

Utilitate

U2 B

D
U4 E

U3
C

A
U1
Câştig (u.m.)

Fig.4.3
În acest caz U 3  U 4 , varianta riscantă X fiind preferată variantei sigure
Y. Funcţia utilitate totală este convexă şi corespunde unei utilităţi marginale

83
crescătoare. Cu cât sunt câştigaţi mai mulţi bani cu atât utilitatea marginală
creşte.
Exemplul 2: Un magazin se aprovizionează de la trei furnizori.
Probababilităţile cu care furnizorii nu-şi pot onora contractele sunt p1  0,1 ;
p 2  0,3 ; p3  0,2 . Fie X variabila aleatoare care indică numărul furnizorilor ce
nu-şi pot onora contractul. Să se afle riscul pe care şi-l asumă magazinul.
Rezolvare:
X are o repartiţie Poisson în care p1  0,1 ; q1  0,9 ; p2  0,3 ; q 2  0,7 ;
p3  0,2 ; q3  0,8 . Desfăşurarea polinomială caracteristică este

Q( X )   p1 x  q1  p 2 x  q 2  p 3 x  q 3   0,006 x 3  0,092 x 2  0,398 x  0,504

iar variabila aleatoare va fi
 0 1 2 3 
X :  
 0,504 0,398 0,092 0,006 
Riscul asumat de magazin constă în evenimentul ca nici un furnizor să nu-şi
onoreze contractul. Vom avea:
R  P X  1  0,398  0,092  0,006  0,496
O implicaţie esenţială a ipotezei că majoritatea decidenţilor manifestă
adversitate faţă de risc este aceea că, atunci când investesc, caută fie să
obţină randament maxim pentru un anumit risc asumat, fie să suporte riscul
minim pentru un randament dat.
În situaţiile în care sunt mai multe variante decizionale cu valori
aşteptate egale se apelează la un alt indicator de caracterizare a riscului:
gradul de risc.
Distanţa şi abaterea medie standard sunt doi indicatori cu ajutorul
cărora se poate măsura riscul absolut pentru o variantă decizională. Distanţa
reprezintă diferenţa între cea mai mică şi cea mai mare valoare din matricea
utilităţilor pentru o variantă decizională dată:

 i  max a ij  min a ij 4.4

j j

Abaterea medie standard   măsoară variaţia plăţilor de la valoarea

aşteptată, oferind o altă variantă de măsurare a riscului.

 aij  mi p j
n
 x  D 2 x   4.5
j 1

84
 Abaterea medie standard este definită ca fiind rădăcina pătrată a
dispersiei, o abatere standard mică echilibrând cu un grad de risc mai redus.

4.3. Relaţia decizie-incertitudine

Unele decizii se iau fără dificultate. Există însă şi cazuri în care
importanţa deciziei şi dificultatea de a alege între mai multe acţiuni posibile fac
necesară o acţiune riguroasă. În cadrul acestei analize pot fi evidenţiate
anumite legi ce trebuie respectate în cadrul procesului de adoptare a deciziilor.
Incertitudinea este generată de următorii factori (Rusu E., 2001): stările
naturii, pentru un element nu pot fi cunoscute aprioric; informaţiile economice,
numerice şi nenumerice, obţinute în urma unui proces de observare sunt
aproximative, fiind afectate de erori; teoria ce stă la baza analizei
comportamentului agentului economic nu poate fi completă; previziunile
economice ale agentului economic afectează, într-o măsură mai mare sau mai
mică, conştient sau inconştient, comportamentul acestuia; introducerea
variabilei timp în cadrul modelelor economice generează în mod inevitabil
incertitudine; în analiza comportamentului agentului economic trebuie să se
ţină seama de aversiunea acestuia faţă de risc.
Un prim element al problemei de decizie îl constituie mulţimea
alternativelor care pot fi adoptate de către decident. O problemă de decizie
apare numai dacă există cel puţin două alternative. Depistarea tuturor
alternativelor care prezintă interes este o operaţie plină de dificultăţi, care
presupune o bună cunoaştere a domeniului, dar şi abilitatea de a avea idei noi.
În consecinţă, elaborarea listei de alternative este o sarcină dificilă.
Să considerăm o listă de decizii exhaustivă (o listă completă) şi
exclusivă (alegerea unei alternative exclude alegerea oricărei alte decizii de pe
listă) care conţine un număr de m alternative notate d1 , d 2 , , d m , ordinea de
numerotare fiind arbitrară. Mulţimea de decizii va fi D  d1 , d 2 , , d m . Să
observăm că mulţimea asupra căreia ne-am oprit atenţia este finită. Problema
de decizie constă în selectarea unei alternative d *  D care să fie în sensul
dorit „cea mai bună”.
Sunt situaţii în care selectarea „celei mai bune” decizii nu comportă
probleme. Dar sunt cazuri, şi acestea sunt majoritare, în care operaţia
respectivă este extrem de dificilă. Această dificultate se poate datora atât unor
dificultăţi tehnice (volumul şi dificultatea calculelor necesare pentru depistarea
celei mai bune variante) cât şi de faptul că diversele consecinţe pe care le are
85
adoptarea unei variante sau a alteia nu sunt comparabile din punct de vedere
al decidentului.
În consecinţă, elementele care complică foarte mult problemele de
decizie sunt riscul şi incertitudinea. Există numeroase exemple care
demonstrează consecinţele catastrofale pe care le poate avea asupra unei
decizii ignorarea unei singure eventualităţi.
Dacă notăm cu w1 , w2 , , wn toate evenimentele incerte care pot afecta
alegerea unei decizii şi cu E  w1 , w2 , , wn  mulţimea acestor evenimente, o
problemă de decizie constă în esenţă în selectarea unei decizii din mulţimea
D  d1 , d 2 , , d m  fără să ştim care dintre evenimentele din mulţimea E a avut
sau va avea loc. În această selecţie un rol important joacă, pe de o parte,
preferinţele care există faţă de consecinţele care pot să apară în urma
adoptării unei alternative sau a alteia (Maliţa M., Zidăroiu C., 1980).
Pe scurt, în structura unei probleme de decizie există un decident care
trebuie să facă o alegere dintr-o mulţime dată de alternative. Consecinţele
fiecărei decizii depind de un eveniment incert sau de o stare a naturii. Dacă S
este mulţimea de stări ale naturii, iar I mulţimea de experimente disponibile,
putem nota cu e0 experimentul nul înţelegând prin aceste alternative de a nu
face nici un experiment. Se mai presupune că e0  I întotdeauna. Dacă I se
reduce la un singur element e0, se spune că este o problemă de decizie fără
informaţie suplimentară.
Presupunând că se efectuează un anumit eveniment e  I să notăm cu
R(e) mulţimea rezultatelor posibile ale acestui experiment. R(e) trebuie să fie o
listă exhaustivă şi exclusivă a acestor rezultate.
După ce s-a ales un experiment e  I şi s-a obţinut rezultatul său
r  R (e ) urmează alegerea unei decizii d din mulţimea D a deciziilor. Nu orice

decizie este disponibilă în această situaţie. Din acest motiv se defineşte

mulţimea deciziilor disponibile în urma efectuării experimentului e  I şi a
obţinerii rezultatului său r  R (e ) . Dacă se notează cu D(e, r ) , atunci rezultă:

D  D(e, r ) 4.6

eI rR( e )

Dacă se adoptă decizia d  D(e, r ) şi starea adevărată a naturii este s  S ,

rezultă o anumită consecinţă c(e, r, d , s) . Mulţimea acestor consecinţe o notăm
cu C. Cu alte cuvinte se parcurg următorii paşi:

86
 1. decidentul alege e  I
2. „natura” produce rezultatul r  R (e )
3. decidentul alege d  D(e, r )
4. natura produce starea s  S
5. apare consecinţa c (e, r , d , s )  C
Se observă că trebuie făcută distincţie între „decizie bună” şi
„consecinţă bună”. În esenţă, o decizie este apreciată ca bună dacă în urma
adoptării sale se obţine o consecinţă bună.
Principalele metode utilizate în luarea deciziei în condiţii de
incertitudine (Mărăcine V., 1998):
 Decidentul poate utiliza cea mai bună informaţie disponibilă şi propria
experienţă şi judecată pentru:
a) a identifica şi asocia probabilităţile subiective stările posibile ale
naturii;
b) a estima consecinţele rezultate pentru fiecare strategie disponibilă în
fiecare stare a naturii.
 Dacă gradul de incertitudine este atât de mare încât decidentul preferă să
nu facă ipoteze asupra probabilităţilor diferitelor stări ale naturii, el poate fie să
neglijeze probabilităţile, fie să se considere ca fiind egale.
Exemplul 3: Profitul unui agent, la sfârşitul unei luni, poate să crească
faţă de cel din luna precedentă, cu probabilitatea p  0,5 . Se anticipează
profitul agentului economic pe următoarele şase luni:
a) Să se estimeze numărul mediu de luni în care profitul creşte;
b) Să se caracterizeze probabilitatea ca numărul lunilor în care profitul
creşte să fie cuprins între două şi cinci luni.
Rezolvare: Dacă notăm cu X variabila aleatoare care reprezintă
numărul lunilor cu profit faţă de luna precedentă, ea poate lua valorile 0, 1, 2,
3, 4, 5 sau 6. X este o variabilă aleatoare cu repetiţie binomială de parametri
p  0,5 ; n  6 , unde

f ( x)  P X  x   C 6x (0,5) x (0,5) 6 x
a) Numărul mediu de luni cu profit în creştere este media lui X. Avem
M ( X )  n  p  6  0,5  3 . Se poate estima că în trei luni din cele şase, profitul va
creşte.

87
 b) Probabilitatea din enunţ se poate exprima în cadrul modelului propus
astfel: P(2  X  5) şi se poate scrie
5
P ( 2  X  5)  P ( X  2)  P ( X  3)  P ( X  4)  P ( X  5)   C 6x (0,5) x (0,5) 6  x
x2

Se mai poate caracteriza această probabilitate cu ajutorul inegalităţii lui

Cebâşev, în felul următor:

P ( 2  X  5)  P  X  3  2   P  X  M ( X )  2   1 
D( X )

22
n  p (1  p ) 6  0,5  0,5
 1  1  0,7
4 4
Înseamnă că probabilitatea din enunţ este de cel puţin 70%.
Analiza deciziei ca moment esenţial al procesului de conducere,
presupune interpretarea situaţiei elementelor componente: decidentul, obiectul
deciziei (tema acesteia) informaţiile de care se dispune, variantele posibile în
raport cu criteriile avute în vedere, mulţimea stărilor şi condiţiilor obiective care
caracterizează gradul de certitudine, risc sau incertitudine, consecinţele
deciziilor luate la nivel localizat şi social, şi obiectivul de atins.
Pentru a putea lua o decizie este necesar să se îndeplinească
următoarele condiţii principale: să existe cel puţin două alternative de acţiune;
să existe una sau mai multe persoane care să fie antrenate în procesul de
luare a deciziei; decizia să fie luată de acel organ sau acea persoană care are
dreptul legal şi împuternicirea luării deciziei şi asumării corespunzătoare a
responsabilităţii; să fie formulat cu suficientă precizie obiectivul deciziei; să
existe informaţii pertinente, precise şi actuale asupra stării sistemului condus.
Să analizăm acum modelul general al unei probleme de decizie în
condiţii de incertitudine şi risc, în care riscul este de natură financiară. Schema
generală a componentelor modelului este reprezentată în Figura 4.4.

Fig. 4.4 Modelul de decizie în condiţii de risc financiar

88
Modelul de decizie în condiţii de risc financiar are următoarele componente:
1. Identificarea obiectivelor: Un obiectiv (sau o ţintă) pe care decidentul
speră să o atingă, cum ar fi maximizarea profitului sau a valorii actuale a cash-
flow-ului. Cuantificarea unui obiectiv înseamnă, în unele situaţii, determinarea
unei funcţii obiectiv, care ca fi utilizată pentru evaluarea acţiunilor posibile şi ca
bază pentru alegerea celei mai bune alternative.
2. Determinarea acţiunilor posibile: Căutarea acţiunilor alternative posibile,
care să asigure realizarea obiectivului.
3. Identificarea stărilor naturii: Deoarece problemele de decizie financiară
sunt definite într-un mediu de incertitudine, este necesar să se ia în
considerare toţi factorii necontrolabili care nu pot fi ţinuţi sub control de către
decident şi care ar putea să apară pentru fiecare acţiune posibilă identificată.
Aceşti factori necontrolabili constituie evenimente sau stări ale naturii.
4. Stabilirea rezultatelor posibile: Ca urmare a diferitelor combinaţii posibile
dintre acţiuni şi stările naturii, rezultă un set de rezultate posibile. Fiecare
rezultat este condiţionat de o anumită acţiune şi o anumită stare a naturii.
5. Măsurarea valorii riscului: Este o măsură a pierderii (sau utilităţii) pentru
fiecare rezultat posibil, în funcţie de obiectivele decidentului. Pierderea în
modelele de decizie financiară este de natură monetară, cum ar fi profitul sau
cash-flow-ul.
6. Alegerea acţiunii optime: Este acţiunea care conduce la atingerea
obiectivului decidentului, în condiţii de pierdere minimă.
Pentru a ilustra caracteristicile esenţiale ale unui model de decizie
financiară, să considerăm următorul exemplu. O companie îşi revizuieşte
politica de marketing pentru următoarea perioadă de buget financiar. Ea a
dezvoltat două noi produse, A şi B, dar nu are resurse suficiente decât pentru
lansarea în perioada următoare numai a unuia dintre cele două produse.
Ţinând cont de activităţile şi reacţiile competitorilor, stările naturii posibile sunt
următoarele:

Dacă competitorii nu întreprind nici o acţiune, atunci se aşteaptă ca

profiturile companiei să rămână staţionare în condiţiile lansării produsului A şi
să aibă o tendinţă de creştere relativ redusă în condiţiile lansării produsului B,

89
pentru a cărui dezvoltare s-au cheltuit resurse suplimentare. Corespunzătoare
acestor cheltuieli de dezvoltare sunt şi diminuările de profit în cazul în care
competitorii lansează produse pe piaţă.
Din punct de vedere statistico-matematic, analiza riscului unei activităţi
financiare presupune evaluarea probabilităţii de a obţine anumite rezultate
favorabile (câştig) sau nefavorabile (pierdere), ţinând cont de evenimente
viitoare incerte şi probabile. Printre dificultăţile întâmpinate atunci când este
evaluat riscul financiar se pot menţiona lipsa informaţiilor sau gradul lor de
disponibilitate pentru a determina distribuţia de probabilitate a fenomenului
economic analizat. De asemenea, identificarea şi cuantificarea riscului
financiar nu înseamnă şi eliminarea acestuia, dar furnizează elementele
necesare managementului riscului financiar.
Revenind la abordarea modelului riscului financiar care ne interesează
aici, să menţionăm faptul că, uneori, între risc şi incertitudine se face o anumită
distincţie, legată de cantitatea de informaţie disponibilă pentru fundamentarea
deciziilor financiare. Riscul este utilizat în situaţiile în care sunt posibile mai
multe rezultate şi despre care există o experienţă anterioară relevantă pentru a
defini un model statistic, care să permită o predicţie asupra rezultatelor
posibile. Incertitudinea există în situaţiile în care sunt posibile mai multe
rezultate, dar nu se dispune de informaţie suficientă pentru modelul statistic de
decizie. Până la urmă, această distincţie între risc şi incertitudine nu este atât
de relevantă, mai important fiind faptul că, faţă de un model determinist,
utilizăm un model probabilist, în care riscul şi incertitudinea sunt modelate prin
variabile aleatoare. Am văzut anterior că problemele de teoria deciziei se reduc
în final la evaluarea unei funcţii de pierdere, riscul având, în cele mai multe
situaţii, o exprimare de natură financiară.
Vom detalia în continuare două probleme de analiză şi decizie asupra riscului
financiar, respectiv o problemă de analiză cost-profit-volum şi o problemă de
investiţie de capital în condiţii de incertitudine şi risc.

4.4 Analiza cost-volum-profit în condiţii de risc (Bârsan-Pipu N.,

Popescu I., 2003)
Vom analiza în continuare, prin intermediul unei aplicaţii, o problemă de
cost-volum-profit în care vom include elemente de risc şi incertitudine.
O firmă realizează o analiză cost-volum-profit pentru anul financiar
următor, în care preţul de vânzare al unui anumit produs este 100€, iar
90
costurile variabile de 60€ pe unitatea de produs. Costurile fixe bugetate sunt
de 36.000 €. Vânzările estimate pentru perioada analizată sunt de 1.000 unităţi
şi s-a presupus pentru nivelul de vânzări modelul distribuţiei normale cu media
unităţi şi abaterea standard unităţi. În acest model, preţul de vânzare, costurile
variabile şi costurile fixe sunt presupuse ca fiind certe (determinate), adică
variabile controlabile de către managementul firmei. Singura variabilă
aleatoare a modelului este volumul de vânzări, pentru care vom asocia deci
distribuţia normală.
Cu ajutorul acestui model probabilist, vom încerca să răspundem la
următoarele întrebări:
(a) Care este probabilitatea ca profitul să fie mai mare ca 0, adică
probabilitatea ca firma să nu înregistreze pierdere ca urmare a realizării şi
vânzării produsului respectiv?
(b) Care este probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 3.600€?
(c) Care este probabilitatea ca să se înregistreze o pierdere mai mare de -
1.400€?
(d) Care este probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 4.000€?

Considerând funcţia de venit:

V ( x)  100 x (4.7)
funcţia de cost:
C ( x)  60 x  36000 (4.8)
obţinem funcţia de profit:
P( x)  40 x  36000 (4.9)
şi diagrama pragului de profitabilitate, reprezentată în Figura 4.5.
Înlocuind în relaţia (4.9) valorile de profit pentru care ne interesează să
calculăm probabilităţile, obţinem nivelele de vânzări: 900 pentru (a), 1.090
pentru (b), 840 pentru (c) şi 1.000 pentru (d).
Vom estima atunci probabilităţile de profit sau de pierdere prin
intermediul variabilei aleatoare X, care reprezintă nivelul estimat al vânzărilor
de produse. Astfel, pentru probabilitatea de a nu avea profit, putem să scriem:
Pr(Pr ofit  0)  Pr( X  900) (4.10)
Vom estima această probabilitate cu ajutorul distribuţiei normale standardizate,
făcând schimbarea de variabilă:

91
 Fig.4.5 Pragul de profitabilitate
X  900  1000
z0    1,11 (4.11)
 90
Atunci, rezultă probabilitatea de a înregistra pierdere:
Pr( X  900)  Pr( z0  1,11)  0,1333 (4.12)
şi, corespunzător, probabilitatea de a avea profit:
Pr( X  900)  1  Pr( z0  1,11)  1  0,1333  0,8667 (4.13)
Concluzia care rezultă din analiza pragului de profitabilitate şi a
probabilităţilor de mai sus este că probabilitatea de a înregistra pierdere este
de circa 13,3% (aria haşurată din Figura 4.6), în timp ce probabilitatea de a
înregistra profit este de 86,7%. Atunci, cu o probabilitate relativ mare (>80%),
putem decide că realizarea şi vânzarea produsului respectiv va fi o acţiune
profitabilă.

92
 Fig.4.6. Probabilitatea de a înregistra pierdere / profit
Pentru (b), probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 3.600€, determinăm:
X  1090  1000
z1    1, 00 (4.14)
 90
şi rezultă probabilitatea de a avea profitul respectiv:
Pr( X  1090)  Pr( z1  1,00)  1  Pr( z1  1,00)  1  0,8413  0,1587
(4.15)
În acest caz, este mai mare (  84% ) probabilitatea de a nu atinge profitul de
3.600€ (aria haşurată din Figura 4.7).

Figura 4.7 – Probabilitatea de a înregistra profit < 3.600€

93
Pentru (c), probabilitatea ca pierderea să fie mai mică de -1.400€, determinăm:
X  865  1000
z2    1,50 (4.16)
 90
şi rezultă probabilitatea de a avea pierderea respectivă:
Pr( X  865)  Pr( z2  1,50)  0,0668 (4.17)
adică o probabilitate relativ mică (  7% )de a avea un asemenea nivel de
pierdere.
În fine, pentru (d) probabilitatea ca profitul să fie mai mare de 4.000€ este
evident
0,5000, şi atunci pentru a vedea unde se va situa de fapt profitul, vom estima
un interval de încredere pentru media vânzărilor. Considerând un nivel de
semnificaţie   0, 05 , rezultă nivelul de încredere 100(1   )%  0,95% , iar
intervalul de încredere se calculează ca fiind:
  
  1,96  .
 n
Atunci, pentru un eşantion cu n  12 , obţinem intervalul de încredere [950,
1050] adică profitul se va situa între 2.000€ şi 6.000€ cu probabilitatea de 95%

Bibliografie
2. N. Bârsan-Pipu, I. Popescu, Managementul riscului, Editura Universităţii
„Transilvania” din Braşov, 2003
3. O.Firică, Modele pentru fundamentarea deciziilor în managementul
organizaţiei, Editura Matrix, Bucureşti, 2002
4. B.Gogoneaţă, Economia riscului şi incertitudinii, Editura Economică, Bucureşti,
2004
5. M.Maliţa, C.Zidăroiu, Incertitudine şi decizie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
6. V.Mărăcine, Decizii manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
7. O.J.Nguena, Microeconomie de l’incertaine, Dunod, Paris, 2001
8. I.Popescu, L. Ungureanu, E. Muscalu, Decizia sau demersul antientropic de la
cauză la efect, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004
9. E.Rusu, Decizii optime în management prin metode ale cercetării operaţionale
– probleme şi studii de caz, Editura Economică, Bucureşti, 2001

94
 CAPITOLUL V
CUANTIFICAREA RISCULUI. EVALUAREA DECIZIEI ÎN
CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE
5.1. Din istoria riscului...
5.2. Elemente de principiu privind riscul
5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc
5.4. Evaluarea deciziei în condiţii de incertitudine

Obiective: La finalul acestui capitol masteranzii trebuie să cunoască ce

presupune evaluarea riscului şi a interacţiunii dintre riscuri în vederea evaluării
tuturor rezultatelor posibile, să poată determina ordinea în care se va răspunde
riscurilor posibile, să ştie să aplice tehnicile matematice folosite pentru
evaluarea cu precizie şi un grad mare de încredere a unor decizii in conditii de
risc, fundamentarea unor decizii prin utilizatea mai multor metode
Cuvinte cheie: analiza cantitativă a riscului, planificarea răspunsului la risc,
monitorizarea şi controlul riscului, arbori decizionali, jocul ca situaţie de conflict

95
 CUANTIFICAREA RISCULUI
“ Inainte să începi, pregăteşte-te atent!”
Marcus Tullius

5.1 Din istoria riscului...

Stadiul cunoaşterii cuantificării riscului este actualmente destul de
avansat şi se orientează în două direcţii diferite: posibilitatea pur obiectivă de
cuantificare a riscului şi posibilitatea pur subiectivă. Posibilităţile pur obiective
sunt formate din nenumărate modele, matematice sau statistice care
analizează componentele riscurilor sau multitudinea de indici de risc bine
cunoscuţi. Posibilităţile pur subiective de cuantificare a riscului se bazează pe
experienţa agentului economic, care trebuie să ia decizia.
În 1654, matematicianul Blaise Pascal, împreuna cu o altă personalitate
în domeniu Pierre de Fermat soluţioneaza o problemă de matematică privind
posibilitatea distribuirii şanselor de a câştiga o partidă de puzzle, ce se
desfăşura între doi jucatori, dacă aceştia întrerupeau partida înainte de final,
iar unul dintre jucatori avea un minim avantaj faţă de adversar. Cu această
ocazie apare pentru prima dată şi noţiunea de probabilitate în evaluarea unor
situaţii posibile de realizare a unor evenimente.
Un al doilea pas important în teoria previziunii riscului este făcut în
1687, când omul de ştiinţă englez Edward Loyd întocmeşte pe baza calculelor
personale
efectuate un tabel (ce îi va purta mai apoi numele - tabelul lui Loyd) ce
prezenta o structură asemanatoare cu a unei baze de date din zilele noastre,
conţinând date referitoare la principalele evenimente maritime europene,
tabelul fiind în permanenţă reactualizat cu ajutorul observaţiilor transmise de
către reţeaua sa de corespondenţi speciali din principalele ţări europene.
Un rol important în fundamentarea mangementului riscului ca ştiinţă ce
operează cu elemente ale teoriei probabilităţilor, l-a avut John Graunt care în
1662, publica primele analize statistice asupra mortalităţii populaţiei londoneze
din acea perioadă, pe baza unui tabel alcătuit ca urmare a datelor de naştere
şi de deces ale unui eşantion de subiecţi selectat pe bazele tehnicilor statiticii
inferenţiale. Importanţa acestui studiu reiese nu numai din utilizarea primelor
elemente de eşantionare pe baza unor metode statistice, ci în special datorită

96
identificării în structura lucrării a principalilor factori de risc ce au contribuit la
scăderea la acea vreme a mediei de viaţă pentru populaţia londoneză.
În 1696, matematicianul şi astronomul englez Edmund Halley,
elaborează o teorie revoluţionară în domeniu, care demonstrează modul în
care pot fi utilizate de către societăţile de asigurări, tabelele statistice
referitoare la evoluţia mortalităţii în funcţie de vârstă.
Continuând cercetările în aceeşi sferă a caracterizării mediului social cu
ajutorul instrumentelor statistice, în 1713 Jacob Bernoulli postulează „Legea
numerelor mari” ce furnizează metoda care descrie rezultatele unui experiment
repetat de mai multe ori. Conform acestei legi, rezultatul mediu obținut se
apropie tot mai mult de valoarea așteptată, cu cât experimentul se repetă de
mai multe ori. Aceasta se explică prin faptul că abaterile întâmplătoare într-un
sens sau altul se compensează reciproc.
Analizând majoritatea formelor distribuţiilor matematice care ar
aproxima într-un mod cât mai apropiat de realitate repartizarea unei populaţii
statistice, matematicianul francez Abraham de Moivre ajunge în 1733 la
concluzia că singura formă acceptabilă în acest sens este curba distribuţiei
normale, postulând o dată cu apariţia acesteia existenţa altor doua mărimi
statistice extrem de importante: dispersia şi abaterea standard, cu rolul de a
studia împrăştierea datelor experimentale în jurul valorii centrale sau mediane.
Continuând în spiritul cercetărilor efectuate de către predecesorii săi
ilustrul matematician şi fizician Daniel Bernoulli, postulează în 1738 noţiunea
de utilitate, pornind de la definirea valorii de atractivitate a unor diferite tipuri de
venituri. Consecintele studiilor sale au un putenic impact în cadrul riscurilor
asumate în cadrul teoriei deciziei, pornind de la supoziţia conform căreia riscul
în asumarea unei decizii nu este exclusiv legat de realizarea unor calcule şi
estimarea unor probabilităţi ci şi de valoarea consecinţelor pe care le pot avea
aceste riscuri pentru cel care şi le asuma.
În 1885 omul de ştiinţă francez Francois Galton, studiază şi pune în
evidenţă regresia datelor către medie ce consta în esenţă în faptul că într-un
interval mai lung de timp, sau după un număr suficient de mare de iteraţii sau
experimente, valorile extremale ale distribuţiei se îndreaptă către medie sau
către valoarea centrală a acesteia.
Deşi apariţia instrumentelor statistice şi utilizarea lor în viaţa economică
şi socială s-a realizat încă din 1654, totuşi nu putem vorbi până la începutul
anilor 1900, de adoptarea unor strategii manageriale moderne asupra riscurilor
97
ce intervin în derularea unor activităţi, pe baza unor interpretări evaluative
statistice.
În 1944 John von Neumann alături de colegul său Oskar Mogenstern
elaborează un tratat intitulat ”Teoria jocului şi mediul economic”, prin care
elimină ideea acreditată până la acea oră de „joc de noroc” în teoria deciziei,
introducând noţiunea de “joc de strategie” pentru obţinerea unor rezultate
semnificative de succes în orice domeniu socio-economic. Un alt aspect
novator în cadrul teroriilor von Neumann constă în introducerea în studierea
principalului factori de risc, OMUL, drept sursă primară de incertitudine. Esenţa
acestei teorii se baza pe faptul că piaţa şi cererea ei este reprezentată de
oameni şi nu de maşini, în consecinţă trebuie ţinut întotdeuna cont de faptul că
factorul uman prezintă o atitudine variabilă, influenţând astfel în mod
determinat prognozele statistice.
Laureatul premiului Nobel din anul 1990 pentru teoria privind investitiile
de portofoliu, Harry Marcovitz publica încă din perioada de început a
prodigioasei sale activităţi (anul 1952) un articol cu o excepţională
fundamantare matematică asupra diversificării în domeniul investiţiilor. Acesta
demonstra, în urma unei îndelungi analize efectuate pe parcursul anilor de
studiu, fundamentul ştiintific prin care investitorii şi managerii implicaţi în
dezvoltarea afacerilor pot minimiza efectele „variantei veniturilor la venire”.
Practic începând cu acestă perioadă, atenţia tuturor oamenilor de ştiintă ce au
întreprins cercetări fundamentale în domeniu s-a focalizat pe descoperirea
unor modele matematice capabile să furnizeze prognoze şi să estimeze
evoluţia unor indicatori specifici, baza de referinţă pentru activitatea
managerilor de risc.
Urmatorii paşi importanţi în acest domeniu au fost făcuţi în anul 1970,
când matematicienii americani Fischer Black şi Myron Scholes publică pentru
prima data un model matematic pentru simularea unei opţiuni manageriale,
relevând tot pentru pentru prima dată şi gradul de risc pe care îl implică
această asumare a unei astfel de opţiuni. Stimulat şi de influenţa tot mai mare
pe care o aveau computerele personale asupra tuturor domeniilor economiei,
David Hertz propune în 1979, utilizarea metodei matematice de simulare
Monte Carlo (folosită pâna la acea vreme în mai multe domenii de activitate,
pentru activităţi de prognoză), pentru evaluarea capitalului de investiţii. Esenţa
acestei metode constă în relevarea modului în care incertitudinea afectează
succesul unui proiect, fiind cuantificată prin utilizarea probabilităţii distribuţiilor
98
matematice. Noutatea şi în acelaşi timp importanţa metodei, constă în
furnizarea cu ajutorul calculatorului a unui număr semnificativ de mostre de
scenarii posibile de decizii mangeriale (generate pe baza analizei unor factori
„de intrare” prestabiliţi), ale căror rezultate erau furnizate alaturi de
probabilităţile de realizare ale acestora.

5.2 Elemente de principiu privind riscul

Orice activitate are un anumit grad de risc. În fie care zi structura
organizatorică din care facem parte este abordată direct sau indirect de
diverse riscuri. Totodată şi noi ca persoane fizice, suntem supuşi la diverse
riscuri. Trăim într-o lume a riscurilor. Aceste riscuri se referă la bunurile care
sunt la dispoziţia noastră, la partenerii cu care lucrăm, la mediul în care
lucrăm. Aplicarea unor metode de cuantificare a riscului devine prin urmare un
important obiectiv pentru ori ce structură organizatorică cât şi pentru o
persoană fizică.
Se pot oare contracara efectele negative ale unor evenimente
aleatoare care apar fie că vrem sau nu, fie că ne plac sau nu?
- Riscurile apar în cadrul activitatilor economice, pentru fiecare dintre
acestea îmbracând forme particulare, în functie de tipul, modul de manifestare
si marime a acestora.
Putem constata existenţa şi formarea următoarelor tipuri de riscuri:
- Riscuri pure (naturale) – consecinţe ale unor evenimente accidentale
ce nu pot fi prevăzute (uragane, cutremure, incendii, inundaţii, razboaie,
atentate etc.)
- Riscuri speculative (formate) – ce sunt legate de deciziile ce se iau în
cadrul unei organizaţii, companii, sau în cadrul unui proiect de investiţii, fiind
evenimente cu o mare probabilitate de apariţie, depinzând în mare măsură şi
de o serie de factori externi ce influenţează aceste procese.
În afara de categoriile majore prezentate mai sus se identifică şi o altă
sferă distinctă a tipologiei a riscurilor, alcătuita în funcţie de mărimea şi evoluţia
acestora, astfel:
- Macroriscuri – care sunt rezultatul evoluţiei sau conducerii într-un
anumit sens a unei instituţii, structuri organizatorice sau al unui proiect;
- Microriscuri – care sunt determinate de către factori specifici sectorului
de activitate al instituţiei, structuri organizatorice sau al proiectului şi/sau de
insuficienta corelare între particularităţile activităţii instituţiei, structuri

99
organizatorice sau a proiectului şi limitele impuse de cadrul general al
proiectului.
În accepţiunea teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept un
element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităţilor socio-
umane ale cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile.
Dacă în accepţia dată de Dicţionarul explicativ al limbii române, se
defineste riscul drept „expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”,
societăţtile de asigurări consideră acest element drept „hazardul sau
posibilitatea de a pierde”.
În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată
o definire mult mai elaborată a riscurilor: „riscul reflecta variaţiile distribuirii
rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile lor subiective”.
Referitor la cuantificarea riscurilor se precizează în continuare că:
„măsurarea riscului se realizează fie prin analiza neliniaritatilor utilităţii
relevate de bani, fie prin variaţia distribuirii probabilităţilor câştigurilor şi
a pierderilor posibile pentru fiecare alegere particulară ”.
Alte modalităţi de a defini riscul din perspectiva cuantificării sale, sunt:
– posibilitatea de a pierde;
– incertitudinea care afectează rezultatul;
– dispersia actuală a rezultatelor aşteptate;
– concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element, la o
cifră.
În acest sens, putem preciza ca noţiunea de incertitudine este prezentă
în toate definiţiile riscului, deoarece validarea existenţei acesteia va conduce în
permanenţă către existenţa a două rezultate posibile distincte. Vom considera,
astfel, că un eveniment nu este afectat de risc, dacă se cunoaşte cu certitudine
că indiferent de context se va produce o pierdere.
Realitatea imediată ne relevă practic faptul că pentru niciun proces
conştient asumat ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate,
incertitudinea nu poata fi eliminată.
În acest context, se poate concluziona că riscul şi incertitudinea se
întâlnesc practic oriunde, combinate însă în proporţi diferite. În situaţii
deosebite, evenimentele imprevizibile pot provoca abateri capabile să modifice
fundamental configuraţia datelor problemei, incertitudinea devenind ea însăşi
un potenţial factor de risc.

100
 Deşi prezente în diverse combinaţii, riscul şi incertitudinea nu se pot
confunda, între aceste două noţiuni existând o serie de diferenţe semnificative
dintre care cea mai importanta stipulează că: „în timp ce pentru risc se pot face
anumite anticipări ale evenimentelor ce se pot produce cât şi asupra
probabilitatilor asociate producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu
poate identifica toate sau chiar niciunul din evenimentele posibile a se produce
şi cu atât mai puţin să estimeze probabilitatea producerii lor”.
Riscul se află situat între certitudine şi incertitudine. El este un
fenomen care provine din circumstanţe pentru care decidentul este în măsura
să identifice evenimente posibile, şi chiar probabilitatea materializării acestora,
fără a fi însă în măsura să precizeze cu exactitate care dintre aceste
evenimente se va produce efectiv.
Riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acurateţe
care este evenimentul identificat ca atare de decident care se va materializa
efectiv şi va determina un anumit rezultat negativ. Chiar dacă probabilitatea
estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc
este ridicată, decidentul nu poate fi sigur daca acel eveniment este cel care se
va produce cu certitudine şi nu altul.
Riscului îi este asociată o distribuţie obiectivă de probabilitate
masurată ca numar de apariţii al unui rezultat determinat în urma unui
numar mare de observaţii. Această distribuţie este considerată valabilă
pentru acţiunile care se desfăşoară în condiţii identice cu altele care deja
au avut loc şi ale căror rezultate au fost cuantificate prin metode
statistice.
În domeniul economic multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la
estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii,
aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doza
bună de risc, uneori destul de dificil de definit şi, în cele mai multe cazuri,
imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura complexă a mediului
economic în care acţionează firma.
Ca în multe alte domenii, conceptul de risc în economie este folosit
pentru a descrie situaţii sau evenimente cu rezultate sau consecinţe incerte. În
domenii precum statistica, managementul financiar şi managementul
investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea
unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial. În alte

101
situaţii, pe piaţa asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu
cea de pierdere.
În ceea ce priveste distincţia între risc şi incertitudine, ea se face
pornind de la presupunerea ca agenţii economici acţionează ţinând cont de
existenţa unor probabilităţi bine definite ale rezultatelor posibile. Marea
problemă a deciziilor economice ţine de faptul că se poate face cu greu o
diferenţiere între probabilităţi obiective şi cele subiective cu privire la rezultatele
lor posibile.
Opiniile agenţilor economici, indiferent ca sunt producatori, consumatori
sau intermediari când iau o decizie se bazează pe stabilirea unor probabilităţi
în funcţie de datele pe care le cunosc şi de experienţa proprie. Cu cât aceste
date sunt mai apropiate de realitate cu atât putem vorbi mai mult de risc şi mai
puţin despre incertitudine. Problema este că niciodată nu poti ştii în ce masură
informaţiile deţinute mai sunt reale sau sunt complete. (Stana Elena-Silvia,
2003)
Un risc reprezintă o potențială problemă, un eveniment incert care, în
cazul în care se produce, va avea un efect asupra obiectivelor proiectului.
Efectul evenimentului ar putea să fie benefic sau dăunător. Când discutăm
despre managementul riscului, care include atât efectele pozitive, cât și cele
negative ale unui eveniment incert, managerul de proiect trebuie să
diferențieze între amenințări și oportunități. În articolul curent, ne vom
concentra doar asupra riscurilor care amenință obiectivele proiectului, adică a
celor care au un impact negativ asupra obiectivelor de succes ale acestuia.
În faţa unor astfel de situaţii se naşte întrebarea dacă este nevoie să se
facă o distincţie între risc şi incertitudine, în condiţiile în care cea mai mare
parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule
matematice. Distincţia are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală.
Incertitudinea asociată cu un impact ridicat reprezintă o necunoscută
mai mare decât riscul asociat aceluiaşi eveniment. Cu toate acestea, în
practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substanţă, depinzând de
gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar şi de credibilitatea
informaţiilor despre evenimentele în cauză.
De asemenea, trebuie menţionat că incertitudinile nu sunt asigurabile,
dat fiind faptul ca nu este posibil să se stabilească nivelul primei de asigurare
(suma pe care asiguratul este obligat sa o platească asiguratorului,

102
reprezentând costul asigurării) necesare pentru a acoperi ceva ce este calificat
ca fiind incert şi indefinibil.
Riscurile, în schimb, pot sa fie asigurabile pentru ca sunt
calculabile.
Formula de calcul este urmatoarea:
Risc  Pei  a p / c
unde: Pei - probabilitatea producerii evenimentului i ,

a p / c - amplitudinea pierderii sau câstigului asociat afacerii, în cazul

producerii evenimentului i. [Popescu Nela, 2004]
Este însă necesar a se asigura ca acţiunea programată nu va eşua
datorită apariţiei unor erori în modul de previzionare a evoluţiei ulterioare.
Aceste erori apar ca urmare a unei cuantificări greşite a riscului datorită unor
informaţii insuficiente. Informatia este primordială în cuantificarea riscului
economic.
Orice risc implică trei atribute care trebuie să fie cuantificate :
 Probabilitatea ca riscul să se întâmple: de obicei exprimată în procente sau
categorii: mica, medie, mare.
 Impactul: pierderea care va avea loc în cazul în care riscul devine o
realitate, poate fi exprimat prin categorii: scăzut, mediu, ridicat.
 Proximitatea este exprimată în termeni de timp (data cea mai probabilă la
care evenimentul ar putea avea loc) sau categorii (de exemplu iminentă, pe
termen scurt, pe termen lung), având în vedere intervalul de timp din momentul
în care riscul este identificat până în momentul cel mai probabil în care riscul ar
avea un impact asupra obiectivelor proiectului.
Ca urmare a celor de mai sus se face următoare definire a riscului:
Riscul se defineşte drept un element incert dar posibil ce apare
permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice,
reflectând variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie cu
valorile subiective şi obiective având efecte posibil pagubitoare şi ireversibile.
Pentru alegerea deciziei, se poate realiza un model care stabileşte
legătura dintre diferiţi factori de influenţă şi criteriul de decizie şi care să
permită şi identificarea factorilor de risc, în care scop se face apel la diferite
metode şi tehnici specifice (fig.5.1).

103
 Identificarea Definirea Analiza şi Administrarea Integra-
factorilor de riscurilor măsurarea propriu-zisă a rea în
risc efectelor riscurilor procesul
de decizie

Factorii din Riscuri „pure” Tehnici de

mediul fizic gestiune
Defini-rea
preventivă şi
Riscuri caracte-
Factorii din previzio-nală
speculative rului
mediul mediului
economic Tehnici de
Tehnici de transfor-
Factorii sociali conservare a
mare asupra
riscurilor

Factorii interni sociali

Incert Cert Risc

Instrumente de evaluare
Mediu incert: Mediu cert: Mediu de risc:
- speranţa matematică; - metoda utilităţii globale; - teoria jocurilor strategice;
- criteriul Hurwics (optimist); - metoda Onicescu; - arbori de decizie;
- criteriul Laplace; - metoda Electra;
- criteriul Ward (pesimist);
- criteriul Savage (al regretului);
- criteriul Bayes;
- criteriul Jaynes.
Fig.5.1
Utilizarea metodelor şi tehnicilor decizionale determină o sporire a
gradului de rigurozitate şi, implicit, de eficacitate a deciziilor adoptate,
diferenţiate însă, în funcţie de tipul situaţiilor decizionale implicate. Prin
intermediul deciziilor este influenţat comportamentul decizional şi acţional al
altor persoane şi se urmăreşte realizarea unor obiective individuale, integrate
şi obiective specifice, derivate şi fundamentale, de calitatea lor depinzând
bunul mers al activităţilor. Dar, o calitate superioară a deciziilor este asigurată
de fundamentarea lor superioară, complexă, prin prelucrarea de informaţii
relevante.
Având în vedere elementele care intervin în luarea unei decizii,
specialiştii au conceput mai multe metode şi tehnici cu suport matematic,
adaptate la specificul celor trei tipuri de situaţii decizionale (certitudine, risc,
incertitudine) (Popescu I., 2004):

104
 1) După natura variabilelor implicate, respectiv starea condiţiilor obiective
ce marchează problema supusă rezolvării decizionale:
a) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii
de certitudine: metoda utilităţii globale, metoda Electre, metoda Onicescu,
metoda coeficientului k;
b) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii
de risc: tehnica arborilor decizionali, tehnica jocurilor strategice, etc.;
c) metode şi tehnici decizionale folosite în optimizarea deciziilor în condiţii
de incertitudine: metoda speranţei matematice, tehnica optimistă, tehnica
minimizării regretelor, tehnica optimalităţii, etc.
2) După tipologia deciziilor pot fi delimitate metode şi tehnici decizionale
pe tipuri de decizii, precum: a) amploarea decidentului duce la decizii
individuale şi de grup (pentru optimizarea deciziilor individuale: metodele şi
tehnicile enumerate mai sus; pentru optimizarea deciziilor de grup: metoda
Electre tridimensională, algoritmul Deutch – Martin); b) în funcţie de orizontul
de timp şi implicaţiile decizionale (strategice, tactice şi curente) instrumentul
decizional cuprinde: pentru deciziile strategice şi tactice: metoda Electre bi şi
tridimensională, algoritmul Deutch – Martin, metoda arborelui decizional, iar
pentru deciziile curente: metoda tabelului decizional.
Oricare dintre metodele şi tehnicile, prezentate în continuare, poate fi
utilizată pentru alegerea celei mai bune decizii, din mai multele posibile.

5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc

Situaţia decizională de certitudine se caracterizează prin probabilitatea
maximă de realizare a obiectivului urmărit utilizând modalităţile de realizare
preconizate. Elementele implicate în procesul decizional sunt de tipul
variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluţia poate fi
anticipată cu precizie. Aceasta înseamnă că decidentul poate controla sau, cel
puţin, anticipa, elementele şi poate avea certitudinea rezultatelor posibile.
În acest caz adoptarea deciziei este relativ uşoară deoarece cea mai
bună variantă este cea care generează rezultatul cel mai profitabil,
alternativele nefiind prea numeroase.
Deciziile în condiţii de certitudine pot fi optimizate folosind unul sau mai
multe criterii. Pentru fiecare variantă decizională se va determina o singură
consecinţă în cadrul fiecărui criteriu de decizie.

105
 Deciziile luate în condiţii de certitudine pot fi evaluate în funcţie de unul
sau mai multe criterii de apreciere. În primul caz procesul decizional este
unicriterial, iar în cel de-al doilea multicriterial. Evident, atunci când se
foloseşte un singur criteriu se impune utilizarea criteriului cel mai important
(presupunându-se o ierarhizare a acestora). În acest scop, se foloseşte o
matrice de selecţie a criteriilor, matrice care se obţine respectând regulile:
criteriul se compară unul câte unul; dacă, de exemplu, un criteriu A este mai
important decât un alt criteriu B, atunci, pe coloana corespunzătoare criteriului
A, la intersecţia cu linia corespunzătoare criteriului B, se trece cifra 1, iar pe
coloana B, la intersecţia cu linia corespunzătoare criteriului A, se trece cifra 0;
pe diagonala matricei se trece cifra 1, iar nivelul total de importanţă al fiecărui
criteriu se obţine prin însumarea cifrelor trecute pe coloane.
Criteriul cu nivelul de importanţă cel mai mare va fi folosit în alegerea
variantei optime.
În cazul deciziilor în condiţii de certitudine raţionalizate după un singur
criteriu, se consideră optimă acea variantă care aduce cele mai mari avantaje
pentru criteriul ales în vederea raţionalizării deciziei.
După selectarea variabilelor care satisfac criteriile de opţiune stabilite,
alături de elementul subiectiv al decidentului intervine şi capacitatea acestuia
de a intui o soluţie mai bună, asumându-şi riscuri şi responsabilităţi
suplimentare.
În condiţiile mai multor criterii decizionale, deci a unor consecinţe care
pot fi exprimate prin unităţi de mărimi diferite, poate fi folosită utilitatea de
masură a gradului în care o variantă este preferată alteia. În acest scop este
folosită utilitatea în sensul dat de J. Von Neuman şi O. Morgenstein care
transformă consecinţele în utilităţi pentru a ierarhiza corect variantele
decizionale. Funcţia utilizată ia valori în intervalul [0,1] astfel:
u(Vi )  1 , dacă varianta Vi este cea mai avantajoasă pentru decident
potrivit unui anumit criteriu;
u (V j )  0 , dacă varianta Vj este cea mai dezavantajoasă pentru

decident, potrivit criteriului respectiv.

De asemenea, pot exista şi relaţiile:
u (Vi )  u (V j ) , când varianta Vi este preferată variantei Vj;

u (Vi )  u (V j ) , când cele două variante sunt echivalente.

106
 Potrivit axiomaticii Neuman – Morgenstein, relaţia de preferinţă este
tranzitivă, iar cea de indiferenţă este sistemică şi reflexivă.
Stabilirea utilităţilor prin metoda interpolării liniare între 0 şi 1, în cadrul
unui proces decizional se poate face astfel:
Notăm cu: V1 – varianta cu utilitate maximă (u = 1); V0 – varianta cu
utilitate minimă (u = 0); Vi – varianta „i”; Cj – criteriul j; a 1j - consecinţa cea mai

favorabilă în criteriul Cj; a 0j - consecinţa cea mai nefavorabilă în criteriul Cj; aij
– consecinţa variantei Vi în criteriul Cj; uij – utilitatea variantei Vi în criteriul Cj.
Pentru orice criteriu Cj determinarea utilităţilor se face pornind de la
ecuaţia dreptei:
Y  AX  B 5.1
în care Y reprezintă utilitatea; X – consecinţele; A şi B – constante.
Se poate scrie:
 A  a 1j  B  1 pentru var ianta V1
 5.2
 A  a j  B  0
0
pentru var ianta V0

Din acest sistem de ecuaţii determinăm pe A şi B astfel:


 A a 1j  a 0j  1

 1 5.3
A  1
 a j  a 0j

înlocuind pe A în prima ecuaţie se obţine:

 a 1j
  B 1
 a 1j  a 0j
 5.4
 a 1j
 B  1 
 a 1j  a 0j

Cunoscând pe A şi B, se poate determina în continuare utilitatea

oricărei variante în cadrul aceluiaşi criteriu. Deci, pentru o variantă Vi  V1 şi
Vi  V0 se va utiliza relaţia: U ij  A  a ij  B .

Înlocuind pe A şi B se obţine:
a ij a 1j a ij  a 1j  a 0j  a 1j
U ij  1  5.5
a 1j  a 0j a 1j  a 0j a 1j  a 0j

deci:

107
 a ij  a 0j
U ij  5.6
a 1j  a 0j

Utilitatea variantelor prin procedeul interpolării se poate stabili şi după

relaţiile:
 a ij  min a ij
U ij 
 max a ij  min a ij
 5.7
U  a ij  max a ij
 ij min a  max a
 ij ij

în care: min a ij reprezintă consecinţa cu valoarea cea mai mică după criteriul j;
max a ij reprezintă consecinţa cu valoarea cea mai ridicată după criteriul j.

Prima relaţie se foloseşte pentru criteriile de maxim, care au valori cu

atât mai bune cu cât sunt mai mari, iar a doua se utilizează pentru criteriile de
minim, ale căror valori sunt cu atât mai bune cu cât sunt mai mici.
Utilitatea variantelor se mai poate stabili şi prin procedeul transformării
liniare:
- pentru criteriile de maxim se foloseşte relaţia:
a ij
U ij  5.8
max a ij

- pentru criteriile de minim se foloseşte relaţia:

1
a ij
U ij  5.9
 1 
max  
 a ij 
 
Alegerea variantei optime după mai multe criterii impune ierarhizarea
acestora, prin stabilirea importanţei fiecărui criteriu pentru organizaţia
respectivă, într-o anume etapă a existenţei acesteia. Criteriile se pot ierarhiza
prin acordarea de către decident a unor coeficienţi de importanţă (Kj) încadraţi
într-un anumit interval, de exemplu [0,1].
Raţionalizarea deciziilor multicriteriale se poate face, după mai multe
metode, cum sunt: metoda utilităţii globale, metoda ELCTRE, metoda
Onicescu şi altele.
Un model al acţiunii de decizie economică într-un mediu incert, ce
corelează evenimente particulare cu valori ale anumitor variabile, se obţine
prin folosirea funcţiei de utilitate. În acest caz, a lua o decizie înseamnă a

108
afirma că o anumită variantă are o utilitate mai mare decât altă variantă.
Aşadar, funcţia de utilitate apare ca un mod de a realiza o ierarhizare a
preferinţelor, jucând rolul unui „instrument de ordonare”.
Metoda utilităţii globale maxime permite alegerea dintr-o mulţime
finită de variante a variantei optime din punctul de vedere al decidentului.
Denumirea metodei Electre provine din expresia: elimination et choix
traduisent la realité = metoda de clasament şi alegere în prezenţa unor puncte
de vedere multiple şi este utilizată, mai ales, în procesele decizionale
multicriteriale.
Produs al şcolii franceze de management (1968), metoda se utilizează
în rezolvarea unor probleme decizionale foarte complexe, atât din punct de
vedere al numărului de variante, cât şi din punct de vedere al criteriilor
decizionale ce influenţează consecinţele decizionale ale fiecărei variante. În
această metodă varianta optimă este aceea care surclasează celelalte
variante.
Contracararea unor neajunsuri ale metodei Electre a constituit
preocuparea specialiştilor în domeniu. Astfel, a apărut metoda Onicescu
(după numele academicianului O. Onicescu) ce încearcă rezolvarea aceluiaşi
tip de probleme decizionale prin intermediul unor algoritmi specifici. Metoda a
fost concepută în două variante. În prima versiune criteriile de alegere a
variantei optime sunt echiimportante, iar în versiunea a doua coeficienţii de
importanţă atribuiţi criteriilor sunt diferenţiaţi.

5.3. Evaluarea deciziei în condiţii de risc

A lua decizii şi a acţiona conform acestora sunt activităţile pentru un
manager, la orice nivel s-ar afla. Deciziile în afaceri sunt extrem de variate atât
în esenţa lor, cât şi în complexitate sau urgenţă. În consecinţă, raţionamentul
fiecărui decident variază de la caz la caz şi este influenţat, printre altele, de
mediu, de competenţa profesională şi de atitudinea sa faţă de risc.
În economia de piaţă o mulţime de factori care determină eficienţa
întreprinderii (preţul de vânzare al produselor, nivelul cererii, cerinţele
consumatorilor, concurenţa etc.) nu se află sub controlul deplin al decidenţilor,
ceea ce amplifică ponderea deciziilor în condiţii de risc, pentru a căror
fundamentare se impun anumite metode şi tehnici specifice.
În condiţii de risc problema tipică de decizie este suficient de complexă
pentru a permite un număr de rezultate posibile pentru fiecare strategie,
109
rezultate dependente însă de condiţii ce scapă controlului decidentului. Din
acest motiv, matricea decizională constituie un instrument util în prezentarea şi
analizarea acestor rezultate, ea ajutând decidentul să formalizeze procesul
decizional în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor, selecţia plăţilor
(consecinţelor variantelor decizionale), evaluarea şi selecţia strategiilor
alternative. Riscul apare în momentul în care decidentul nu cunoaşte în avans
rezultatul specific al unei decizii, dar este capabil să stabilească o distribuţie de
probabilitate obiectivă a posibilelor stări ale naturii şi rezultatelor asociate
acestora.
Pentru fundamentarea unor astfel de decizii pot fi utilizate mai multe
metode, printre care: metoda arborelui decizional şi jocurile matriceale, pe care
le vom examina în continuare.

5.3.1. Arbori decizionali – instrumente de tratare a

problemelor decizionale
Metoda arborilor decizionali are aplicabilitate în situaţiile decizionale de
mare complexitate, în care sunt implicate evenimente aleatorii care se produc
succesiv. Prin intermediul acestor arbori cadrele de conducere pot proiecta,
sub formă de diagrame un număr de evenimente viitoare ce condiţionează
decizia, determinându-se un set de valori privind rezultatele fiecărei alternative
decizionale considerate.
Arborii decizionali sunt utilizaţi cu succes în situaţii strategice complexe,
ce comportă o serie de decizii a căror probabilitate de producere este
determinată de hotărârea adoptată în faza precedentă. Fiecare decizie
depinde de rezultatele unui eveniment aleator, care însă nu poate fi stabilit cu
precizie în momentul luării ei, dar a cărui probabilitate poate fi uşor anticipată
în urma investigaţiilor.
Arborele decizional reprezintă o diagramă folosită pentru structurarea şi
analiza unei probleme de decizie, o prezentare sistematică, secvenţială a
punctelor de decizie, alternativelor şi evenimentelor aleatoare (care conduc
potenţial la mai multe rezultate diferite din care doar unul are loc în realitate).
Aceste structuri arborescente sunt compuse din ramuri care
simbolizează variante de acţiune a decidentului, dar şi stări ale naturii şi din
noduri notate diferit în funcţie de „persoana” căreia îi aparţine decizia:
decidentul (o) sau natura (). Deciziile intermediare sunt condiţionate de
rezultatele estimate ale deciziilor din nodurile finale. De aceea, pentru găsirea

110
soluţiei optime se caută un drum în arbore plecând de la nodul sau nodurile
finale către nodul iniţial.
Analiza arborelui decizional cuprinde următoarele etape (Andronic B.,
2000):
1. Diagrama arboricolă
a) se identifică toate punctele de decizie şi ordinea în care au loc;
b) se identifică deciziile alternative pentru fiecare nod de decizie;
c) se identifică evenimentele aleatoare care pot avea loc după fiecare
decizie;
d) se elaborează o diagramă arborescentă care prezintă secvenţa deciziilor
şi evenimentelor aleatoare.
2. Estimarea
a) se estimează posibilitatea fiecărui rezultat posibil al fiecărui eveniment
aleator;
b) se estimează consecinţele financiare ale fiecărui rezultat posibil şi
alternativă de decizie.
Este deosebit de importantă estimarea cu o mare exactitate a
probabilităţilor de apariţie şi manifestare a evenimentelor. Erori foarte mici pot
avea consecinţe negative mari asupra calităţii deciziilor adoptate în final.
3. Evaluarea şi selecţia
a) se calculează valoarea estimată a fiecărei alternative de decizie;
b) se alege alternativa de decizie care oferă cea mai atractivă valoare
estimată.
Alegerea variantei optime se realizează pe baza analizei comparative a
speranţelor determinate în etapa precedentă. Speranţei matematice cu
valoarea cea mai mare îi corespunde decizia optimă.
Metoda arborilor de decizie constă în elaborarea tuturor variantelor
care conduc la atingerea unor obiective dinainte fixate, luându-se în
considerare două tipuri de subarbori:
a)orizontali; graful de pertinenţă orizontală este aplicabil îndeosebi în
cercetările previzionale asupra modificărilor structurale datorate transferurilor
tehnologice orizontale (modelul elaborat de Swager).
b) verticali; într-un arbore de pertinenţă orizontal apar şi arbori verticali, în
funcţie de gradul de detaliere urmărit. Astfel, se poate realiza organizarea
informaţiilor privind modificările survenite în sistemul studiat. În practică, se
elaborează arbori cu 4 nivele (0 – 3) având următoarele elemente (fig.5.2):
111
 - nivelul 0: obiectivul principal;
- nivelul 1: obiective secundare;
- nivelul 3: mijloace de realizare;
- nivelul 4: resurse.

Obiectivul
principal

Obiective
secundare

Mijloace

Resurse

- Fig.5.2 -

Construcţia arborilor de pertinenţă are următoarele etape (fig.5.3): stabilirea

necesităţilor viitoare; determinarea obiectivelor viitoare; elaborarea variantelor;
evaluarea acestora şi determinarea variantei optime de program.
Obiectivul principal

Primul arbore vertical Al doilea arbore vertical

obiective
secundare

mijloace

resurse

- Fig.5.3 -

Pentru determinarea variantei optime se procedează astfel:

Se notează cu:
O, obiectivul principal
Oi , i  1, m , obiectivele secundare
M , i  1, m, j  1, n , resursele
i
j

112
 Fiecărui obiectiv Oi, i se ataşează coeficienţii de importanţă Ci, astfel
m
încât  C i  1 , corespunzător fiecărei resurse M i j , i se ataşează coeficienţii de
i 1

importanţă Rij, astfel încât

n
 Rij  1; i  1, m 5.10
j 1

În continuare se calculează notele de pertinenţă (speranţa matematică)

pentru fiecare direcţie de dezvoltare.
 m
Pj   C i  Rij ; j  1, n
 i 1
n
 P 1
  j
 j 1
Modelarea deciziei probabiliste capătă o expresie directă în cazul
analizei secvenţiale având la fiecare pas mai multe alternative. Un exemplu
relativ clasic va ilustra acest tip de modelare probabilistă. Conducerea unei
întreprinderi industriale are de luat decizia (1) de a produce unul din două
utilaje noi (2 sau 3) sau de a menţine sortimentaţia actuală (7). Dacă se decide
fabricarea primului produs (2) urmează să fie efectuate studii asupra
exigenţelor tehnologice, ceea ce implică plata unor lucrări de cercetare în
valoare de 0,15 10 6 lei. Studiile vor evidenţia, cu probabilităţi egale, fie
posibilitatea utilizării tehnologiei existente, fie necesitatea unei noi tehnologii
ceea ce impune o nouă decizie: proiectarea tehnologiei (cost 0,45 10 6 lei) sau
achiziţionarea unei licenţe (cost 0,60 10 6 lei). În primul caz există probabilitatea
0,9 a reuşitei totale (beneficiu 310 6 lei) şi probabilitatea 0,1 a reuşitei parţiale (
2,5 10 6 lei), iar în al doilea caz probabilităţile respective sunt 0,8 şi 0,2.
Dacă se decide fabricarea celui de-al doilea produs (3) este din nou
necesară elaborarea unor studii asupra accesibilităţii tehnologice (cost
0,20  10 6 lei) care pot evidenţia posibilitatea utilizării tehnologiei existente
(probabilitate 0,4) sau necesitatea unor adaptări ale acesteia (probabilitate 0,6)
ceea ce impune cheltuieli în sumă de 0,3 10 6 lei. Beneficiul este de 2,5 10 6 lei.
În sfârşit, dacă se decide menţinerea vechiului profil de producţie pot
avea loc următoarele evenimente: menţinerea vânzărilor cu un beneficiu
estimat de 410 6 lei (probabilitate 0,5), scăderea vânzărilor cu 106 lei
(probabilitate 0,4) sau creşterea vânzărilor cu 0,8 10 6 lei (probabilitate 0,1).
113
 0,9
Tehnologie 3x106
6
3x10
Fabricarea 0,45x106 0,1
existentă
2 5 2,5x106
Tehnologie
produsului 1
4
0,8
nouă
6 3x106
0,4 0,60x106
2,5x106 0,2
Fabricarea 2,5x106
1 3
0,6
produsului 2
2,5x106

Creşterea vânzărilor (0,1)

0,8x106

Menţinerea Scăderea vânzărilor (0,4)

7 - 106
profilului actual
Menţinerea vânzărilor (0,5)
0,5x106

Întreaga situaţie decizională se poate figura ca un arbore în care

nodurile simbolizate prin pătrate reprezintă deciziile conducerii întreprinderii,
iar nodurile în formă de cerc constituie puncte de intervenţie a „hazardului”.
Fiecărui nod îi este asociată o anumită valoare. Calculul acesteia va fi
început de la nodurile finale şi se desfăşoară după cum urmează, pornind de la
nodurile determinate de hazard.
- valoarea nodului 5:
   
0,9  3  10 6  0,1  2,5  10 6  2,95  10 6 lei
- valoarea nodului 6:
   
0,8  3  10 6  0,2  2,5  10 6  2,90  10 6 lei
- valoarea nodului 3:
   
0,4  2,5  10 6  0,6  2,5  10 6  2,32  10 6 lei
- valoarea nodului 7:
    
0,1  0,8  10 6  0,4   10 6  0,5  4  10 6  1,68  10 6 lei 
În nodul 4 are loc evaluarea consecinţelor deciziei care se ia. Luând în
considerare acest lucru, prima decizie aduce beneficiul 2,95 10 6 lei din care se
scade costul proiectării tehnologice, iar beneficiul asociat celei de-a doua
decizii scade cu contravaloarea licenţei achiziţionate. Admiţând cazul cel mai
nefavorabil, valoarea deciziei 4 este:

114
  
min 2,95  10 6  0,45  10 6 ;2,90  10 6  0,60  10 6  2,3  10 6 lei 5.11
Acum se poate calcula valoarea nodului 2:
   
0,5  3  10 6  0,5  2,3  10 6  2,65  10 6 lei
Valoarea deciziei iniţiale din nodul 1 poate fi calculată în trei alternative:
- fabricarea produsului 1
2,65 10 6  0,15 10 6  2,5 10 6 lei
- fabricarea produsului 2:
2,32 10 6  0,20 10 6  2,12 10 6 lei
- menţinerea profilului actual de producţie:
1,68 10 6 lei
Fiind vorba de decizia iniţială se va lua în considerare acea alternativă
asociată cu valoarea maximă, deci fabricarea produsului 1. Odată luată
această decizie, dacă este necesară o tehnologie nouă, se va opta pentru
soluţia proiectării ceea ce aduce în final – prin recalcularea valorii nodului 4 în
cazul favorabil 2,5 10 6 - un beneficiu total de 2,5 10 6  0,15 10 6  2,35 10 6 lei.
Fiecărui drum (secvenţă de noduri şi arce) i se poate asocia o valoare a
drumului, corespunzând secvenţei de decizii care îl jalonează.

1 2 3 x 106 – 0,15 x 106 = 2,85 x 106 lei

D1 1 2 4 5 2,5 x 106 – 0,15 x 106 = 2,35 x 106 lei

1 2 4 6 2,3 x 106 – 0,15 x 106 = 2,15 x 106 lei

D2 1 3 2,12 x 106 lei

D3 1 7 1,68 x 106 lei

Desigur ca decizia fabricării produsului 1 cu oricare din consecinţele

posibile este preferabilă altei decizii, având valoarea cuprinsă între 2,15 10 6 şi
2,85  10 6 . Pot fi semnalate însă situaţii în care compararea valorilor
alternativelor deciziei iniţiale întră în dificultate. Să presupunem că beneficiul
final în cazul produsului 2 ar fi de 2,8 10 6 . Valoarea deciziei iniţiale în nodul 1,
pentru fiecare alternativă va fi:

115
- fabricarea produsului 1:
2,5 10 6 lei
- fabricarea produsului 2:
2,42 10 6 lei
- menţinerea profilului actual de producţie:
1,68 10 6 lei
Aparent, decizia fabricării produsului 1 ramâne cea optimă, dar
valoarea drumului 1 – 3 crescând la 2,42 10 6 , devine mai mare decât valorile
drumurilor 1 – 2 – 4 – 5 şi 1 – 2 – 4 – 6 ( 2,35 10 6 , respectiv 2,15 10 6 ).
Întrucât la momentul iniţial nu se poate şti care din consecinţele deciziei
de a fabrica produsul 1 va avea loc, înseamnă că – la momentul iniţial –
opţiunea între cele două produse rămâne deschisă. Pentru a rezolva această
situaţie se poate recurge la un raţionament analog cu criteriul regretului din
teoria jocurilor: dacă se ia decizia fabricării produsului 1 şi rezultă situaţia cea
mai nefavorabilă, se pierd:
2,15 10 6  2,42 10 6  0,27 10 6 lei,
în raport cu decizia fabricării produsului 2; invers, dacă se ia decizia de a
fabrica produsul 2, se pot pierde, în raport cu cazul cel mai favorabil al primei
decizii:
2,42 10 6  2,85 10 6  0,43 10 6 lei.
Evident că „regretul” maxim ar putea fi totuşi dacă se ia decizia 2, ceea
ce demonstrează că, deşi valoarea medie a nodurilor „de hazard” reprezintă o
informaţie incompletă în raport cu ansamblul arborelui de decizie, ea rămâne
relevantă pentru decizia iniţială.

5.3.2. Jocul – analiză a situaţiilor de conflict

În ultima perioadă, economiştii s-au bazat din ce în ce mai mult pe un
instrument analitic, teoria jocurilor, pentru a explica şi prevedea strategiile
adoptate de organizaţii care acţionează într-un mediu economic concurenţial şi
care urmăresc să-şi maximizeze profiturile. Cum va acţiona un decident în
competiţie cu rivalii săi care, la rândul lor, acţionează în propriul interes?
Aceasta este întrebarea esenţială la care teoria jocurilor încearcă să răspundă.
De altfel, teoria jocurilor a debutat ca o încercare de a sistematiza
modul de comportare aducător de succes în jocuri cu informaţie completă
despre strategia adversarului, aşa cum este şahul (la care ambii parteneri

116
cunosc la fel de bine situaţia pe tabla de şah) sau la jocuri cu informaţia
incompletă, cum sunt toate jocurile de cărţi (la care partenerii nu îşi cunosc
decât cărţile proprii) ca şi – cu diferenţe specifice – în cazul jocurilor cu
informaţie nulă, de tipul ruletei sau jocului de zaruri.
Un joc sintetizează trăsăturile esenţiale ale situaţiilor conflictuale prin
abstractizare şi formalizare. Teoria jocurilor a pornit de la jocurile propriu-zise,
devenind în timp, o teorie cu largi aplicaţii în cele mai diverse domenii de
activitate. Scopul său este de a găsi moduri de acţiune cât mai raţionale pentru
fiecare din jucători, în cursul competiţiei. Jocul se încheie cu victoria (câştigul)
unuia dintre jucători.
Care sunt tipurile de decizii abordabile prin teoria jocurilor?
O foarte largă categorie o constituie deciziile care încheie procesele de
negociere, în special economică: negocierea preţului de achiziţionare a unui
anumit produs, negocierea împărţirii unor utilităţi între parteneri etc. Aspectul
de competiţie este prezent şi în procesele de licitaţie: mai mulţi concurenţi
caută să ofere pentru un anumit bun cel mai mare preţ acceptabil pentru
vânzător şi, în acelaşi timp, descurajant pentru restul „adversarilor”.
Regulile competiţiei, ca şi cele ale cooperării, devin mai rafinate
permiţând teoriei jocurilor să modeleze segmente din ce în ce mai complexe
ale realităţii.
Marketingul reprezintă o zonă masivă de aplicare a metodelor teoriei
jocurilor. Producătorul care se pregăteşte să lanseze pe piaţă un nou produs
trebuie să-şi aleagă strategia (preţ, mărimea primei serii, intensitatea
publicităţii) fără a cunoaşte atitudinea posibililor cumpărători (încredere în noul
produs, rezerve faţă de publicitate, acceptarea sau neacceptarea preţului ş.a.).
Dezvăluiri noi ale teoriei jocurilor includ printre conceptele cu care
operează pe acelea de „coaliţie”, „surpriză”, „ameninţare”.
Prognoza economico-socială ca etapă a fundamentării deciziei, poate
fi, mai ales în latura sa explorativă, un teren larg pentru utilizarea teoriei
jocurilor. Dezvoltarea a două ramuri economice interdependente poate fi
modelată ca un joc de cooperare, iar elaborarea unei politici de schimburi
economice internaţionale într-un anumit domeniu prezintă toate datele unui joc
mixt de competiţie-cooperare.
Teoria jocurilor are ca obiect analiza matematică a situaţiilor de conflict,
situaţii în care se ciocnesc interesele unor părţi ce urmăresc scopuri opuse.
Aceste situaţii sunt în mod formal conflictuale, deoarece ele s-ar putea referi la
117
cazuri care în vorbirea curentă sau în uzanţa obişnuită nu le putem considera
conflictuale.
Astfel, în jocul de şah, raportul dintre cei doi jucători nu este practic
„conflictual” în sensul în care ne-am referi de exemplu la conflictul dintre doi
concurenţi. Cele două situaţii, jocul de şah şi conflictul dintre doi concurenţi, au
anumite trăsături care pot fi exprimate matematic prin acelaşi model.
În general, o situaţie de conflict apare atunci când din mai multe ipoteze
ce se pot realiza cu anumite probabilităţi urmează să se facă o alegere după
un anumit criteriu de eficienţă.
O situaţie conflictuală luată din practică cuprinde un număr mult mai
mare de factori care în cazul modelului matematic al teoriei jocurilor nu pot fi
luaţi în considerare.
Conceptul matematic de joc cuprinde prin urmare un model simplificat.
Jocul se deosebeşte de situaţia conflictuală reală prin faptul că se desfăşoară
după reguli bine stabilite. Pentru înţelegerea teoriei jocurilor este necesar să
precizăm câteva din elementele conceptului matematic de joc. Persoanele
care participă la un joc cu interese opuse se numesc jucători sau parteneri.
În raport cu numărul jucătorilor care participă la un joc, jocurile se
împart în jocuri cu doi parteneri sau cu mai mulţi parteneri.
Realizarea unui joc se numeşte o partidă. Acţiunile simple întreprinse
de jucători în cadrul unei partide poartă denumirea de mutări. Prin joc vom
înţelege un şir de mutări ale jucătorilor. Partida se încheie cu câştigul unuia
dintre jucători.
Jocurile cu mutări aleatoare sunt caracterizate prin alegerea la
întâmplare a unei mutări de către jucători din mulţimea posibilităţilor care se
oferă. Se numeşte strategie un ansamblu de reguli care definesc mutările în
funcţie de situaţiile posibile, prin urmare, alegerea unei decizii de joc din cele
pe care le are jucătorul la dispoziţie.
Strategia determină, pentru fiecare jucător, modul în care el alege
mişcările. Dacă pentru realizarea unui joc, un jucător are la dispoziţie mai
multe alternative şi el alege una dintre ele, spunem că alegerea făcută
reprezintă o strategie pură. Jocurile cu un număr finit de strategii pusre se
numesc jocuri finite.
Un joc finit între doi jucători astfel încât un jucător are m strategii pure şi
adversarul său are n strategii pure se numeşte joc de tipul (m x n).

118
 Dacă strategiile sunt aleatoare cu probabilităţi date în cadrul unui
anumit joc, atunci jocul se numeşte strategie mixtă. Prin urmare, o strategie
mixtă se obţine atunci când jucătorii aleg strategiile pure, cu anumite frecvenţe.
Strategiile mixte sunt prin urmare combinaţii de strategii pure cărora le
asociem anumite probabilităţi cunoscute.
Într-un joc fiecare jucător caută să aleagă această strategie care-i
aduce maximum de câştig. Strategia care aduce unui jucător maximum de
avantaje se numeşte strategie optimă.
Prin câştigul realizat la sfârşitul fiecărei partide se înţelege rezultatul
confruntării a două strategii pure ale jucătorilor.
Pentru cunoaşterea câştigului ar trebui cunoscute plăţile făcute de
jucători, în favoarea altor jucători, la sfârşitul unei partide. Din punct de vedere
al câştigului, jocurile pot fi de sumă nulă când la sfârşitul unei anumite partide
suma pierdută de o parte din jucători este câştigată de ceilalţi jucători, sau
jocuri fără sumă nulă.
Jocurile finite cu sumă nulă, între doi jucători A şi B, se caracterizează
prin corespondenţa dintre mulţimea strategiilor pure ale unui jucător şi
mulţimea strategiilor pure ale celuilalt jucător.
Această corespondenţă poate fi reprezentată printr-o matrice în care
liniile reprezintă strategiile pure ale unui jucător, iar coloanele strategiile pure
ale celuilalt jucător. Dacă un joc se desfăşoară într-o singură partidă, jucătorul
A câştigă de la jucătorul B suma xij în ipoteza că jucătorul A a ales strategia
corespunzătoare liniei i, iar jucătorul B strategia corespunzătoare coloanei j.
Să presupunem că jucătorul A are m strategii pure şi jucătorul B are n
strategii pure.
Să notăm cu xij câştigul primului jucător în situaţia în care el a ales
strategia Ai, iar adversarul strategia Bj. Aceste valori pentru fiecare pereche de
strategii pot fi înscrise într-un tablou dreptunghiular în care liniile corespund
strategiilor pure ale jucătorului A, iar coloanele strategiile pure ale jucătorului B.
B B1 B2 B3 ... Bn
A
A1 x11 x12 x13 ... x1n
A2 x21 x22 x23 ... x2n
...
Am xm1 xm2 xm3 ... xmn

119
 În cazul când partidele se repetă, strategiile pure sunt folosite cu
anumite frecvenţe. Elementele xij ale matricei jocului sunt date direct sau se
deduc din regula jocului. Liniile şi coloanele reprezintă strategii, iar elementele
matricei sunt valori băneşti sau utilităţi.
Dacă într-un joc un anumit adversar alege strategia Ai, atunci se
înţelege că celălalt jucător va alege strategia Bj, astfel încât câştigul jucătorului
A să fie minim. Această strategie a lui B corespunde numărului xij care are în
linia i valoarea cea mai mică. Numărul x i reprezintă cel mai mic număr din
linia i.
Deoarece jucătorul A are la dispoziţie m strategii pure, el va căuta să
aleagă pe aceea dintre ele pentru ca xi să fie maxim.
Această valoare o vom nota cu x’ şi reprezintă valoarea inferioară a
unui joc.
x  max x i  max min x ij 5.12
i i j

În mod analog se deduce că adversarul B doreşte să minimizeze

câştigul maximal al lui A.
Va alege aceeaşi strategie care-i va procura lui un minimum de
pierdere. Aceasta se va întâmpla dacă câştigul lui A nu va fi mai mare decât:
x j  max x ij 5.13
i

Prin urmare x j reprezintă elementul cu cea mai mare valoare aşezat în

coloana j.
Jucătorul B are însă la dispoziţie n strategii pure şi va alege pe aceea
pentru care x j este minim, adică câştigul jucătorului A să fie cel mai mic
posibil.
Să notăm: y  min max xij . Reprezintă valoarea superioară a jocului.
j i

Strategia care corespunde valorii x’ se numeşte maximin şi ea

garantează jucătorului A un câştig egal cu valoarea inferioară a jocului.
Strategia care corespunde valorii x’’ se numeşte strategie minimax şi asigură
jucătorului B o pierdere egală cu valoarea superioară a jocului.
Dacă jucătorul A alege o strategie maximin atunci el se asigură de un
câştig a cărei valoare nu este inferioară lui x’, indiferent de strategia aleasă de
jucătorul B.

120
 Dacă jucătorul B alege o strategie minimax el se asigură că pierderea
sa nu va fi mai mare de x’’, indiferent de strategia jucătorului A.
Dacă un joc admite punct de echilibru, rezolvarea sa este în general
mai complicată. Matricea unui joc poate fi în general simplificată (simplificarea
se referă aici la reducerea numărului de linii sau a numărului de coloane) în
două situaţii posibile:
a) Dacă o coloană sau o linie se repetă. În acest caz, repetarea unei
anumite strategii este nulă.
b) Dacă elementele unei linii sau ale unei coloane sunt mai mici sau cel
mult egale cu elementele altei linii sau ale altei coloane.
Dominarea este strictă dacă toate elementele unei linii sau unei
coloane sunt mai mici sau cel mult egale cu elementele altei linii sau altei
coloane.
Dacă elementele unei anumite linii k sunt mai mici sau cel mult egale
cu elementele altei linii i, x kj  x ij , pentru orice j, atunci strategia Ak,
corespunzătoare liniei k, este dominată de strategia Ai, corespunzătoare liniei i.
Relaţiile de dominare într-un joc ne permit să simplificăm matricea unui
joc eliminând liniile sau coloanele dominate.
Exemplul 1: Reducerea ordinului matricei asociate unui joc folosind
liniile şi coloanele dominante.
În matricea
4 3 5 1
 
4 5 3 5
A 5.14
5 3 5 3
 
1 5 4 8 

linia a treia domină prima linie (5  4; 3 = 3; 5 = 5; 3  1). De aceea matricea A
poate fi înlocuită cu matricea
 4 5 3 5
 
A1   5 3 5 3  5.15
1 5 4 8 
 
În A1 ultima coloană domină coloana a treia (5 = 5; 3 = 3; 8  5), deci A1
poate fi înlocuită cu
 4 5 3
 
A2   5 3 5  5.16
1 5 4
 

121
   
Dacă x 2 , x 3 , x 4 , y 1 , y 2 , y 3 este o soluţie pentru jocul cu matricea A2,
  
atunci 0, x 2 , x 3 , x 4 , y 1 , y 2 , y 3 ,0 este o soluţie prntru jocul iniţial.
Exemplul 2: Să considerăm un joc caracterizat prin matricea:
B B1 B2 B3
A
A1 2 3 1
A2 4 0 -1
A3 2 3 1
Se observă că strategia A3 reproduce întru totul strategia A2, prin
urmare ea se poate simplifica şi se obţine matricea:
B B1 B2 B3
A
A1 2 3 4
A2 4 0 -1
Strategii mixte. Se numeşte strategie mixtă o combinaţie aleatoare a
mai multor strategii pure cu probabilităţi cunoscute.
Să considerăm un joc caracterizat de matricea:
 B1 B2  Bn 
 
 A1 x11 x12  x1n 
X   A2 x 21 x 22  x 2n  5.17
 
      
 
 Am x m1 x m2  x mn 

Strategiile mixte ale celor doi jucători A şi B sunt:

  A1  Am   B1  B n 
 A   ; B   
  p1  p m   q1  q n 
m n

 i p  1; q j 1
1 1

Valoarea xij se realizează cu probabilitatea corespunzătoare strategiei Ai

(corespunzătoare liniei i) şi strategiei Bj (corespunzătoare coloanei j).
m n
Expresia: C  A, B    xij pi q j reprezintă câştigul probabil care este
i j

aşteptat de jucătorul A.
Dacă notăm cu p şi q vectorii probabilităţilor de alegere a strategiilor SA
şi SB, atunci funcţia C(x,y) poate fi scrisă sub formă matricială astfel:
Cx, y   p  q 5.18

122
 Să revenim la jocul 2 x 2 având matricea:
B1 B2
A1  x11 x12  5.19
 
A2  x 21 x 22 
Strategiile mixte ale celor doi jucători A şi B sunt:
  A1 A2   B B2 
 A    B   1 
  1
p p 2  q1 q 2  5.20

 p1  p 2  1; 0  p1  1; q1  q 2  1; 0  q1  1
Expresia C(A,B) se mai scrie:
C A, B  x11 pq  x 21 1  p q  x12 p1  q  x 22 1  p1  q 5.21
Putând fi pusă sub forma:
C A, B  K  p   q     V
în care:
 x 22  x 21
 
 x11  x 21  x 22  x12
 x 22  x12
  5.22
 x11  x 21  x 22  x12
 x11 x 22  x12 x 21
V 
 x11  x 21  x 22  x12

Din relaţia a doua se vede că jucătorul A nu poate realiza un câştig mai

mare decât V, iar jucătorul B nu poate realiza o pierdere mai mare decât V.
Câştigul V realizat poartă numele de valoarea jocului.
Exemplul 3: O firmă furnizează două tipuri de produse perisabile P1 şi
P2. Cheltuielile zilnice nu trebuie să depăşească 4000 u.m. O unitate din P1
este produsă cu 0,8 u.m. şi este livrată cu 1,2 u.m.. O unitate din P2 este
produsă cu 0,5 u.m. şi este livrată cu 0,8 u.m.. Marfa care nu este vândută în
ziua de lansare este vândută a doua zi cu un preţ de patru ori mai mic decât
cel iniţial. Cheltuielile de întreţinere sunt de 200 u.m.. Vânzarea produselor
depinde de starea vremii. Într-o zi cu vreme bună se vând 1000 unităţi din P1 şi
6000 unităţi din P2. Într-o zi cu vreme rea se vând 4000 unităţi din P1 şi 1200
unităţi din P2. Conducerea firmei, nebeneficiind de o prognoză meteorologică
performantă, trebuie să elaboreze o strategie care să aducă un profit optim.
Această situaţie poate fi privită ca un joc antagonic, cu doi jucători:
firma şi natura. Natura nu poate să aibă decât două strategii. Pe de o parte, să
fie vreme frumoasă. Pe de alta, să fie vreme urâtă.

123
 Firma are, de asemenea, două strategii: să producă în vederea unei
zile cu vreme frumoasă şi să producă în vederea unei zile cu vreme urâtă
Elementul aij din matricea:
a a12 
A   11  5.23
 a 21 a 22 

reprezintă profitul firmei şi condiţiile în care firma aplică strategia i, iar natura
aplică strategia j. Profitul P este dat de formula
P=Z–C 5.24
În care Z reprezintă suma obţinută prin vânzare, iar C reprezintă cheltuielile
firmei.
Pentru calculul lui a11 avem:
C1  1000  0,8  6000  0,5  200  4000
 5.25
Z 1  1000  1,2  6000  0,8  6000
Deci a11  Z1  C1  2000 u.m.
Pentru a12 avem:
C 2  C1  4000
 5.26
Z 2  1000  1,2  1200  0,8  4800  0,2  3120
Deci a12  3120  4000  880 u.m.
Pentru a21 avem:
C 3  4000  0,8  1200  0,5  200  4000
 5.27
Z 3  1000  1,2  1200  0,8  3000  0,3  3060
Deci a 21  3060  4000  940 u.m.
Pentru a22 avem:
C 4  C 3  4000
 5.28
Z 4  4000  1,2  1200  0,8  5760
Deci a 22  5760  4000  1760 u.m.
Astfel, matricea jocului este:
 2000  880 
A    5.29
  940 1760 
Acest joc nu admite punct şa. Soluţia sa x1 , x 2 ,  y1 , y 2  şi v se determină
astfel:

124
  a 22  a 21
 x1   0,483
 a11  a12  a 21  a 22
 a11  a12
x2   0,517
 a11  a12  a 21  a 22
 a 22  a12
 y1   0,473 5.30
 a 11  a 12  a 21  a 22
 a11  a 21
y2   0,527
 a11  a12  a 21  a 22
 a11a 22  a 21a12
v   482
 a11  a12  a 21  a 22

Rezultă că strategia optimă este ca firma să producă zilnic:

1000 x1  4000 x2  1000  0,483  4000  0,517  2551 unităţi din P1
şi
6000 x1  1200 x 2  6000  0,483  1200  0,517  3518 unităţi din P2
Astfel, zilnic se cheltuie:
2551  0,8  3518  0,5  200  4000 u.m.,
din vânzare se obţin:
1000 1,2  1551  0,3  3518  0,8  4482 u.m.
iar profitul este:
v  4482  4000  482 u.m. indiferent de starea vremii.
Strategii mixte optime. În cazul unui joc m x n cu strategii mixte funcţia
m n
C(A,B) dată de relaţia C ( A, B)   xij p i q j poate fi scrisă sub forma:
i j

 m m m

C ( A, B)  q1 x j1 p j  q 2 xj 2
p j    qn j xj n
pj
 j 1 j 1 j 1

cu conditia 5.31
 p  p  p  1
 1 2 n


Pentru ca această funcţie să aibă o valoare maximă este necesar să
avem:
m m m
 x j1 p j   x j2 p j     x jn p j  V 5.32
j 1 j 1 j 1

unde prin V am notat valoarea comună a acestor expresii.

Să considerăm jocul caracterizat de matricea:

125
  x11 x12 
  , având strategiile mixte. 5.33
 x 21 x 22 

Ultima condiţie se scrie:

 x11 p1  x 21 p 2  V

 x12 p1  x 22 p 2  V
 5.34
 p1  p 2  1
0  p1  1;0  p 2  1

Rezolvând acest sistem obţinem:

x 22  x 21
p1  ; p 2  1  p1 5.35
x11  x 22  x 21  x12
Valoarea jocului V este dată de relaţia:
x11 x 22  x 21 x 22
V  x11 p1  x 21 p 2  5.36
x11  x 22  x 21  x12
Funcţia C(A,B) mai poate fi scrisă:
 m m m

C ( A, B)  p1 x j1 q j  p 2

 x j q j    pn  x j q j
2 j n
5.37
j 1 j 1 j 1

 1
p  p 2    pm  1

Pentru ca această funcţie să aibă o valoare maximă este necesar ca:

n n n
 x1 j q j   x 2 j q j     x mj q j  V 5.38
j 1 j 1 j 1

în cazul jocului (2 x 2) se obţin condiţiile:

 x11q1  x 21q 2  V '

 x 21q 2  x 22 q 2  V '
 5.39
q1  q 2  1
0  q  1;0  q  1
 1 2

Rezolvând acest sistem se obţine:

x 22  x12 x11 x 22  x 21 x 22
q1  ;V '  5.40
x11  x 21  x 22  x12 x11  x 21  x 22  x12

Rezultă că V '  V . Prin urmare, se obţine pentru valoarea jocului aceeaşi

expresie.
Exemplu: Două firme pot să investească capital în realizarea a patru
obiective. Strategia de indice i constă în decizia de a investi în obiectivul cu
numărul i; i  1,4 . Câştigul unei firme este egal cu mărimea pierderilor celorlalte
firme.

126
 De aceea situaţia descrisă poate fi considerată un joc cu doi jucători.
Ţinând cont de caracteristicile financiare ale celor patru obiective, se găseşte
că matricea asociată jocului este:
0 1 1 2
 
 1 0 3 2
A 5.41
0 1 2  1
 
2 0 
 0 0
Dacă se consideră că:
1 1 1 1 2 3 1 4
   
1 1 1 1 1 2 5 4
A1  A  2 , A1   5.42
1 1 1 1 2 3 4 1
   
1 1 1 1 4 2 2 2 
 
Sistemul:
 p1  p 2  p 3  p 4  min

2 p1  p 2  2 p 3  4 p 4  1
3 p1  2 p 2  3 p 3  2 p 4  1
 5.43
 p1  5 p 2  4 p 3  2 p 4  1
4 p1  4 p 2  p 3  2 p 4  1

 p1  0, p 2  0, p 3  0, p4  0

admite soluţia:
8 3 7 5
p1  , p2  , p3  , p4  5.44
69 69 69 69
1 23
Deoarece p1  p 2  p 3  p 4  obţinem v 
v 9
Deci:
 8
 x1  vp1  27

 x  vp  3
 2 2
27
 5.45
 x  vp  7
 3 3
27
 9
 x 4  vp 4 
 27
Sistemul:

127
 q1  q 2  q 3  q 4  max
2q1  3q 2  q 3  4q 4  1
q1  2q 2  5q 3  4q 4  1
2q1  3q 2  4q 3  q 4  1
4q1  2q 2  2q 3  2q 4  1
q i  0, i  1,4
admite soluţia:
5 7 3 3
q1  , q2  , q3  , q4 
46 46 46 46
deci:
5 7 3 3
y1  vq1  , y 2  vq 2  , y 3  vq3  , y 4  vq 4 
18 18 18 18
În final avem:
  8 3 7 9 
x   , , , 
  27 27 27 27 
  5 7 3 3
y   , , ,  5.46
  18 18 18 18 
 5
v1  v  2 
 9

Strategia mixtă optimă este ca fiecare firmă să-şi împartă capitalul de

care dispune la cele patru obiective proporţional cu coordonatele vectorilor x şi
y
Exemplu: Să se determine soluţia jocului definit de matricea
antisimetrică
 0 2 3 0 
 
 2 0 0 3 
A 5.47
3 0 0  4
 
 0 3 4 0 

Rezolvare. Deoarece A este antisimetrică rezultă v = 0. Obţinem:
 2 x 2  3 x 3  0

2 x1  3 x 4  0

 3 x1  4 x 4  0 5.48
3 x  4 x  0
 2 3

 x1  x 2  x 3  x 4  1
unde x  x1 , x 2 , x3 , x 4  este strategia mixtă optimă pentru ambii jucători

128
Sistemul obţinut prin înlocuirea în primele patru relaţii ale inegalităţilor cu
egalităţile admite soluţia x1  x 2  x3  x 4  0 , în contradicţie cu x1  x2  x3  x4  1
Cum 2x 2  3x3  0 implică x1  0 , pentru sistemul:
 2 x 2  3 x 3  0

2 x1  3 x 4  0

 3 x1  4 x 4  0 5.49
3 x  4 x  0
 2 3
 x1  x 2  x 3  x 4  1

obţinem soluţia:
 x1  0

x2  4
 7
 5.50
x  3
 3 7
x  0
 4
Interpretarea geometrică a soluţiei unui joc de două persoane. Să
considerăm un joc de două persoane caracterizat de matricea:
B B1 B2
A
A1 x11 x12
A2 x21 x22

A2’

A1

x21

x12
A2 A1’

x22 x11

0 p1 N p2 M

Pe segmentul OM=1, luăm două segmente de dreaptă ON=p1 şi

NM=p2. Avem evident relaţia: ON + NM = OM sau p1 + p2 = 1.

129
 Pe o dreaptă perpendiculară în punctul O pe OM luăm un segment
OA1=x12 şi pe perpendiculara ridicată în punctul M, luăm un segment MA1’=x11.
Dreapta A’A1 reprezintă strategia A1 a jucătorului A. În mod analog pe dreapta
perpendiculară pe OM în punctul O luăm segmentul OA2=x22 şi pe
perpendiculara în punctul M luăm MA2’=x21. Dreapta A2A2’ reprezintă strategia
A2 a jucătorului A.
Din ecuaţiile:
 x11 p1  x12 p 2  V

 x 21 p1  x 22 p 2  V 5.51
p  p 1
 1 2

rezultă că punctul de intersecţie al celor două drepte determină valoarea V a

jocului cât şi strategia mixtă optimă a jucătorului A.
Exemplu: O fermă agricolă este specializată în două tipuri de culturi C1
şi C2. Profitul fermei este direct proporţional cu volumul recoltei obţinute.
Cultura C1 dă recoltă maximă dacă vremea este uscată, iar C2 dă recoltă
maximă dacă vremea este foarte umedă.
Starea vremii în perioada de vară conduce la următoarele strategii:
1. vară toridă şi uscată
2. vară toridă şi umedă
3. vară caldă şi umedă
4. vară caldă şi uscată
5. vară răcoroasă şi uscată
6. vară răcoroasă şi umedă
Strategiile firmei sunt:
1. dezvoltă cultura C1
2. dezvoltă cultura C2
Situaţia se constituie într-un joc cu doi jucători: ferma şi natura. Profitul
firmei, în milioane de dolari, depinzând de starea vremii este descris în
matricea
10 8 6 4 2 3 
A    5.52
1 2 4 3 12 6 
Ferma trebuie să găsească strategia optimă.
Jocul obţinut nu admite punct şa, de aceea vom folosi metoda grafică.
Notăm cu x1 probabilitatea ca ferma să folosească strategia 1.
Cum:

130
  
M j ( x1 )  a1 j  a 2 j x1  a 2 j

 5.53

 j  1,6
Obţinem:
M 1 ( x1 )  (10  1) x1  1  9 x1  1

M 2 ( x1 )  (8  2) x1  2  6 x1  2
M 3 ( x1 )  2 x1  4
 5.54
M 4 ( x1 )  x1  3
M 5 ( x1 )  10 x1  12

M 6 ( x1 )  3 x1  6

Dacă reprezentăm dreptele d i  M  M i ( x1 )  0 , înseamnă că se

înregistrează următoarea diagramă:

M
12
d1

d2
6
d3

4 d4
M0

3 d5
d6
2
1 x1

În eventualitatea în care:
M ( x1 )  min M j ( x1 ), j  1,6

 0 5.55
M  xmax M ( x1 )
 10 ,1

În acest caz, M 0 este ordonata punctului de intersecţie dintre dreptele d4 şi d6.

De aceea, considerăm y1  y 2  y3  y5  0, y 4  y 6  1
Determinarea valorilor x1 , x 2 , y 4 , y 6 , v se obţine rezolvând sistemul

131
 4 x1  3 x 2  v

3 x1  6 x 2  v
4 y 4  3 y 6  v
 5.56
3 y 4  6 y 6  v
 x1  x 2  1

 y 4  y 6  1

3 1 3 1 15
Se obţine x1  , x2  , y4  , y6  , v  3,75 milioane dolari
4 4 4 4 4
În concluzie, conducerea fermei va însămânţa ¾ din suprafaţa
disponibilă cu prima cultură şi restul cu cea de-a doua cultură. Astfel se obţine
un profit de 3,75 milioane dolari.

5.4. Evaluarea deciziei în condiţii de incertitudine

Într-o serie de cazuri decidentul, în dorinţa de a lua decizii constată că
nu dispune de informaţii sau informaţiile pe care le are nu sunt suficiente.
Aceste situaţii sunt caracteristice mai ales în cazul unui mediu incert, în
care natura este unul dintre participanţi.
Incertitudinea este acea stare de cunoaştere în care una sau mai multe
alternative decurg dintr-o mulţime de rezultate posibile ale căror probabilităţi de
apariţie nu sunt cunoscute de către decident. Acest lucru se întâmplă când nu
există informaţii disponibile din care să poată fi calculate probabilităţi obiective
a posteriori şi nici nu există un mijloc pentru a putea determina probabilităţi
apriori. Prin urmare, întotdeauna incertitudinea este subiectivă, ea fiind
dependentă de percepţia decidentului.
Cercetătorii admit că, în economia reală, incertitudinea este generată,
în principal, de următorii factori: stările naturii pentru un element nu pot fi
cunoscute apriiori; informaţiile economice, numerice şi nenumerice, obţinute în
urma unui proces de observare sunt aproximative, fiind afectate de erori; teoria
ce stă la baza analizei comportamentului agentului economic nu poate fi
compusă; previziunile economice ale agentului economic afectează, într-o
măsură mai mare sau mai mică, conştient sau inconştient, comportamentul
acestuia; introducerea variabilei timp în cadrul modelelor economice; în analiza
comportamentului agentului economic se ţine seama de aversiunea acestuia
faţă de risc; nici o teorie economică nu este completă, de aceea prin
simplificarea realităţii economice se introduce în mod inevitabil incertitudinea;
în raport cu riscul, incertitudinea este un fenomen subiectiv.

132
 Întrucât aşteptările decidenţilor relative la mediul decizional sunt
subiective, vor exista grade de incertitudine percepute diferit de către aceştia.
Două persoane pot analiza acelaşi eveniment şi să aibă aşteptări personale
diferite privind producerea unor evenimente.
Metodele principale utilizate în luarea deciziei în condiţii de incertitudine
sunt:
1. Decidentul poate utiliza cea mai bună informaţie disponibilă şi propria
experienţă şi judecată pentru: a identifica şi asocia probabilităţile subiective
stărilor posibile ale naturii, a estima consecinţele rezultate pentru fiecare
strategie disponibilă în fiecare stare a naturii.
2. Dacă gradul de incertitudine este atât de mare încât decidentul preferă
să nu facă ipoteze asupra probabilităţilor diferitelor stări ale naturii, el poate fie
să neglijeze probabilităţile, fie să le considere egale. Când este aleasă această
a doua metodă există mai multe criterii de decizii disponibile pentru a evalua
strategiile propuse. Alegerea unui astfel de criteriu trebuie să fie logică în
circumstanţele date, dar şi consistentă cu filozofia şi temperamentul
decidentului (optimist sau pesimist, conservator, cu spirit de aventură etc.).
Astfel, cel mai greu pentru decident este să aleagă un criteriu cât mai apropiat
de specificul problemei. Prezentăm în continuare criteriile decizionale utilizate
în condiţii de incertitudine.

5.4.1. Metoda speranţei matematice

Această metodă se utilizează în două situaţii decizionale, în funcţie de
numărul criteriilor de apreciere a stării condiţiilor obiective, şi anume:
 Când, corespunzător fiecărei stări a condiţiilor obiective, decizia se
abordează luând în considerare un singur criteriu de apreciere;
 Când, corespunzător fiecărei stări a condiţiilor obiective, decizia se
evaluează luând în considerare mai multe criterii de apreciere.
Punctul de plecare în abordarea metodei speranţei matematice,
indiferent de numărul stărilor condiţiilor obiective şi criteriilor de apreciere
utilizate, care pot fi identice sau specifice fiecărei stări a condiţiilor obiective, îl
constituie matricea consecinţelor economice. În cadrul matricei, fiecărei
variante decizionale, stare a condiţiilor obiective şi criteriu de apreciere îi
corespunde un nivel al consecinţei economice.
Pasul 1. Pe baza datelor din matricea consecinţelor se elaborează
matricea utilităţilor, astfel:

133
  Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate printr-un singur criteriu
de apreciere, utilitatea variantei decizionale i în cazul stării condiţiilor obiective
k U ik  se stabileşte conform relaţiei:

a ik  a k0
U ik  5.57
a 1k  a k0
în care aik reprezintă consecinţa economică a variantei decizionale i în cazul
stării condiţiilor obiective k; a 1k - consecinţa economică a celei mai avantajoase
variante decizionale în cazul stării condiţiilor obiective k; a k0 - consecinţa
economică a celei mai dezavantajoase variante decizionale în cazul stării
condiţiilor obiective k.
 Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate prin mai multe criterii
de apreciere j în cazul stării condiţiilor obiective k U ijk  se stabileşte conform
relaţiei:
a ijk  a 0jk
U ijk  5.58
a 1jk  a 0jk

în care aijk reprezintă consecinţa economică a variantei decizionale i după

criteriul de apreciere j în cazul stării condiţiilor obiective k; a 1jk - consecinţa
economică a celei mai avantajoase variante decizionale după criteriul de
apreciere j în cazul stării condiţiilor obiective k; a 0jk - consecinţa economică a
celei mai dezavantajoase variante decizionale după criteriul de apreciere j în
cazul stării condiţiilor obiective k.
Pasul 2. Pentru fiecare stare a condiţiilor obiective şi variantă
decizională se calculează utilitatea de sinteză, astfel:
 Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate printr-un singur criteriu
de apreciere, utilitatea de sinteză a variantei decizionalei în cazul stării
condiţiilor obiective k U ik* este:  
U ik*  U ik 5.59
 Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate prin mai multe criterii
de apreciere, utilitatea de sinteză a variantei decizionale i în cazul stării
condiţiilor obiective k U ik* este:  
m
U ik*   U ijk 5.60
j 1

134
 Pasul 3. Se stabileşte nivelul de importanţă al fiecărei variante
decizionale f Vi  , conform relaţiei:
S
f Vi    U ik  Pk 5.61
k 1

în care Pk reprezintă probabilitatea de manifestare a stării condiţiilor obiective

k; k  1, s - numărul stărilor condiţiilor obiective.
Pasul 4. Se compară nivelurile de importanţă ale variantelor decizionale
şi se alege varianta decizională optimă f V0  :
f V0   max  f Vi  5.62
i

Exemplul 1: O întreprindere producătoare de ambalaje din carton

cercetează posibilitatea de a investi în noi instalaţii complexe. În acest caz,
abordarea decizională se referă la analiza disponibilităţii instalaţiilor complexe
I1, I2 şi I3. Disponibilitatea este estimată probabilistic prin două stări ale
condiţiilor obiective: S1 – fiabilitatea cu o probabilitate de 70% şi S2
mentenabilitatea cu o probabilitate de 30%. Fiabilitatea este caracterizată prin
două criterii: C1 – media timpului de bună funcţionare şi C2 – rata căderilor.
Mentenabilitatea este caracterizată prin trei criterii: C3 – accesibilitatea, C4 –
asigurarea pieselor de schimb şi C5 – activitatea de service. Manifestarea
disponibilităţii este redată prin consecinţele economice din următoarea matrice:
Stările condiţiilor obiective S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3
şi probabilitatea C1 C2 C3 C4 C5
de apariţie
Tipul instalaţiilor complexe
I1 2500 11 84 94 9
I2 2350 9 79 94 8
I3 2450 14 89 89 7
Folosind metoda speranţei matematice să se determine varianta optimă
de investiţie şi ordinea de preferinţă a variantelor decizionale.
Rezolvare:
Pas 1. Se realizează matricea utilităţilor:
C S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3
I C1 C2 C3 C4 C5
I1 1 0,6 0,5 1 1
I2 0 1 0 1 0,5
I3 0,6 0 1 0 0

135
  2450  2350 100
U 31  2500  2350  150  0,66

U  11  14   3  0,6
 12 89  79  5

 84  79 5
U 13    0,5 5.63
 89  79 10
 94  89 5
U 24  94  89  5  1

U  8  7  1  0,5
 25 9  7 2

Pas 2. Se calculează utilitatea de sinteză U ik* :

C S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3
U ik* C1 C2 C3 C4 C5

U 1k 1 + 0,6 = 1,6 0,5 + 1 + 1 = 2,5

U 2k 0 + 1 =1 0 + 1 + 0,5 = 1,5
U 3k 0,66 + 0 = 0,66 1+0+0=1
Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate prin mai multe criterii de
apreciere, utilitatea de sinteză va fi:
m
U ik*   U ijk 5.64
j 1

Pas 3. Se stabileşte nivelul de importanţă al fiecărei variante decizionale:

 f (Vi )   U ik*  p
 k
 f (V1 )  1,6  0,7  2,5  0,3  1,87
 5.65
 f (V 2 )  1 0,7  1,5  0,3  1,15
 f (V )  0,66  0,7  1 0,3  0,762
 3

Pas 4. Se alege varianta decizională optimă:

f (V0 )  max f (Vi )  V1 varianta optimă
Ordinea preferinţelor va fi: I1, I2, I3.
Exemplul 2: Să studiem cazul în care fiabilitatea este caracterizată
printr-un criteriu: C1 – media timpului de bună funcţionare şi mentenabilitatea
este caracterizată prin două criterii: C2 – accesibilitatea şi C3 – activitatea de
service. Manifestarea disponibilităţii este redată prin consecinţele economice
din următoarea matrice:
Stările condiţiilor obiective S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3
şi probabilităţile C1 C2 C3
de apariţie
136
Tipul instalaţiilor complexe
I1 2300 84 9
I2 2700 79 8
I3 2450 89 7
Folosind metoda speranţei matematice se cere varianta optimă de investiţie şi
ordinea de preferinţă a variantelor decizionale.
Rezolvare:
Pas 1. Se stabileşte matricea utilităţilor
S S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3
V C1 C2 C3
V1 0 0,5 1
V2 1 0 0,5
V3 0,375 1 0
 2450  2300 150
U 31  2700  2300  400  0,375

 84  79 5
U 12    0,5 5.66
 89  79 10
 87 1
U 23  9  7  2  0,5

Pas 2. Se stabileşte utilitatea de sinteză U ik* :
S S1; p1 = 0,7 S2; p2 = 0,3
U ik* C1 C2 C3

U 1k 0 0,5 + 1 = 1,5
U 2k 1 0 + 0,5 = 0,5
U 3k 0,375 1+0=1
Pas 3.Se stabileşte nivelul de importanţă al fiecărei variante decizionale:
 f (Vi )   U ik*  p
 k
 f (V1 )  0  0,7  0,3(0,5  1)  0,45
 5.67
 f (V 2 )  1 0,7  0,3  0,5  0,85
 f (V )  0,375  0,7  0,3  1  0,5625
 3

Pas 4. f (V0 )  max f (Vi )  V2 optim, ordinea preferinţelor: V2, V3, V1.
Exemplul 3: Considerăm acum, în cadrul aceleiaşi firme, că apariţia
avariilor la cele trei instalaţii, estimată probabilistic prin trei stări ale condiţiilor
obiective, este dependentă de media timpului de funcţionare continuă. Stările
condiţiilor obiective sunt estimate cu probabilităţile: p1 = 25%, p2 = 35% şi p3 =

137
40%. Manifestarea avariilor, după un număr de ore de funcţionare continuă,
este redată prin consecinţele economice din următoarea matrice:
Stările condiţiilor obiective S1; p1 = S2; p2 = S3; p3 =
şi probabilităţile 0,25 0,35 0,40
de apariţie
Tipul instalaţiilor complexe
I1 1000 1400 1600
I2 1100 1200 1450
I3 1600 1500 1550
Să determinăm varianta optimă şi ordinea de preferinţă a variantelor
decizionale.
Pas 1. Matricea consecinţelor economice se transformă în matricea utilităţilor
S S1; p1 = 0,25 S2; p2 = 0,35 S3; p3 = 0,40
V
V1 0 0,66 1
V2 0,66 0 0
V3 1 1 0,66
Pas 2. Se calculează utilitatea de sinteză U ik*
Când stările condiţiilor obiective sunt caracterizate printr-un singur criteriu de
apreciere:
U ik*  U ik 5.68
Pas 3. Se stabileşte minimul de importanţă al fiecărei variante
 S
 f (V i )   U ik  p k
 K 1
 f (V )  0  0,25  0,66  0,35  1  0,40  0,63

1

 f (V 2 )  0,166  0,25  0  0,35  0  0,40  0,0415 5.69

 f (V )  1 0,25  1 0,35  0,66  0,40  0,864
 3
 f (V 0 )  max f Vi   0,864
 i

Deci V3 este varianta optimă, iar ordinea va fi V3, V1, V2.

5.4.2. Criteriul prudent al lui Wald

Criteriul prudent (pesimist) al lui Abraham Wald, denumit şi creoteriul
maximin este un criteriu conservator, o încercare de a maximiza nivelul de
securitate al decidentului. Natura este privită ca acţionând contrar intereselor
sale. Acest criteriu recomandă să se determine cel mai rău rezultat posibil al

138
fiecărei variante decizionale şi apoi să se aleagă aceea variantă care produce
cel mai bun dintre aceste cele mai slabe rezultate. Altfel spus, presupune că
varianta decizională optimă este aceea pentru care se obţin cele mai mari
avantaje în cazul de manifestare a celei mai nefavorabile stări a condiţiilor
obiective. Strategia aleasă de decident în această situaţie este:
 
V0  max  min a ij , i  1, n , j  1, m 5.70
i  j 
De fapt, se maximizează se maximizează eficienţele minime posibile. V0
reprezintă astfel cea mai conservatoare strategie, incluzând cel mai mic risc,
dar şi un rezultat aşteptat mic. Acest criteriu este preferat de către firmele mici
a căror supravieţuire depinde de pierderile înregistrate, fiind conservator şi din
punct de vedere financiar.
Unii autori consideră şi o altă alegere asociată firmelor mici, în cazul
unor manageri „supraprudenţi”:
 
V0  min  min a ij  5.71
i  j 

5.4.3. Criteriul optimist

Acest criteriu constă în aplicarea principiului maximax, potrivit căruia
varianta optimă este aceea pentru care se obţin cele mai mari avantaje, în cea
mai favorabilă stare a condiţiilor obiective. Relaţia de determinare a variantei
optime este:
 
V0  max  max a ij  5.72
i  j 
Practic se aleg utilităţile maxime ale tuturor variantelor, dintre care se va alege
utilitatea maximă, care va desemna varianta optimă.

5.4.4. Criteriul optimalităţii al lui Hurwicz

Acest criteriu introduce un indicator decizional di pentru fiecare
strategie decizională Vi, care este o medie ponderată a rezultatelor extreme,
adică se asociază în mod subiectiv fiecărei strategii o pereche de probabilităţi
complementare  p1  p 2  1 astfel încât p1 să descrie situaţia cea mai
avantajoasă, iar p2 – situaţia cea mai dezavantajoasă. Pentru
p1   , p2  1   , iar  se numeşte coeficient de optimism. Pentru fiecare
strategie se calculează valoarea
d i  Ai  (1   )ai

139
unde Ai este elementul de utilitate maximă, rezultatul cel mai bun, iar ai este
elementul de utilitate minimă, rezultatul cel mai prost care se poate obţine dacă
este aleasă strategia Vi. Se selectează apoi valoarea maximă a lui di.
Fiind o probabilitate, coeficientul de optimism  ia valori în intervalul
[0,1], depinzând de atitudinea decidentului faţă de risc. Dacă decidentul este în
totalitate pesimist, atunci   0 . Rezultatul va fi acelaşi cu cel din cazul
criteriului maximin. Dacă decidentul este optimist atunci   1 şi rezultatul va
coincide cu cel dat de criteriul maximax.
Criteriul lui Hurwicz permite decidentului să analizeze atât cel mai bun
cât şi cel mai slab rezultat al fiecărei variante decizionale şi să asocieze
acestora o probabilitate subiectivă de apariţie. În cazul acestui criteriu
comportamentul decidentului are o mare importanţă, de el depinzând valoarea
coeficientului de optimism  . Evident că, în acest caz, decizia adoptată
depinde de valoarea lui  care, la rândul ei, depinde de atitudinea
decidentului faţă de risc. Comparând valorile di se poate determina coeficientul
de optimism în funcţie de care se diferenţiază variantele decizionale.
Să observăm că dacă la o strategie corespund mai mult de două
consecinţe decizionale, excluzând consecinţa cea mai avantajoasă şi cea mai
dezavantajoasă, celelalte primesc probabilitatea zero. Conform acestui criteriu
decidentul se comportă ca şi cum ar exista doar două manifestări extreme
posibile.
De regulă, un astfel de criteriu se recomandă a fi utilizat în cadrul
firmelor mijlocii cu menţiunea că, dacă gradul de optimism al decidentului este
prea mare, sunt posibile pierderi însemnate de venit din partea firmei.

5.4.5. Criteriul lui Laplace sau regula proporţionalităţii

Acest criteriu constă în aprecierea că varianta decizională optimă este
aceea pentru care media rezultatelor este cea mai mare. Se utilizează în acest
scop ipoteza Bayesiană conform căreia dacă probabilităţile de realizare a
stărilor naturii sunt necunoscute, atunci ele pot fi presupuse egale.
Conform acestei reguli nivelul de importanţă al unei variabile
decizionale se calculează cu relaţia:
m
 aiK
K 1
hi  5.73
m

140
unde aiK este rezultatul variantei decizionale i în cazul stării condiţiilor obiective
K. Se alege apoi valoarea maximă a lui hi, strategia aleasă fiind aceea pentru
care se obţine cel mai mare nivel de importanţă.

5.4.6. Criteriul regretului al lui Savage

Criteriul regretului al lui Leonard Savage, denumit şi criteriul minimax
utilizează costurile de oportunitate ale deciziilor incorecte. Acest criteriu se
adoptă având la bază utilitatea maximă ce s-ar putea obţine prin manifestarea
unei anumite stări a naturii şi rezultatelor corespunzătoare celorlalte variante
decizionale în cazul manifestării aceleiaşi stări a naturii. Strategia trebuie
aleasă în acest caz după evaluarea diferenţei dintre valoarea rezultatului cel
mai bun corespunzător unei stări a naturii şi valoarea celorlalte rezultate.
Aceste diferenţe au fost numite „regrete” de către Savage şi se
stabilesc în cadrul fiecărei stări a condiţiilor obiective astfel:
ik  max (a ik )  a ik 5.74
i

unde ik reprezintă regretul de a fi ales varianta decizională i în cazul

condiţiilor obiective k. După stabilirea celor mai mari regrete varianta
decizională optimă este aceea pentru care se înregistrează cel mai mic regret:
V 0  min  max ik  5.75
i  k 
Deci, pentru a calcula regretul se construieşte o matrice a regretelor pornind
de la matricea decizională. Pentru fiecare coloană (stare a naturii) se scade din
cel mai mare rezultat (deci cea mai bună variantă în acea stare a naturii)
rezultatul curent. Diferenţa reprezintă chiar măsura regretului alegerii fiecărei
variante decizionale în acea stare a naturii. După completarea matricei
regretelor, se determină regretul maxim asociat fiecărei variante, dintre aceste
regrete maxime alegându-se cel cu valoarea cea mai mică. În acest fel se
minimizează regretele maxime pentru o alegere incorectă a strategiilor în
diferite stări ale naturii.
Motivaţia utilizării acestui criteriu este simplă: dacă se produc oricare
dintre stările naturii în viitor şi decidentul a ales strategia care aduce câştig
maxim pentru acea stare a naturii, regretul este nul; iar dacă decidentul alege
o altă strategie, regretul va fi dat diferenţa între ceea ce s-a obţinut efectiv şi
ceea ce s-ar fi putut câştiga dacă se adopta varianta decizională optimă în
acea stare a naturii. Utilizând această regulă decizională se abandonează

141
intenţia de a maximiza rezultatul în favoarea unei variante prin care se obţine o
valoare satisfăcătoare a rezultatului cu un risc redus.
Acest criteriu se aplică unor proiecte de investiţii eşalonate pe o
perioadă mare de timp.

5.4.7. Criteriul verosimilităţii maxime

În cadrul acestui criteriu se presupune cunoscută repartiţia probabilistă
a stărilor şi a câştigurilor aferente.
Criteriul constă în considerarea stării celei mai verosimile sau cu cea
mai mare probabilitate de realizare şi alegerea acelei decizii care să
maximizeze câştigul sau profitul corespunzător acestei stări.
Vom spune că decizia A j0 este cea mai bună dacă:

j

Ci0 j0  max Ci0 pi0  max  pi 
i
 5.76

Dacă există o decizie optimă multiplă trebuie aplicat alt procedeu de apreciere.

5.4.8. Criteriul profitului mediu al lui Bayes

În cadrul acestui criteriu se presupune că valoarea câştigului aferent
strategiei j de acţiune este:
m m
Cj   p i c ij cu p i  0,  pi  1, partiţie probabilistă necunoscută a
i 1 i 1

stărilor naturii. Determinarea acestei repartiţii se face pe baza a diverse

observaţii şi experienţe anterioare pe care o au factorii de decizie, fără a fi
necesară folosirea formulelor de calcul din teoria probabilităţilor. Se spune că
sistemul se află în stare de echilibru sau de indiferenţă decizională dacă există
repartiţia p i  astfel încât c j  c j 1 , j  0, n  1 .
Presupunând că suntem în stare de indiferenţă decizională cele n relaţii
m
de egalitate împreună cu  pi  1 alcătuiesc un sistem n  1 de ecuaţii cu m
i 1

necunoscute (valorile pi). Acest sistem poate admite soluţie unică (echilibru
unic), nedeterminată (o infinitate de situaţii de echilibru) sau poate fi
incompatibil (nu există situaţie de echilibru). În cazul în care sistemul admite
soluţie unică, înlocuim valorile pi în calculul câştigurilor şi alegem câştigul
maxim.

142
 Dacă repartiţia beneficiilor este cunoscută atunci se spune că decizia
este optimă dacă aceasta conduce la un beneficiu mediu maxim, adică:
C j0  max (C j )
j

În baza acestei relaţii, în raport cu punctul de echilibru, se poate analiza

sistemul de decizii în funcţie de valorile profitului mediu. Dacă nu există punct
de echilibru analiza sistemului de decizii devine incomodă.
Analiza bayesiană compensează lipsa de informaţii statistice cu privire
la probabilităţile de producere a stărilor naturii cu probabilităţi subiective
acordate de către decident acestora. Se distinge o analiză bayesiană apriorică
şi una posterioară. În analiza apriorică, după acordarea probabilităţilor
subiective, pentru fiecare strategie a decidentului se calculează o eficienţă
medie, ponderând fiecare consecinţă cu probabilităţile corespunzătoare.
Probabilităţile subiective conferă decidentului o bază pentru fundamentarea
deciziei, iar problema se tratează ca în condiţii de risc.
Analiza bayesiană posterioară se referă la încorporarea în actul de
decizie a unor informaţii suplimentare care modifică probabilităţile subiective
acordate aprioric. Pentru includerea informaţiilor suplimentare se folosesc:
- Probabilităţile condiţionate. Se rafinează obiectul analizei folosind un
număr de caracteristici C k .
PC k  S i 
Se calculează PSi C k   cu i  1, m este numărul de stări ale naturii
P S i 
(un total de m probabilităţi condiţionate), iar PS i  sunt probabilităţile subiective
acordate apriori.
- Teorema lui Bayes pentru calculul condiţionărilor inverse:
PSi C i   PS i 
PCi S i   m
5.77
 PS C i  PS i 
i
i 1

În formula probabilităţilor stărilor condiţionate de apariţia unui criteriu

intră probabilităţile PS i C k  calculate anterior şi probabilităţile simple ale

stărilor. Pentru fiecare criteriu k fixat PCk S i , i  1, m se înmulţesc cu

consecinţele respective şi se determină eficienţa medie a celei mai bune
acţiuni în cadrul criteriului respectiv. Rezultatele obţinute pe fiecare criteriu se
înmulţesc cu probabilităţile simple ale criteriilor şi se determină eficienţa medie
totală brută. Din aceasta se scade costul informaţiei. Comparând cu eficienţa

143
medie totală din cazul apriori, putem deduce dacă costul informaţiei este
justificat.
Analiza bayesiană posterioară este deci o manieră de a reduce
problemele de decizie în condiţii de incertitudine la probleme de decizie în
condiţii de risc folosind raţiunea decidentului (probabilităţile subiective) şi cea
mai bună informaţie disponibilă la momentul deciziei.

5.4.9. Criteriul informaţiei simple al lui Jeynes

Acest criteriu extinde criteriul lui Laplace folosind principiul informaţiei
maxime al lui Jeynes conform căruia se alege drept repartiţie a stărilor
(beneficiilor) acea repartiţie care maximizează cantitatea de informaţie simplă:
n n
H  p1 , p 2 ,  , p m    p i ln p i cu condiţia p i  0,  p i  1 5.78
i 1 i 1

Dacă nu se impun condiţii suplimentare, problema are ca soluţie optimă

repartiţia uniformă şi suntem în ipotezele criteriului lui Laplace.
Dacă se pune condiţia C j  C 0 j cu j fixat, unde Cj reprezintă câştigul
mediu obţinut în urma deciziei j, soluţia optimă a problemei este:
 Cij
e
pi  m
5.79
e
 Cij

i 1

în care  reprezintă soluţia unică a ecuaţiei:

 C ij  C 0 j e
m
 Cij
0 5.80
i 1

Determinând repartiţia  p i i putem aplica şi criteriul profitului mediu sau al

verosimilităţii maxime.

5.4.10. Criteriul informaţiei ponderate maxime al lui Guiaşu

Acest criteriu este mai rar întâlnit în cărţile de serie a deciziei. El
extinde criteriul lui Jaynes, plecând de la cantitatea de informaţie ponderată
corespunzătoare stărilor, entropia ponderată fiind introdusă de Guiaşu, având
expresia:
m
G  p1 , p 2 ,  , p m ; u1 , u 2 ,  , u m    u i p i ln p i , u i  0 5.81
i 1

144
unde u i i reprezintă utilităţile sau ponderile cantităţilor de informaţii sau ale
probabilităţilor  p i i , şi implicit ale stărilor corespunzătoare.

Dacă u i  1, i  1, m regăsim criteriul informaţiei simple.

m
Cu condiţia de repartiţie  p i  1, p i  0 , problema
i 1

m m
max G   u i p i ln p i ,  p i  1, p i  0 are următoarea soluţie:
i 1 i 1

 
 p  e uc
 i 5.82
i  1, m


m
în care  este soluţia unică a ecuaţiei e ui
1.
i 1

Dacă se impune condiţie suplimentară de medie a câştigurilor

m
 C ij p i  C 0 j , j  1, n  1 5.83
i 1

atunci soluţia este>

  Cij

pi  e ui
, i  1, m şi j fixat
în care  ,   reprezintă soluţia unică a sistemului:
 m   Cij
 e ui  1

i 1
    Cij
5.84
m

 C ij  C 0 j e ui  0 
 i 1
Exemplu (Purcaru I., 1996): Un club de fotbal doreşte să organizeze un
meci internaţional pentru care cheltuielile legate de aducerea echipei străine se
ridică la suma de 140000 u.m. Din experienţa organizatorică, clubul apreciază
că dacă va fi timp însorit încasările se ridică la suma de 200000 u.m., iar dacă
va fi ploaie numai la 20000 u.m., ceea ce face ca diferenţa de 120000 u.m.
pentru plata echipei invitate să fie suportată din fondurile clubului. Se mai
estimează şi o stare de timp noros, în care încasările sunt de 100000 u.m. În
aceste situaţii, se iau în vedere o asigurare A1 pentru timp noros în valoare de
50000 u.m. contra unei prime de 10000 u.m. şi o asigurare pentru ploaie A2 în

145
valoare de 120000 u.m. contra primei de 40000 u.m., astfel că matricea
beneficiilor este următoarea:
Asigurare Da Nu
Starea vremii A1 A2 A3
Soare 190000 160000 200000
Nor 140000 60000 100000
Ploaie 10000 140000 20000
Se face asigurare şi de care anume ?
Soluţii:
1.Conform criteriului lui Wald:

min
j
 
C1 j  min 190000 ;160000 ;200000   160000 u.m.

 
min C 2 j  min 140000 ;60000 ;100000   60000 u.m. 5.85
 j
 
min C 3 j  min 10000 ;140000 ;20000   10000 u.m.
 j

Deci, max  min C j   max 160000 ;60000 ;10000   160000 u.m. şi se decide o asigurare
i  j 
de tip A2 pentru ploaie.
2. Conform criteriului lui Hurwicz:

maxj
 
C1 j  max 190000 ;160000 ;200000   200000 u.m.

 
max C 2 j  max 140000 ;60000 ;100000   140000 u.m. 5.86
 j
 
max C 3 j  max 10000 ;140000 ;20000   140000 u.m.
 j

 
Deci, max  max C ij   max 200000 ;140000 ;140000   200000 u.m. şi se ia decizia de a
i  j 
nu se face asigurare.
3.Conform criteriului lui Savage:
a) max C1 j   200000  C13
 
max C13  C1 j  max 10000 ;40000 ;0  40000

b) max C 2 j   140000  C 21 5.87

 
max C 21  C 2 j  max 0;80000 ;40000   80000

c) max C 3 j   140000  C 32
 
max C 32  C 3 j  max 130000 ;0;120000   130000

146
Cum min  max max C ij   C ij    min 40000 ;80000 ;130000   40000 rezultă că cea mai
 
i j  j
   i

bună decizie este o asigurare contra timpului ploios.

4. Conform criteriului verosimilităţii maxime:
- dacă p1  max p1 , p 2 , p3  se recomandă neasigurarea
- dacă p 2  max p1 , p 2 , p3  se recomandă o asigurare de tip A1
- dacă p3  max p1 , p 2 , p3  se recomandă o asigurare de tip A2
În acest caz poate apare o situaţie de genul p1  p 2  p3 iar lucrurile devin
imprecise din punct de vedere decizional.
5. Conform criteriului lui Bayes:
C  A1   190000 p1  140000 p 2  10000 p 3

C  A2   160000 p1  60000 p 2  140000 p 3
C  A   200000 p  100000 p  20000 p
 3 1 2 3

şi condiţiile de echilibru C A1   C A2   C A3  şi cea de repartiţie p1  p 2  p3  1

se obţine sistemul:
3 p1  8 p 2  13 p 3  0

 p1  4 p 2  p 3  0 5.88
p  p  p 1
 1 2 3

11 1 1
cu soluţia unică p1  ; p 2  ; p 3  , pentru care avem profitul mediu
20 5 4
C A1   C A2   C A3   135000 u.m. rezultat ca indiferenţă decizională.

 11 1 1 
Dacă  p1 , p 2 , p3    , ,  avem CA1 , CA2 , CA3   135000 ,135000 ,135000  şi
 20 5 4 
ca urmare, se poate recurge, de la caz la caz, la una din deciziile de asigurare.
1 1 1
De exemplu, dacă  p1 , p 2 , p 3    , ,  atunci obţinem profiturile medii
2 4 4
CA1 , CA2 , CA3   135000 ,130000 ,130000  şi se pregeră o asigurare de tipul A1.
6. Conform criteriului lui Laplace:
190000  140000  10000 340000
C  A1     113334 u.m.
3 3
160000  60000  140000 360000
C  A2     120000 u.m. 5.89
3 3
200000  100000  20000 320000
C  A3     106667 u.m.
3 3
şi se recomandă o asigurare de tipul A2.
147
 7. Conform criteriului informaţiei simple maxime, dacă se impune
condiţia de profit mediu 200000 p1  100000 p 2  20000 p3  140000 , atunci ecuaţia

 C ij  C 0 j e 3e   2e   6
m
 Cij
 0 devine 5 4
şi are soluţie unică determinată
i 1

e   1,135 . Se găseşte apoi, folosind relaţiile:

 C
e ij
 pi  m


C
 e ij 5.90
 i 1
 p  0,17 ; p  0,29 ; p 3  0,54
 1 2

Folosind metoda verosimilităţii maxime se decide o asigurare de tip A2.

8. Conform criteriului informaţiei maxime ponderate, şi dacă se
presupune, ipotetic, situaţia în care u1  1; u 2  5 ; u3  10 , atunci conform
  
relaţiei p i  e ui
, avem p1  e  , p 2  e 5 , p3  e 10 ; cum p1  p 2  p3  1 rezultă
că p1  0,0179 , p 2  0,3721 şi p3  0,61 . Aplicând criteriul verosimilităţii maxime,
se recomandă o asigurare de tip A2.

5.4.11. Criteriul gradelor de apartenenţă la varianta optimă

Acest criteriu se foloseşte în condiţiile impreciziei informaţiilor necesare
fundamentării sau a unei informări incorecte. Imprecizia poate fi determinată
de caracterul probabilistic al unor factori care influenţează procesul decizional.
Metoda gradelor de apartenenţă la varianta optimă se bazează pe
teoria mulţimilor vagi şi necesită următoarele etape:
a) formularea variantelor decizionale, a consecinţelor acestora la alegerea
criteriilor de optimizare. Consecinţele variantelor, datorită informării incomplete
a decidenţilor sau a impreciziei informaţiilor se prezintă în termeni vagi (ex.
varianta 1 aduce un profit de circa 10 milioane). Consecinţele variantelor, după
fiecare criteriu se prezintă într-o matrice de forma A  a ij  .
b) Pentru fiecare consecinţă se efectuează o transformare de variabilă,
după relaţia:
a ij  a j
u ij  5.91
a j

unde a ij este valoarea consecinţei variantei i, după criteriul j; a j - valoarea

consecinţei optime după criteriul j.

148
 c) stabilirea gradelor de apartenenţă a fiecărei variante la varianta optimă,
pentru fiecare criteriu de decizie, după o funcţie exponenţială de forma:
 kij
 ij  e 5.92
unde k este coeficient de apartenenţă, care ia valori în funcţie de importanţa
criteriilor de optimizare. Astfel, pentru criteriile mai puţin importante, k ia valori
mici, iar pentru criteriile mai importante k ia valori mari. Literatura de
specialitate recomandă pentru k valori cuprinse între 3 şi 6. Valorile  ij se
înscriu într-o matrice ale cărei elemente evidenţiază gradul de apartenenţă a
fiecărei variante decizionale la varianta optimă, pentru fiecare criteriu de
optimizare.
d) alegerea variantei optime, prin agregarea elementelor matricei gradelor
de apartenenţă la varianta optimă, după una din regulile de optimizare a
deciziilor în condiţii de incertitudine prezentate anterior. Spre exemplu, folosind
regula lui Laplace, valoarea medie a unei variante se poate calcula cu relaţia:
 i1   i 2    in
i  5.93
n
Se consideră varianta optimă cea pentru care valoarea medie este cea
mai mare.
Exemplu: Pentru fabricarea unei piese se cunosc patru variante
tehnologice, care se pot caracteriza prin prisma unor criterii doar aproximativ,
neexistând informaţii certe, aşa cum rezultă din tabelul:
Criterii Nr. de Capacităţi de Cost (C3) Productivitate
componente absorbţie (C4)
Variante (C1) (C2)
V1 ≈2 ≈7 ≈ 373993 ≈6
V2 ≈4 ≈5 ≈ 369982 ≈3
V3 ≈3 ≈8 ≈ 347461 ≈4
V4 ≈2 ≈ 10 ≈ 265155 ≈5
Se efectuează transformarea de variabilă astfel:

149
  22 0 75 2
11   0 12    0,4
 2 2 5 5
 42 2 55 0
 21   1  22   0
 2 2 5 5
 3 2 1 85 3
 31    0,5  32    0,6
 2 2 5 5
 22 10  5
  0 5
 0  42   1
 41 2 2 5 5
 5.94
 37993  265155 369983  265155
13  265155
 0,410  23 
265155
 0,3953

 347461  265155 265155  265155
 33   0,3104  43  0
 265155 265155
 66 36
14  0  24   0,5
 6 6
 46 56
 34   0,333  44   0,166
 6 6
Criterii C1 C2 C3 C4
Variante
V1 0 0,4 0,410 0
V2 1 0 0,395 0,5
V3 0,5 0,6 0,310 0,333
V4 0 1 0 0,166
Pentru stabilirea gradelor de apartenenţă a fiecărei variante la varianta optimă,
în cadrul fiecărui criteriu decizional, se stabilesc coeficienţii de importanţă ai
criteriilor astfel: k1  5; k 2  3; k 3  4; k 4  3 .
Aplicând relaţia pentru stabilirea gradelor de apartenenţă se obţine:
 11  2,7 50  1 12  2,7 30, 4  0,3011

  21  2,7 51  0,00673  22  2,7 30  1
  50,5
  31  2,7  0,8208  32  2,7 30,6  0,1652
  50
  41  2,7 1  42  2,7 31  0,0497
  40, 410
5.95
 13  2,7  0,1939 14  2,7 30  1
  40,395
  23  2,7  0,2059  24  2,7 30,5  0,2231
   2,7  40,310  0,2893  34  2,7 30,333  0,3682
 33
   2,7  40  1  44  2,7 30,166  0,6067
 43
Valorile de apartenenţă corespunzătoare fiecărei valori u ij sunt sintetizate în:

150
 Criterii C1 C2 C3 C4
Variante
V1 1 0,3011 0,1939 1
V2 0,0067 1 0,2059 0,2231
V3 0,0820 0,1652 0,2893 0,3682
V4 1 0,0497 1 0,6077
Dacă aplicăm regula lui Laplace pentru alegerea variantei optime se obţine:
 1  0,3011  0,1932  1
 1  4
 0,62375

  0,0067  1  0,2059  0,2231  0,35892
 2 4
 5.96
  0 , 0820  0,1652  0,2893  0,3682
 0,33617
 3 4
 1  0,0497  1  0,6077
 4   0,66435
 4
Întrucât max  i   4 , gradul mediu de apartenenţă la varianta optimă este
i

maxim pentru varianta V4, aceasta este varianta optimă.

Cu cât agentul economic are mai multă experiență, cu atât este mai
bună

151
Bibliografie
B.C.Andronic, Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000
N.Bârsan-Pipu, I. Popescu, Managementul riscului. Concepte, metode, aplicații,
Editura Universității „Transilvania” Braşov, 2003
I. Cişmaşu, Riscul, element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicații,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel
micro şi macro economic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997
E. Druică, Risc şi afaceri, Ed. ChBeck, Bucureşti, 2006
O.Onicescu, M.Botez, Incertitudine şi modelare economică (econometrie
informaţională), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
I.Popescu ş.a., Econometria sau ştiinţa de a cunoaşte şi proiecta viitorul, Editura
Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004
N. Popescu, Noi tendinţe în analiza riscului în afacerile comerciale, Editura ASE,
2004
I.Purcaru, Matematici financiare şi decizii în afaceri, Editura Economică,
Bucureşti, 1996
E.Rusu, Decizii optime în management prin metode ale cercetării operaţionale –
probleme şi studii de caz, Editura Economică, Bucureşti, 2001
E.S. Stana, Riscul de ţară, Teză de doctorat, 2003
Surse on-line
http://www.econ.ubbcluj.ro/documente2012/admitere_MRAI_2012.pdf
www.riskinstitute.org
www.m-w.com

152
 CAPITOLUL VI
RISCUL BANCAR

6.1 Riscul bancar

6.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare
6.3 Cuantificarea riscului bancar
6.4 Expuneri la riscurile bancare
6.5 Riscul ratei dobânzii
6.6 Riscul de creditare

Obiective: cunoaşterea faptului că riscurile bancare sunt acele riscuri cu care

se confruntă băncile in realizarea operaţiunilor curente şi nu numai riscurile
specifice activităţii bancare clasice, cunoaşterea tipurilor de risc u care se
confruntă o bancă şi modalitati de reducere a acestora
Cuvinte cheie: risc bancar, risc de credit, risc al ratei dobânzii, risc de
lichiditate, risc valutar, risc de piaţă

153
 RISCUL BANCAR
Dacă datorezi băncii o sută de lire,
ai într-adevăr o problemă.
Dar dacă îi datorezi un milion,
cea care are probleme e banca.
John Maynard Keynes
Perioada actuală este denumită “era managementului de risc” în
domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de
complexă şi de importanţă a managementului bancar. Problematica riscului
rezultă din faptul că noi trăim intr-o civilizaţie a riscului.
Complexitatea și diversitatea riscurilor bancare a avut în ultima
perioadă o evoluție ascendentă datorită intesificării concurenţei dintre bănci,
datorită creşterii pieţelor financiare internaţionale dar și datorită numărului tot
mai mare de produse şi servicii financiare. Modificările care au avut loc pe
pieţele financiar-bancare în ultimii ani au dus la schimbări majore în ceea ce
priveşte riscul în instituţiile bancare. Rolul deținut de acestea în cadrul
sectorului financiar, în creşterea economică şi stabilitatea financiară, este
extrem de important, de aceea managementul riscurilor financiare a devenit
mai important ca niciodată.
6.1 Riscul bancar
Riscul bancar poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a
unui eveniment cu consecinţe nefavorabile asupra activității bancare.
Riscul bancar este un fenomen care are efecte negative, astfel se pot
înregistra diminuări ale profitului sau chiar pierderi, afectând întreaga
funcţionalitate a băncilor. Termenul de risc bancar se referă la acele
riscuri cu care se confruntă băncile în operaţiunile lor curente şi nu doar
riscurile aferente activităţii bancare clasice. Riscul bancar este generat
de un număr mare de operaţiuni şi proceduri.
Riscul însoţeşte fiecare activitate desfăşurată în bancă producând sau
nu pierderi, în funcţie de condiţiile în care se manifestă. Există un efect domino
care în cazul producerii unui risc, poate genera în lanț alte riscuri. Riscurile
bancare trebuie inventariate şi definite cât mai bine cu putinţă în perspectiva
analizării măsurării și controlării lor.

154
 Criza financiară, a demonstrat anumite limite în ceea ce priveşte
gestionarea eficientă a riscului. În acest sens autorităţile de supraveghere au
dezvoltat o serie de metode şi tehnici pentru a detecta, monitoriza şi previziona
riscul. În contextul actual, pentru a îmbunătăţii stabilitatea sistemului bancar şi
pentru a preveni riscul sistemic, s-a propus revizuirea Acordului Basel II. A fost
necesară o revizuire fundamentală a reglementărilor prudenţiale existente,
concretizată în Acordul Basel III. Acest nou acord aduce mai multă claritate în
domeniul financiar bancar, abordează o gamă mai largă de riscuri, oferind o
mai bună reglementare.
Existența unor tehnici de management al riscurilor bancare prezintă
avantaje importante pentru instituția bancară, iar lipsa acestora poate avea
consecințe grave. Tehnicile de evaluare şi de management al riscurilor
bancare sunt în plină dezvoltare, ele sunt utilizate tot mai des în
managementul performant al instituţiilor de credit, pentru a se limita cât mai
mult efectele negative ale asumarii acestor riscuri care sunt generate şi
amplificate de schimbările permanente în plan financiar şi instituţional.
Aşa cum am arătat în Capitolul 3, există două categorii de riscuri
bancare, în funcţie de piaţa care determină apariţia riscului: riscuri
determinate de piaţa produsului şi riscuri determinate de piaţa
capitalului.
Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare doar dacă recunosc
rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc analiza si gestiunea în
vederea creşterii eficientei, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a
performanţei la risc şi, dacă vor crea mecanisme de raportare a performanţei
în funcţie de risc, pentru a se asigura că investitorii înţeleg impactul gestiunii
riscului asupra valorii instituţiei bancare.
Putem afirma că riscul este o componentă esențială a activităţii
financiar-bancare. Instituţiile bancare trebuie să-şi însușească un anumit nivel
de risc, astfel încât să asigure acţionarilor posibilitatea maximizarii valorii.
Astfel managementului riscului trebuie să fie prioritatea numarul unu a tuturor
celor implicați în activitatea de conducere a băncii.
In concluzie, analiza aspectelor legate de conţinutul economic a
riscurilor a demonstrat lipsa unei abordări unice a noţiunii de risc, general
acceptată de majoritatea economiştilor. De asemena în prezent, nu există o
delimitare riguroasă a tuturor tipurilor de risc bancar. Diversitatea riscurilor cu
care se poate confrunta o bancă, precum şi multitudinea situaţiilor care
155
generează riscuri, face imposibilă o clasificare unică a acestora. Au fost
identificate unele dintre cauzele care au generat varietatea formelor riscului
bancar, dintre acestea, cele mai reprezentative sunt fenomenul globalizării şi
procesul de inovare.
Deoarece tratarea fiecărei bănci separat şi nu ca parte a unui sistem a
dus la previziuni greşite asupra evoluţiei riscurilor, în ultimii ani tot mai mulţi
autori ş-au exprimat îngrijorarea cu privire la riscul sistemic. Astfel Kaufman
(1995), Flannery (1999), Santomero and Eckles (2000), De Bandt& Hartmann
(2002) sunt doar câţiva din autorii care au studiat riscul sistemic ca un
eveniment care are efecte asupra întregului sistem bancar. In lucrarea sa
Choudhry (2009) studiază problematica riscurilor bancare şi propune măsuri
eficiente pentru a înlătura slăbiciunile sistemului bancar constatate cu ocazia
manifestării crize economico-financiare.
Din literatura de specialitate existentă la nivel naţional trebuie amintite o
serie de studii (Nanu et al., 2005; Dedu, Ganea, 2006; Negrilă, 2008) care
argumentează necesitatea adaptării structurilor bancare în privinţa
managementului riscului pentru a ne alinia la cerinţele existente la nivelul
sistemului bancar internaţional. Negrilă (2008) subliniază că implementarea
unui proces de evaluare a expunerii la risc şi un management adecvat al
capitalului reprezintă un pas important pentru stabilitatea sistemului bancar
românesc. De asemenea el subliniază nevoia de a derula acest proces într-un
ritm cât mai alert.

6.2. Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare

Riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evolutii adverse ale
rezultatelor. Gestiunea riscurilor nu este altceva decât ansamblul
instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru
a reuşi. Chiar dacă vizează un orizont de timp viitor în funcţionarea băncilor,
riscurile bancare pot fi gestionate, în aceasta constând ineditul demersurilor de
administrare a riscurilor.
Importanţa gestiuii riscului ca activitate constă în posibilitatea de a
prognoza într-o anumită măsură producerea evenimentului de risc şi de a lua
la timp deciziile necesare în vederea reducerii riscului unor eventuale
consecinţe nefavorabile.
Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării cuantificate a
probabilităţi apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează necesitatea

156
elaborării metodelor şi mecanismelor de diminuare a efectului negativ al
evenimentelor prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de
impact al riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.
Băncile îşi configurează un profit propriu de risc, stabilind obiectivul
şi strategia pentru fiecare risc semnificativ. Băncile stabilesc tipurile de riscuri
pe care sunt pregătite să le asume, precum şi pragul de la care un risc este
considerat semnificativ. În stabilirea riscurilor se au în vedere natura,
dimensiunea şi complexitatea activităţii băncilor. Strategia societăţilor bancare
privind administrarea riscurilor semnificalive trebuie să determine raportul
dintre risc şi profit pe care banca îl consideră acceptabil, în condiţiile asigurării
continuităţii activităţii bancare pe baze sănătoase şi prudente.
Experienţa acumulată în domeniu dovedeşte că, de regulă, băncile îşi
asumă acele tipuri de riscuri susceptibile de a afecta elementele bilanţului său.
Cu toate acestea, nici aceste riscuri nu sunt în totalitate suportate de catre
bănci.
Orice bancă va încerca să elimine, fie cel puţin să diminueze
riscurile la care este supusă, prin recurgerea la modalităţi specifice de
protecţie împotriva riscului, fie prin transferul riscurilor partenerilor de
afaceri.
Factorii sunt cei care determină formarea şi modificarea unui efect, a
unui rezultat. Ei acţionează, de regulă, nu izolat, ci interdependent, corelat,
într-un sistem de legături închegate.
Identificarea lor necesită cunoaşterea precisă a căii de formare a
rezultatului, a legăturilor cauzale lăuntrice al rezultatului, în accepţiunea de
fenomen analizat. De exemplu, studiind beneficial întreprinderii, trebuie
dinainte cunoscut mecanismul formării acestuia, mecanism care, printr-o
corelaţie primară, este reprezentat de modificarea volumului producţiei
vândute, a structurii acesteia, a costurilor de producţie şi a preţurilor de
vânzare. Acest mecanism reflectă un proces intern obiectiv de formare a
rezultatului, care se examinează în cadrul analizei rentabilităţii.
Pentru cunoaşterea şi evaluarea situaţiei economico-financiare
prezente şi de perspectivă a clienţilor, precum şi pentru aprecierea riscului
bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să-şi asigure o bază de
informaţii asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic.
Principalele surse de informaţii interne sunt:
1. Informaţii obţinute de la clienţi:
157
 - Din cererea de deschidere a contului, cererea de credite;
- Din contractul de societate şi statutul societăţii;
- Din bilanţurile contabile, contul de profit şi pierdere, raportările contabile
periodice, balanţele de verificare şi din alte situaţii financiare;
2. Informaţii din evidenţele băncii privind:
- Volumul total de credite aprobat şi acordat, pe categorii de credite şi
durate de rambursare;
- Volumul de încasări şi plăţi lunare;
- Incidente apărute în derularea operaţiunilor de plăţi fără numerar, a
operaţiunilor de creditare, precum şi volumul şi frecvenţa acestora;
- Serviciul datoriei.
3. Informaţiile din surse exterioare, pot fi obţinute de la:
- Banca Naţională a României;
- Centrala Riscurilor Bancare;
- Centrala Incidentelor de Plăţi;
- Registrul Comerţului;
- Organisme specializate;
- Alte bănci şi organisme care au relaţii cu clienţii;
- Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice şi Direcţiile judeţene
de Statistică;
- Agenţii economici care au relaţii contractuale cu clientul;
- Camerele de Comerţ, Judecătorii şi Primării locale;
- Mijloacele mass-media.
Administrarea riscurilor semnificative bancare este considerată un
proces focalizat pe analiza profilului de risc, în vederea maximizării raportului
dintre risc şi profit în diferite domenii de activitate ale unei societăţi bancare.
Riscurile semnificative sunt riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei
patrimoniale şi/sau reputaţionale a băncilor.
Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare sunt determinate de
manifestarea unui complex de factori care depind de: evoluţia generală a
economiei, modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii
financiare, condiţiile politice şi economice, iar producerea riscurilor bancare are
ca rezultat diminuarea profiturilor şi a veniturilor acţionarilor sau, în ultimă
instanţă, ieşirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai
puternică, fie prin faliment, potrivit teoriei bancare tipologia riscurilor

158
diferenţiindu-se prin intensitatea de acţiune şi consecinţele pe care acestea le
generează.
Riscul bancar are două componente:
- incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;
- expunerea la pierdere.
Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De
exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea
rambursării la scadenţă, chiar dacă există garanţia, datorită posibilităţii
reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a mărimii costurilor de execuţie a
acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.
Putem afirma că riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni
băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.
Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper
numit benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary,
benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în
comparaţii.
În relaţie cu benchmark-ul, noţiunea de risc are două accepţiuni:
- pericolul apariţiei pierderii (down-side risk);
- şansa de câştig (up-side potential).
Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnifică posibilitatea de
modificare faţă de acesta. Coeficienţii de risc reprezintă legătura dintre situaţia
de risc şi rezultatele băncii pentru o perioadă dată.
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat sub titlul
„Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă”, opt categorii de
riscuri:
- riscul de credit;
- riscul de ţară şi de transfer;
- riscul de piaţă;
- riscul ratei dobânzii;
- riscul de lichiditate;
- riscul operaţional;
- riscul legislativ;
- riscul de reputaţie.
Unele riscuri sunt noi şi se datorează formei perfecţionate de operare prin
sisteme electronice. Astfel (Negrea R., 1998):

159
 Riscul operaţional decurge din posibile deficienţe ale funcţionării sau
integrităţii circuitelor prin care se efectuează operaţiile, fiind cu atât mai
periculoase şi greu de controlat când se produc nu în instalaţiile proprii ale
băncilor, ci în conectările aparţinând clienţilor;
Riscul securităţii operaţiilor apare când extinderea geografică şi
posibilităţile deschise de acces creează oportunităţi fără precedent de fraude
în defavoarea băncilor şi a clientelei;
Riscul de reputaţie – reprezintă pierderea de credibilitate a băncilor
afectate de o serie de evenimente: defecţiunile produse în instalaţii sau
sustragerile electronice substanţiale din conturi.
Alţi specialişti (Opriţescu M., Spulbăr C, 1996) grupează riscurile bancare în următoarele
categorii:
- riscul întârzierii;
- riscul puterii de cumpărare (a creditului de rambursare);
- riscul ratei dobânzii sau riscul de piaţă, la care se mai adaugă şi riscul
portofoliului.
De asemenea, riscurile pot fi clasificate după următoarele criterii (Niţu I.,
2000):
A. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, există două
categorii:
Riscuri determinate de piaţa produsului, care cuprind:
- riscul de creditare, considerat cel mai important risc de pe piaţa
produsului, datorându-se deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau
a nerambursării împrumutului;
- riscul de strategie (de afaceri) este riscul ca întreaga linie de
afaceri să sucombe datorită competiţiei sau uzurii morale;
- riscul datorat reglementărilor bancare constă în posibilitatea
pierderii unor importante investiţii prin revocarea licenţelor instituţiilor financiare
ce funcţionează ca centre de profit;
- riscul de operare constă în riscul ca sistemele de calcul să nu
funcţioneze corect, fiind un risc semnificativ pe piaţa produsului şi care nu
poate fi ignorat de nici o instituţie financiară;
- riscul de marfă datorat preţurilor mărfurilor ce pot afecta uneori
imprevizibil băncile şi creditorii, cu impact asupra economiilor şi debitorilor;

160
 - riscul resurselor umane reprezintă cea mai subtilă formă de risc,
dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea,
motivarea şi menţinerea specialiştilor;
- riscul legal se poate manifesta sub forma responsabilităţii
creditorilor atunci când debitorii au pretenţia că falimentul lor a fost cauzat de
faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite
suplimentare;
- riscul de produse se referă la riscul ca produsele oferite de o
instituţie financiară să se uzeze şi să devină necompetitive;
Riscuri determinate de piaţa de capital:
- riscul ratei dobânzii, reprezentat de sensibilitatea fluxului de
numerar la variaţiile ratei dobânzii. Se urmăreşte minimizarea riscului ratei
dobânzii în funcţie de raportul dintre activele şi pasivele purtătoare de dobânzi,
care trebuie să fie cât mai aproape de unu;
- riscul de lichiditate constă în faptul că o bancă nu dispune de
lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi obligaţiile financiare la un moment
dat, fiind cel mai important risc al pieţei de capital;
- riscul valutar sau riscul ratei de curs afectează atât piaţa
produselor, cât şi piaţa de capital şi apare la orice cumpărare şi vânzare de
monedă, alta decât cea în care se evidenţiază în contabilitate;
- riscul de decontare, ca formă particulară a riscului de eroare, se
referă la transferul de sume între băncile locale şi cele internaţionale şi
presupune implicarea competitorilor băncii, fiind administrat prin intermediul
unor tehnologii sofisticate de urmărire a plăţilor.
B. După criteriul activităţii bancare riscurile bancare se clasifică în:
- riscuri pure care apar ca urmare a activităţii curente, putând
îmbrăca forma riscurilor fizice, financiare, criminale şi frauduloase şi de
răspundere;
- riscuri lucrative sau speculative, sunt cele care apar ca urmare a
operaţiunilor prin care se încearcă obţinerea unui profit suplimentar.
O altă clasificare este dată de Banca Reglementelor Internaţionale astfel:
- riscuri financiare, care cuprind riscul ratei dobânzii, riscul cursului
de schimb, riscul de lichiditate, riscul de plasament;
- riscuri generate de parteneri, unde se includ: riscul clientelei,
riscul apărut pe piaţa interbancară, riscul de ţară;

161
 - riscuri comerciale, în categoria cărora avem: riscul de produse,
riscul serviciilor, riscul de piaţă, riscul de imagine;
- riscuri operaţionale şi tehnice, generate de nivelul de
informatizare a băncii şi de calitatea operaţiunilor;
- riscuri ale gestiunii bancare interne, incluzând riscul de
reglementare, riscul de comunicare, riscul de strategie, riscul controlului intern,
riscul resurselor umane.
Un studiu al Băncii Mondiale (Greuning H., Bratanovic S.B., 2004) arată
că, în general, riscurile bancare se încadrează în patru mari categorii:
- riscuri financiare, ce cuprind riscuri pure (riscul de lichiditate, riscul
de credit, riscul de solvabilitate) şi riscuri speculative (riscul ratei dobânzii,
riscul valutar, riscul preţului sau poziţiei de piaţă;
- riscuri operaţionale, asociate organizării şi funcţionării sistemelor
interne ale băncii, incluzând sistemele computerizate şi alte tehnologii, ce
privesc stabilirea de către autorităţile de reglementare a unor norme pe care
băncile trebuie să le respecte;
- riscurile afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă,
inclusiv preocupărilor macroeconomice şi de politici, factorilor legali şi de
reglementare, precum şi infrastructurii şi sistemului de plăţi la nivelul întregului
sector financiar. Această grupă de riscuri este adesea cunoscută sub
denumirea de risc de ţară;
- riscurile apariţiei de evenimente cuprind toate tipurile de
riscuri exogene care, dacă s-ar materializa, ar pune în pericol operaţiunile
unei bănci sau ar putea dăuna condiţiei financiare şi gradului de adecvare a
capitalului respectivei bănci. Astfel de riscuri includ evenimente politice
(căderea unui guvern), crize bancare, dezastre naturale şi războaie civile,
băncile neputându-le face faţă decât prin menţinerea unui anumit nivel adecvat
de protecţie a capitalului. Referitor la riscurile apariţiei de evenimente,
autorităţile de supraveghere au un rol critic şi important în evaluarea impactului
unor astfel de evenimente asupra statului şi condiţiei sistemului bancar şi ale
pieţelor şi servesc la garantarea faptului că sunt stabilite acorduri
corespunzătoare în vederea minimizării impactului şi dimensiunii întreruperii
activităţii şi mobilizării altor autorităţi care să se ocupe, în mod eficient de
consecinţele anumitor evenimente şi, în final, supraveghează ieşirea
sistematică de pe piaţă a instituţiilor falimentare.
Spectrul riscului bancar este prezentat sintetic în tabelul următor:
162
 Tabelul 6.1. Expuneri la riscurile bancare
Riscuri Riscuri Riscuri ale Riscuri ale
financiare operaţionale afacerii apariţiei de
evenimente
Riscuri legate Riscuri de Riscuri aferente Risc politic
de structura fraudă nivelului
bilanţului dezvoltării
macroeconomic
e
Riscuri privind Riscuri privind Riscuri de Risc de
profitabilitatea funcţionarea politică contaminare
sistemelor monetară
interne
Riscuri privind Riscuri Riscuri legate Risc de criză
adecvarea tehnologice de factorii bancară
capitalului legislativi
Riscuri de credit Riscuri de Riscuri de Riscuri
management reglementare exogene
defectuos
Riscuri de Riscuri de Riscuri de
lichiditate nerespectare a infrastructură -
procedurilor şi
normelor
băncii
Riscuri de piaţă Riscul sistemic -
general

Această abordare a riscului bancar confirmă că nivelul calitativ al

managementului bancar şi, în special, procesul de management al riscurilor,
reprezintă preocupările esenţiale pentru garantarea siguranţei şi stabilităţii atât
a băncilor individuale, cât şi a întregului sistem bancar.
Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară (Roxin L. ,
2007) este prezentată schematic astfel:

163
 Tabelul 6.2. Clasificarea riscurilor bancare
Caracteristica bancară Grupa de risc Tipuri de risc
Operaţii bilanţiere Financiar Risc de creditare
Risc de lichiditate
Risc de piaţă
Risc de faliment
Servicii bancare De prestare Risc operaţional
Risc tehnologic
Risc al produselor
noi
Risc strategic
Cadrul de activitate Ambiental Risc de fraudă
Risc economic
Risc concurenţial
Risc legal
În activitatea sa, banca este supusă riscurilor pe două planuri (Basno C., 2002):
- riscurile proprii oricărei întreprinderi, banca fiind o afacere în
care se angajează oameni, capitaluri, şi se confruntă cu riscuri, de unde pot
rezulta câştiguri sau pierderi ce urmează să remunereze aportul factorilor
angajaţi, confruntându-se astfel cu un triplu risc: riscul de organizare legată de
acţiunea omului, care este un risc de calitate profesională ce poate implica
erori cu consecinţe nesemnificative, riscul de nefuncţionare sau de pană şi
riscul mediului ambiental, adică riscul influenţelor negative ale reglementărilor
de ordin juridic sau fiscal;
- riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (riscul de
contrapartidă), ce apare ca urmare a funcţionării ca un intermediar specific în
procesul circulaţiei capitalului şi se concretizează în riscul de credit, riscul
lichidităţii şi riscul ratei dobânzii.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în
domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de
complexă şi importantă a managementului bancar (Stoica M., 1999), care
acoperă planificarea strategică şi a capitalului, managementul activelor şi al
datoriilor, managementul afacerilor. În ţările aflate în tranziţie, mediile de piaţă
instabile, volatile din punct de vedere economic şi superficiale, cresc
semnificativ expunerea băncilor la risc oferind o complexitate mai mare
gestionării riscului, prin expunere la risc înţelegându-se valoarea tuturor
164
pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar
putea suporta instituţia financiară în cauză.

6.3.Cuantificarea riscurilor bancare

Componentele cheie ale managementului eficient al riscului, care trebuie
să existe între o bancă şi să fie evaluate de specialişti, trebuie să cuprindă
următoarele:
- o funcţie de conducere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei
de conducere a băncii, care să fie responsabilă în mod specific de gestionarea
riscului şi de implementarea operaţională a politicilor şi deciziilor formulate de
Comitetul pentru active şi datorii (ALCO);
- o strategie întemeiată, clară şi explicită pentru managementul
riscului şi un set de politici aflate în corespondenţă cu sarcinile operaţionale;
- existenţa unui grad corespunzător de formalizare şi coordonare a
deciziilor strategice în legătură cu managementul riscului, parametrii acestuia,
în scopul exercitării procesului decizional la nivel operaţional necesitând
includerea pentru toate procesele de afaceri relevante;
- colectarea de date complete, oportune, referitoare la managementul
riscului, la toate procesele funcţionale şi de afaceri, precum şi la alte domenii
cum ar fi tendinţele macroeconomice şi de piaţă care pot fi relevante pentru
managementul riscului.
În vederea obţinerii de profit, băncile comerciale trebuie să îşi asume
riscurile specifice acestui proces, în condiţii de prudenţă în care să aibă în
vedere respectarea cerinţelor prudenţiale impuse de autoritatea naţională de
reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului
astfel încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poată fi
considerată normală pentru activitatea şi imaginea internă şi externă a băncii.
Băncile trebuie să procedeze permanent la monitorizarea riscurilor şi a tuturor
poziţiilor din bilanţ, reuşita băncii în activitatea de monitorizare depinzând şi de
cadrul organizatoric adoptat, care să uşureze monitorizarea şi managementul
riscului în general.
Orice bancă trebuie să adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor şi al
riscurilor pe care doreşte să şi le asume pentru atingerea acestor niveluri,
cunoaşterea şi aplicarea unor măsuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare
privind relaţia profit-risc, constituind împreună un obiectiv central al
managementului bancar.

165
 Trebuie precizat faptul că, în literatura de specialitate, nu există o linie de
demarcaţie clară între metodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a
riscurilor bancare; în principiu, prin monitorizarea riscurilor bancare se înţelege
identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind
managementul riscului unei bănci, care permit detectarea problemelor cu care
se confruntă o bancă, iar gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul
metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea eliminării, evitării,
divizării şi finanţării lor, precum şi a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.
Sintetic, cele afirmate pot fi redate astfel:

MONITORIZARE

Identificarea, evaluarea Controlul riscurilor prin

riscului pe fiecare produs sau minimizarea
serviciu prin scenarii pentru cheltuielilor asociate
diminuarea frecvenţei şi fiecărui tip de risc
amplitudinii fiecărui tip de risc

GESTIUNE

Finanţare
Eliminarea prin cunoaşterea şi
îndepărtarea cauzelor;
Evitarea prin reorientarea
managerilor către noi activităţi Acoperire – riscuri Transfer
previzibile prin rezerve - expuneri nu foarte
generale sau specifice previzibile
- poliţa de asigurare

166
 Obiectivul managementului bancar performant vizeaza maximizarea
valorii de piata a bancii sub constrîngerea mentinerii riscurilor la nivele
rezonabile. Gestiunea moderna a riscurilor bancare are urmatoarele elemente:
- identificarea riscurilor → presupune identificarea pozitiilor riscante
care pot afecta rezultatul bancii;
- cuantificarea riscurilor → presupune exprimarea în cifre a
posibilelor efecte asupra profitului bancar.
- elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor →
prin aplicarea unor instrumente specifice.
Tabelul 6.3

Nivel de decizie Cuantificare

Centrala bancii Rentabilitate → Return on Equity (ROE)

Rating → agentii de rating
Lichiditate → rate de lichiditate
Valoare de piata → curs bursier, Duration
GAP, Value at Risk

Centre de profit Portofoliu de credite → echivalent credit

Evolutia ratei dobînzii →volatilitate, spread
Risc de tara → rating de tara

Activitate individuala Solvabilitatea debitorului → credit scoring

Garantii → ipoteca, gaj, etc.

- controlul riscurilor → este necesar pentru a verifica daca

reglementarile bancare sunt respectate si daca instrumentele de
gestiune sunt corect aplicate.
- evaluarea performantelor → presupune masurarea performantelor
obtinute în urma acoperirii la expunerilor la risc. Necesitatea
evaluarii performantelor acoperirii la riscuri închide procesul de
gestiune. Masurarea performantelor acoperirii arata calitatea
gestiunii riscurilor, punctele tari si cele slabe ale acesteia. Evaluarea
performantelor se realizeaza global si se axeaza pe explicarea
ecartului fata de benchmark 1. Corectarea veniturilor cu riscurile
asumate presupune calcului randamentului în functie de rata

167
 dobînzii fara risc, de randamentul anticipat precum si de volatilitatea
portofoliului
Principalele riscuri financiare cu care se confruntă o banca, sunt:
Riscul de credit reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării
profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a
obligaţiilor contractuale. Riscul asociat partenerilor de afaceri şi riscul de
reglementare legală, sunt privite ca fiind mai puţin relevante şi adeseori ca fiind
subordinate riscului de creditare, motiv pentru care în evaluarea lor sunt
folosite procedurile standard de gestiune a riscului de creditare.
Riscul de piaţă reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării
profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor, ratei
dobânzii şi cursului valutar.
Riscul de preţ este o componentă a riscului de piaţă, care aparedin
fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare, mărfurilor şi instrumentelor
financiare derivate.
Riscul valutar reprezintă o componentă a riscului de piaţă, care apare din
fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.
Riscul ratei dobânzii reprezintă o componentă a riscului de piaţă, care
apare din fluctuaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii.
Riscul de lichiditate reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitalea instituţiilor de
credit de a onora în orice moment obligaţiile de piaţă pe termen scurt, fără ca
aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile de
credit.
Băncile adoptă politici pentru administrarea acestor riscuri, în
vederea implementării profilului de risc ales. Politicile respective trebuie să
corespundă strategiilor generale, să fie corelate cu nivelul fondurilor proprii ale
băncilor şi cu experienţa acestora în administrarea riscurilor, precum şi cu
disponibilitatea de expunere la risc stabilită de Consiliul de administraţie.
Pentru identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative, băncile trebuie
să îşi organizeze activitatea în mod sistemic, de a cărui monitorizare eficientă
se preocupă Consiliul de administraţie.
Consiliul de administraţie al societăţilor bancare trebuie să stabilească
niveluri acceptabile pentru riscurile semnificative şi să asigure luarea măsurilor
necesare de către conducători pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi
controlul riscurilor respective.
168
 Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se facă atât
la nivel de ansamblu al unei societăţi bancare, cât şi la toate nivelurile
organizatorice ale acesteia trebuie să acopere toate activităţile şi să ţină cont
de apariţia unor noi activităţi.
Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze
cu luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea
structurii organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului
şi fluctuaţia acestuia) şi a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice,
schimbări legislative sau legate de mediul concurenţial în sectorul bancar,
progrese tehnologice).
Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a
riscurilor care sunt controlabile de către instituţiile de credit, cât şi a celor
necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, instituţiile de credit trebuie să
stabilească dacă îşi asumă imediat aceste riscuri sau măsura în care doresc
să le reducă prin proceduri de control.
În cazul riscurilor necontrolabile, instituţiile de credit trebuie să decidă
dacă le accept sau dacă elimină ori reduc nivelul activităţilor afectate de
riscurile respective.
Evaluarea riscurilor bancare trebuie să ţină cont şi de:
- implicaţiile corelării fiecărui risc semnificativ cu celelalte riscuri
semnificative la care se expune banca;
- previzionările profitului şi fondurilor proprii pe baza diferitelor scenarii în
condiţii de criză, inclusiv o cuantificare a pierderilor maxime în extreme.
Scenariile în condiţii de criză trebuie să aibă în vedere identificarea
evenimentelor posibile sau a modificărilor viitoare ale condiţiilor economice,
care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor băncii la riscurile
semnificative, precum şi evaluarea capacităţii băncii de a face faţă acestora.
Evaluarea riscurilor se realizează de către specialiştii din cadrul băncilor,
care nu au responsabilităţi în realizarea performanţei comerciale şi financiare
şi activităţile de evaluare a riscurilor trebuie să se constituie ca parte integrantă
a activităţilor zilnice ale băncilor.
Identificarea şi evaluarea riscurilor constituie prima etapă a monitorizării
riscurilor, în cadrul căreia este necesară determinarea riscului asociat fiecărui
tip de produs şi serviciu bancar, fiind un proces care diferă de la companie la
companie în directă legătură cu dimensiunea acestora. Identificarea şi analiza
riscurilor constituie o etapă extrem de importantă în vederea limitării la maxim
169
a riscurilor neidentificate , dat fiind faptul că unele riscuri sunt evidente pentru
oricine, iar altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauţie
adoptate până la declanşarea lor şi provocarea de pierderi în activităţile
respective.
Integrarea identificării şi evaluării riscurilor bancare în procesul de
planificare presupune identificarea de către bancă a strategiilor ce urmează a fi
adoptate şi a principalelor linii de activitate, acestea din urmă incluzând unităţi
şi proceduri, care cuprind atât sarcini asociate livrării produselor pe piaţă, cât şi
asociate activităţilor auxiliare. După ce se realizează identificarea riscurilor
bancare pe fiecare tip de produs şi serviciu bancar, apare necesitatea
elaborării unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvenţa şi
amplitudinea fiecărui tip de risc, întrucât frecvenţa se referă la numărul de
apariţii al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de
planificare, iar amplitudinea acestora măsoară impactul financiar pe care îl are
producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.
Numai prin combinarea frecvenţei cu amplitudinea riscului se poate
ajunge la dobândirea de către manager a unei bune perspective asupra
nivelului riscului asociat, această combinare presupunând agregarea nivelului
de risc pentru fiecare expunere şi pentru fiecare categorie de risc în scopul
identificării riscului pentru fiecare unitate bancară.
Un element important în depistarea riscurilor chiar înainte ca ele să
devină realitate îl constituie comunicaţiile permanente între compartimentele
băncii, asigurând totodată posibilitatea controlării riscurilor din momentul
apariţiei şi momentul descoperirii lor, prin analiza înregistrărilor contabile şi
financiare; în lipsa unor abordări de evaluare a riscului uşor de implementat,
banca nu dispune de nici un mijloc de reducere a cheltuielilor legate de riscuri
şi este dificil să-şi determine veniturile asociate produselor, serviciilor sau
activităţilor în funcţie de risc.

6.4 Controlul riscurilor bancare

A doua etapă a procesului de monitorizare a riscurilor bancare o
constituie controlul riscurilor care vizează minimizarea cheltuielilor asociate
fiecărui tip de risc identificat pe produse şi servicii bancare ce nu a putut fi
eliminat sau evitat, momentul cel mai oportun pentru declanşarea controlului
fiind cel al lansării unei noi acţiuni, când se încearcă stăpânirea riscului prin
anumite prevederi din contract, iar sarcina efectuării controlului riscului

170
revenind fiecărei bănci în mod permanent, dar totodată şi băncii centrale prin
intermediul unor departamente specializate şi de supraveghere.
Managerii bancari trebuie să determine care sunt principalele tipuri de
activităţi pentru fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica şi evoluţia
probabilă a acestora, de exemplu pentru a controla riscul de piaţă, băncile pot
dispune de mai multe tehnici de gestiune a bilanţului sau de diversificare
portofoliului, iar în cazul riscului de lichiditate se poate apela la înscrierea şi
titularizarea unor credite sau creşterea frecvenţei negocierilor.
Familiarizaţi cu asumarea riscurilor în activitatea zilnică, dar reticenţi în
asumarea totală sau parţială a riscurilor accidentale, bancherii nu trebuie să
piardă din vedere posibilitatea unei asumări inconştiente a riscurilor, ceea ce
presupune neluarea la cunoştinţă a riscului posibil. Evaluarea performanţelor
→ presupune măsurarea performanţelor obţinute în urma acoperirii la
expunerile la risc. Necesitatea evaluării performanţelor acoperirii la riscuri
închide procesul de gestiune. Măsurarea performanţelor acoperirii arată
calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi pe cele slabe ale acesteia.
Acceptarea riscurilor bancare şi controlul lor reprezintă unul din
momentele-cheie în activitatea bancară. Succesul în gestiunea bancară este
posibil doar în cazul în care riscurile acceptate de bănci sunt rezonabile, pot fi
controlate si nu depăşesc cadrul mijloacelor financiare şi competenţei sale.
Evaluările eronate ale diferitelor genuri de riscuri şi lipsa posibilităţilor băncilor
de a le opune măsuri suficient de eficiente implică consecinţe nedorite nu doar
pentru bănci ci şi pentru întreaga economie în ansamblu. Astfel, băncile trebuie
să-şi asume toate riscurile ce apar pe parcursul activităţii, dar intr-o manieră
prudentă ţinând seama de următorii factori:
-respectarea regulilor prudenţiale impuse de autoritatea naţională de
reglementare;
-eventualele pierderi să nu deterioreze situaţia financiară, ele putând fi
acoperite din profit sau prin provizioane specifice de risc;
-profitul scontat să justifice expunerea la riscul asumat;
-riscul trebuie astfel dimensionat încât pierderea produsă prin
materializarea acestuia să fie considerată normală pentru activitatea băncii.
Este, desigur, evident ca o strategie bancară performantă trebuie să
cuprindă atât programe cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care
vizează, de fapt, minimalizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a
expunerii potenţiale a băncii. Obiectivul principal al acestor politici este acela
171
de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă,
iar obiectivul central al activităţii bancare îl reprezintă maximizarea profitului,
respectiv a performanţelor societăţii bancare.
Concentrat, domeniul riscului se rezumă la trei acţiuni:
- analiză: identificarea riscurilor existente şi evaluarea consecinţelor
posibile directe şi indirecte;
- reducere: prevenirea riscurilor pentru a le diminua sau pentru a le
elimina. Este necesară asigurarea in raport cu apariţia noilor riscuri şi
alternarea efectelor neprevăzute prin acţionarea mijloacelor de protecţie
corespunzătoare.
- finanţare: acoperirea ansamblului costurilor şi pierderilor acceptate.
În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli
neprevăzute, identificarea, analiza si gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea
veniturilor în timp are rol de amortizor de şoc.
Dintre riscurile cu care se confruntă băncile am selectat pentru abordare,
un risc cu un impact important asupra activităţii bancare şi anume :

6.5 Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii este o componentă a riscului de piaţă , care
reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate,
care apar ca urmare a fluctuaţiilor pe piaţă ale ratei dobânzii.
Apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influenţa unor
factori endogeni, importanţi pentru gestionarea riscului, în sensul că,
acţionându-se asupra lor se poate minimiza expunerea la risc şi a unor factori
exogeni, determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale. În categoria
factorilor endogeni se poate include: strategia băncii, volumul şi structura
activelor şi pasivelor bancare, calitatea portofoliului de credite, eşalonarea
scadenţei creditelor şi scadenţa fondurilor atrase. Din categoria factorilor
exogeni care determină apariţia riscului ratei dobânzii, putem enumera:
evoluţia condiţiilor economice generale, tipul de politică economică, monetară,
financiar-bancară şi valutară practicată de autorităţi, necorelarea politicii
monetare a autorităţii centrale cu politica economică a guvernului, evoluţia
pieţei interbancare, factori de ordin psihologic şi nu în ultimul rând concurenţa.
Riscul ratei dobânzii apare în momentul în care plasamentele pe termen
scurt sunt finanţate de bancă din resurse pe un termen mai scurt, iar ratele
dobânzii cresc peste nivelul estimat de bancă, cheltuielile cu dobânzile

172
aferente depozitelor unei bănci cresc mai mult decât veniturile din dobânzile
aferente activelor, astfel încât scăzând venitul net din dobânzi şi valoarea
băncii scade. În situaţia în care ratele dobânzii scad sub nivelul anticipat de
bancă, diferenţa între veniturile din dobânzi şi cheltuielile cu dobânzile va fi mai
mare şi valoarea băncii va creşte corespunzător.
Analiza riscului ratei dobânzii prezintă o importanţă deosebită întrucât
modificările neaşteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări
semnificative în profitabilitatea unei bănci şi în valoare de piaţa a capitalului
sau, prin creşterea sau scăderea venitului net din dobânzi în funcţie de
caracteristicile fluxului de numerar al activelor şi pasivelor băncii.
În analiza riscului ratei dobânzii o atenţie deosebită trebuie acordată
riscului care poate decurge din structura financiară a băncii, în cazul în care
apare un surplus de active sau pasive, în condiţiile unor dobânzi variabile de
piaţă. În scopul minimizării acestui risc este de dorit ca rezultatul raportului
între activele şi pasivele purtătoare de dobânzi să fie cât mai aproape de 1,
fiind necesară elaborarea unor planuri şi prognoze privind activele şi pasivele
purtătoare de dobânzi, care sa asigure nivelul optim de acoperire a pasivelor
purtătoare de dobânzi cu active purtătoare de dobânzi.
Din punctul de vedere al acestui tip de risc o bancă îşi poate asuma fie
un risc substanţial, fie unul scăzut.
În cazul riscului substanţial, marja neta a dobânzii şi valoarea de piaţă a
capitalului în acţiuni, prezintă variaţii mari în funcţie de modificarea ratelor
dobânzilor.
În cazul asumării unui risc scăzut, societatea bancară suferă puţine
modificări în performanţele ei datorită schimbărilor ratelor dobânzilor.
Factorii care sporesc riscul ratei dobânzii sunt: volatilitatea ratelor
dobânzilor, nepotrivirea între scadenţele dobânzilor la plasamente şi a celor
bonificate la depozite.
Dintre factorii care limitează riscul ratei dobânzii, amintim: monitorizarea
gestionării expunerii la risc, utilizarea instrumentelor de reducere a riscului,
stabilirea unor limite de expunere la acest tip de risc pe benzi de scadenţă
pentru fiecare valută în parte.
Eforturile de gestionare a riscului ratei dobânzii forţează băncile să-şi
stabilească obiective financiare clare în ceea ce priveşte venitul net din
dobânzi, să-şi măsoare expunerea la risc şi să formuleze strategii şi proceduri
pentru atingerea obiectivelor.
173
 Limitele de expunere la riscul ratei dobânzii se stabilesc pe benzi de
scadenţă şi pentru fiecare valută în parte, RON, EUR, USD, alte valute.
Determinarea limitelor de expunere la risc se face ţinând seama de:
- istoricul volatilităţii ratei dobânzii stabilit pe o perioadă de 1-3 ani pe
fiecare tip de valută în parte ;
- structura bilanţului pe o perioadă de 1-3 ani,
- previziuni privind ratele de dobândă pe fiecare tip de valută,
- analiza riscului/rentabilităţii la nivelul fiecărei activităţi şi a fiecărui tip de
plasament,
- analiza expunerilor la riscul de dobândă.
Limitele de expunere se stabilesc în condiţii normale anual, în procente din
total active. Atingerea unui nivel de 80-90% din valoarea unei limite stabilite pe
benzi de scadentă necesită o monitorizare mai strictă a poziţiilor.
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat astfel încât să se obţină o
marjă a dobânzii cât mai mare şi mai stabilă în timp, iar profitabilitatea şi
valoarea capitalului băncii să nu se modifice semnificativ ca urmare a
variaţiei neaşteptate a ratelor dobânzii in funcţie de caracteristicile cash-
flow-urilor generate de activele şi pasivele băncii.
Gestiunea eficientă a riscului ratei dobânzii presupune:
- gestiunea marjei dobânzii,
- gestiunea poziţiei băncii,
- calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii.

6.5.1.Gestiunea marjei dobânzii

Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate bancară şi
reprezintă diferenţa dintre dobânda medie activă şi dobânda medie pasivă.
Indicatorii marjei dobânzii sunt:
1. Marja absolută a dobânzii bancare, exprimată prin veniturile nete din
dobânzi, ca diferenţă între suma veniturilor din dobânzi şi suma
cheltuielilor cu dobânzile bonificate.

Ma = ∑Vt - ∑Cht

În fond, ea exprimă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu

dobânzile bonificate la resursele atrase, din veniturile obţinute din încasarea
dobânzilor la creditele acordate. Marja dobânzii trebuie sa fie determinată

174
astfel încât să asigure susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte
cheltuieli bancare şi alte venituri bancare) şi obţinerea unui profit satisfăcător
pentru bancă.
2. Marja procentuală a dobânzii bancare, calculată prin raportarea marjei
absolute a dobânzii la activele productive100.
3. Marja procentuală netă a dobânzii bancare, care se calculează ca
raport între dobânda medie activă şi dobânda medie pasivă 100
4. Riscul ratei dobânzii, care se determină ca raport între activele
productive şi pasivele purtătoare de dobânzi. Nivelul standard al
acestui indicator este 1.

6.5.2 Gestiunea poziţiei băncii

Apariţia riscului ratei dobânzii se datorează atât deţinerii in portofoliu de
active şi pasive cu dobânda fixă, diferite ca scadente şi ca preţ, cât şi deţinerii
de active şi pasive cu dobânda variabilă care se adaptează în mod diferit la
fluctuaţiile ratei dobânzii.
În funcţie de dimensiunea activelor şi pasivelor cu dobânda fixă sau
variabilă, se determină poziţia băncii faţă de riscul ratei dobânzii, ca diferenţă
între activele şi pasivele purtătoare de dobânzi, poziţie care poate fi: scurtă,
lungă sau neutră.
O bancă se poate afla in poziţie scurtă în situaţia în care deţine mai multe
pasive cu dobânzi fixe decât active cu dobânzi fixe, situaţie favorabilă pentru
profitul băncii când pe piaţă ratele dobânzilor sunt în creştere. Când o bancă
se află în poziţie scurtă se poate confrunta cu riscul de variaţie adversă a ratei
dobânzii, care apare dacă ratele dobânzii înregistrează o scădere sub nivelul
anticipat de bancă.
În situaţia în care activele băncii cu dobânda fixă sunt mai mari decât
pasivele cu dobânda fixă banca se află în poziţie lungă favorabilă din punct de
vedere al profitabilităţii în perioadele de scădere ale ratelor dobânzii. Banca se
poate confrunta cu riscul de variaţie adversă în situaţia în care ratele dobânzii
cresc.
Poziţia neutră se caracterizează prin egalitatea dintre activele şi pasivele
cu dobânda fixă/variabilă deţinută de bănci, este aparent poziţia ideală din
punct de vedere al riscului de rată a dobânzii, dar o împiedică sa speculeze
variaţia ratei dobânzii în favoarea ei.

175
6.5.3. Calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii
Riscul ratei dobânzii este măsurat, în mod tradiţional, cu ajutorul
indicatorilor de variaţie a ratei dobânzii:
- GAP-ul de diferenţa sau ecartul,
- Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii.
Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia ratei dobânzii, se
calculează ca un raport, la un moment dat, între activele şi pasivele sensibile la
variaţia ratei dobânzii:
RST = ASD/PSD
Când indicele este subunitar, ne indică faptul că banca este în poziţie
scurtă, situaţie nefavorabila în condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratelor
dobânzilor.
Un indice supraunitar ne indică faptul că se află în poziţie lungă, situaţie
nefavorabilă pentru societatea bancară în condiţiile unei tendinţe
descrescătoare a ratelor dobânzilor.
În vederea unei gestiuni corespunzătoare a riscului de rata a dobânzii
este necesară identificarea factorilor care influenţează venitul net din
dobânzi:
Modificarea nivelului ratelor dobânzilor
Variaţia ratelor dobânzilor poate influenţa sau nu venitul net din dobânzi
în funcţie de structura portofoliului si valoarea GAP-ului.
Un GAP pozitiv , cum este şi cel din exemplul prezentat anterior, banca are
mai multe active sensibile la dobânda decât pasive sensibile la dobândă, deci
banca este activ senzitivă. În cazul în care ratele dobânzii vor creşte pe piaţă,
o bancă activ senzitivă, va înregistra o creştere a veniturilor din dobânzi, iar in
cazul in care ratele dobânzii vor scădea pe piaţă, o bancă activ senzitivă va
înregistra o scădere a veniturilor din dobânzi.
Un GAP negativ indică faptul că o bancă are mai multe pasive sensibile la
dobânda decât active, deci banca este pasiv senzitivă. În situaţia în care ratele
dobânzii vor creşte pe piaţă, o bancă pasiv senzitivă va înregistra o creştere a
cheltuielilor cu dobânzile, iar în cazul în care ratele dobânzilor vor scădea pe
piaţă, o bancă pasiv senzitivă va înregistra o reducere a cheltuielilor cu
dobânzile.
Dacă GAP-ul este nul banca realizează un echilibru între activele şi
pasivele sensibile. Schimbările egale în rata dobânzii nu modifică venitul net
din dobândă.

176
Modificarea marjei dobânzii
Venitul net din dobânzi diferă de cel prognozat daca spread-ul dintre
venituri şi cheltuieli variază. Câştigurile din active pot varia în funcţie de costul
cu dobânzile din cauza fie a unei deplasări în curba câştigului, fie o creştere
sau reducere a primei de risc. În economia românească au existat frecvent
perioade in care banca centrala, în dorinţa de a controla inflaţia majoră
dobânda de refinanţare, determinând o reacţie imediată din parte băncilor
comerciale prin majorarea dobânzii la depozite. Ulterior băncile majorau şi
dobânzile la credite, pe perioade mai lungi sau mai scurte, diferenţa dintre
dobânda activă şi dobânda pasivă, se îngustează, iar primul efect al acestei
îngustări se produce asupra venitului net din dobânzi.
Modificări ale volumului activelor şi pasivelor
Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu schimbările in
volumul activelor care aduc câştiguri sau volumul pasivelor purtătoare de
dobânzi, indiferent de nivelul ratei dobânzii.
Modificări în structura portofoliului
Orice variaţie a structurii portofoliului modifică în mod potenţial venitul
net din dobânzi. Conducerea băncii poate încerca să crească rata activelor în
mod sensibil prin fixarea de preţ la mai multe împrumuturi pe o bază de rata
fluctuanta sau prin reducerea scadenţelor titlurilor de valoare investite. De
asemenea poate încerca să descrească rata pasivelor în mod sensibil prin
înlocuirea certificatelor de depozit pe termen mai lung cu depozite overnight
de la alte bănci. Aceste tranzacţii pot conduce atât la modificare GAP-ului, cât
şi la schimbarea poziţiei băncii, în ceea ce priveşte riscul ratei dobânzii.
Metoda GAP este utilizată pentru a proteja venitul net din dobânzi
împotriva modificărilor ratelor dobânzilor sau pentru a alterna speculativ
dimensiunea GAP-ului în încercarea de a creşte venitul net din dobânzi.
Ca orice instrument de analiză şi GAP-ul de diferenţă prezintă o serie de
inconveniente cum ar fi: analiza statistică a activelor şi pasivelor şi faptul că nu
ţine cont de necesarul maxim de fonduri proprii.
Prin măsurarea tradiţională a riscului de rata a dobânzii, ca diferenţă sau
ca raport între activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii, apar o serie de
probleme determinate de dificultatea selectării scadenţei care să fie utilizată
drept criteriu pentru sensibilitate, precum şi de faptul că reinvestirea sau
modificarea ratelor poate afecta sensibilitatea la variaţia dobânzii.

177
 Metodele mai avansate de gestiune a riscului ratei dobânzii, utilizate în
prezent în practica bancară, includ măsurarea ecart-ului (GAP-ul) la diferite
termene de scadenţă, măsurarea dinamică a GAP-ului pe baza unor estimări
de reinvestire şi rate, măsurarea duratei pentru activele, pasivele şi elementele
extrabilanţiere ale băncii.
Pe lângă analiza GAP-ului de diferenţă, multe bănci evaluează riscul
ratelor dobânzilor utilizând şi modelul de durată a GAP-ului (Duration), care
reprezintă o metoda mai avansată de gestiune a riscului ratei dobânzii şi
constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv,
iar apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active şi pasive
al băncii.
Acest model se concentrează pe venitul net din dobândă sau valoarea de
piaţă a capitalului deţinut de acţionari urmărind sincronizarea tuturor fluxurilor
de cash-flow individuale.
Analiza de durata recunoaşte faptul că riscul ratei dobânzii apare ca
urmare a necorelării în timp a intrărilor şi ieşirilor de active şi pasive.
În timp ce analiza GAP clasică compară activele şi pasivele sensibile pe
termen scurt, analiza de durată stabileşte existenţa unei legături direct
proporţionale între modificarea portofoliului (active şi pasive) şi mişcările ratelor
dobânzilor. Orice societate bancară este preocupată de expunerea ei totală la
risc. Atunci când banca încasează numerar la active înainte de efectuarea
plăţilor la pasive, ea suportă riscul reinvestirii câştigurilor la preţuri reduse.
Orice diferenţă apărută în sincronizarea cash-flowului activelor şi pasivelor se
reflecta in duratele medii.
Analiza GAP de durată presupune stabilirea unui obiectiv ţintă cum ar fi
de exemplu valoarea de piaţă a capitalului şi administrarea diferenţei între
durata medie a activelor totale şi durata medie a pasivelor totale. Riscul ratei
dobânzii este evidenţiat de nepotrivirea între duratele medii ale activelor si cele
ale pasivelor. Când ratele dobânzilor oscilează, valoarea activelor şi pasivelor
se modifică în proporţii diferite, iar venitul viitor din dobânzi se schimbă faţă de
cheltuielile viitoare cu dobânzile.
Pe lângă metodele de gestiune a GAP-urilor în practica bancară se mai
utilizează şi metoda simulărilor.
Cea mai dezvoltată tehnică actuală de management a expunerii
structurale o reprezintă simularea fluctuaţiei ratelor dobânzilor asupra
veniturilor din dobânzi ale băncii. Metoda presupune ipoteze de lucru, prin care
178
ratele dobânzii se majorează/diminuează cu un anumit procent şi se evaluează
modificările care apar in veniturile /cheltuielile din/cu dobânzile pe fiecare
bandă de scadenţă. Se poate realiza testarea la stres, care reprezintă
scenariul cu variaţii maxime ale ratei dobânzii, în condiţii de criză. Aceste
variaţii maxime se stabilesc pentru fiecare valută (RON,EUR,USD,alte valute)
în parte. Caracterul dinamic al acestei metode favorizează examinarea mai
profundă a sensibilităţii la dobânda şi strategiile bancare. Desigur ca riscul
curbei randamentelor sau riscul de bază nu pot fi neutralizate, dar o mai bună
cunoaştere a situaţiei care rezultă din simulări, permite băncii să acţioneze
pentru limitarea vulnerabilităţii sale.
În concluzie, riscul ratei dobânzii este unul dintre pericolele majore pentru
orice instituţie bancară. Băncile trebuie să acţioneze în sensul prevenirii şi
reducerii acestui tip de risc.
Căile de reducere a riscului ratei dobânzii utilizate in practica
bancară sunt:
- gestionarea corectă şi eficientă a activelor şi pasivelor băncii prin
utilizarea metodei GAP;
- acoperirea riscului de rambursare anticipata sau de renegociere a ratei
dobânzii la portofoliul cu dobânzi fixe;
- politica de tarifare a noilor produse bancare;utilizarea instrumentelor
moderne de acoperire a riscului, în special, operaţiunile SWAP pe rata
dobânzii.

6.6 Riscul de credit

Tot mai mulţi bancheri români sunt preocupaţi de calitatea portofoliului
lor de credite, după ce rata de neplată a împrumuturilor a ajuns la 22%, în
ultimul trimestru din 2014.
“Pe măsură ce rata creditelor neperformante continuă să crească, mulţi
bancheri români sunt preocupaţi de calitatea portofoliului lor de credite, precum
şi de disponibilitatea capitalului, de vreme ce instituţiile de credit pot fi nevoite
să ceară acţionarilor infuzii de capital pentru a se conforma cu normele
prudenţiale ale Băncii Naţionale a României”, potrivit unui sondaj PwC
România.
Supra-reglementarea, îngrijorarea la nivel global Sondajul clasifică
percepţia la nivel global şi în România cu privire la îngrijorările bancherilor şi
principalele riscuri.

179
 Pe locul unu la nivel global se află supra-reglementarea, în timp ce
în România este riscul de credit. Ingerinţa politică este plasată pe locul
doi, la nivel global, în timp ce în România pe locul doi ca grad de risc se
regăseşte climatul macro-economic. Pe trei la nivel global se află riscul
general, iar în România sunt identificate ca potenţial factor de îngrijorare
instrumentele financiare derivate.
Între celelalte riscuri percepute de bancheri au fost enunţate riscul
tehnologiei informaţiei, guvernanţa corporativă, profitabilitatea, disponibilitatea
capitalului, managementul schimbării, riscul de credit, riscul valutar,
criminalitatea economică, practicile de vânzări şi de afaceri, rata dobânzilor,
ingerinţa politică, riscul tehnologiei informaţiei, resursele umane, pieţele de
capital, pieţele de mărfuri.
Activitatea de creditare implică riscuri, pornind chiar de la decizia de
creditare, care presupune cunoaşterea în detaliu a activităţii şi resurselor
financiare ale viitorilor debitori şi până la impactul evenimentelor cu care se
confruntă piaţa bancară în ansamblul ei. Rezultă astfel, că riscul de creditare
este cel mai important dintre riscurile rezultate din activitatea bancară. El
implică, pe lângă riscurile legate de creditul în sine şi de debitor şi riscul de
variaţie a rate i de dobândă pe piaţă, riscul valutar, riscul de ţară etc. În plus,
orice operaţiune de creditare implică, prin însăşi natura sa, riscuri. De aceea,
un prim element de care trebuie să ţină cont orice instituţie de credit este
posibilitatea sa de a se angaja în acordarea de credite, din reusrse proprii,
atrase sau chiar bazându-se pe o refinanţare de la Banca Centrală.
Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului ca la
scadenţă să se confrunte cu recuperarea doar parţială sau chiar
nerecuperarea sumelor acordate sub formă de credit şi a dobânzilor şi
comisioanelor eferente acestora, exclusiv din vina debitorului. De aceea,
banca este obligată ca înaintea adoptării deciziei de creditare, ca şi pe toată
perioada derulării creditului, să analize o serie de elemente de cuantificare a
riscului, cum ar fi:
- performanţa financiară a clientului;
- calitatea şi structura sursei de rambursare;
- calitatea şi structura garanţiilor;
- calitatea managementului.
În funcţie de rezultatele analizelor economico–financiare, băncile acordă

180
credite persoanelor fizice şi juridice, credite care sunt clasificate în 5 categorii
(Tabelul 6.3), având în vedere înclusiv serviciul datoriei (capacitatea de
rambursare).
- Credit Categoria A – este un credit acordat debitorilor cu performanţe
economico-finaciare foarte bune
- Credit Categoria B – este creditul acordat debitorilor cu performanţe
economico–financiare bune şi foarte bune, dar care nu pot fi menţinute
în perioada următoare.
- Credit Categoria C – credit acordat debitorilor cu performanţe
financiare satisfăcătoare, dar cu tendinţă de înrăutăţire.
- Credit Categoria D – credit acordat debitorilor cu performanţe
economico–financiare slabe şi obţinute cu ciclicitate
- Credit Categoria E – pierdere

Tabelul 6.4 Structurarea creditelor şi constituiea comisioanelor

Sursa: M. Sudacevschi, Managementul riscului de creditare in bancile din Romania
Managementul Intercultural Volumul XVI, Nr. 1 (30), 2014

Scopul acestor analize efectuate asupra portofoliului de credite al

fiecărei instituţii de credit este, pe de o parte, acela de a cunoaşte permanent
nivelul riscului de credit pe care trebuie să-l gestioneze şi, pe de altă parte, de
a determina suma provizioanelor specifice de risc, pe care trebuie să le
constituie pentru acoperirea creditelor neperformante.
Managementul riscului de credit
Managementul riscului de creditare se bazează pe două principii
clasice:
a.Diviziunea riscurilor
b. Limitarea riscurilor
Diviziunea riscurilor presupune diversificarea plasamentelor băncii, respectiv a
portofoliului creditelor acordate, urmărindu-se diversificarea sectoarelor
economice finanţate, a formelor de proprietate a debitorilor şi diversificarea
181
scadenţelor, astfel încât riscurile implicate să fie reduse la minim pentru fiecare
obiectiv de rentabilitate vizat. (Dragomir-Drăgoi, 2007)
Limitarea riscurilor la risc pe fiecare client scade riscul de contagiune şi
evitarea riscului de faliment. Limitarea riscurilor este în prezent mai mult decât
o opţiune în gestionarea riscului de creditare, întrucât băncile comerciale sunt
obligate să respecte o serie de condiţii minime de prudenţialitate impuse de
banca centrală. Acestea prevăd limitarea expunerii maxime a unei bănci faţă
de un singur debitor la maxim 25% din fondurile proprii ale băncii (respectiv
20% din fondurile proprii, dacă debitorul se află în relaţii speciale cu instituţia
creditoare), şi chiar mai mult, expunerea maximă agregată nu poate fi mai
mare de 800% din fondurile proprii ale instituţiei de credit.
Mai mult, băncile comerciale trebuie să-şi impună propriile limite în
ceea ce priveşte creditarea şi riscurile pe care sunt dispuse să şi le asume, în
funcţie de nivelul de dezvoltare a activităţii. Astfel, băncile îşi vor organiza şi
gestiona preventiv riscul de creditare ţinând cont de valorile unor indicatori de
tipul:
- Ponderea creditelor în totalulactivelor băncii;
- Rata creditelor neperformante în total credite acordate;
- Raportul între profitul net şi pierderile generate de activitatea de
creditare.
În momentul în care toate băncile vor avea în vedere aceşti indicatori,
performanţa întregului sistem bancar naţional va fi îmbunătăţită. La nivelul
anului 2013, în România, Rata Creditelor Neperformante (RCN) a fost în
creştere faţă de anii anteriori, dar datorită politicii stricte a băncii centrale
referitoare la provizioanele constituite, nivelul de solvabilitate a fost cu mult
peste nivelul minim de 8% (Tabelul 6.4).

Tabelul 6.5 Solvabilitatea sistemului bancar şi RCN

Sursa: www.bnro.ro/publicatii
Autoritatea Bancară Europeană (EBA) a stabilit o regulă care să
asigure Comparabilit atea între ţările membre ale Uniunii Europene. Astfel,
„dacă un debitor are restanţe mai vechi de 90 de zile a căror valoare reprezintă
peste 20% din valoarea contabilă a tuturor obligaţiilor de plată pe care le are,

182
atunci toate expunerile bilanţiere ale acelui debitor vor fi considerate
neperformante; însă în prezent nu se aplică în mod unitar o astfel de regulă de
neperformanţă a creditelor” (www.hotnews.ro)
Pentru prevenirea riscului de creditare sau pentru minimizarea efectelor
acestuia, atunci când el s-a manifestat, o bancă poate opta pentru una dintre
următoarele soluţii:
1. Adoptarea de măsuri preventive. Pentru acoperirea riscului de creditare
rezultat din insolvabilitatea debitorului, banca poate solicita garanţii în favoarea
sa în cuantum de 130%-150% din valoarea creditului acordat. Garanţiile pot fi
reale, constituite din bunuri materiale sau active financiare şi prezentate sub
forma gajului, ipotecii sau privilegiului sau garanţii personale - sub forma
nagajamentului prezentat de o terţă persoană, fizică sau juridică, prin care
aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului, în situaţia în care acesta se
află în incapacitate de plată.
2. Adoptarea de măsuri operative. Una dintre condiţiile de bază ale creditării
o reprezintă încheierea unui contract de creditare în condiţii avantajoase
pentru bancă, prevăzute sub forma unor clauze referitoare la perceperea de
comisioane pentru orice eveniment apărut în perioada de derulare a creditului
şi care ar afecta rezultatele financiare ale creditorului.
3. Măsuri reparatorii. În situaţiile în care instituţia de credit constată
nerespectarea condiţiilor contractual e de către debitor poate adopta o serie de
măsuri extreme, mergând până la execuţia garanţiilor reale, prin scoaterea lor
la licitaţie şi recuperarea contravalorii creditului. De asemenea, pentru evitarea
riscurilor sau acoperirea acestora, băncile sunt obligate să-şi constituie un fond
de rezervă.
Reglementarea activităţii bancare prin Acordul Basel III
Comisia Europeană a făcut publică în 2011 o propunere de
Regulament şi o Directivă pentru implementarea noului cadru de reglementări
bancare Basel III. Regulamentul propus de Comisia Europeană stabileşte
cerinţele de prudenţialitate pe care trebuie să le respecte instituţiile de credit,
în timp ce Directiva vizează reglementarea accesului la activităţi de depozite
bancare. Astfel, pachetul Basel III, în ansamblul său, reglementează activitatea
bancară din următoarele perspective:
- Ponderile de risc implicate de activitatea bancară;
- Standardele de capital şi de lichiditate impuse instituţiilor de credit;
- Noile cerinţe referitoare la guvernanţa corporativă;
183
- Cadrul de utilizare a ratingurilor de credit;
- Sancţiunile administrative minime;
- Colaborarea şi schimbul de informaţii între autorităţile naţionale de
supraveghere.
Această nouă Directvă – CRD IV (Capital Requirements Directive) a
fost lansată cu un program de aplicare(www.europa.eu) Aplicarea efectivă a
CRD IV, cu amendamentul că unele prevederi se vor aplica progresiv sau
după o perioadă de testare. În Ianuarie 2019 at urma sa se încheie procesul de
implementare a pachetului Basel III.
Normele Basel III vizează mai ales consolidarea fondurilor proprii ale
bănncilor şi a rezervelor lor de lichidităţi pentru evitarea situaţiilor de
criză şi chiar a riscului de faliment. Astfel, băncile vor implementa indicatorul
de lichiditate LCR (Liquidity Coverage Ratio), în mod gradual, din 2015 până în
2019, vor fi obligate să-şi constituie rezerve echivalente cu 7% din valoarea
împrumuturilor pe care le acordă, faţă de 2% - cât prevede Acordul Basel II, iar
rata fondurilor proprii va trebui să atingă nivelul de 8%, până la finalul anului
2018.
Aceste norme, Basel III, au fost elaborate în mod accelerat după
izbucnirea crizei financiare, estimându-se la momentul respectiv că problemele
generate de falimentul Lehman Brothers pe pieţele internaţionale se vor
propaga şi vor afecta şi piaţa bancară europeană, în special băncile mici,
orientate spre activitatea de retail, care se vor confrunta cu lipsa de lichiditate.
Sistemul bancar românesc nu a fost afectat grav de criza financiară
apărută în 2008, şi aceasta datorită faptului că băncile de pe piaţa românească
nu erau şi nu sunt implicate în operaţiuni financiare care să implice un grad
înalt de risc. Cea mai mare parte a operaţiunilor desfăşurate de instituţiile de
credit de pe piaţa autohtonă sunt operaţiuni clasice de atragere şi plasare a
resurselor, prin care cea mai mare parte a riscurilor este transferată asupra
clienţilor, prin solicitarea de garanţii suplimentare şi majorarea ratelor de
dobândă şi a comisioanelor, în funcţie de situaţia pieţei. Astfel, cei mai afectaţi
de criză au fost clienţii băncilor, în condiţiile scumpirii creditelor pe fondul unei
politici
monetare restrictive şi a scăderii puterii de cumpărare a monedei naţionale.
Adoptarea deciziei de contractare a unui credit este din ce în ce mai
dificilă, atât pentru debitorii persoane juridice (clienţii corporate), cât şi pentru
cei persoane fizice (clienţii retail), previzionare a veniturilor ce vor fi obţinute în
184
perioada viitoare fiind afectată de fluctuaţia condiţiilor economice. În
consecinţă, şi nivelul activităţii de creditare va fi direct proporţional cu riscurile
implicate.(Ştefan-Duicu and Ştefan-Duicu, 2011)
În urma analizelor tot mai detaliate, efectuate atât de managerii
băncilor, cât şi de analiştii financiari şi teoreticieni, s-a ajuns la concluzia că
activitatea de creditare rămâne principala sursă de generare a pierderilor la
nivelul unei bănci.
Deşi soluţia pentru evitarea riscului de creditare este în primul rând una
internă băncii, de cele mai multe ori selecţia adversă, determinată de dorinţa
de a obţine un câştig cât mai mare de pe urma asumării riscului de creditare
este cea care domină. Analiza cu o rigoare din ce în ce mai mare a dosarelor
depuse de potenţialii debitori, aprecierea internă a calităţii clienţilor, pe baza
unor criterii unitare, precum şi stabilirea unei marje confortabile a dobânzilor
practicate ar trebui să fie elementele care să ofere soluţia pentru minimizarea
riscului de creditare, chiar dacă este din ce în ce mai evident că eliminarea
acestuia este imposibilă.
Existența unor tehnici de management al riscurilor bancare prezintă
avantaje importante pentru instituția bancară, iar lipsa acestora poate avea
consecințe grave. Tehnicile de evaluare şi de management al riscurilor
bancare sunt în plină dezvoltare, ele sunt utilizate tot mai des în
managementul performant al instituţiilor de credit, pentru a se limita cât mai
mult efectele negative ale asumarii acestor riscuri care sunt generate şi
amplificate de schimbările permanente în plan financiar şi instituţional

185
 Bibliografie
E. Banks, R. Dunn – Practical risk management. An executive risk to avoiding
surprises and losses., John Wiley & Sons, Ltd, Chichester, 2003
C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti,
2002
I.Bătrâncea, L.M. Bătrâncea, Standing financiar- bancar, Ed. Risoprint, Cluj
Napoca, 2006
V.Cocriş, D., Chirleşan, Economie bancară. Repere teoretice şi studiu
monografic, ediţia a II- a, revizuită şi adăugită, Ed. Universităţii „A.I. Cuza”, Iaşi, 2009
E.V. Dragomir-Drăgoi, Managementul performanţelor bancare, Târgovişte, Ed.
Bibliotheca, 2007
A.Ionescu, Gestiunea de portofoliu, Bucureşti, Era, 2004
S. Mutu, Contagiunea pe piața bancară europeană, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă , Cluj-Napoca, 2012
R. Negrea, Diversificarea riscului bancar, Piaţa financiară, nr.9/1998
M. Opriţescu, C. Spulbăr, Consideraţii privind reforma sistemului monetar şi
restructurarea sistemului bancar, Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe
Economice, Editura Universitaria, Craiova, 1996
I. Niţu, Managementul riscului bancar, Editura Expert, B, 2000
Banca Reglementelor Internaţionale, Risk management Guidelines for Derivates,
Basel Committee on Banking Supervision, Basel, 1994
M. Opriţescu, Managementul riscurilor şi performanţelor bancare, Editura
universitaria, Craiova, 2007
L. Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997
M. Sudacevschi, Managementul riscului de creditare in bancile din Romania
Managementul Intercultural Volumul XVI, Nr. 1 (30), 2014
H. van Greuning, S. Brajovic Bratanovic, Analyzing and Managing Banking
Risk, Casa de Editură Irecsson, Bucureşti, 2004
M. Stoica, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 1999
A.Stefan -Duicu,V.M. Stefan-Duicu, The Influence Of Lending Activity Over
Consumer's Behavior, Lex ET Scientia International Journal (LESIJ), (XVIII-1), 261-
268, 2011

Surse on-line
www.bnro.ro/publicatii
www.europa.eu

186
 CAPITOLUL VII
RISCUL ÎN AFACERI

7.1 Managementul riscului la nivelul firmei

7.2 Elaborarea strategiei de risc la nivelul firmei
7.3 Măsuri de gestionare a riscului
7.4 Riscul noilor afaceri
7.5 Tipuri de risc în afaceri
7.6 Strategii de gestionare a riscului
7.7 Evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului
levierului
7.8 10 ameninţări în cazul neevaluării riscului
7.9 Riscul în afacerile internaţionale

Obiective: Masteranzii trebuie să ştie să identifice şi să încerce să minimizeze

riscurile cu care se poate confrunta o firma, să fie conştienţi că riscul în afaceri
este inseparabil legat de noţiunea de rentabilitate şi de cea de flexibilitate,
rezultatul firmei (profit sau pierdere) fiind influenţat de evenimentele
neprevăzute care însoţesc activitatea sa.
Cuvinte cheie: riscuri interne (de aprovizionare, tehnologice, informationale,
generate de factorul uman), riscuri externe (politice, contractuale)

187
 RISCUL ÎN AFACERI
Hazardul guvernează mai mult
de jumătate din acţiunile noastre,
iar noi dirijăm restul.
Nicolo Machiavelli
Riscul este un partener normal şi de nedespărţit al oricărei activităţi
având efecte directe şi puternice asupra rezultatelor activităţii respective. Orice
activitate are un anumit grad de risc. În fiecare zi structura organizatorică din
care facem parte este abordată direct sau indirect de diverse riscuri. Totodată
şi noi ca persoane fizice, sîntem supuşi la diverse riscuri. Realizările de
performanţă au impus asumarea unor riscuri deosebite. Evitarea riscurilor este
o cale sigură către eşec. Un risc mai mare poate aduce un cîştig mai mare.
Afacerile prospere sunt concentrate pe caştiguri de calitate prin evaluarea
corectă a balanţei risc-caştig utilizând tehnologia informaţiei.
În afaceri există întotdeauna riscul de a pierde, risc care este
contrabalansat de oportunitatea de a câştiga. Această şansă de câştig, deşi
presupune asumarea unor riscuri, antrenează afaceristul în acţiuni riscante
care pot aduce beneficii semnificative. Pentru ca aceste acţiuni să fie puse în
aplicare, şansa de câştig şi/sau volumul câştigului
trebuie să depăşească probabilitatea sau volumul pierderii, deoarece
asumarea riscului presupune o motivaţie materială substanţială.
Din acest punct de vedere un mare afacerist este acela care îşi asumă
riscuri. Dacă este foarte precaut sau este împotriva riscului, afacerea nu poate
prospera pentru că nivelul riscului asumat este determinat întotdeauna de
nivelul şansei şi volumului câştigului

7.1 Managementul riscului la nivelul firmei

Analiza riscului la nivelul unei entităţi economice este foarte importantă
pentru managementul firmei, deoarece sprijină managerii în procesul de
adoptare a strategiei de risc, îi avertizează în legătură cu deteriorarea
climatului de afaceri şi reprezintă suportul de bază în adoptarea şi
implementarea unor strategii de intervenţie în situaţii critice.

188
 Managementul riscului la nivelul unui agent economic reprezintă
procesul de gestionare a expunerii la risc a unei întreprinderi sau activităţi,
presupunând adoptarea de măsuri eficiente care să minimizeze consecinţele
materializării riscului. Managementul riscului are drept scop reducerea
vulnerabilităţii firmei la schimbările nefavorabile ale mediului în care activează,
în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.
Procesul de gestionare a riscului presupune:
- cunoaşterea, pe cât posibil, a tuturor factorilor care pot influenţa negativ
desfăşurarea activităţii;
- estimarea gravităţii consecinţelor materializării riscului;
- identificarea şi implementarea unor măsuri de prevenire şi protecţie împotriva
riscului;
- transferul efectelor ce nu pot fi gestionate de firmă la societăţi specializate în
gestiunea riscurilor;
- adoptarea de măsuri eficiente de reducere sau eliminare a pierderilor în cazul
materializării riscului;
- urmărirea măsurii în care firma a reuşit să gestioneze riscurile şi revizuirea
strategiei în acest domeniu dacă acest lucru se impune.
Managementul riscului la nivelul firmei presupune stabilirea de către
manager a limitelor între care este dispus să-şi asume riscul şi impactul
acestuia asupra rentabilităţii întreprinderii (atitudinea firmei faţă de risc), nivelul
concret de risc la care este expusă activitatea firmei şi adoptarea unor măsuri
de eliminare sau de reducere a riscului în vederea optimizării rezultatelor.
Există o strânsă legătură între rezultatele obţinute de către o firmă şi modul în
care sistemul de management este capabil să gestioneze eficient riscul prin
măsurile adoptate. În acest sens, tehnicile şi instrumentele de management al
riscului elaborate trebuie să permită:
- măsurarea riscului, determinarea structurii sale şi a gradului de expunere a
activităţii;
- estimarea probabilităţii de materializare a riscului;
- controlul riscului prin monitorizarea permanentă a evoluţiei înregistrate de
nivelul şi structura riscului şi luarea măsurilor pentru adaptarea firmei la
condiţiile concrete.
Măsurarea riscului presupune, de fapt, măsurarea efectelor sau
pagubelor care se estimează a se produce în cazul materializării acestuia.
Mărimea riscului se poate determina cu ajutorul unor indicatori cantitativi sau

189
calitativi, care trebuie să reflecte influenţa fenomenelor negative asupra
activităţii analizate. Pe aceasta bază, întreprinzătorul trebuie să adopte acele
decizii care să minimizeze efectele riscului asupra activităţii firmei.
Controlul riscului presupune adoptarea unor decizii menite să reducă
efectele riscului asupra activităţii economice. Implementarea politicii de control
al riscului presupune un anumit cost, care cuprinde trei elemente componente:
- cheltuieli pentru prevenirea şi protecţia împotriva riscului;
- cheltuieli de transfer al efectelor riscului asupra terţilor (primele de asigurare
plătite societăţilor specializate de asigurare);
- pierderile pe care le suportă firma, indiferent de mijloacele sau deciziile
adoptate.

7.2 Elaborarea strategiei de risc la nivelul firmei

În construcţia unei strategii de risc, managementul firmei trebuie să
aibă în vedere evaluarea corectă a riscului şi adoptarea unor măsuri adecvate
de diminuare şi prevenire a efectelor negative ale materializării sale.
Identificarea riscurilor presupune stabilirea acelor categorii de riscuri pe
care decidenţii estimează că se pot produce şi a evenimentelor care pot fi
provocate în cazul materializării acestora.
Analiza riscurilor urmăreşte stabilirea cauzelor şi factorilor generatori ai
fiecărui tip de risc identificat şi evaluarea consecinţelor ce se vor produce în
cazul materializării acestuia.
Determinarea probabilităţilor de materializare a factorilor de risc presupune
asocierea fiecărui eveniment identificat a probabilităţii de a se manifesta. În
funcţie de evenimentele care se estimează cu au cele mai mari şanse de a se
materializa, managementul firmei îşi poate concentra atenţia pe acei factori de
risc care pot provoca cele mai mari pierderi financiare.
Alegerea unor măsuri care să asigure o protecţie corespunzătoare cu
un nivel minim al costurilor este o sarcină dificilă, având în vedere numărul
mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziţie şi de gradul ridicat
de subiectivism implicat în procesul decizional. În alegerea unei modalităţi de
protecţie împotriva riscului intervin, de cele mai multe ori, criterii subiective,
care reflectă percepţia şi atitudinea managerilor faţă de risc.
Măsurile de protecţie împotriva riscului ce pot fi adoptate de către firme
sunt diverse şi pot fi clasificate după numeroase criterii. Astfel, după frecvenţa

190
de apariţie a factorilor de risc şi gravitatea lor, măsurile de protecţie se pot
grupa în patru categorii:
- evitarea riscului;
- transferul riscului (asigurarea);
- asumarea riscului;
- prevenirea riscului.

7.3 Măsuri de gestionare a riscului

Măsurile de gestionare a riscului ce pot fi aplicate de un agent
economic cunosc o varietate deosebită, alegerea unei astfel de măsuri
depinzând atât de natura riscului, cât şi de resursele de care dispune firma la
un moment dat şi de scopul urmărit. Pentru managementul riscului, decidenţii
pot adopta următoarele măsuri mai importante:
- evitarea riscului;
- asigurarea împotriva riscului;
- restructurarea activităţii;
- diversificarea activităţii;
- dezinvestirea;
- maximizarea profitului pe termen scurt.
a) Evitarea riscului
Această măsură este adoptată de un număr mare de firme şi
presupune monitorizarea permanentă a condiţiilor economice de pe anumite
pieţe, sectoare, activităţi etc., firma evitând, astfel, să investească în acele
domenii caracterizate printr-un grad ridicat de risc.
Adoptarea unei politici de evitare a activităţilor caracterizate de un grad
ridicat de risc, fără a lua în considerare şi oportunităţile de afaceri, este
nefavorabilă pentru întreprindere, întrucât aceasta pierde oportunitatea de a
investi în domenii cu eficienţă ridicată. O multitudine de manageri este dispusă
sa accepte nivele ridicate ale riscului, dar cu speranţa obţinerii unor profituri
mari pe termene scurte de timp. În fond, firmele rezistă în afaceri atât cât timp
cât îşi asumă riscuri, cu condiţia să le identifice şi să le gestioneze eficient,
pentru a nu pune în pericol supravieţuirea firmei pe piaţă şi pentru a obţine
profituri cât mai ridicate.
b)Asigurarea împotriva riscului
O altă alternativă de protecţie împotriva riscului este asigurarea.
Companiile de asigurare acceptă să asigure numai riscurile cu caracter pur,

191
accidental, întâmplător, a căror materializare nu poate fi prevăzută dinainte,
atât ca intensitate, cât şi ca moment. În schimbul preluării totale sau parţiale a
riscului de la agenţii economici, firmele de asigurare solicită o primă de
asigurare, a cărei valoare este cu cât mai mare cu cât riscul este mai mare.
Agenţii economici apelează la această tehnică atunci când se confruntă cu
riscuri provocate de variabile de mediu pe care nu le pot controla sau pentru
care gradul de control este foarte mic
c)Restructurarea activităţii
Presupune preocuparea permanentă a firmei pentru monitorizarea
constantă a climatului de afaceri, în scopul anticipării evenimentelor care ar
putea deteriora mediul în care evoluează compania. În funcţie de natura
fenomenelor negative estimate a se produce, managerii pot stabili măsuri de
restructurare şi adaptare a activităţii la noile condiţii manifestate pe piaţă.
O formă de punere în aplicare a acestei tehnici este alegerea unei
forme juridice de organizare adecvate şi flexibile, precum asocierea cu o altă
firmă şi crearea unei companii mixte, în scopul împărţirii riscurilor, sau, atunci
când nivelul riscului este foarte ridicat, acordarea de licenţe altor companii,
întrucât nu necesită investiţii foarte mari, dar poate aduce beneficii importante.
De asemenea, reducerea riscului se poate realiza prin patentarea
produselor şi tehnologiilor create de către întreprindere şi prin menţinerea unui
control strict asupra acestora, ceea ce îi asigură firmei în cauză un avans
tehnologic important faţă de concurenţă.
Utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, diversificarea clientelei
şi a nomenclatorului de produse pot reduce substanţial riscul. Diversificarea
nomenclatorului de produse permite, de asemenea, diminuarea riscului
vânzărilor, prin pătrunderea pe noi segmente de piaţă şi prin atragerea, astfel,
a noi categorii de clienţi.
d)Diversificarea activităţii
De multe ori, această tehnică se aplică odată cu restructurarea
activităţii şi are în vedere reducerea riscului prin integrarea pe orizontală sau
pe verticală a întreprinderii sau chiar prin dezvoltarea unor activităţi complet
diferite. În urma unor astfel de măsuri, se pot gestiona mult mai bine riscurile,
prin distribuirea lor pe sectoare de activitate diverse, ţinând seama că acestea
sunt expuse unor grade diferite de risc.

192
 7.4 Riscul noilor afaceri
Decizia de iniţiere a unei afaceri trebuie luată numai după atenta
analiză a riscurilor implicate. În acest scop, cunoaşterea condiţiilor în care au
avut succes sau au eşuat diferite afaceri este un pas foarte important.
Activitatea antreprenorială în ansamblul său este influenţată de numeroşi
factori:
A. La nivel macroeconomic (economia naţională, relaţii economice
internaţionale) se disting o serie de condiţii generale a căror evoluţie
întreprinzătorul trebuie să o urmărească, dar pe care nu le poate influenţa în
mod direct:
- situaţia generală a economiei.
- nivelul şi evoluţia inflaţiei;
- nivelul şi evoluţia ratei dobânzii;
- existenţa unor politici de stimulare a accesului la capital;
- cadrul legislativ privind antreprenoriatul.
B. La nivel microeconomic (întreprinzătorul şi afacerea sa) libertatea de
acţiune a întreprinzătorului este maximă în ceea ce priveşte:
- Nivelul de competenţă şi pregătire. Abilităţile înnăscute şi dezvoltate,
cunoştinţele dobândite în domeniul producţiei, financiar, al vânzărilor, al
managementului resurselor umane, precum şi o atitudine corespunzătoare
reprezintă, împreună, singura bază pe care se poate construi o afacere. Atunci
când implicarea în afaceri nu este rezultatul unei autoevaluări aprofundate a
întreprinzătorului şi a unei concentrări a tuturor resurselor disponibile, rezultatul
este, cel mai adesea, falimentul.
- Planificarea atentă a afacerii, care permite valorificarea oportunităţilor oferite
de piaţă şi evitarea unor probleme frecvente (dificultăţi rezultate din lipsa de
informaţii, probleme cauzate de o creştere prea rapidă).
- Controlul financiar permanent, prin organizarea unui sistem eficient de
evidenţă financiar-contabilă şi controlul permanent a situaţiilor financiare. În
acest fel se evită subcapitalizarea, investirea nejustificată în fonduri fixe şi
problemele legate de politica de credit.
- Salariaţii, una din cele mai importante resurse într-o afacere. Întreprinzătorul
trebuie să aibă grijă ca angajaţii să-i fie loiali şi să lucreze eficient. Pentru
acesta, el trebuie să aibă în vedere permanent nu numai situaţia financiară sau
problemele de producţie şi de vânzare (aşa cum se întâmplă de foarte multe

193
ori), ci trebuie să investească şi în procesul de angajare, instruire şi
coordonare a personalului.
- Activităţile de marketing. Indiferent de calităţile produsului, de regulă este
nevoie de un efort de marketing susţinut pentru a asigura vânzarea, o strategie
de marketing bine realizată şi pusă în aplicare fiind singura soluţie de termen
lung.
- Fraudele: furturi ale salariaţilor (cazurile cele mai frecvente), spargerile,
furturile din partea clienţilor sau a concurenţilor. În acest domeniu, asigurările
pot fi de un real ajutor.

7.5 Tipuri de risc în afaceri

Problematica riscurilor poate fi analizată din mai multe puncte de
vedere.
A1. Evenimentele care au un impact negativ asupra afacerii, dar a cărui
moment al producerii nu poate fi precizat dinainte sunt caracterizate de risc
pur. Exemple tipice sunt incendiul, inundaţiile sau alte tipuri de evenimente
catastrofice naturale, furtul, decesul unor membri foarte importanţi din cadrul
personalului, falimentul unor clienţi etc. În măsura în care aceste riscuri pot fi
analizate statistic, el pot fi asigurate.
A2. Atunci când apariţia riscului a fost influenţată direct de întreprinzător, este
vorba despre riscuri speculative. Exemple tipice sunt situaţiile în care se
întreprinzătorul mizează pe evoluţia favorabilă a pieţei (valutare, imobiliare
etc.). Astfel de riscuri nu sunt asigurate.
B1. Modificările permanente ale pieţei creează premisele pentru apariţia unor
riscuri privind piaţa. Exemple tipice sunt întreruperea fluxului de aprovizionare
(ceea ce afectează direct capacitatea de producţie şi duce, în timp, la
înrăutăţirea poziţionării pe piaţă a afacerii), reducerea cererii (ca rezultat al
modificării aşteptărilor clienţilor, al poziţionării faţă de concurenţi etc.) precum
şi deteriorarea mediului economic (evoluţia inflaţiei, modificarea nivelului
general al ratei dobânzii etc.). Astfel de riscuri se manifestă şi se dezvoltă lent,
ducând frecvent la falimentul afacerilor insuficient de bine planificate şi
controlate. În plus, astfel de riscuri se pot asigura cu greutate şi în condiţii mai
speciale.
B2. Riscurile privind proprietatea:
- Dezastrele naturale (cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, furtunile
puternice etc.) afectează, de regulă, mai mulţi întreprinzători şi au efecte

194
negative majore. Soluţia cea mai eficientă de protecţie împotriva acestor riscuri
este asigurarea.
- Incendiile reprezintă situaţii de risc care se produc frecvent. Protecţia
presupune atât măsuri complexe de prevenire cât şi asigurarea.
- Furturile, spargerile şi tâlhăriile, pentru prevenirea şi limitarea cărora se pot
folosi sisteme de alarmă, agenţi de pază, sisteme de supraveghere şi,
bineînţeles, asigurarea.
B3. Riscurile privind clienţii se referă la vânzarea pe credit, când clientul rău-
platnic refuză să plătească produsul achiziţionat, şi la posibilitatea apariţiei
unor nemulţumiri privind produsul oferit sau serviciile conexe prestate.
B4. Riscurile privind personalul se referă la furturi sau la falsuri realizate de
către propriii angajaţi ai întreprinzătorului. Cauzele ţin atât de neselectarea
corespunzătoare a persoanelor angajate, cât şi de mediul intern al organizaţiei
(relaţiile dintre angajaţi şi angajator, politica salarială şi aşteptările angajaţilor,
sistemul de control intern al afacerii şi procedurile în cazul unor situaţii
negative). De cele mai multe ori, aceste riscuri pot fi asigurate.

7.6 Strategii de gestionare a riscului

În ceea ce priveşte gestionarea riscului, există 4 posibilităţi de acţiune:
A. Evitarea situaţiilor de risc (de exemplu, depunerea zilnică a banilor în cont
pentru a evita riscurile legate de utilizarea numerarului).
B. Prevenirea riscurilor. Atunci când riscurile nu pot fi eliminate, întreprinzătorul
trebuie să încerce să reducă probabilitatea de apariţie a unor astfel de situaţii.
C. Transferul riscurilor asupra altei organizaţii – asigurarea.
D. Asumarea riscurilor, atunci când celelalte metode nu pot fi aplicate.
Întreprinzătorul îşi constituie un fond de risc pentru acoperirea pierderilor
potenţiale, bineînţeles, pentru cazul unor pierderi de dimensiuni destul de
reduse.
Aceste metode sunt aplicate, de regulă, împreună.
Evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului
levierului
Există o convergenţă a părerilor celor care studiază economia şi, mai
ales, a celor care activează în acest domeniu, potrivit căreia riscul în afaceri
este ceva normal. Este o componentă firească şi de neînlăturat din lumea
afacerilor. Dispariţia lui creează derută, ineficienţă şi generează
comportamente nefireşti ale întreprinderilor, cum s-a constat în sistemele

195
totalitare. Atunci, riscul s-a diminuat, adesea chiar a dispărut, fiindcă economia
a fost condusă prin pârghii de comandă de sorginte administrativă.
Multitudinea factorilor, care generează riscul afacerilor, determină
manifestarea acestuia în diferite ipostaze:
1.Riscul de piaţă. Orice studiu al pieţei ar efectua o firmă, nu poate afla cu
precizie dacă tot ce va produce se va şi vinde. Cererea faţă de produsele unei
firme este, de regulă, mai mult elastică decât stabilă, deoarece preferinţele şi
orientările consumatorilor, nivelul preţului şi mărimea ofertei competitorilor sunt
imprevizibile. Aşa că, instabilitatea cererii, a vânzărilor, a preţului, determină
apariţia riscului în viaţa întreprinderilor.
2. Riscul economic (de exploatare) Activitatea întreprinderilor diferă de la o
ramură la alta, firmele confruntându-se cu situaţii diferite datorită interacţiunii
unor factori, cum ar fi:
- variabilitatea cererii, care face încasările nesigure, ca de altfel şi posibilităţile
de plată a furnizorilor şi de extindere a afacerii;
- fluctuaţia preţurilor de achiziţie a factorilor de producţie utilizaţi influenţează
nivelul costurilor şi mărimea profitului firmei;
- calitatea activităţii de marketing, care poate influenţa sau nu firma să adopte
modificările impuse de conjunctura pieţei;
- competenţa managerilor, reflectată în oportunitatea deciziilor luate, de care
depinde ulterior succesul sau eşecul afacerii.(Prunea, 2003)
Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe
şi variabile) şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a
cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.
Pentru estimarea riscului de exploatare şi a riscului financiar, practica
afacerilor utilizează un instrument de analiză cunoscut sub denumirea de
pragul de rentabilitate, care permite stabilirea condiţiilor necesare realizării
echilibrului microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort).
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al
vânzărilor) numit volum critic, la care veniturile (cifra de afaceri critică)
echilibrează cheltuielile, la punctul mort rezultatul fiind egal cu zero.
Riscul de exploatare decurge din fluctuaţiile rezultatului exploatării în
funcţie de poziţia faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de structura
costurilor de exploatare în fixe şi variabile.
O primă modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja de
securitate (qv– qcritic sau Ca – Cacritică ) şi intervalul de siguranţă (
196
qv  qcritic Ca  Cacritica
x100 sau x100 ), care reflectă poziţia cifrei de afaceri
qcritic Cacritica
faţă de pragul de rentabilitate. Studii statistice arată că un interval de siguranţă
de până la 10 % arată o situaţie instabilă, unul de 20 % caracterizează situaţia
relativ stabilă, iar peste 20 % arată o situaţie confortabilă în raport cu pragulde
rentabilitate.
Intervalul de siguranţă exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica
producţia şi de a se adapta la cerinţele pieţei.Cu cât valoarea lui este mai
mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată şi, riscul economic
este mai redus.
Aprecierea şi evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza
coeficientului levierului de exploatare (CLE) numit şi grad de echilibrare a
funcţionării întreprinderii.
Acest coeficient exprimă sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile
vânzărilor, fiind elasticitatea care măsoară creşterea procentuală a acestui
rezultat, ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor:
 Re xp
Re xp
CLE 
q (Ca )
q (Ca )
Având în vedere că rezultatul din exploatare provine în cea mai mare parte din
vânzarea producţiei (mărfurilor), factorial CLE poate fi determinat în funcţie de
volumul fizic al vânzărilor (q) sau în funcţie de cifra de afaceri (Ca):
- în funcţie de volumul fizic, CLE este egal cu raportul:
q( p  v) MCV
CLE  
q ( p  v )  Chf Re xp
unde: MCV  Ca – Chv  Rexp  Chf - marja costurilor variabile
Relaţia arată că, pentru un nivel dat al producţiei, CLE şi implicit riscul de
exploatare, este cu atât mai mare, cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:
Re xp  Chf
CLE 
Re xp
Pe plan financiar, rezultă că dacă o întreprindere are un coeficient al levierului
de exploatare ridicat, schimbări mici ale vânzărilor vor avea consecinţe majore
asupra rezultatului exploatării: acesta creşte mult la creşterea vânzărilor, dar

197
scade la fel de mult la reducerea acestora; acesta este riscul de exploatare
asumat de întreprindere, risc ce depinde de cuantumul cheltuielilor fixe.
- în funcţie de cifra de afaceri, CLE este egal cu raportul:
qxp
CLE 
q ( p  v )  Chf
În concluzie, fluctuaţiile rezultatului exploatării care traduc riscul
economic depind de: cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe şi proximitatea
de punctul mort a producţiei vândute. (Petrescu, 2004)
3. Riscul financiar Întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc
economic deoarece nu au un control mulţumitor asupra veniturilor viitoare. Dar,
alături de acest risc, intervine încă unul suplimentar, ori de câte ori apelează la
împrumuturi (Prunea, 2003), care implică cheltuieli financiare pentru
remunerarea datoriilor (dobânzi) şi influenţează rentabilitatea întreprinderii –
riscul financiar. Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la
variaţiile rezultatului exploatării şi se apreciază cu ajutorul coeficientului
levierului financiar
Rnet
CLE  Rnet
 Re xp
Re xp
CLF exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la
modificarea cu un procent a rezultatului exploatării şi mărimea lui este direct
proporţională cu gradul de risc financiar. Coeficientul levierului financiar şi
riscul aferent se determină pe baza contului de profit şi pierdere, în care
rezultatul net presupune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:
Rnet  Rbrut  1  i   Rexp – Chfin  Vfin  Rextr   1  i 
Cum veniturile financiare şi rezultatul extraordinar nu sunt legate de activitatea
curentă, CLF devine egal cu expresia:
Re xp
CLF 
Re xp  Chfin
Importanţa acestui coeficient decurge din faptul că rezultatul net
condiţionează atât
beneficiul şi dividendele pe acţiune, cât şi autofinanţarea întreprinderii, care
cointeresează personalul, acţionarii şi proprietarii întreprinderii.(Petrescu,
2004)
198
Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-şi calculeze şi să-şi
asigure un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere şi nu ca
un reper valoric predeterminat.
Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în
care evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranţă
va fi vorba de o rentabilitate punctuală şi nu un intervalîn care profitabilitatea
se realizează cu probabilitate mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este
ridicată, intervalul de încredere are o dimensiune atât de mare, încât devine
neutilizabil în procesul decizional. (Prunea, 2003)
4. Riscul datorat schimbărilor în tehnologie
Deoarece evoluţia tehnologiei are un rol atât de important în activitatea
concurenţială, anticiparea schimbărilor în acest domeniu poate îmbunătăţi
poziţia unei firme pe piaţă. Dupăcum orice ezitare, întârziere sau eoare în
previzionarea evoluţiei tehnologiei sau în achiziţionarea celor mai adecvate
realizări în domeniu, poate aduce prejudicii nebănuite întreprinderilor. Cine nu
descoperă şi nici nu ajunge să cunoască caracteristicile ramurii, care
determină particularităţile evoluţiei tehnologiei, va pierde. Explicaţia se află în
faptul că factorii, sursele şi efectele schimbărilor progresive ale tehnologiei nu
vor fi acelea şi ca în situaţia discontinuităţii din acest plan. (Prunea, 2003)
5. Riscul valutar
Întreprinderile, care folosesc devize pentru desfăşurarea activităţii lor,
se expun riscului valutar. Acesta se manifestă sub forma posibilităţii
înregistrării unor pierderi, fie ca urmare a păstrării sau încasării unei valute, fie
datorită efectuării, sau numai a proiectării realizării de operaţiuni de schimb
valutar, la o dată ulterioară predeterminată.
Modificarea cursului de schimb la valuta de ţinută sau la cea folosită
într-un contract de credit în devize sau de import-export produc efecte diferite
la părţile implicate, în funcţie de noul raport dintre valutele tranzacţionate.
Astfel, dacă valuta respectivă se depreciază, proprietarul ei şi creditorul
înregistrează o pierdere, în timp ce debitorul obţine un câştig. Acesta se
expune la un risc de schimbşi pierde, dacă până la scadenţa datoriei lui,
moneda în care se exprimă obligaţia de plată se apreciază.
Într-o situaţie identică ajunge şi cel care investeşte în altă ţară, în care
rata dobânzii şi perspectivele de câştig sub forma profitului sunt mai înalte,
dacă scade cursul de schimb al valutei în care şi-a plasat capitalul în
străinătate. Riscul de schimb valutar afectează într-un mod asemănător şi
199
rezultatele financiare ale întreprinderilor dintr-o ţară, când ele îşi convertesc, în
momentul decontării, preţul din contract, exprimat în moneda naţională, într-o
valută străină.
Se expun la un astfel de risc de translaţie şi firmele care lucrează pe
diferite pieţe, când transferă, în vederea încheierii bilanţului şi a întocmirii
declaraţiei de venituri ale acţionarilor, rezultatele financiare ale filialelor,
exprimate în diferite monede, în contul societăţii mamă. Dacă în timp au loc
modificări ale raportului de schimb dintre monedele folosite de filiale şi valuta
ţării de origine a societăţii mamă, pot să apară pierderi în urma acestor
convertiri.
Mărimea riscului valutar, generat de operaţiunile de translaţie a valorii
activelor şi pasivelor, a veniturilor şi cheltuielilor înregistrate de subunităţile
firmelor cu activitate transnaţională, este influenţată de rata de schimb folosită
în conversie. Dacă se utilizează rata de schimb curentă, elementele valorice
supuse conversiei ajung să fie expuse la risc, iar, dacă se recurge la rata
iniţială, numită istorică, valoarea activelor şi pasivelor nu va fi periclitată de
acest risc. Astfel, dacă activele unei filiale, măsurate în monedă străină,
depăşesc valoarea pasivelor, exprimate în aceea şi valută, atunci deprecierea
acesteia va avea ca rezultat o pierdere, iar deprecierea ei va conduce la un
câştig pentru societatea mamă.
Din analiza acestor operaţiuni comerciale şi financiare rezultă că
activitatea economică se desfăşoară adesea în etape, din care motiv apar
numeroase situaţii în care, între momentul efectuării unui act sau a unei
prestaţii şi cel în care se stinge obligaţia generată, ce se naşte în acest mod,
se scurge un interval de timp. Acceptarea încasării drepturilor băneşti la o dată
ulterioară momentului naşterii datoriei din partea
partenerului de afaceri, respectiv legerea variantei de a achita un supliment la
preţ, dacă vânzătorul este de acord că această operaţiune să se efectueze mai
târziu, sunt atitudini normale într-o tranzacţie de anvergură. Doar că ele atrag
după sine o numită expunere la risc, datorită fluctuaţiei cursului de schimb.
(Prunea, 2003)

6. Riscul de faliment (insolvabilitate)

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de
sănătate financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi

200
însoţesc activitatea, din care unele semnalează vulnerabilitatea, iar altele
prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce ameninţă supravieţuirea.
Cumularea riscului economic cu cel financiar prin intermediul
coeficientului levierului total (CLT) permite evaluarea riscului global – economic
şi financiar – cu atât mai ridicat, cu cât cheltuielile legate de amortizare şi
dobânzi deţin o pondere mai mare în totalul cheltuielilor.
Mărimea riscului activiăţii economico-financiare interesează nu numai
întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care
consideră că pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte
o bonitate financiară, care să exprime o garanţie a gestionării sănătoase a
activităţii la toate nivelurile, de la cel opera ţional la cel strategic.
În acest sens, evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a
posibilităţii de a înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situaţiei
financiare, până la riscul de faliment, se poate realiza prin intermediul
indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii economico-financiare:
- solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalurile proprii asigură
acoperirea obligaţiilor pe termen lung şi a creditelor prin elemente patrimoniale.
Aceasta trebuie să aibă valori peste 0,3 şi o evoluţie ascendentă. O valoare
sub 0,3 este un semnal de prudenţă deosebită ce impune o alertă crescută din
partea băncii finanţatoare, întreprinderea fiind falimentară.
-lichiditatea exprimă capacitatea de achitare la termen a obligaţiilor pe termen
scurt din resursele băneşti disponibile.
Lichiditatea trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existenţa
unui supliment de resurse care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în
mişcarea capitalului circulant.
- trezoreria constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost
finanţate
imobilizările şi necesarul de fond de rulment şi exprimă aptitudinea
întreprinderii de a se finanţa din resursele stabile.
O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de
trezorerie pentru plăţile curente, ceea ce arată dificultăţi financiare pe termen
scurt.
- rata rentabilităţii financiare reflectă capacitatea întreprinderii de a obţine profit
net prin utilizarea capitalurilor proprii şi este favorizată de recurgerea la
împrumuturi în cazul unui efect de levier financiar pozitiv.

201
 Prin sistemul de rate şi de echilibru financiar, diagnosticul financiar
permite evidenţierea punctelor tari şi a punctelor slabe ale gestiunii financiare,
respectiv a performanţelor şi a riscului economic şi financiar, dar nu oferă
posibilitatea evaluării evaluării riscului de faliment care ameninţă continuitatea
întreprinderii aflate în dificultate.
Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează:
- reducerea activităţii;
- reducerea marjelor şi ratelor de rentabilitate;
- apariţia şi amplificarea problemelor de trezorerie, de management,
- falimentul unor clienţi, reducerea pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ, etc
Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este
un fenomen brutal, ci un rezultat al unei degradări progresive a situaţiei
financiare a întreprinderii, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câţiva ani
înaintea încetării plăţilor (Petrescu, 2004).
În loc de concluzii, merită a fi reţinute „ameninţările” şi „factorii de
succes” ai riscului:

7.7 10 ameninţări în cazul neevaluării riscului

Iată “10 ameninţări” care stau la baza unui eşec îb afaceri, în cazul
neevaluării riscului:
1. Amplasarea greşită a afacerii. Aceasta ţine de politica de marketing:
presupune nepromovarea unor reclame corecte şi nealegerea unei pieţe
favorabile desfacerii produsului.
2. Prea mult capital în active fixe. Eficienţa utilizării activelor fixe este
scăzută.
3. Lipsa de capital. S-au făcut investiţii prea mari în active fixe şi nu mai
există suficient capital circulant pentru continuarea procesului de producţie.
4. Probleme cu creditele . Nu există resurse pentru rambursarea datoriilor.
5. Proasta gestionare a stocurilor. Dublarea vânzărilor nu implică dublarea
stocurilor. Stocurile vor creşte numai de 1/4 ori.
6. Expansiune necontrolată .Se lansează produse pe o piaţă care nu a fost
cercetată în prealabil.
7. Capitalizare neadecvată. Ea este determinată de riscul activităţii. Dacă
riscul este mare, dividendele cerute de investitori vor fi mari. Din profitul obţinut
se plătesc dividendele şi partea investităva fi mică.

202
8. Lipsa de experienţă şi de calificare. Nu există interes pentru ridicarea
gradului de pregătire profesională a celor angajaţi.
9. Probleme cu personalul. Dacă activitatea merge prost personalul va fi
tentat să îşi găsească alt loc de muncă.
10. Birocraţia. Aceasta se găseşte în activităţile ale căror rezultate nu mai
sunt satisfăcătoare. Daca se analizează aceste ameninţări se constată ca una
derivă din cealaltă ca un efect cu propagare în lanţ.
Cei “7 factori de succes” în cazul evaluării riscurilor:
Specialiştii au analizat factorii care determină succesul activităţii unei
întreprinderi. Ei consideră că, dacă se urmăreşte realizarea anumitor condiţii,
performanţa este asigurată. Condiţiile stabilite sunt:
1. Tendinţa spre acţiune. Fiecare angajat este capabil să acţioneze zi de zi,
fără a aştepta ordine de la cineva.
2. Apropierea de client pentru înţelegerea nevoilor acestuia. Activitatea de
producţie trebuie să aibă un dublu scop: realizarea unui produs calitativ
superior şi satisfacerea necesităţilor unui anumit segment de consumatori.
3. Autonomie în luarea deciziilor. Toată activitatea trebuie împărţităîn
compartimente care ştiu exact ce au de făcut şi unde de fapt se iau deciziile.
4. Conducerea simplă şi bazată pe valori. Americanii denumesc aceasta
KISS, adică “a păstra lucrurile simple” (de la keep it short and simple).
5. Realizarea scopului propus sau denumit plastic ”croşetarea modelului
potrivit”. Ideea constă în aceea că un produs nou se lansează numai pe o piaţă
cunoscută, iar pe o piaţă nouă se vinde numai un produs deja cunoscut.
Niciodată un produs nou nu se lansează pe o piaţă nouă, pentru că riscul este
foarte mare.
6. Un personal bine pregătit şi dedicat. Activitatea presupune un lanţde
oameni implicaţi în procesul de producţie de la furnizorul iniţial la clientul final.
Dacă fiecare este interesat în activitatea pe care o desfăşoară şi depune o
muncă de calitate, riscul ca în procesul de producţie să apară întreruperi este
foarte mic.
7. Un control cât mai scurt al activităţii. Nici un aspect al controlului nu
trebuie neglijat în nici o fază a activităţii.
Orice conducător analizând continuu activitatea de care răspunde şi
ţinând cont de factorii menţionaţi mai sus, poate asigura succesul afacerii.
(http://www.softagency.ro)
......................,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,---
203
 7.8 Riscul în afacerile internaţionale
Riscurile in afacerile internationale pot fi clasificate din mai multe
puncte de vedere.
1. Din punct de vedere al caracterului lor, riscurile pot fi:
a. Riscuri cu caracter economic, cum sunt riscurile financiar-monetare,
datorate fluctuatiilor valutare; riscuri de pret, datorate inflatiei si instabilitatii
preturilor; riscuri contractuale determinate de neplata marfurilor livrate,
nerespectarea obligatiilor contractuale etc.
b. Riscuri cu caracter politic cum ar fi exproprierea, confiscarea,
nationalizarea, determinate de schimbarea regimului politic, starea de razboi
etc.
c. Riscuri cu caracter natural, cum sunt inundatiile, cutremurele,
uraganele, eruptiile vulcanice etc.
Categorii de riscuri economice
Riscurile economice in afacerile internationale pot fi:
a. Riscuri de productie, determinate de nerealizarea prevederilor
contractuale privind calitatea, cantitatea, termenele de livrare a marfurilor etc.
b. Riscuri tehnologic, generate de importul unei tehnologii care nu
corespund cerintelor de productie, infrastructurii din tara importatorului sau
nivelului tehnic actual. Desi aceste riscuri apar in primul rand la importator, ele
apar si la exportator, atunci cand plata importurilor de tehnologii se face prin
cote procentuale din comercializarea produselor realizate cu tehnologii
importate.
c. Riscuri de natura umana, care sunt cauzate de insuficiente
cunostinte manageriale sau ale personalului de executie.
d. Riscuri de neexecutare (inadempienta), care decurg din situatiile
cand cumparatorul nu mai vrea sau nu mai poate ridica marfa contractata sau
vanzatorul nu expediaza marfa sau o expediaza cu intarziere.
e. Riscuri de insolvabilitate, care apar atunci cand cumparatorul nu
plateste marfa primita.
f. Riscuri de pret, care se datoreaza neconcordantei de timp dintre
momentul incheierii contractului si momentul incasarii sau platii, pentru
exportator pretul putand fi sub nivelul celui mondial, iar pentru importator peste
nivelul mondial din momentul platii.

204
 g. Riscuri valutare, care sunt cauzate de modificarea cursului valutar a
valutei din contract in intervalul dintre momentul incheierii contractului si data
efectuarii platii in valuta.
h. Riscuri ale ratei dobanzii, care apare datorita acordarii unor credite
cu dobanda fixa din fondurile colectate in depozite cu dobanda variabila.
Clauze contractuale de acoperire a riscurilor economice
In contractele internationale trebuie introduse o serie de clauze menite
sa mentina echilibrul contractual dintre parteneri si sa elimine pierderile
datorate riscurilor. Clauzele cele mai importante sunt clauzele referitoare la
pret, clauzele valutare si clauzele de impreviziune.
1. Clauzele de pret sunt mai numeroase. Ele sunt urmatoarele:
a. Clauza pretului escaladat. Clauza se introduce atunci cand se
doreste mentinerea echilibrului intre pretul produsului finit si cel al factorilor de
productie utilizati pentru fabricarea lui. Ea are un rol deosebit de important in
contractele pe termen lung si la cele cu livrari succesive.
b. Clauza de indexare. Pentru contracararea efectului variatiei pretului
preturile din contract sunt stabilite in functie de un produs de referinta sau de
un anumit indicator. Daca valoarea produsului de referinta se modifica, atunci
se modifica si pretul din contract cu un procent convenit de parti. Clauza poate
fi introdusa atunci cand pretul marfurilor depinde de variatia preturilor unor
produse etalon. Daca intre parteneri exista un flux reciproc de marfuri se
poate stabili un raport de schimb intre pretul produselor importate si cele
exportate care sa fie mentinut indiferent de variatia pretului.
c. Clauza marfa. Prin aceasta clauza se precizeaza in mod expres
pretul pe baza caruia se vor efectua schimburile reciproce, pentru a determina
cantitatea exacta ce se va livra de parteneri pe intreaga durata a contractului.
d. Clauza de rectificare a preturilor. Alinierea automata la schimbarile
de conjunctura pe piata reprezentativa a masinilor si utilajelor se face prin
clauza de rectificare, care prevede posibilitatea actualizarii preturilor
e. Clauza de revizuire a pretului presupune adaptarea contractului la
noile conditii prin renegocierea pretului, daca se inregistreaza cresteri
semnificative ale costurilor materiilor prime, materialelor etc.
2. Clauze valutare. Aceste clauze pot fi:
a. Clauza de acoperire a riscului valutar presupune masuri de
prevedere privind acoperirea riscului in conditiile cursurilor monetare flotante.

205
 b. Clauza valutara presupune alegerea unei valute etalon si efectuarea
platii in functie de aceasta. Daca cursul de schimb se modifica in raport cu
etalonul se va modifica si pretul contractului in sus (la depreciere) sau in jos (la
apreciere).
c. Clauza monedei multiple stabileste exprimarea creantei in mai multe
monede, pe baza cursului din momentul incheierii contractului, iar la scadenta
partenerul are dreptul sa aleaga moneda de plata.
3. Clauza de impreviziune are ca scop asigurarea riscurilor
conjunctural, precum si a altor categorii de riscuri si presupune renegocierea
partiala sau totala a contractului in cazul cand a intervenit un eveniment
exterior imprevizibil care a dus la un dezechilibru major intre raporturile dintre
parti fata de momentul incheierii contractului.
Planificarea afacerii în mod inteligent va include mereu prevenirea
problemelor care pot apărea, asigurându-se astfel că afacerea este protejata.
Managerii văd riscul în mod diferit și îl vor trata întotdeauna în mod diferit. Un
om de afaceri activ este zilnic nevoit să îşi asume riscuri. Aşa cum am văzut,
aceste riscuri pot fi însă calculate şi evitate sau măcar reduse.

Bibliografie:
1. S.Petrescu, Diagnostic economic-financiar. Metodologie. Studii de
caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
2. P.Prunea, Riscul în activitatea economică . Ipostaze. Factori.
Modalităţi de reducere, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3. I.A.Popescu, L. Ungureanu, E. Muscalu, M. Cocoşilă, Ştiinţa
conducerii : Valori, tendinţe, perspective.Vol.II : Aplicaţii-studii de caz, exemple
numerice, teste de autoevaluare, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,
2004;
4. M.Ţole, Analiza economico–financiară a firmelor, Editura Fundaţiei
România de mâine, Bucuresti, 2000

Surse on-line
http://www.softagency.ro
http://intreprinzatori.ro/idei-de-afaceri/riscul-noilor-afaceri/
http://www.stiucum.com/economie/economie-comerciala/Riscurile-in-
afacerile-economi11582.php
http://themoneychannel.realitatea.net/riscul-afacerii-editia-a-ii-a-afaceri-
in-expansiune-provocari-si-experiente-de-succes/

206
 CAPITOLUL VIII
RISCURI ÎN AUDITUL FINANCIAR
8.1. Activitatea de audit. Tipuri de audit
8. 2. Riscurile în audit
8.3. Riscul de audit
8.4 Modelul bayesian de evaluare a riscului în audit
8.5 Modelul funcţiilor încrederii pentru evaluarea riscului în audit
8.6. Evaluarea globala a pragului de semnificatie

Obiective: dupa studiul acestei unităţi de învaţare masteranzii vor avea

cunoştinţe despre delimitarea informaţiilor cu caracter semnificativ de cele cu
caracter nesemnificativ, importanţa separării lor pentru misiunea de audit şi
influenţa acestora asupra modului de lucru al auditorului, pragul de
semnificaţie global, impactul evaluării acestuia şi modul său de calcul,
noţiunea de risc de audit, elementele sale componente, utilizarea
raţionamentului profesional în procesul de determinare al lui precum şi
influenţa pe care o suportă misiunea de audit în urma evaluării acestuia,
corelaţia dintre prag de semnificaţie şi riscurile de audit din prisma planificării
misiunii de audit, factorii care influenţează elementele componente ale riscului
de audit.
Cuvinte cheie: audit, risc de audit, risc intern, risc de control, risc de
nedetectare, prag de semnificaţie

207
 RISCURI ÎN AUDITUL FINANCIAR
Regula numarul 1: niciodata sa nu pierzi bani.
Regula numarul 2: Nu uita regula numarul 1.
Waren Buffet

8.1 Activitatea de audit. Tipuri de audit

Activitatea de audit este o activitate complexă şi dinamică ce vizează
adaptarea permanentă a instituţiilor şi entităţilor economice la schimbările
apărute în mediul în care funcţionează, precum şi efectuarea unor studii
tematice în vederea perfecţionării activităţii şi creşterii gradului de
profesionalism.
Auditul reprezinta o activitate functional independenta si obiectiva, care
da asigurari si consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor si
cheltuielilor, perfectionand activitatile entitatii. Prin audit firma este ajutata sa-si
îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematica si metodica, care
evalueaza si imbunatateste eficienta si eficacitatea sistemului de conducere
bazat pe gestiunea riscului, a controlului si a proceselor de administrare.
Obiectivul auditului a evoluat de la detectarea fraudelor şi erorilor,
proces care presupunea o verificare detaliată a tuturor operaţiunilor
patrimoniale şi a înregistrării lor contabile, la exprimarea unei opinii asupra
imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de
către societate. Se urmăreşte, în acest sens, măsura în care informaţiile
înregistrate în contabilitate reflectă evenimentele economice care au avut loc
într-o anumită perioadă, iar eforturile auditorului sunt intensificate pentru
identificarea eventualelor manipulări ale informaţiilor furnizate de sistemul
financiar, pentru prevenirea cazurilor de contabilitate creativă sau fraudă.
Informaţiile furnizate de specialiştii în acest domeniu sunt necesare
tuturor categoriilor de utilizatori: manageri, acţionari şi asociaţi, organe fiscale,
bancheri, organizaţii sindicale care au uneori interese contradictorii. Din acest
motiv rezultatele lucrărilor de audit trebuie să fie corecte şi întocmite pe baza
documentelor legale în vigoare. Ele trebuie să asigure calitatea şi coerenţa
sistemului contabil şi sunt menite să asigure reflectarea corectă, sinceră şi

208
completă în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere a patrimoniului, situaţiei
financiare şi rezultatelor exerciţiului.
Orice misiune de audit implică riscuri, iar identificarea lor, încă din
etapa de planificare a lucrărilor, este unul din obiectivele principale ale
auditorului. Trebuie precizat că este o activitate dificilă şi nu oferă siguranţă
deplină.
Legea privind auditul public intern defineşte urmatoarele tipuri de audit:
a) Auditul de sistem - reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de
conducere şi control intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează
economic, eficace şi eficient, pentru identificarea deficientelor şi formularea de
recomandări pentru corectarea acestora;
b) Auditul performanţei - examinează dacă criteriile stabilite pentru
implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt corecte pentru
evaluarea rezultatelor şi apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu
obiectivele;
c) Auditul de regularitate - reprezintă examinarea acţiunilor asupra efectelor
financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul
respectarii ansamblului principiilor, regulilor procedurale si metodologice, care
le sunt aplicabile.
Scopul auditului intern este de a acorda asistenţă structurilor auditate
pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce le revin, prin intermediul politicilor şi
procedurilor menite să sporească eficienţa activităţii.
Scopul auditului financiar este de a aduna suficiente probe care să
ateste fidelitatea situaţiilor financiare ale unei întreprinderi, în conformitate cu
principiile general acceptate ale contabilităţii. Pentru acest lucru, o misiune de
audit solicita efort şi trebuie să respecte urmatoarele condiţii:
1. Auditul trebuie planificat;
2. Auditul trebuie condus; probele trebuie adunate şi evaluate;
3. Un raport al rezultatului auditului trebuie întocmit si prezentat persoanelor
sau grupului responsabil.
Auditorii nu pot garanta clienţilor lor sau altor utilizatori ai situaţiilor
financiare că acestea sunt corecte, exacte, precise, fără o examinare în
prealabil a acestora. Garantarea ar însemna că auditorii au examinat fiecare
tranzacţie din perioada în care contabilitatea a fost întocmită şi au concluzionat
că toate înregistrările contabile au fost corect efectuate, reflectate, clasificate şi
cuprinse în situaţiile financiare. O asemenea acţiune ar fi imposibil de
209
îndeplinit. Datorita costurilor ridicate auditorii folosesc adesea procedeul
sondajului1 în examinarea dovezilor necesare care să ateste fidelitatea
imaginilor financiare. Termenul de sondaj este în strânsă legătură cu cel de
corectitudine, exactitate şi precizie a situaţiilor financiare şi se referă la faptul
că acestea nu cuprind nici măcar o eroare, idee pe care o considerăm a fi
neadevarată.
Dat fiind cele de mai sus, ce asigurări pot oferi auditorii utilizatorilor
situaţiilor financiare în susţinerea deciziilor de a investi sau credita
întreprinderea ?
1. Auditorii pot asigura că înţeleg declaraţiile şi sumele, din situaţiile financiare,
care au fost înregistrate, clasificate, rezumate şi supuse regulilor;
2. Auditorii pot asigura că au adunat suficiente dovezi pentru a formula o opinie
rezonabilă;
3. Auditorii pot asigura (datorită pregătirii lor) că situaţiile financiare sunt
întocmite şi prezentate în mod corect şi nu sunt denaturate datorită erorilor şi
iregularitaţilor.
Asemenea asigurări sunt deseori importante pentru clienţii auditorului
sau pentru alţi utilizatori ai informaţiilor din situaţiile financiare. Două concepte,
de o importanţă deosebită, fundamentează asemenea asigurări, concepte
utilizate pentru a stabili:
1. Cît de multe dovezi vor obţine auditorii;
2. Cum şi cînd vor obţine aceste dovezi;
3. Ce criterii vor fi utilizate pentru a evalua dovezile.
Aceste două concepte sunt pragul de semnificaţie şi riscul
auditului, ambele fiind detaliate în acest capitol. Este cunoscut faptul că
auditorii nu pot examina fiecare tranzacţie reflectată în situaţiile financiare,
aceştia fiind dispuşi să accepte o valoare redusă de erori.
În prezent există mai multe tipuri de audit financiar (Arens, A., 2003):
- auditul situaţiilor financiare este efectuat pentru a se determina dacă
situaţiile financiare în ansamblu (informaţiile verificate) sunt prezentate în
acord cu anumite criterii care se referă în special la principiile contabile general
acceptate;
- auditul operaţional reprezintă analiza oricărei porţiuni a procedurilor şi
metodelor operaţionale ale unei organizaţii, în scopul evaluării eficienţei şi
eficacităţii lor;

210
- auditul conformităţii trebuie să determine dacă entitatea examinată
respectă anumite proceduri, reguli sau reglementări definite de o autoritate
supraordonată.
Indiferent de tipul de audit este necesară analiza riscului.
Recomandările şi concluziile auditorilor, elaborate în urma activităţii de
audit, sunt opţionale pentru entităţile organizatorice şi persoanele implicate
dar, în virtutea bunelor practici, se oferă explicaţii pentru neimplementarea
acestora.
Având in vedere natura procesului de audit, fiecare misiune este
receptata ca o provocare diferita pentru o firma de audit intrucat nu exista doua
misiuni de audit identice. Orice misiune de audit implică riscuri, iar identificarea
lor, încă din etapa de planificare a lucrărilor, este unul din obiectivele principale
ale auditorului. Trebuie precizat că este o activitate dificilă şi nu oferă siguranţă
deplină. Auditorul trebuie să obţină o înţelegere suficientă a sistemele de
contabilitate şi de control intern al clientului pentru a planifica auditul şi a
dezvolta o abordare eficientă a acestuia.
Pentru dezvoltarea planului general de audit, auditorul trebuie să
evalueze riscurile asociate misiunii de audit la nivelul situaţiilor financiare.
Pentru aplicarea programului de audit, auditorul trebuie să facă legătura între o
astfel de evaluare şi soldurile conturilor şi categoriile semnificative de tranzacţii
la nivelul aserţiunii sau să presupună că riscul inerent este ridicat pentru
respectiva aserţiune. Pentru a furniza un rezultat privind nivelul riscurilor este
necesară, mai întâi, identificare lor.

8.2 Riscurile în audit

Controlul obiectivelor în cadrul unui audit este planificat în funcţie de
factorii de risc şi de importanta relativa a acestora, care diferă de la o entitate
economică la alta.
Riscurile nu au toate aceeasi posibilitate de a se realiza. Din acest
punct de vedere se disting, in general, riscuri potentiale si riscuri
posibile.
Riscurile potentiale, adică cele care sunt susceptibile teoretic de a se
produce dacă nici un control nu este exercitat pentru a le preveni sau pentru a
detecta si corecta erorile care ar putea să se producă; aceste riscuri sunt
comune tuturor intreprinderilor.

211
 Riscurile posibile, adică acele riscuri potentiale împotriva cărora
întreprinderea nu dispune de mijloace pentru a le limita; cand astfel de mijloace
lipsesc, există o mare probabilitate ca anumite erori să se produca fără să fie
detectate sau corectate de catre întreprindere.
Pe parcursul exercitării misiunii sale, auditorul caută să identifice riscurile
posibile în scopul adaptarii controlului si evaluării incidenţei erorilor asupra
situatiilor financiare.
Într-o firmă, auditorul se confruntă, de regulă, cu următoarele
categorii de riscuri:
A. Riscuri generale, specifice firmei - sunt riscuri de natură să
influenţeze ansamblul operatiilor întreprinderii.
Fiecare entitate economică, în functie de sectorul în care îşi desfaşoară
activitatea, de structură, talie si organizare, posedă caracteristici proprii care
fac mai mult sau mai puţin probabilă concretizarea riscurilor sale potentiale.
Pentru a controla o întreprindere, auditorul trebuie să identifice caracteristicile
proprii care o disting de celelalte; pentru aceasta sunt cercetate şi analizate
informaţiile următoare:
1. activitatea întreprinderii si sectorul din care face parte; este esential
să se ştie:
- obiectul de activitate al intreprinderii (producţie, prestări, comerţ etc.) căci
problemele de evaluare, de exemplu, nu sunt absolut identice;
- dacă întreprinderea face parte dintr-un sector in plină expansiune sau
in declin (riscurile de încetare a activităţii fiind diferite);
- dacă există reglementări speciale ale sectorului (aprovizionare, vanzari,
finantari, formare preturi etc.).
2. organizarea si structura intreprinderii: problemele de control se pun
diferit atunci cand:
- o întreprindere face parte dintr-un grup, faţă de una neintegrată;
- toate activitatile sunt concentrate sau sunt dispersate în mai multe
locaţii;
- organigrarna intreprinderii este bine stabilită sau responsabilitatile sunt
defectuos stabilite etc.;
- politicile generale ale întreprinderii: financiare, comerciale, sociale.
- perspectivele de dezvoltare ale intreprinderii: de exemplu, dacă
întreprinderea prevede o dezvoltare rapidă, auditorul trebuie să acorde atentie
mijloacelor materiale si financiare necesare acestui program, iar daca perspectivele
212
întreprinderii sunt pesimiste, auditorul va acorda atentie aspectelor legate de
continuitatea activitatii;
3. organizarea administrativă şi contabilă
- existenta unui sistem informatic;
- existenta unor proceduri administrative si contabile;
- existenta unui sistem de control bugetar;
- existenta unui sistem de control intern influenteaza modul de organizare
si eficienta controlului propriu al auditorului.
4. politicile contabile ale întreprinderii: chiar inainte de a aborda controlul
său, auditorul trebuie să se asigure de:
- principiile contabile aplicate;
- fundamentarea alegerii acestora, cel puţin pentru posturile principale sau
punctele caracteristice ale activitatii.
Informatiile de mai sus permit aprecieri cu privire la riscurile generale
următoare:
a. riscuri legate de situatia economică a firmei (elemente susceptibile
de a pune în discutie continuitatea activitatii, de exemplu);
b. riscuri legate de organizarea generală (de exemplu, absenţa unor
proceduri sau excesul de proceduri);
c. riscuri legate de atitudinea conducerii (de exemplu, expertul va
acorda o anumită atenţie în control atunci cand conducerea manifestă preocupări
cu predilecţie pentru productie si comercializare si altă atentie cand conducerea
e preocupată de problemele de control intern si de calitatea informatiei
financiare).
B. Riscuri legate de natura operaţiilor tratate. Conturile anuale reflectă
operatiile tratate de către firmă. Datele prezentate prin contabilitate pot fi
împărţite în trei categorii, fiecare fiind purtătoare de riscuri particulare:
- date repetitive - sunt cele care rezultă din activitatea obisnuită a
intreprinderii: vanzari, cumparari, salarii etc.; acestea se trateaza in mod
uniform in functie de sistemul ales;
- date punctuale - sunt complementare celor repetitive, dar sunt puse in
evidenta la intervale de timp mai mult sau mai putin regulate ca, de exemplu:
inventare fizice, evaluare de sfîrsit de exercitiu etc. Acestea sunt purtătoare de
riscuri semnificative atunci cand descoperirea lor nu este facuta la timp si deci
este necesar ca auditorul să le cunoască din timp pentru a-si organiza
controalele care se impun;
213
- date exceptionale - rezulta din operatii sau decizii care derivă din activitati
curente: reevaluari, fuziuni, restructurări. Intreprinderea nu dispune de criterii
prealabile, de elemente comparative, de personal experimentat pentru astfel
de operatii, astfel că riscurile de producere a erorilor si de redactare a acestora
sunt foarte importante.
Cu cat valoarea (individuală sau cumulată) a unei categorii de operatii
(repetitivă, punctuală sau exceptională) este mai importantă, cu atât erorile
sunt susceptibile de a avea o influenţă anume asupra situatiilor financiare.
C. Riscuri legate de conceptia si functionarea sistemelor.
Conceperea sistemelor de descoperire si de tratare a operatiilor trebuie să
permită prevenirea erorilor sau să detecteze pe cele care s-au produs pentru a
le corija.
Riscurile pot fi limitate mai usor in cazul datelor repetitive atunci cand
conceperea sistemelor este fiabilă; de exemplu, posibilitatea de descoperire a
unor stocuri alterate este mult mai uşoară daca sistemul adoptat prevede că
orice iesire din stoc trebuie să faca obiectul unui document si că toate aceste
documente trebuie să facă obiectul unei facturari (pentru mrfuri).
Deseori insă, chiar daca sistemul conceput este fiabil, el poate prezenta
defectiuni in functionare daca controalele interne prevăzute nu se efectuează.
D. Riscul de nedescoperire cu ocazia auditului; alegerea de către
auditor a procedurilor, a intinderii si a datei interventiilor antrenează în mod
obligatoriu un anumit nivel de risc, pe care auditorul trebuie sa-l diminueze tot
mai mult.
Este unanim recunoscut faptul că nu este posibil, mai ales din motive
de costuri si de eficacitate, să se obtina o asigurare absolută că în situatiile
financiare nu sunt erori, oricare ar fi sistemul adoptat de intreprindere si oricare ar fi
tehnicile de control adoptate de auditor.
Riscul de audit constă in faptul că erori semnificative există in situatiile
financiare si că auditorul, nedescoperindu-le, formulează o opinie eronată. Ele
trebuie însă să conceapă programul de lucru astfel incat să obtina o asigurare
rezonabilă că nu există riscuri semnificative in situatiile financiare si să limiteze
astfel riscul de audit la un nivel minim acceptabil.
În concluzie, auditorii trebuie să aiba o bună cunoastere a factorilor
de risc potentiali si să caute in fiecare intreprindere controlată riscurile
posibile care decurg din particularitatile sale si din specificul organizarii acesteia,
sisternele adoptate si operatiile tratate.
214
 Cunoasterea factorilor de risc va permite auditorului să acorde
atentia cuvenita de-a lungul misiunii sale, erorilor posibile care pot avea o
incidenţă asupra situatiilor financiare; aceasta cunoaştere este însă foarte
importantă în momentul planificarii unor lucrari de audit cu o cat mai mare
eficacitate prin orientarea catre zonele unde riscurile de erori sunt cele mai
probabile.
Prin înţelegerea importanţei riscurilor, opinia auditorului asupra
situatiilor financiare va fi mai bine intemeiata, iar aceasta va fi in măsură sa
dea avize si sfaturi mai utile intreprinderii pentru a ameliora fiabilitatea
organizării contabile si informatiei financiare furnizate.
Încă de la începutul demersului său, in faza cunoasterii particularităţilor
entităţii, auditorul va căuta să identifice zonele, domeniile semnificative în care
se pot produce erori sau inexactitati si care pot avea o influenţă semnificativă
asupra situatiilor financiare.
Este semnificativ orice element (grup de elemente) care este susceptibil
să aibă o influenţă asupra situatiilor financiare si a utilizatorilor acestora -
actionari, creditori, investitori.
Domeniile semnificative pot fi clasificate in sisteme semnificative si
conturi semnificative.
Prin sistem semnificativ, de regulă, se intelege orice sistem existent in
entitate care asigură inregistrarea si transcrierea operatiilor repetitive, cand
valoarea cumulată a acestora este ea însăşi semnificativă în raport cu
situaţiile financiare.
Sistemele semnificative comune tuturor intreprinderilor sunt cele privind:
- cumparări – furnizori;
- vanzări – clienţi;
- plăţi ;
- personal;
- trezorerie;
- productie-stocuri
Identificarea din cadrul acestora a sistemelor semnificative proprii
unitătii controlate constituie o activitate de mare finete pentru auditor, căci numai
aceste sisteme necesită din partea lui studiul procedurilor.
Functionarea acestor sisteme semnificative necesită din partea
auditorului aplicarea unor proceduri de audit alese si utilizate în funcţie de
circumstanţe si specificităti proprii intreprinderii auditate, intrucat acesta este
215
necesar să găsească un răspuns corespunzator tuturor intrebărilor pe care le
cere examinarea acestor sisteme semnificative din cadrul controlului intern şi,
în mod deosebit, să se asigure că riscul legat de acesta este cat mai mic
cu putinţă.
Conturile semnificative sunt acele conturi a căror valoare reprezintă o
parte importantă din situatiile financiare sau cele care, prin natura lor, ar putea
reprezenta o parte importantă din acestea şi care pot ascunde erori sau
inexactitati semnificative a căror importanţă relativă e direct legată de
regularitatea contabilităţii, influenţand semnificativ aceste situatii financiare.
In practică, auditorul, pentru a determina care sunt conturile semnificative,
tine seama de următoarele repere:
- chiar dacă productia in curs este la un nivel scăzut la finele exercitiului, ea
poate reprezenta un cont semnificativ în măsura în care valorile pe care le
tranziteaza sunt mari, iar operatiile sunt complexe;
- provizioanele, chiar daca sunt mici, sunt conturi semnificative, în măsura
în care ele sunt puternic influentate de aprecierile conducerii (de exemplu:
subevaluarea provizioanelor pentru a „proteja" rezultatele exercitiului);
- conturi care, prin natura lor, sunt purtătoare de riscuri, de exemplu:
conturile de regularizare sau conturi afectate de o schimbare legislativă;
- conturi care, prezentand anomalii aparente (sold cu sens anormal,
variatie neexplicată, formulări „ciudate") in reaport cu soldul precedent sau contrar
functiunii conturilor, sunt, de asemenea, conturi semneficative, deoarece sunt
purtatoare de indici de erori pe care auditorul nu le poate ignora.
Identificarea conturilor semnificative se sprijină in mod esenţial pe examenul
analitic, un ansamblu de tehnici care constă în:
-efectuarea de comparatii între datele din conturi cu cele trecute şi
ulterioare;
-analiza fluctuatiilor si tendintelor;
-studiul si analiza elementelor neobisnuite.
Unele conturi care sunt la prima vedere nesemnificative, pot ascunde o mare
probabilitate de erori ca, de exemplu:
-conturi cu solduri mici dar care tranzitează sume importante;
-conturi puternic afectate de aprecieri (provizioane);
-conturi care presupun tehnici contabile complexe;
-conturi cu anomalii aparente (solduri creditoare la casă,de exemplu);

216
 -conturi care prin natura sunt purtătoare de riscuri (conturi de
regularizare).
Auditorul poate face constatari semnificative pe tot parcursul exercitiului
financiar (supravegherea gestiunii: aprecierea controlului intern si controlul
conturilor), cat si în diferitele stadii de pregătire a conturilor anuale: evaluare,
prezentare sau verificare.
8.3.Riscul de audit
Riscul de audit constă în faptul că auditorul exprimă o opinie incorectă, din
cauza faptului că în situatiile financiare sunt erori semnificative.
Standardele Internaţionale de Audit au în vedere trei categorii principale
de riscuri: riscul inerent, riscul de control şi riscul de nedetectare.
Produsul acestora reprezinta riscul de audit (Afanase C., 2009).
Conceptul de risc de audit este ilustrat in tabelul 8.1:

217
 Tabelul 8.1
Riscul de audit (RA) reprezintă riscul ca auditorul să exprime o opinie
de audit neadecvată, atunci când situaţiile financiare sunt denaturate în mod
semnificativ. Riscul de audit are trei componente: riscul inerent, riscul de
control şi riscul de nedetectare.
Riscul inerent (RI) reprezintă susceptibilitatea ca un sold al unui cont
sau o categorie de tranzacţii să conţină o denaturare care ar putea fi
semnificativă, individual sau cumulată cu denaturările existente în alte solduri
sau categorii de tranzacţii, presupunând că nu au existat controale interne
adiacente.

218
 Pentru a evalua riscul inerent, auditorul recurge la judecati profesionale
bazate pe evaluarea unor factori ca:
- experienta si cunostintele cadrelor de conducere, eventualele schimbari
intervenite în cursul exerciţiului la nivelul conducerii;
- presiuni exercitate asupra conducerii si alte imprejurari de natură a incita
la prezentarea unor situatii financiare inexacte (număr mare de intreprinderi falite
in sectorul de activitate);
- natura activitatilor desfasurate de intreprindere (uzura morală a
tehnologiei, echipamentelor, produselor si serviciilor, structuri neadecvate);
- factori influentand sectorul din care face parte intreprinderea: conditii
economice si concurentiale, inovatii tehnologice, evolutia cererii si practicile
contabile;
- situatii financiare care pot să conţină anomalii: conturi conţinand ajustari
privind exercitiile anterioare sau estimări;
- vulnerabilitatea activelor la pierderi sau deturnări;înregistrarea unor
operatiunii neobisnuite si complexe, mai ales la sfarşitul exercitiului
Riscul de control (RC) reprezintă riscul ca o denaturare, care ar putea
apărea în soldul unui cont sau într-o categorie de tranzacţii şi care ar putea fi
semnificativă în mod individual, sau atunci când este cumulată cu alte
denaturări din alte solduri sau categorii, să nu poată fi prevenită sau detectată
şi corectată la momentul oportun de sistemele de contabilitate şi de control
intern.
Riscul legat de control nu poate fi in întregime eliminat, avand in vedere
limitele inerente oricarui sistem contabil si de control intern.
In general, auditorul fixează un nivel ridicat al riscului legat de control,
atunci cand:
- sistemele contabile şi de control intern nu sunt aplicate corect;
- sistemul contabil si de control intern al întreprinderii sunt considerate ca
insuficiente.
Cand evaluarea riscului legat de control se face la un nivel redus,
auditorul va trebui să documenteze elementele pe care se sprijină în
concluziile sale.
Riscul de nedetectare (RNN) reprezintă riscul ca procedurile de fond
ale unui auditor să nu detecteze o denaturare ce există în soldul unui cont sau
categorie de tranzacţii şi care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau

219
atunci când este cumulată cu denaturări din alte solduri sau categorii de
tranzacţii.
Nivelul riscului de nedetectare depinde de controalele proprii ale
auditorului; riscul de nedetectare nu poate ft eliminat în totalitate, oricare ar fi
tehnicile si procedurile folosite de auditor.
Există anumite relatii între cele trei componente ale riscului de
audit. Riscul de nedetectare este invers proportional cu cumulul riscurilor
inerente si riscurile legate de control. De exemplu, dacă riscurile inerente si cele
legate de control sunt ridicate, trebuie fixat un nivel al riscului de nedetectare
redus, astfel incat să fie redus cat mai mult riscul de audit şi, invers, dacă
riscurile inerente si cele legate de control sunt slabe, auditorul va accepta un
nivel al riscului de nedetectare mai ridicat, reducand astfel riscul de audit.
Auditorul trebuie să utilizeze raţionamentul profesional la evaluarea riscului de
audit şi la stabilirea procedurilor de audit, pentru a se asigura că riscul este
redus până la un nivel acceptabil de redus. Riscul de audit este de maxim
10%.

RISC AUDIT = RISC INERENT X RISC CONTROL X RISC NEDETECTARE

Fig.8.1
Sursa: http://restant2012.cafr.ro/files/4513/6183/6457/mirela_paunescu_I.pdf

220
 Riscul inerent (RI) reprezintă susceptibilitatea unui sold al unui cont sau
a unei categorii de tranzacţii, la informaţii eronate care ar putea fi materiale
individual, sau atunci când sunt cumulate cu informaţii eronate din alte solduri
sau tranzacţii, presupunând că nu au existat controale interne
corespunzătoare. În dezvoltarea generală a unui plan de audit, auditorul
trebuie să evalueze riscul inerent. Riscul inerent este măsura în care auditorii
evaluează probabilitatea ca unele situaţii financiare eronate să se producă în
practică, acestea fiind considerate slăbiciuni ale controalelor interne. Dacă
auditorul ajunge la concluzia că există o probabilitate ridicată ca erorile din
situaţiile financiare să nu fie depistate de controalele interne, înseamnă că el
apreciază un risc inerent ridicat.
Includerea nivelului riscului inerent în modelul riscului de audit,
presupune că auditorii vor încerca să previzioneze segmentele din situaţiile
financiare care prezintă cea mai mică şi respectiv cea mai mare probabilitate
de a fi eronate. Aceste informaţii afectează dimensiunea probelor de audit
necesare a fi colectate de auditor şi influenţează eforturile auditorilor în
activitatea alocată colectării probelor pe parcursul auditului.
Când evaluează riscul inerent auditorul va lua în considerare următorii
factori :
Riscuri care impun o atenţie specială pentru audit:
Ca parte a evaluării riscului, auditorul trebuie să determine măsura în
care oricare dintre riscurile identificate, reprezintă, potrivit raţionamentului
auditorului, riscuri semnificative. În exercitarea acestui raţionament, auditorul
trebuie să excludă efectele controalelor identificate aferente riscului.
În exercitarea raţionamentului prin care unele riscuri sunt considerate
riscuri semnificative, auditorul trebuie să ia în considerare cel puţin
următoarele:
a. Măsura în care riscul este un risc de fraudă;
b. Măsura în care riscul este legat de aspecte recente semnificative
economice, contabile sau de altă natură şi, deci, necesită o atenţie specială;
c. Complexitatea tranzacţiilor
d. Măsura în care riscul implică tranzacţii semnificative cu părţile afiliate.
e. Gradul de subiectivitate în evaluarea informaţiilor financiare aferente
riscului, în special acele evaluări care implică o gamă largă de incertitudini de
evaluare.

221
 f. Măsura în care riscul implică tranzacţii semnificative care sunt în afara
activităţii normale a entităţii, sau care par a fi neobişnuite, din alte privinţe.
Dacă auditorul a determinat că există un risc semnificativ, auditorul trebuie
să obţină o înţelegere a controalelor entităţii, inclusiv a activităţilor de control,
relevante pentru acel risc."
- rezultatele auditurilor precedente;
- angajamentele iniţiale, comparativ cu rezultatele;
- tranzacţiile neobişnuite sau complexe;
- raţionamentul profesional avut în vedere la stabilirea soldurilor
conturilor şi la înregistrarea tranzacţiilor;
- activele care sunt susceptibile la delapidări;
- formarea populaţiei şi dimensiunea eşantionului;
- schimbările în cadrul conducerii şi reputaţia acesteia;
- natura activităţii entităţilor, incluzând natura producţiei realizate şi a
serviciilor prestate de aceasta;
- natura sistemului de procesare a datelor şi gradul de utilizare al
tehnicilor moderne pentru comunicare.
Pentru a evalua riscul inerent, auditorii trebuie să efectueze o analiză a
contextului în care funcţionează entitatea auditată, precum şi caracteristicile
operaţiunilor auditate prin interviuri cu conducerea entităţii şi cunoaşterea
activităţii acesteia, obţinută din rapoartele auditurilor precedente. Auditorul
trebuie să evalueze factorii de mai sus, pentru a stabili riscul inerent specific
fiecărui ciclu de tranzacţii, cont şi obiectiv al auditului. Unii factori vor afecta
mai multe sau probabil toate clasele de conturi, în timp ce alţi factori cum ar fi
tranzacţiile neobişnuite, vor afecta numai anumite clase de conturi (specifice).
Pentru fiecare entitate sau clasă de conturi, decizia de a evalua un risc inerent
corespunzător, depinde în principal de raţionamentul profesional al auditorului.
Astfel, mai mulţi auditori stabilesc un risc inerent de 50%, chiar în cele mai
bune circumstanţe şi de 100% atunci când există oricând posibilitatea apariţiei
unor erori materiale. De regulă, auditorii recurg la întocmirea şi completarea
unei liste de întrebări şi în funcţie de răspunsurile primite şi pe baza
raţionamentului profesional, evaluează riscul inerent ca fiind ridicat, mediu,
scăzut. Riscul inerent poate fi exprimat fie în termeni cuantificabili (ex: în
procente), fie în termeni necuantificabili (ex: ridicat, mediu, scăzut). Pentru
dezvoltarea planului general de audit, auditorul trebuie să evalueze riscul
inerent la nivelul situaţiilor financiare. Pentru aplicarea programului de audit,
222
auditorul trebuie să facă legătura între o astfel de evaluare şi soldurile
conturilor şi categoriile semnificative de tranzacţii la nivelul aserţiunii sau să
presupună că riscul inerent este ridicat pentru respectiva aserţiune.
În scopul evaluării riscului inerent, auditorul utilizează raţionamentul
profesional pentru a estima numeroşi factori, printre care se regăsesc:

La nivelul situaţiilor financiare:

- Integritatea conducerii
- Experienţa şi cunoştinţele conducerii, precum şi schimbările survenite
la nivelul conducerii pe parcursul perioadei, de exemplu, lipsa de experienţă a
managerilor poate afecta întocmirea situaţiilor financiare ale entităţii.
- Presiuni neobişnuite exercitate asupra conducerii, de exemplu,
circumstanţe ce ar putea predispune conducerea la denaturarea situaţiilor
financiare, cum ar fi experienţa eşecului a numeroase entităţi ce-şi desfăşoară
activitatea în sectorul de activitate respectiv sau o entitate ce nu deţine
suficient capital pentru continuarea activităţii.
- Natura activităţii entităţii, de exemplu, potenţialul uzurii tehnologice a
produselor şi serviciilor sale, complexitatea structurii capitalului său, importanţa
părţilor afiliate, localizarea şi răspândirea geografică a facilităţilor de producţie
ale entităţii.
- Factori care afectează sectorul de activitate în care operează entitatea,
de exemplu, condiţiile economice şi concurenţa, aşa cum au fost identificate de
tendinţele şi indicatorii financiari, precum şi de schimbările tehnologice,
cererea de consum şi practici contabile comune sectorului de activitate
respectiv.
La nivelul soldurilor de conturi şi al categoriei de tranzacţii
- Conturi ale situaţiilor financiare care este probabil a fi susceptibile de
denaturare, de exemplu, conturi care necesită ajustări în perioadele anterioare
sau care implică un grad ridicat de estimare.
- Complexitatea tranzacţiilor principale sau a altor evenimente care ar
putea necesita utilizarea serviciilor unui expert.
- Gradul raţionamentului profesional implicat în determinarea soldului
contului
- Susceptibilitatea activelor la pierdere sau delapidare, de exemplu,
active considerate foarte necesare sau ca având un grad ridicat de circulaţie,
cum ar fi numerarul.
223
 - Finalizarea unei tranzacţii neobişnuite sau complexe, în special la
sfârşitul exerciţiului sau aproape de acest moment.
- Tranzacţii care nu se derulează în mod obişnuit
Riscul inerent poate fi general sau individual (la nivelul soldurilor). Riscul
inerent general vizeaza:
- Integritatea conducerii
- Experienţa şi cunoştinţele conducerii, precum şi schimbările survenite
la nivelul conducerii pe parcursul perioadei, de exemplu, lipsa de experienţă a
managerilor poate afecta întocmirea situaţiilor financiare ale entităţii.
- Presiuni neobişnuite exercitate asupra conducerii, de exemplu,
circumstanţe ce ar putea predispune conducerea la denaturarea situaţiilor
financiare, cum ar fi experienţa eşecului a numeroase entităţi ce-şi desfăşoară
activitatea în sectorul de activitate respectiv sau o entitate ce nu deţine
suficient capital pentru continuarea activităţii.
- Natura activităţii entităţii, de exemplu, potenţialul uzurii tehnologice a
produselor şi serviciilor sale, complexitatea structurii capitalului său, importanţa
părţilor afiliate, localizarea şi răspândirea geografică a facilităţilor de producţie
ale entităţii.
- Factori care afectează sectorul de activitate în care operează entitatea,
de exemplu, condiţiile economice şi concurenţa, aşa cum au fost identificate de
tendinţele şi indicatorii financiari, precum şi de schimbările tehnologice,
cererea de consum şi practici contabile comune sectorului de activitate
respectiv.
Riscul inerent la nivelul soldurilor de conturi şi al categoriei de tranzacţii
vizeaza:
- Conturi ale situaţiilor financiare care este probabil a fi susceptibile de
denaturare, de exemplu, conturi care necesită ajustări în perioadele anterioare
sau care implică un grad ridicat de estimare.
- Complexitatea tranzacţiilor principale sau a altor evenimente care ar
putea necesita utilizarea serviciilor unui expert.
- Gradul raţionamentului profesional implicat în determinarea soldului
contului.
- Susceptibilitatea activelor la pierdere sau delapidare, de exemplu,
active considerate foarte necesare sau ca având un grad ridicat de circulaţie,
cum ar fi numerarul.

224
 - Finalizarea unei tranzacţii neobişnuite sau complexe, în special la
sfârşitul exerciţiului sau aproape de acest moment.
- Tranzacţii care nu se derulează în mod obişnuit.
8.3.1.Riscul de control
După obţinerea înţelegerii sistemelor de contabilitate şi control intern,
auditorul trebuie să facă o evaluare preliminară a riscului de control, la nivelul
aserţiunii, pentru fiecare sold semnificativ de cont sau categorie semnificativă
de tranzacţii. Auditorul trebuie să obţină probe de audit prin teste ale
controalelor pentru a putea susţine orice evaluare a riscului de control care
este situat la un nivel mai mic decât ridicat. Cu cât evaluarea riscului de control
este mai redusă, cu atât mai multe probe trebuie să obţină auditorul pentru a
susţine faptul că sistemele de contabilitate şi de control intern sunt proiectate
corespunzător şi funcţionează eficient. Auditorul trebuie să aducă la cunoştinţa
conducerii, cât mai repede posibil şi la un nivel adecvat de responsabilitate,
carenţele semnificative existente în proiectarea sau operarea sistemelor de
contabilitate şi de control intern, care i-au atras atenţia. După evaluarea
sistemului de control intern, auditorul comunică printr-o scrisoare conducerii
societăţii sau comitetului de audit intern carentele descoperite ce pot afecta
semnificativ situaţiile financiare sau pot permite fraude.
Evaluarea preliminară a riscului de control reprezintă procesul de
evaluare a eficacităţii sistemelor de contabilitate şi control intern ale entităţii în
prevenirea şi detectarea denaturărilor semnificative. Întotdeauna vor exista
unele riscuri de control datorate limitărilor inerente ale oricărui sistem de
contabilitate şi control intern.
Această evaluare a riscului de control pentru o aserţiune în situaţiile
financiare trebuie să fie ridicată, cu excepţia cazului în care auditorul:
- Este capabil să identifice controalele interne relevante pentru
aserţiunile ce ar putea preveni sau detecta şi corecta o denaturare
semnificativă
- Îşi planifică să efectueze teste ale controlului pentru a susţine
evaluarea.
Auditorul trebuie să documenteze în documentele de lucru deoarece
sistemele de contabilitate şi de control intern nu sunt efective, iar evaluarea
eficacităţii sistemelor de contabilitate şi control intern nu este eficientă.
Pot fi folosite diferite tehnici pentru documentarea informaţiilor legate
de sistemele de contabilitate şi de control intern. Selecţionarea unei tehnici

225
particulare este o problemă ce ţine de raţionamentul profesional al auditorului.
Tehnicile comune, utilizate singular sau combinate, sunt reprezentate de
descrieri narative, chestionare, liste de verificare şi diagrame ale fluxurilor de
informaţii. Forma şi întinderea acestei documentaţii este influenţată de
mărimea şi complexitatea entităţii, precum şi de natura sistemelor de
contabilitate şi de control intern ale entităţii. În general, cu cât sunt mai
complexe sistemele de contabilitate şi de control intern ale entităţii, precum şi
procedurile de control ale auditorului, cu atât documentaţia acestuia va trebui
să fie mai extinsă. Auditorul trebuie să ia în considerare nivelurile evaluate
ale riscului de control şi ale celui inerent pentru a determina natura,
durata şi întinderea procedurilor de fond cerute pentru reducerea riscului
de audit până la un nivel acceptabil de scăzut.

8.3.2. Relaţia dintre evaluarea riscului inerent şi a celui de

control
Deseori conducerea reacţionează la situaţii de risc inerent prin
elaborarea de sisteme de contabilitate şi de control intern care să prevină sau
să detecteze şi să corecteze denaturările şi de aceea, în multe cazuri, riscul
inerent şi riscul de control sunt interrelaţionate într-un grad ridicat. În astfel de
situaţii, dacă auditorul încearcă să evalueze separat riscul inerent şi riscul de
control, există posibilitatea unei evaluări neadecvate a riscului. Ca rezultat, în
astfel de situaţii riscul de audit poate fi determinat mai adecvat prin efectuarea
unei evaluări combinate. Nivelul riscului de nedetectare este legat direct de
procedurile de fond ale auditorului. Evaluarea de către auditor a riscului de
control al auditorului, împreună cu evaluarea riscului inerent, influenţează
natura, durata şi întinderea procedurilor de fond ce trebuie efectuate pentru
reducerea riscului de nedetectare, şi, prin urmare, a riscului de audit până la
un nivel acceptabil de scăzut. Unele riscuri de nedetectare vor fi întotdeauna
prezente chiar dacă un auditor a examinat 100% din soldurile contabile sau
categoriile de tranzacţii. Auditorul trebuie să ia în considerare nivelurile
evaluate ale riscului de control şi ale celui inerent pentru a determina natura,
durata şi întinderea procedurilor de fond cerute pentru reducerea riscului de
audit până la un nivel acceptabil de scăzut. În această privinţă auditorul va
aprecia:
- natura procedurilor de fond, de exemplu, utilizarea de teste îndreptate
mai degrabă spre părţi independente din afara entităţii, decât teste direcţionate

226
către părţi sau documentaţii din cadrul entităţii, sau utilizarea de teste ale
detaliilor, în scopul unui obiectiv particular al auditului, în completarea
procedurilor analitice;
- momentul de timp la care se efectuează procedurile de fond, de
exemplu, efectuarea lor mai degrabă la sfârşitul perioadei (exerciţiului), decât
la o dată anterioară acesteia; şi
- întinderea procedurilor de fond, de exemplu, utilizarea unui eşantion
mai mare.
Există o relaţie inversă între riscul de nedetectare şi nivelul
combinat al riscului inerent şi al celui de control.
De exemplu, în cazul în care riscul inerent şi cel de control sunt
ridicate, riscul de nedetectare acceptat trebuie să fie scăzut, pentru a reduce
riscul de audit la un nivel acceptabil de scăzut. Pe de altă parte, în cazul în
care riscul inerent şi cel de control sunt scăzute, auditorul poate accepta un
risc de nedetectare mai ridicat, care totuşi reduce riscul de audit la un nivel
acceptabil de scăzut. În timp ce testele controalelor şi procedurile de fond se
disting prin scopul lor, rezultatele fiecărui tip de proceduri pot contribui la
scopul altora. Denaturările descoperite în timpul efectuării procedurilor de fond
pot determina auditorul să modifice evaluarea anterioară a riscului de control.
Nivelurile evaluate ale riscului inerent şi de control nu pot fi suficient de
scăzute încât să se elimine necesitatea ca auditorul să efectueze o procedură
de fond. Neglijând nivelurile evaluate ale riscului inerent şi de control, auditorul
va trebui să efectueze unele proceduri de fond pentru soldurile conturilor şi
pentru categoriile de tranzacţii semnificative. Evaluarea componentelor
riscului inerent şi ale celui de control, efectuată de auditor, se poate
modifica în cursul unui angajament de audit, de exemplu, în timpul
efectuării procedurilor de fond auditorul poate primi informaţii ce diferă
semnificativ de informaţiile pe baza cărora a evaluat iniţial riscul de
control şi pe cel inerent. În astfel de cazuri, auditorul va modifica procedurile
de fond planificate, bazându-se pe revizuirea nivelurilor evaluate ale riscului de
control şi ale celui inerent. Cu cât evaluarea riscului inerent şi de control este
mai ridicată, cu atât mai multe probe de audit trebuie să obţină auditorul din
utilizarea performantă a procedurilor de fond. Atunci când atât riscul inerent,
cât şi cel de control sunt evaluate ca fiind ridicate, auditorul trebuie să
considere dacă procedurile de fond pot furniza suficiente probe de audit
adecvate pentru a reduce riscul de nedetectare, şi prin urmare, riscul de audit,
227
la un nivel acceptabil de scăzut. Atunci când auditorul determină că riscul de
nedetectare referitor la o aserţiune din situaţiile financiare pentru un sold
semnificativ al unui cont sau o categorie semnificativă de tranzacţii nu poate fi
redus la un nivel acceptabil, auditorul trebuie să exprime o opinie calificată (cu
rezerve) sau să declare că se află în imposibilitatea exprimării unei opinii.

8.3.3. Riscul de nedetectare

Riscul de nedetectare reprezintă riscul ca procedurile de fond ale unui
auditor să nu detecteze o denaturare ce există în soldul unui cont sau
categorie de tranzacţii şi care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau
atunci când este cumulată cu denaturări din alte solduri sau categorii de
tranzacţii. Un astfel de risc reprezintă o funcţie a eficienţei unei proceduri de
audit şi a aplicării acesteia de către auditor. În practică, riscul de nedetectare
nu poate fi redus la zero ca urmare a influenţei unor factori ca:
auditorul nu examinează totalitatea unei clase de tranzacţii de solduri
ale unor conturi şi de prezentări de informaţii;
posibilitatea ca un auditor să selecteze o procedură de audit
necorespunzătoare;
să aplice în mod eronat o procedură de audit adecvată;
să interpreteze denaturat rezultatele de audit.
Există o relaţie inversă între pragul de semnificaţie şi nivelul riscului de
audit şi anume, cu cât este mai înalt nivelul pragului de semnificaţie, cu atât
este mai scăzut riscul de audit şi invers. Auditorul ia în considerare relaţia
inversă dintre pragul de semnificaţie şi riscul de audit atunci când determină
natura, durata şi întinderea procedurilor de audit.
Riscul de nedetectare este asociat naturii, momentului şi întinderii
procedurilor auditorului care sunt determinate de acesta în sensul reducerii
riscului de audit până la un nivel acceptabil de scăzut.
Singura componenta a riscului de audit asupra carei valori
auditorul poate interveni activ este riscul de nedetectare deoarece acesta
este asociat exclusiv activitatii auditorului.
Pentru a determina relaţia dintre cele trei componente principale ale
riscului de audit AICPA („Accounting Principles and Auditing Standars”) a
propus în 1988 următorul model matematic, care s-a menţinut până în prezent:
RA = RI x RC x RND,
unde:

228
RA – riscul de audit;
RI – riscul inerent;
RC – riscul de control;
RND – riscul de nedetectare.
Pentru a exprima nivelul riscului de audit se pot utiliza termeni
cantitativi (procente)
sau calitativi (scăzut, mediu, ridicat).
Pentru a exemplifica (Genete, 2006) evaluarea cantitativă a riscurilor
să presupunem că auditorul a estimat riscul inerent şi riscul de control la 40%,
iar riscul de audit la 5%. Riscul de nedetectare va fi determinat pe baza
formulei prezentate anterior, ca raport între riscul de audit şi riscul inerent
înmulţit cu riscul de control la o valoare de 31%.
RA 0.5
RND    0.31 (31%)
RI  RC 0.4  0.4
În cazul în care auditorul stabileşte că riscul inerent nu poate fi estimat
sau că efortul pentru a face aceasta este prea mare comparativ cu avantajele
determinării lui exacte, poate stabili valoarea acestuia ca fiind 100%. În acest
caz riscul de nedetectare va fi 10%. Dacă însă hotărăşte să atribuie şi riscului
de control 100% riscul de nedetectare va fi 50%.
Modelul din standarde porneşte de la premisa că cele trei componente
ale riscului de audit sunt independente ceea ce nu corespunde realităţii
deoarece conducerea va stabili un nivel al controlului astfel încât să poată fi
determinate erorile generate de riscul inerent. În aceste condiţii, evaluarea
separată a riscului inerent şi a celui de control nu va avea ca rezultat un nivel
real al riscului.
O altă modalitate de evaluare a riscului este cea calitativă, prin estimări
de genul scăzut, mediu, ridicat, ca în tabelul 8.2:

Tabelul 8.2.Estimare riscului de nedetectare - exprimat calitativ

Sursa: Cosserat, 2005, 138

229
 8.4 Modelul bayesian de evaluare a riscului în audit
Modelul bayesian de evaluare a riscului exprimă posibilitatea de a
utiliza estimări cu probabilităţi personale şi obiective modificabile pe măsură ce
apar date noi, deoarece elementele de incertitudine sunt numeroase,
subiective şi pot fi revizuite ca urmare a achiziţiei de informaţii. În audit acest
model a fost introdus prima dată de Institutul Canadian al Contabililor
Autorizaţi, în 1980 şi a fost preluat şi dezvoltat de un număr mare de
cercetători.
În audit toate modelele denumite bayesiene au la bază teoria lui
Thomas Bayes care a elaborat procedee de revizuire a probabilităţilor prin
schimbarea probabilităţilor iniţiale pe baza unor rezultate obţinute
experimental. Astfel, probabilitatea de producere a unui eveniment este
condiţionată de un alt eveniment necunoscut sau nesigur.
Formula generală a teoremei lui Bayes, aplicabilă şi în audit, pentru
calculul probabilităţilor posterioare care aduc informaţii suplimentare
personalului decident este următoare:
P( Aj Ei ) P( Ei )
P( Ei Aj ) 
P( Aj )
unde:
P( Ei ) – probabilitatea necondiţionată sau anterioară a erorilor;
P( Ei Aj ) – probabilitatea posterioară (condiţionată), respectiv probabilitatea de
manifestare a stării E în ipoteza rezultatelor A aferente experimentului. În audit
aceasta reprezintă probabilitatea acceptării situaţiilor financiare pe baza
probelor chiar dacă ele conţin erori (riscul auditorului de acceptare incorectă);
P( Aj ) – probabilitatea marginală, totală sau simultană a evidenţei care implică
acceptare.
P( Aj Ei ) – probabilitatea condiţionată a erorilor, dată de declaraţiile financiare
pe baza probelor (riscul utilizatorului de acceptare nejustificată a situaţiilor
financiare).
Cel mai important avantaj al acestei abordări este dat de posibilitatea
ca toate probele să poată fi integrate şi de posibilitatea ca riscul să poată fi
controlat şi determinat la diverse niveluri de descompunere şi să poată fi
agregat pentru a obţine riscul situaţiilor financiare pe ansamblu. Cel mai
important dezavantaj este dificultatea obţinerii datelor de intrare.
230
 8.5 Modelul funcţiilor încrederii pentru evaluarea riscului în
audit
Funcţiile încrederii îşi au originea în secolul al XVII-lea în lucrările
autorilor George Hooper şi James Bernoulli, studiul lor fiind continuat de
Shafer (1976), Gabbay şi Smets (1998), Shafer şi Srivastava (1990), Smets (în
perioada 1990-1998), Yager (1994). Ea are la bază teoria probabilităţilor şi se
reduce la abordarea teoriei lui Bayes în condiţii speciale.
Shafer şi Srivastava (2003) au propus utilizarea funcţiilor încrederii
pentru evaluarea riscului în audit deoarece ei consideră că teoria bayesiană
este limitată de divergenţele între interpretarea intuitivă şi bayesiană a riscului
în audit. De exemplu, conform SAS 47, dacă auditorul decide să nu ia în
considerare factorii inerenţi, valoarea riscului inerent va fi stabilită ca fiind 1.
Deoarece o probabilitate egală cu 1 înseamnă certitudine, s-ar părea că există
erori materiale în conturi. Dar acesta nu este ceea ce doreşte auditorul când
decide să nu ia în considerare factorii inerenţi. Intenţia auditorului este
reprezentată mai bine prin funcţiile încrederii care reflectă că o valoare egală
cu 1 înseamnă doar că duce lipsă de probe în ceea ce priveşte factorii inerenţi.
Într-o situaţie extremă auditorul poate crede, pe baza factorilor inerenţi,
că un cont este corect şi totuşi să nu fie dispus să atribuie factori de
certitudine. În acest caz, conform standardului SAS 70, auditorul poate să
atribuie o valoare mai mică decât maximul, respectiv 70%, riscului inerent.
Aceasta sugerează că probele sunt nefavorabile indiferent de intuiţia
auditorului.
Interpretarea probabilistică devine şi mai confuză dacă auditorul
stabileşte nivelul inerent la 50%. Aceasta înseamnă că auditorul este complet
ignorant cu privire la starea contului sau că există mai multe dovezi privind
corectitudinea conturilor ca în cazul anterior când factorul de certitudine era
30%?
Funcţiile încrederii utilizează incertitudinea motiv pentru care permit o
mai corectă interpretare a alegerilor auditorului. Când auditorul stabileşte riscul
de audit la 70%, rezultă ca 30% din factorii inerenţi sunt identificaţi şi
repartizaţi, iar restul de 70% reprezintă incertitudine. În acest caz posibilitatea
să existe erori este de 70%, dar posibilitatea să fie absente asemenea erori
este de 100%. Când riscul este stabilit la 50%, posibilitatea existenţei erorilor

231
se reduce la 50%, dar posibilitatea să lipsească orice fel de erori este tot
100%.
Exemplu: În audit dacă auditorul a analizat conturile în care sunt
înregistrate plăţile şi consideră că ele prezintă un grad de încredere privind
corectitudinea scăzut, de 0.4 pe o scară de la 0 la 1, atunci conturile balanţei
sunt corecte. Dacă se notează cu a măsură în care sunt corecte şi cu ~a
măsura în care sunt incorecte, atunci avem următoarele mulţimi ale încrederii
m-valori: m(a)=0.4, m(~a)=0 şi m(a, ~a)=0.6, iar suma lor este 1. În audit se
pot interpreta aceste m-valori ca fiind nivelul de sprijin obţinut direct din probe
pentru a argumenta funcţia m-valori. Din exemplul anterior nivelul încrederii
privind corectitudinea conturilor este de 0.4, nu există un nivel al neîncrederii
privind corectitudinea conturilor, iar 0.8 încredere nerepartizată. Acest 0.6 este
atribuit întregului cadru Θ={a, ~a}. În acest exemplu probele sunt favorabile
ceea ce susţine corectitudinea conturilor de încasări.
Probele nefavorabile sunt reprezentate prin ~a. Dacă presupunem că
valoarea acestora este scăzută 0.2 şi nu există probe că ar fi corecte
înregistrările în conturi, atunci m(a)=0, m(~a)=0.2 şi m(a, ~a)=0.8, iar suma lor
este tot 1.
Funcţiile încrederii s-au dovedit o soluţie flexibilă şi adaptabilă pentru a
combina probe din surse diferite [Shafer, Srivastava, 1992, 249-283]. Un
argument în favoarea flexibilităţii îl reprezintă faptul că atunci când funcţiile
încrederii reprezintă probe individuale, funcţiile încrederii se reduc la o analiză
bayesiană.

8.6. Evaluarea globala a pragului de semnificatie

"Pragul de semnificaţie” este definit în “Cadrul general pentru
întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare”, emis de Comitetului pentru
Standarde Internaţionale de Contabilitate, în următorii termeni:
“Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar
putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor
financiare.
Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii,
judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite. Astfel,
pragul de semnificaţie oferă mai degrabă o limită, decât să reprezinte o
însuşire calitativă primară pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă."

232
La elaborarea planului de audit, auditorul impune un nivel acceptabil al
pragului de semnificaţie astfel încât să poată detecta din punct de vedere
cantitativ denaturările semnificative. Totuşi, atât valoarea (cantitatea), cât şi
natura (calitatea) denaturărilor trebuie să fie luate în considerare.
Auditorul ia în considerare pragul de semnificaţie atât la nivelul global al
situaţiilor financiare, cât şi în relaţia cu soldurile conturilor individuale,
categoriilor de tranzacţii şi prezentărilor de informaţii. Pragul de semnificaţie
trebuie luat în considerare de auditor atunci când:
a) se determină natura, durata şi întinderea procedurilor de audit;
b) se evaluează efectele informaţiilor eronate.
Există o relaţie inversă între pragul de semnificaţie şi nivelul riscului de
audit, şi anume, cu cât este mai înalt nivelul pragului de semnificaţie, cu atât
este mai scăzut riscul de audit şi invers. De exemplu, dacă după planificarea
procedurilor specifice de audit, auditorul determină că nivelul acceptabil
al pragului de semnificaţie este scăzut, atunci riscul de audit este
crescut. Auditorul va compensa acest lucru fie:
- reducând nivelul evaluat al riscului de control, acolo unde acest lucru
este posibil, şi menţinând nivelul redus prin efectuarea unor teste extinse sau
suplimentare ale controalelor; fie
- reducând riscul de nedetectare prin modificarea naturii, duratei şi
întinderii testelor detaliate de audit planificate.

233
 În situaţia în care profitul net înainte de impozitare al exerciţiului curent
nu este semnificativ pentru mărimea societăţii auditate, auditorii pot utiliza în
determinarea pragului de semnificaţie fie o medie a profitului net înainte de
impozitare din anii precedenţi, fie o altă bază de comparaţie. Avantajul utilizării
altor baze de comparaţie, cum ar fi: total activ sau total venituri este acela că
pentru multe companii aceşti factori sunt mult mai stabili de la un an la altul
decât profitul net înainte de impozitare. În cazul în care societatea auditată
înregistrează pierderi este dificlă utilizarea ca bază de comparaţie a factorului
total venituri.
Explicatia modului de alegere a trendului sta in faptul ca, in mod
rezonabil, se apreciaza ca fiind zone de risc ridicat, acelea ce semnaleaza o
variatie a valorilor mare. Astfel incat, atunci cand riscurile sunt suficient de
scazute incat sa ne permita tolerarea variatiilor mici, procedam intocmai.
Considerente despre pragul de semnificaţie
Trebuie subliniat însă faptul că deciziile cu privire la pragul de
semnificaţie se referă la mai mult decît stabilirea unei sume pentru situaţiile
financiare. Considerentele ţin de anumiţi factori, şi anume:
1. O eroare până la un anumit nivel în cadrul situaţiilor financiare, referitoare la:
a) Total venituri din Contul de profit şi pierdere;
b) Totalitatea activelor din bilanţ;
c) Totalitatea acţiunilor din bilanţ.
2. Factori calitativi, precum:
a) Probabilitatea ca plăţi ilegale să fi fost efectuate;
b) Probabilitatea să apară iregularitaţi;
c) Clauzele din contractele clienţilor cu banca să prevadă că anumiţi indicatori
din situaţiile financiare să fie menţinuţi la nivel minim;
d) O întrerupere a fluxului de încasări;
e) Atitudinea conducerii cu referire la integritatea situaţiilor financiare.
Să presupunem că avem situaţiile financiare ale firmei, în care ne este
prezentat venitul brut în suma de 100.000 €, activele în suma de 1.370.000 € şi
total acţiuni în valoare de 580.000 €.
Spre exemplu, auditorii pot decide că anumite informaţii care
denaturează imaginea cu mai mult de 8 procente din totalul veniturilor vor fi
semnificative şi vor face subiectul unei consideraţii calitative. Dacă
denaturarea este mai mică de 3 procente din totalul veniturilor, auditorii le pot
considera ca fiind nesemnificative. Deformările imaginii între 3 si 8 procente
234
vor fi judecate de către auditor. Astfel, în acest exemplu graniţele pragului de
semnificaţie3 pentru declaraţiile cu privire la venitul brut sunt între 3.000 €
(100.000 X 3%) pîna la 8.000 € (100.000 € X 8%)
Auditorii pot aplica o metodologie similară a graniţelor pragului de
semnificaţie şi pentru active sau acţiuni, informaţii preluate din bilanţ. Să
presupunem urmatoarele limite:
- Pentru activele din bilanţ: între 41.100 € şi 109.600 €;
- Pentru acţiunile din bilanţ: între 17.400 € şi 46.400 €.
În ce fel calitativitatea factorilor afectează graniţele pragului de
semnificaţie?
Managementul are un rol în ajustarea înregistrărilor în contabilitate
pentru erorile descoperite anterior care ar putea să determine auditorul să
stabilească nişte graniţe inferioare pragului de semnificaţie. Auditorul trebuie
să ţină cont că orice ilegalitate sau iregularitate care este descoperită va fi
subiect al calitativitaţii, indiferent de suma de bani implicată.
Graniţele pragului de semnificaţie reprezintă o întindere de omisiuni
sau denaturări în situaţiile financiare. Orice denaturare care însumează mai
mult decât limita superioară sunt considerate semnificative. Orice denaturare
care însumează mai mult decât limita inferioară sunt considerate
nesemnificative. Orice denaturare care este cuprinsă între intervalul limitei
inferioare şi superioare sunt soluţionate de auditor.
Un alt factor calitativ îl reprezintă clauza din contractul de împrumut al
unui client care specifică raportul minim ce trebuie menţinut. Astfel, auditorii
pot stabili limitele semnificative la un nivel mai redus, pentru cele exprimate
mai sus (de fapt, auditorii pot stabili un nivel foarte scăzut al pragului de
semnificaţie, de exemplu, pentru activele curente datorită acestei clauze în
contractul de împrumut).
Pe de altă parte, poate exista situaţia în care întâlnim o tendinţă
crescătoare a totalului veniturilor în anii recenţi, conferind astfel conducerii mai
puţine motive de a încerca să exagereze această cifră. În acest caz limitele
pragului de semnificaţie pot fi ridicate.
Estimări preliminarii în planificarea pragului de semnificaţie
Estimări preliminarii în situaţiile financiare. Sunt două modalităţi în care
auditorul poate utiliza pragul de semnificaţie. Prima este în cadrul planificării
auditului iar a doua este în evaluarea dovezilor în timpul derulării auditului. În

235
ceea ce priveşte planificarea, auditorii trebuie să realizeze estimări preliminarii
ale pragului de semnificaţie deoarce:
Există o relaţie inversă între sumele din situaţiile financiare pe
care auditorii le consideră a fi semnificative şi timpul de lucru necesar
depus care să dovedească corectitudinea situaţiilor financiare.
De exemplu, dacă auditorul consideră suma de 8.000 € a fi
semnificativă pentru situaţiile financiare, o anumită perioadă de timp şi efort
trebuie depuse pentru a aduna dovezi asupra conturilor. Pe de altă parte, dacă
pragul de semnificaţie este redus la 3.000€, trebuie timp şi efort suplimentar
pentru a aduna dovezile necesare. Motivul constă în faptul că depistarea
erorilor nesemnificative se realizează mai dificil decât depistarea erorilor de o
importanţă ridicată.
Astfel, auditorii trebuie să acorde o deosebită consideraţie în stabilirea
estimărilor preliminare ale pragului de semnificaţie în planificarea auditului.
Dacă suma de bani a pragului de semnificaţie este stabilită prea sus, auditorul
poate omite greşeli semnificative şi să redacteze o opinie cu privire la situaţiile
financiare denaturată din punct de vedere al pragului de semnificaţie.
Auditorul, în cazul nostru, ar trebui să aleagă pragul de 8.000 € ca
estimare preliminară a pragului de semnificaţie având în vedere efortul în
planificarea auditului. Acesta este cel mai mic prag de semnificaţie şi asigură
că auditorul va aduna suficiente dovezi pentru a formula următoarea
declaraţie:
Riscul de audit este acceptabil, astfel că totalul veniturilor nu este
denaturant cu mai mult de 8.000 € iar situaţiile financiare nu sunt
deformate din punct de vedere al pragului de semnificaţie.
De ce trebuie ca auditorul să aleagă ca prag de semnificaţie 8.000 € ?
Pentru că denaturarile din anumite situaţii financiare este posibil, să determine
şi alte deformări în alte situaţii financiare. Selectând pragul de 8.000 € auditorii
îşi extind efortul astfel încât să aibe un risc de audit redus:
- Activele nu sunt denaturate cu mai mult de 109.600 €
- Acţiunile nu sunt denaturate cu mai mult de 46.400 €
Estimări preliminarii pentru conturi. Deşi auditorii redau o opinie asupra
situaţiilor financiare în general, ei trebuie să auditeze şi conturile pentru a
aduna dovezi suficente pentru stabilirea opiniei. Aceasta înseamnă că
estimările preliminarii ale pragului de semnificaţie pentru planificarea auditului
trebuie împărţite pe conturi care sunt examinate şi aparţin situaţiilor financiare.
236
Porţiunea de semnificaţie alocată conturilor este denumită eroare tolerabilă5
pentru acel cont.
Sunt mai multe modalităţi prin care pragul de semnificaţie al situaţiilor
financiare poate fi repartizat conturilor. O modalitate este aceea de a împărţi
cantitatea de semnificaţie între conturile care ar fi afectate de denaturările din
situaţiile financiare.
Pe ce considerente ar trebui făcută această repartizare? O posibilitate
este aceea de a repartiza fiecărui cont procentul din 8.000 € care reprezintă
procentul din totalul soldului contului însumat în balanţa de verificare a
conturilor. De exemplu, dacă Contul curent la banca însumează 150.000 €,
procentul de 5 (8.000 € X 5%) însumeaza 400 €, această sumă poate fi
repartizată acestui cont.
Trebuie menţionat că o asemenea metodă de repartizare ignoră
anumiţi factori:
1. Unele conturi pot fi mult mai importante decât o arată balanţa datorită
numărului mare de
tranzacţii cuprins în acel cont;
2. Experienţa din anii precedenţi a auditorului îl poate determina pe acesta să
creadă că
anumite conturi conţin, mai mult sau mai puţin, un anumit număr de denaturări
spre deosebire de alte conturi. Absenţa denaturărilor descoperite în anii
precedenţi poate sugera faptul că pragul de semnificaţie a fost repartizat mai
mult acestui cont (în loc de reducerea efortului necesar).
În concluzie, consideraţiile privind pragul de semnificaţie sunt inerente
în procesul de audit deoarece ajută la stabilirea procesului de colectare a
probelor şi a luării deciziei dacă situaţiile financiare vor fi acceptate ca fiind
corect prezentate. Auditorii trebuie să folosească semnificaţia pentru a garanta
exactitatea situaţiilor financiare. Opinia despre corectitudine exprimată de către
auditor presupune că pragul de semnificaţie a fost utilizat în stabilirea opiniei.
Deşi este important, pragul de semnificaţie trebuie luat în considerare alături
de riscul de audit, în planificarea şi evaluarea auditului. Nu este suficient ca
auditorii să se bazeze pe considerentele:
Vom accepta situaţiile financiare ca fiind corect prezentate şi
nedenaturate din punct de vedere semnificativ dacă:
- Totalul veniturilor nu este denaturant cu mai mult de 3.000 €
- Activele nu sunt deformate cu mai mult de 41.100 €
237
 - Acţiunile nu sunt denaturate cu mai mult de 17.400 €
Auditorii trebuie să aibă în vedere şi următoarele afirmaţii:
Faptul că auditorii nu pot garanta exactitatea situaţiilor financiare implică
consideraţii despre pragul de semnificaţie şi riscul de audit, ultimul fiind definit
astfel: riscul conform căruia auditorul poate să-şi modifice opinia sa
asupra situaţiilor financiare dacă acestea conţin date eronate.
Ca şi pragul de semnificaţie, riscul de audit poate fi împărţit în două:
1. Riscul global de audit, care se referă la situaţiile financiare ca un tot unitar,
definiţia fiind arătată mai jos;
2. Riscul individual de audit, care se referă la fiecare cont în parte cuprins în
bilanţ.
Evaluarea de către auditor a pragului de semnificaţie şi a riscului de
audit la momentul iniţial al planificării angajamentului poate să fie diferită de
cea din momentul evaluării rezultatelor procedurilor de audit. Acest lucru se
poate datora unei modificări a circumstanţelor sau unei modificări survenite în
cunoştinţele acumulate de auditor, ca urmare a auditului. De exemplu, dacă
auditul este planificat înainte de terminarea perioadei, auditorul va anticipa
rezultatele operaţiunilor şi poziţia financiară. Dacă rezultatele efective ale
operaţiunilor şi poziţia financiară diferă în mod semnificativ, evaluarea pragului
de semnificaţie şi a riscului de audit se poate, de asemenea, modifica. În plus,
atunci când planifică auditul, auditorul poate să stabilească în mod intenţionat
nivelul acceptabil al pragului de semnificaţie la un nivel mai scăzut decât cel ce
se intenţionează a fi utilizat la evaluarea rezultatelor auditului. Acest lucru se
poate face cu scopul de a reduce probabilitatea existenţei de denaturări
semnificative şi de a oferi auditorului o marjă de siguranţă atunci când se
evaluează efectul denaturărilor descoperite pe parcursul auditului. Auditorul
trebuie să ia în considerare dacă totalul denaturărilor necorectate este
semnificativ. Dacă auditorul ajunge la concluzia că denaturările pot fi
semnificative, auditorul trebuie să ia în considerare reducerea riscului de
audit prin extinderea procedurilor de audit sau să ceară conducerii să
ajusteze situaţiile financiare.
În oricare situaţie, conducerea poate dori să ajusteze situaţiile
financiare în funcţie de denaturările identificate. În cazul în care conducerea
refuză să ajusteze situaţiile financiare şi rezultatele procedurilor extinse de
audit nu permit auditorului să ajungă la concluzia că totalul denaturărilor

238
necorectate nu este semnificativ, auditorul trebuie să ia în considerare
modificarea corespunzătoare a raportului auditorului.

Bibliografie

C. Afanase, Audit contabil financiar, curs universitar, Chişinău, 2009

A. Arens, Essentials of Auditing and Assurance Services: An Integrated
Approach, New Jersey: Prentice-Hall, 2003
A. Arens, J. Loebbecke, Audit. O abordare integrată, Editura Arc, Chişinău,
2003.
M. Boulescu, M. Ghiţă, Expertiză contabilă şi audit financiar-contabil, Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999.
CARF, Audit financiar 2000. Standarde. Codul privind conduita etică şi
profesională, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
C. Van Den Acker, Belief-function Theory and its Application to the Modeling of
Uncertainty if Financial Statement Auditing, Doctoral Thesis, 1996
G. W. Cosserat, Modern Auditing, 2nd edition, John Wiley & Sons, Ltd.,
England, 2005.
A.P. Dempster, Upper and Lower Probabilities Induced by a Multivalued
Mapping, Annals of Mathematical Statistics, 1967
L.D. Genete, Evaluarea riscului în auditul financiar-contabil. Metode cantitative
şi metode calitative , Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2006
M. Gheorghe, Auditul informaţiei contabile în condiţiile utilizării sistemelor
informatice,Teză de doctorat, Bucureşti, 2004.
A.Mosleh, R. Hilton, P. Browne, Bayesian probabilistic risk analysis, la
‘http://delivery.acm.org/10.1145/1050000/1041839/p5-mosleh.pdf;
V. Munteanu, Control şi audit financiar, Editura Lucman Serv, Bucureşti, 1998.
G. Shafer, W. Srivastava, Belief-function formulas for audit risk, The
Accounting Review,1992

Surse on-line
http://restant2012.cafr.ro/files/4513/6183/6457/mirela_paunescu_I.pdf

239
240
 CAPITOLUL IX
RISCULUI PE PIAŢA DE CAPITAL

9.1 Piaţa de capital

9.2 Decizii pentru investiţiile de capital
9.3 Piaţa bursieră
9.4 Sistemul de indicatori ai bursei
9.5 Modele pentru evaluarea riscului în proceselor bursiere
9.6 Formalizarea matematică a modelelor
9.7 Metode de determinare a rezultatelor gestiunii portofoliului de
valori mobiliare
9.8 Principalele riscuri ale acţionarului minoritar pe piaţa de capital
9.9 Riscuri ale investiţiei la bursă

Obiective: Înţelegerea faptului că înainte de efectuarea oricărei investiţii pe

piaţa de capital, trebuie să căutăm răspunsul la două întrebări: care este
rentabilitatea vizată şi cât de riscantă este investiţia?; Descoperirea şi
aprofundarea metodelor de luare a deciziilor pe piaţa bursieră, cunoaşterea
unor modele de alegere a unui portofoliu optim şi de evaluare a activelor
financiare
Cuvinte cheie: piaţa de capital, riscul plasamentelor în valori mobiliare, decizii
pentru investiţii de capital, modele de evaluare a riscului pe piaţa bursieră

241
 RISCULUI PE PIAŢA DE CAPITAL

„Nimic nu este mai periculos decât o politică

raţională de investiţii, într-o lume iraţională”
John Maynard Keynes

9.1 Piaţa de capital

Evoluţiile din pieţele de capital oglindesc percepţiile investitorilor cu
privire la perspectivele de dezvoltare al mediului economico-financiar naţional,
apreciate într-un sistem de referinţă dat de performanţele economice şi ale
altor state. Ultimele decenii s-au înscris sub semnul transformărilor aduse de
globalizarea pieţelor, aceasta reprezentând un proces care a determinat o
accentuare treptată a competitivităţii, dar şi modificări importante.
După 1989, piaţa românescă de capital este prezentată ca un sistem
reglementat, cu un cadru instituţional adecvat. Aceasta a fost, însă,
transformată începând cu 1995. Ulterior s-a creat piaţa Rasdaq, s-au
perfecţionat mecanismele de tranzacţionare, iar în 2002 a intrat în vigoare un
nou cadru legislativ, care a urmărit eficienţa instituţiilor pieţei, transparenţa
informaţiilor, dar şi protecţia investitorilor.
Intrarea în vigoare a legii pieţei de capital (Legea 297/2004) a
reprezentat expresia conformării legislative a pieţei româneşti în procesul de
integrare a României în Uniunea Europeană.
Pentru a înţelege o piaţă de capital este necesar să parcurgem mai
întâi modelele economice şi financiare care descriu echilibrul ei. Teoria
modernă a portofoliilor s-a dezvoltat pornind de la ideea că variaţiile cursurilor
acţiunilor sunt în totalitate imprevizibile. Această idee s-a concretizat în teoria
pieţelor eficiente, care stipulează că, la un moment dat, cursul unei acţiuni
reflectă toate informaţiile disponibile, care au dus la formarea sa.
Teoria pieţelor eficiente, însă, a devenit controversată, mai ales, după
detectarea anumitor anomalii ale pieţei de capital, cum ar fi: efectul de talie,
efectul P.E.R., respectiv efectul lunii ianuarie.

242
 În ceea ce priveşte definiţia portofoliului, acesta constituie o grupare de
active. Gestiunea de portofoliu constă în constituirea unor astfel de grupări de
active, astfel încât evoluţia preţurilor de pe piaţă ale acestora să asigure
atingerea obiectivelor de rentabilitate stabilite de investitor, cu respectarea
restricţiilor privind riscul, determinat de alocarea activelor.
Însă, o gestiune performantă a unui portofoliu nu poate avea
fundament fără a lua în considerare problematica rentabilităţii şi a
riscului activelor individuale. Rentabilitatea este definită pe baza câştigului/
pierderii ce rezultă ca urmare a deţinerii unei anumite valori mobiliare pe o
anumită perioadă de timp. În ceea ce priveşte riscul, o măsură a acestuia este
reprezentată de coeficientul de volatilitate β al unui activ. Acest coeficient
măsoară gradul de sensibilitate al acţiunilor în cauză la variaţia rentabilităţii
pieţei. Conform teoriei moderne a portofoliilor, β este elementul central pentru
că el măsoară riscul sistematic al titlului sau portofoliului. Un portofoliu va fi cu
atât mai riscant cu cât titlurile care îl conţin vor avea un β mai mare.
Studiul modelelor de gestiune a portofoliilor arată faptul că analiza
gestiunii portofoliului de titluri poate fi realizată cu ajutorul modelului Markowitz
(1952), care permite, în urma corelării în pereche a activelor existente în
portofoliu, determinarea portofoliului cu varianţă minimă absolută, având ca
punct de pornire riscul şi rentabilitatea unui portofoliu diversificat de titluri. Este
modelul cel mai cunoscut în descrierea rentabilităţii şi riscului unei investiţii.
Ideea modelului este aceea că variaţia cursului/ preţului/ valorii unui titlu, sau
portofoliu de titluri, este determinată de piaţă, pe de o parte, şi de alte cauze
specifice, pe de alta. Markowitz consideră însă că ratele de rentabilitate
variază şi în funcţie de risc, iar prin combinarea mai multor titluri în portofoliu
se pot obţine rentabilităţi superioare pentru riscul asumat. Concluzia cea mai
importantă este că un investitor îşi poate reduce volatilitatea portofoliului sau
(adică riscul acestuia) şi poate (în acelaşi timp) să-i crească rentabilitatea.
Totuşi, numărul foarte mare de informaţii necesare pentru aplicarea
modelului, a dus la dezvoltarea şi la apariţia unuia simplificat pentru analiza
portofoliului de către Sharpe (1964), care urmăreşte să stabilească o corelaţie
între rentabilităţile individuale ale titlurilor şi un factor macroeconomic şi, de
asemenea, mai urmăreşte să stabilească o stratificarea riscului total. Modelul
propune o nouă metodă de evaluare a activelor financiare după criterii
obiective ale pieţei financiare. Astfel se foloseşte un model unifactorial care

243
presupune că rentabilitatea oricărui titlu financiar este într-o relaţie liniară cu o
variabilă macroeconomică.
Un alt aspect demn de luat în seama este volatilitatea unui titlu, adică
sensibilitatea sa la mişcările pieţei. Volatilitatea măsoară această sensibilitate
a titlului faţă de mişcările pieţei. Ea poate fi pozitivă (cel mai adesea) sau
negativă (mai rar) şi mai mult sau mai puţin puternică, după cum fluctuaţiile
pieţei le accentuează sau le atenuează pe cele ale titlului. Relaţia dintre
rentabilitatea unui titlu şi rentabilitatea pieţei este scoasă în evidenţă prin
intermediul modelului de piaţă (Sharpe, 1964). Modelul de piaţă reprezintă
relaţia liniară dintre rentabilitatea individuală a titlurilor şi rentabilitatea generală
a pieţei bursiere. Funcţia care aproximează corelaţia dintre cele două
rentabilităţi este o dreaptă, numită dreapta de regresie. Cel mai important
dintre parametrii funcţiei de regresie este coeficientul beta (coeficientul de
volatilitate). Pentru a testa efectiv dacă modelul este aplicabil, se poate verifica
dacă rentabilitatea înregistrată pe piaţa de un titlu coincide cu rentabilitatea
estimată pentru acesta.
Riscul unui titlu de valoare se compune, conform teoriei lui Sharpe,
din două părţi şi anume riscul sistematic aferent pieţei de capital în ansamblu
şi explicat prin dependenţa de factorul macroeconomic şi riscul specific fiecărui
titlu, care poate fi înlăturat prin diversificare. Acest model, cunoscut şi sub
denumirea de modelul diagonal, a dat posibilitatea dezvoltării ulterioare a
modelului CAPM (Sharpe, 1964), care stabileşte existenţa posibilităţii unei
investiţii pe piaţa de capital în active cu risc zero şi cu o rentabilitate
caracteristică.
CAPM este un model de echilibru, valoarea fiind o funcţie ce depinde
de rentabilitatea estimată şi de riscul asumat de investitori. CAPM este un
model ex-ante: sunt imaginate stările posibile ale pieţei şi rentabilităţile
asociate fiecărei stări, pentru fiecare activ al pieţei în parte se anticipează o
valoare a ratei de rentabilitate fără risc şi a rentabilităţii estimate a pieţei
financiare.
Perfecţionarea acestor modele a fost realizată prin introducerea unui
nou model modelul APT - Arbitrage Price Theory – (Ross, 1976) ca o
dezvoltare a modelului unifactorial CAPM. Altfel spus, modelul CAPM nu
constituie decât o formă particulară a modelului APT, urmărindu-se să se
stabilească o legătură între rentabilitatea individuală a unui titlu din cadrul
portofoliului şi mai multe variabile macroeconomice. Ideea de bază a acestei
244
teorii este aceea că un activ financiar ar trebui evaluat identic pe diferitele pieţe
pe care este tranzacţionat. Fiecare titlu trebuie să ofere investitorilor un
randament care să compenseze riscul asumat prin acel plasament, pornind, ca
şi în cazul CAPM, de la o rată fără risc. De asemenea, acest model implică
identificarea variabilelor macroeconomice cu influenţă asupra rentabilităţii
titlurilor şi stabilirea în mod individual a influenţei acestor variabile prin
aplicarea modelului APT şi oferă o fundamentare riguroasă pentru măsurarea
relaţiei risc-rentabilitate, fiind însă mai complex prin acceptarea unei varietăţi
de surse de risc.
Modelul APT este considerat cel mai riguros model multidimensional al
riscului. El porneşte de la considerarea rentabilităţii oricărui titlu drept o funcţie
liniară a modificărilor unui număr de factori comuni tuturor titlurilor. În modelul
original APT dezvoltat de Stephan Ross (1976) nu sunt specificaţi factorii de
risc ce ar trebui luaţi în considerare în analiza randamentului unui titlu. Studiile
ulterioare au arătat ca printre elementele avute în vedere de investitori s-ar
număra: modificarea neprevazută a ratei inflaţiei, a primei de risc, a cursului de
schimb şi a ratei dobânzii. Identificarea acestor factori se face prin utilizarea
analizei factoriale, mai exact a analizei componentelor principale. Toate
anticipările cu privire la valoarea unui activ sunt deja incluse în preţul acestui
activ, astfel că acest model măsoară senzitivitatea randamentului unui titlu la
modificările neprevăzute ale factorilor de risc. Modelul APT prezintă şi unele
dezavantaje, cum ar fi faptul că nu poate preciza câţi factori comuni de risc
sunt, respectiv care sunt aceşti factori.
Preţurile activelor sunt în general considerate a fi sensibile la ultímele
evoluţii din domeniul economic. Experienţa de zi cu zi pare să susţină punctul
de vedere că preţurile activelor individuale sunt influenţate de o gamă largă de
evenimente neprevăzute şi că unele evenimente au un efect mai important
asupra preţurilor activelor decât altele (Chen et al., 1986). Astfel, diferite
modele pot fi folosite pentru a determina rentabilităţile activelor. Modelul APT
porneşte de la ideea ca rentabilitatea fiecărui activ depinde de influenţa
variabilelor macroeconomice.
Relaţia dintre piaţa de capital şi variabilele macroeconomice a constituit
subiectul numeroaselor studii de specialitate, analizîndu-se influenţa
variabilelor asupra cursurilor titlurilor lístate. De asemenea, au fost studiate şi
anomaliile care pot sa apară pe piaţa de capital, observându-se că societăţile

245
cu capitalizare mică, respectiv cu o valoare a P.E.R. scăzută obţin rentabilităţi
superioare.

9.2 Decizii pentru investiţiile de capital

Deciziile de investiţii de capital sunt deciziile de management financiar
care implică lasarea sau investirea unui anumit capital, la un moment dat, şi
obţinerea unui flux de beneficii în viitor. Investiţiile de capital pot fi pe termen
scurt (sub un an) sau pe termen lung, cele pe mai mulţi ani.
Un aspect important al deciziilor asupra investiţiilor de capital îl
constituie nivelul de risc. Există investiţii de capital fără risc sau cu risc scăzut,
dar care conduc la un beneficiu mai edus, însă există şi investiţii de capital cu
risc ridicat, de la care se aşteaptă beneficii mult mai mari.
Pentru a înţelege mai bine deciziile de investiţii de capital în condiţii de
risc, să analizăm modul în care acestea pot fi integrate unei probleme generale
de teoria deciziilor. În Figura 9.1 este prezentat un model de decizie adaptat
pentru a încorpora deciziile de investiţii de capital. Vom examina în continuare
mai detaliat fiecare din etapele acestui model de decizie.

246
Fig. 9.1 – Modelul de decizie pentru investiţiile de capital

Etapa 1 indică faptul că de la început trebuie stabilite obiectivele, adică ţintele

pe care investitorul doreşte să le atingă. Cuantificarea obiectivelor va duce la
stabilirea unei funcţii obiectiv, care de cele mai multe ori constă din
maximizarea profitului ca urmare a investiţiei de capital.

247
Etapa 2 constă din căutarea oportunităţilor de investiţii. Aceasta este o
activitate creativă pentru găsirea proiectelor de investiţii potenţiale, iar acestei
etape trebuie să i se acorde atenţia necesară.
Etapa 3 a procesului de decizie se referă la culegerea datelor privind posibilele
stări ale naturii care pot să afecteze rezultatele proiectelor de investiţii.
Etapa 4 începe după ce au fost identificate stările naturii în etapa anterioară şi
constă din analizarea şi listarea tuturor rezultatelor posibile, pentru fiecare
stare a naturii.
Etapa 5 se referă la evaluarea efortului şi a pierderii (sau a câştigului) pentru
fiecare rezultat posibil.
Etapa 6 a procesului este destinată selectării proiectelor de investiţii, prin care
să se asigure profitul maxim.
Etapa 7 constă din planificarea implementării proiectelor de investiţii selectate
în etapa anterioară.
Etapa 8, care este ultima etapă a acestui proces, constă din analiza şi
revizuirea proiectelor de investiţii.
Iteraţiile principale ale modelului sunt reprezentate prin săgeţile
direcţionale din Figura 9.1, care reprezintă şi cele mai importante bucle de
feed-back. Pot avea loc însă şi alte iteraţii secundare între etapele acestui
model de decizie. Astfel, etapa de analiză şi revizuire a proiectelor de investiţii
are loc în mod constant, la intervale bine stabilite, pentru a evalua rezultatele
curente faţă de cele planificate.

9.3 Piaţa bursieră

Bursa de valori poate da consistenţă măsurilor de stimulare a
investiţiilor în economie, de mobilizare a capitalurilor pentru finanţarea regiilor
autonome şi societăţilor comerciale. In acest context bursa reprezintă cel mai
eficace mecanism de atragere a fondurilor disponibile la populaţie, o forma de
plasament atractivă pentru toţi deţinătorii de fonduri. Totodată, bursa reprezintă
şi o modalitate de atragere a capitalului străin, oferind celor interesaţi o
imagine sintetică asupra climatului de afaceri în România şi, în cazul afirmării
instituţiei bursiere, o garanţie a caracterului ireversibil şi eficient al reformei.
Bursa a fascinat întotdeauna privitorii din afara ringului prin atmosfera
efervescentă în care limbajul mâinilor a transpus mai apoi pe tabele electronice
în sutimi şi zecimi de valoare, tot ceea ce înseamnă pierdere sau câştig.

248
 Fiind o fereastră de comunicare cu cercurile financiare internaţionale,
bursa poate deveni instituţia cu rol de ridicare a nivelului de profesionalism şi
totodată de implementare a unui comportament economic civilizat
colaboratorilor săi.
Marile firme deja constituie şi îşi plasează adesea singure, direct la
burse, acţiunile emise în scopul creşterii capitalului şi lărgirii sferei afacerilor.
Utilizarea modelelor în activitatea bursieră este destul de dificilă
deoarece o analiză fundamentală necesită o plajă largă de informaţii în scopul
determinării de active financiare şi a sesizării rezultatelor care se obţin.
Majoritatea modelelor consideră că, cotele de rentabilitate aferente sunt
calculate ţinând cont de fundamentele economice şi comportamentale de tip
raţional ale investiţiilor, eliminând anumite anomalii care intră în contradicţie cu
ipotezele pieţei eficiente: efectul de sfârşit de săptămână, efectul de firma
unica, fondurile închise sau efectul de lichiditate al firmei.
Orice economie naţională, în funcţie de nivelul său de dezvoltare, se
manifestă şi datorită existenţei uneia sau mai multor pieţe specializate: piaţa
bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa forţei de muncă, piaţa financiară
etc.
Pe piaţa financiară are loc transferul dintre ofertanţii de fonduri şi
mulţimea utilizatorilor, în vederea satisfacerii nevoii economice.
Piaţa financiara secundară (bursa de titluri de valoare) este piaţa
unde se efectuează tranzacţii cu titluri emise anterior, la preţuri determinate de
situaţia de moment existentă între cerere şi ofertă.
Prin funcţiile pe care le îndeplinesc într-o economie, bursele se împart în
trei mari categorii: burse de mărfuri, burse valutare şi burse de valori.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se
tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici: sunt bunuri generice,
care se individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire; sunt bunuri
fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardizabil, în
sensul ca marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la
executarea contractului la bursă; depozitabile, ceea ce permite executarea la o
anumită perioadă de la angajarea contractului la bursă, trebuie să aibă un grad
redus de prelucrare, ca o condiţie a menţinerii caracterului de produs de masă,
nediferenţiat, omogen.
In această categorie intră produsele agro-alimentare (grâu, porumb,
orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, aur, argint etc.), produse
249
tropicale (cafea, cacao, zahar etc.), produse de origine minerală (petrol). Sunt
însă, mărfuri de bursa şi unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate
(ouă, carne). Pe de altă parte există şi burse organizate pentru servicii,
respectiv pentru închirieri de nave sau asigurări.
Bursele valutare au ca obiect principal de activitate tranzacţionarea
valutelor convertibile. Prin intermediul acestor burse se pot obţine, astfel,
valute solicitate de decontările din cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se
tranzacţionează hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, etc.). În
ultimul timp au fost incluse în sistemul de tranzacţii al acestor instituţii produse
bursiere noi, cum ar fi opţiunile şi contractele futures pe indici de bursă.
Bursa de valori are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi
necesităţile economice, transformând economiile în capital. Prin această
funcţie a sa, ea este implicată în piaţa primară, aceea pe care se emit acţiunile
firmelor, se lansează împrumuturi obligatoare etc., furnizându-se pe această
cale fondurile necesare agenţilor economici şi asigurând persoanelor şi
instituţiilor ce deţin economii o posibilitate de investire a acestora.
Pentru ca piaţa primară să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii de
fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricând lichida titlurile lor şi
redobândi, în condiţiile pieţei, fondurile investite. Bursa asigură lichiditatea
activelor financiare, oferind posibilitatea vânzării titlurilor cumpărate anterior,
deci a transformării lor in bani.
Bursa este si un “motor” al vieţii economice, dinamizând activitatea de
afaceri şi permiţând realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care
n-ar putea fi înfăptuite cu fondurile unui grup restrâns de investitori. Firmele
care doresc să mobilizeze capitaluri însemnate vor plasa o parte din acţiunile
lor publicului, prin distribuţie primară sau secundară; aceasta reprezintă
operaţiunea de difuzare a capitalului în masa investitorilor.
Piaţa bursiera are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea
activităţilor economice. Prin funcţionarea acestei pieţe, distribuirea fondurilor
pe ramuri ale economiei şi firme se realizează în raport cu gradul de
atractivitate a titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanţelor firmelor
respective, a gradului de rentabilitate, precum şi o consecinţă a modului în
care cestea sunt evaluate la bursă.

250
 Bursa reprezintă un “barometru” al vieţii economico-financiare într-o
ţară sau pe plan internaţional, un indicator al stării lumii de afaceri, al
perspectivelor, pe termen scurt, ale economiei.
Pieţele de capital, spre deosebire de cele monetare, sunt specializate
în efectuarea de tranzacţii cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi
lungi. Prin intermediul lor capitalurilor disponibile sunt dirijate către agenţii
economici pentru care nevoile de capital depăşesc posibilităţile financiare de
acoperire.
Caracterul negociabil al valorilor mobiliare, faptul ca ele pot fi vândute
de primii deţinători înainte de scadenţă şi transformate în lichidităţi reprezintă o
altă motivaţie a pieţelor de capital, a rolului pe care-l au acestea în
funcţionarea economiilor naţionale şi a economiei mondiale în ansamblul ei.
Spre deosebire de pieţele monetare, unde se vând şi se cumpără titluri pe
termen scurt, pe pieţele de capital sunt negociate şi tranzacţionate acţiuni,
obligaţiuni, titluri de rentă etc., adică valori mobiliare pe termen mijlociu şi lung.
Piaţa titlurilor financiare reprezintă o relaţie directă între deţinătorul şi
utilizatorul de fonduri. Acesta primeşte fonduri şi în schimb emite titlurile
financiare, urmând ca la scadenţă să le răscumpere.
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor
reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală,
respectiv procesele materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare
pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei, şi economie
simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de
mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.
Obligaţiunile sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului
lor asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate
comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor fi
răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi astfel
capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor. Obligaţiunile sunt purtătoare de
dobânzi fixe, plătibile de către emitentul debitor indiferent de rezultatele
obţinute.
Titlurile derivate sunt produse bursiere rezultate din contractele
încheiate între emitent (vânzator) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau
acestuia din urma drepturi asupra unor active ale emitentului la o anumită
scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract.

251
In ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare primare (actiuni, obligaţiuni)
se disting operaţiunile specifice pe pieţele de tip american (N.Y., Tokio) şi cele
de la bursele de tip european (Paris).
La bursele europene (în speţă bursa franceză) se practică urmatoarele
categorii de tranzacţii:
a) la vedere, respectiv acelea în care executarea contractului are loc
imediat de la încheierea acestuia în bursă;
b) la termen sau ”cu reglementare (lichidare) lunară”, care se incheie în
bursă la un moment dat, urmând să fie executate la o dată fixă, numită
ziua , într-una din lunile următoare;
c) operaţiunile condiţionale se execută la termen, dar, spre deosebire de
cele cu reglementare lunară, permit cumpărătorului să aleagă între două
posibilităţi: executarea contractului sau abandonarea acestuia prin plata unei
prime către vânzător.

9.4 Sistemul de indicatori ai bursei

Activitatea complexă a unei burse de valori implică cu necesitate
existenţa unui sistem de indicatori statistici care să cuantifice, cantitativ şi
calitativ, procesele tranzacţionale, impactul între cerere şi ofertă, precum şi
tendinţele în viitorul apropiat pe respectiva piaţă.
Analiza pieţei bursiere, pe ansamblul său, se realizează, ca pentru
orice sector al economiei naţionale, în principal cu ajutorul unor indicatori care
sintetizează evoluţia coponentelor sale. Fiecare bursă de valori are sistemul
sau propriu de indicatori. Indiferent însă de tipul bursei, sistemul include
indicatori referitori la aceleaşi activităţi:
- indicatorul general al activităţii bursiere: indicele bursei ;
- indicatori sintetici pentru sectoarele economiei naţionale: indicatori
sectoriali
- indicatori cantitativi: numărul titlurilor cotate, numărul titlurilor
tranzacţionate, preţurile de vânzare/cumpărare, valoarea nominală, dividendul
sau dobânda pe care o poate primi posesorul, numărul de contracte încheiate,
volumul tranzacţiilor, nivelul capitalizării bursiere etc ;
- indicatori calitativi: rata rentabilităţii, riscul şi volatilitatea unui titlu
mobiliar.
La înregistrarea unei societăţi pe acţiuni, aceasta este autorizată să
emită un anumit număr de titluri (acţiuni comune), fiecare dintre ele purtând o

252
anumită valoare nominală, numită şi valoare contabilă, determinată pe baza
relaţiei:
An
Vn 
N ,
unde:
Vn = valoarea nominală (contabilă);
An = activele nete ale firmei ;
N = numarul de actiuni emise de societatea comercială.
Capitalizarea bursieră sau valoarea de piaţă a unei societăţi este dată de
produsul dintre numărul acţiunilor emise şi preţul de piatţă al acţiunii respective
la un moment dat.
Preţul de piaţă este influenţat, în primul rând, de evoluţia indicatorilor
economici şi financiari ai firmei cotate. Toţi aceşti indicatori sunt caracterizaţi,
în final, de profitul net al firmei, din care firma va plăti dividende deţinătorilor de
acţiuni. Astfel, se ajunge la determinarea unui alt indicator, profitul net pe
acţiune, conform formulei :
RN
EPS 
N ,
unde :
RN = rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere);
N =numărul de acţiuni emise.
Acesta trebuie luat în calcul pentru determinarea indicatorului cel mai des
utilizat în practica bursieră, raportul preţ/profit net pe acţiune, care se
calculează astfel:
P
PER 
EPS
unde :
P = cursul de piaţă (cursul mediu dupa şedinţa de tranzacţionare).
PER arată cât trebuie să plătească un investitor pentru o acţiune pentru a
obţine o unitate monetară din profiturile firmei emitente.
Un alt indicator important în analiza fundamentală este randamentul
dividendului ( DY ) determinat ca raport între dividendul adus de acţiune ( D ) şi
preţul (cursul) în bursă al respectivei acţiuni :

253
 D
DY 
P,
Randamentul minim al unui plasament financiar fiind cel oferit de dobanda la
bancile comerciale (d), daca DY  d înseamnă că acţiunea este bine cotată
pe piaţă, investiţia în titlu fiind rentabilă.
Pornind de la ideea că randamentul minim acceptabil este nivelul
dobânzii, se poate determina o valoare teoretică pentru acţiune, valoarea de

randament (
Vr ), astfel :
D
Vr 
d ,
Calculul valorii de randament ne permite ca, prin compararea cu cursul curent

al acţiunii, să stabilim dacă titlul este subevaluat (

Vr  C ) sau, dimpotrivă,

supraevaluat ( r
V C ) pe piaţă.
Investitorul care cumpără obligaţiuni este interesat de rentabilitatea
utilizării fondurilor sale în acest plasament în raport cu alte modalităţi de
utilizare a fondurilor. Se determină randamentul obligaţiunilor, respectiv rata de
fructificare a capitalului. Acest indicator poate fi comparat cu rata dobânzii pe
acea piaţă pentru a se evalua eficienţa plasamentului.
Modalitatea cea mai simplă este cea a randamentului curent, calculat
ca raport între dobânda obligaţiunii (cuponul) în mărime absolută (care se
determină prin înmulţirea ratei cuponului cu valoarea nominală a obligaţiunii) şi
preţul de cumpărare a obligaţiunii :
C
rC   100
P
unde :
rC = randamentul curent;
C = cuponul.
Valoarea prezentă a unei obligaţiuni este egală cu suma actualizată a
veniturilor viitoare pe care aceasta le aduce, rata de actualizare fiind egală cu
rata curentă a dobânzii pentru titlurile similare. Pentru determinarea acestei
valori se utilizează următoarea formulă:

254
 n
V Ct
P0 
(1  d ) n
 
t 1 (1  d ) ,
t

unde :
P0 = valoarea prezentata a obligatiunii;
t = momentul curentului;
Ct = cuponul, respectiv dobânda platită în perioada t ;
V = valoarea nominală, respectiv valoarea la care acţiunea obligaţiunea este
răscumpărată la scadenţă;
n = perioada până la răscumpărare (scadenţă), în cazul general, numărul de
ani înscris pe obligaţiune;
d = rata curenta a dobanzii la titlurile similare.
Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de două componente ale câştigului
într-o astfel de investiţie: dividendul şi creşterea valorii de piaţă. Deci, rata
rentabilităţii unei acţiuni se poate determina astfel :
P1  D1  P0
R1   100
P0 ,
unde :
R1 = rata rentabilitatii unei actiunii la momentul t ;
1

P1 = cursul de piata al actiunii la momentul t ;

1

P0 = cursul de piata al actiunii la momentul t ;

0

D1 = dividendul net inregistrat la momentul t .

1

Pentru definirea riscului s-au formulat mai multe accepţiuni:

a) sacrificiul unui avantaj imediat sau absenţa unui consum imediat în
schimbul unor avantaje viitoare ;
b) pierderea unui avantaj cert şi imediat din achiziţia şi stăpânirea unui
bun real sau din consumul unui serviciu contra unui avantaj viitor şi incert din
investiţia în titlurile financiare;
c) incertitudinea asupra unui bun financiar ce se va înregistra la o dată
viitoare.

255
Multitudinea de examinări ale conceptului de risc este determinată de
complexitatea acestei categorii financiare, complexitate ce va însoţi şi
demersul metodologic de a surprinde şi de a previziona mărimea lui.
Astfel, se poate calcula speranţa matematică de obţinere a rentabilităţii,
prin determinarea valorii medii a rentabilităţilor individuale:
n
r   ri  pi
i 1 ,
unde :
ri şi p i = rata rentabilităţii, respectiv probabilitatea ei de apariţie la momentul
i;
n = numărul de observaţii statistice;
r = valoarea medie a rentabilităţii .
Riscul unui titlu financiar se poate calcula fie ca dispersia
rentabilităţilor seriei faţă de rentabilitatea medie, fie ca abaterea medie
pătratică (este cea mai des utilizată).
Dispersia rentabilităţii faţă de valoarea medie:
n

2
 (r i  r)2
 pi ,
σ = i 1
Abaterea medie patratică :
n

 (r  r ) 2  pi
σ =  = i 1
2 i

Coeficientul de corecţie a ratelor rentabilităţii a două titluri măsoară

intensitatea legăturilor între cele două titluri şi se determină astfel:
cov ij
 ij  ,
 i  j
unde :
σi si σj = abaterile medii pătratice ale titlurilor.
Variabilitatea totală a rentabilităţii unei acţiuni se împarte în două părţi :
1. o parte determinată de influenţa pieţei bursiere, parte care determină
riscul sistematic;
2. o parte determinată de influenţa caracteristicilor specifice fiecărei
acţiuni, parte care determină riscul specific. In opoziţie cu riscul de piaţă,

256
acesta se numeşte risc nesistematic sau individual. Riscul specific poate fi
împărţit el însuşi în:
a) risc specific fiecărei acţiuni, determinat de modificări în
comportamentul economic al firmei care a emis-o sau în comportamentul
deţinătorilor acestor acţiuni;
b) risc specific ramurii economice de care aparţine firma emitentă.
Funcţia care aproximează foarte bine variabilitatea rentabilităţilor
individuale ale unei acţiuni în raport cu rentabilitatea generală a pieţei este
dreapta de regresie. Panta acestei drepte, sau coeficientul ei unghiular,
semnifică volatilitatea acţiunii, respectiv sensibilitatea rentabilităţii ei la
modificările rentabilităţii generale a pieţei.
Ecuaţia dreptei care ajustează cel mai bine punctele de variaţie are
următoarea expresie :
ri      R p   .
ri - rata rentabilitatii pentru actiunea i ;

r rp  0
α – parametrul al funcţiei egal cu mărimea i atunci cand ;
β – coefficientul de regresie sau de volatilitate;
rp
– rata rentabilităţii pe piaţă, măsurată prin indicele bursier;
ε - parametrul specific acţiunii i prin care se măsoară riscul individual.
Pe baza indicatorilor absoluţi se pot determina modificările absolute şi
indicii de dinamică, atât cu bază fixă, cât şi cu bază în lanţ. Dintre aceşti
indicatori, o importanţă mai mare o prezinta cei cu baza în lanţ, pentru ca arată
modul în care au evoluat indicatorii absoluţi analizaţi de la o luna la alta.
Volumul lunar al tranzacţiilor (v) poate fi determinat şi ca un produs

între cursul mediu lunar al unei acţiuni cotate ( p ) şi volumul acţiunilor

tranzacţionate (q)
V  pq
Indicii bursieri sunt mărimi care reflectă dinamica unui grup de acţiuni
sau a tuturor acţiunilor cotate la bursa respectivă.
Analiza indicilor bursieri reprezintă un mijloc de caracterizare a evoluţiei
unei economii, precum şi determinarea potenţialului acelei economii şi a
activităţilor economice neprofitabile sau cu profituri foarte mici.

257
 Indicii bursieri evidentiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe
o anumită piaţă, respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei. Indicii sunt o măsură
a dinamicii unui grup reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor care sunt
cotate la bursă. ndicii bursieri reflectă raportul dintre cererea şi oferta de capital
pe piaţa respectivă.
Indicele bursier are două funcţii principale :
1.funcţia descriptivă, de indicator al performanţei medii a pieţei bursiere
de capital sau a unui segment de piaţă (indice de ramură), ca o bază pentru
deciziile investiţionale în acea piaţă;
2.functia operativă a indicelui, de a fi reper pentru construirea unor
instrumente financiare derivate (de exemplu, contractele la termen şi opţiunile
pe indicele bursier). Indicele bursier stă la baza aplicării strategiilor de
portofoliu (de exemplu, operaţiuni de hedging-acoperirea riscului variaţiei
titlurilor financiare; operaţiuni de arbitraj - valorificarea diferenţei dintre indicele
bursier şi cel al cursului pe piaţă la termen etc.).
Cerinţele referitoare la indici sunt de natură:
a) economică: formulă caracterizată prin simplitate, transparenţă,
uşurinţa reproducerii portofoliului; indicele trebuie să asigure
reprezentativitatea titlurilor financiare, periodicitatea calculării şi a publicării;
interpretabilitatea intuitivă (medie aritmetică ponderată şi nu geometrică);
b) statistica: invarianţa la schimbarea scalei, tratarea simetrică a
componentelor (indicele nu se schimbă dacă se schimbă data de referinţă) şi
invarianţa la includerea de noi acţiuni.
B.E.T.- Indicele Bursei de Valori Bucureşti
Indicele B.E.T. este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este
creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10
acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Valoarea preţurilor din
fiecare zi este raportată la preţurile corespunzătoare din data de referinţă
(momentul t=0).
N
p it
p
i 1
i0  qi 0 
pi 0
N
,
p
i 1
i0  qi 0

unde :
N = numarul de actiuni din portofoliul indicelui;

258
 pi0 = cursul mediu ponderat al actiunii i la momentul de referinta t = 0
qi0 = numarul total de actiuni emise din actiunea i la momentul t = 0
Pentru a compensa orice efect artificial asupra preţului de
tranzacţionare datorat măsurilor de divizări/consolidări de acţiuni, fuzionări ale
firmelor sau orice modificări ale capitalului social al unei acţiuni aflate în
portofoliul indicelui, valoarea idicelui este ajustată cu un factor de corectie f în
ziua în care are loc schimbarea care afectează preţul. Astfel se realizează
continuitatea şi comparabilitatea valorilor indicelui de tip Laspeyres :
N

q i0  pit
BETt  1000  f  i 1
N
,
q
i 1
i0  pi 0

In cazul în care există acţiuni care nu mai corespund regulilor de

includere în portofoliul indicelui, iar altele care sunt tranzacţionate corespund
acestor reguli, se procedează la o actualizarea portofoliului indicelui. Factorul
de corectie f este recalculat, pentru a compensa această modificare. Astfel se
asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă
de preţurile aceloraşi acţiuni, la un moment de referinţă.
Indicele DOW JONES.
Cel mai cunoscut indice bursier este DOW JONES, denumit dupa cei
doi economişti americani, specialişti financiari, Charles Dow (fondator al
ziarului de specialitate Wall Street Journal) şi Edward Jones.
Indicele a fost creat in 1884, când Charles Dow a calculat un curs
mediu pentru 11 firme, cele mai multe din domeniul financiar, pentru a
evidenţia trendul pieţei.
In 1916, indicele a cuprins 20 de firme, iar in 1928 a ajuns la 30 de
firme, număr care este în vigoare şi astăzi.
La inceput, indicele Dow Jones se determina ca o medie aritmetică
simplă a cursurilor acţiunilor componente.
In prezent, indicele se determină prin divizarea sumei cursurilor la un
coeficient stabilit de New York Stock Exchange (NYSE); în ultima perioadă
coeficientul a variat între 0,75 şi 0,90, în funcţie de schimbările care intervin în
valoarea de piaţă a titlurilor componente ale indicelui în urma fuzionărilor sau
divizărilor firmelor (stock split).

259
 Indicele Dow Jones reflectă nivelul pieţei într-un anumit moment în
raport cu anul de referinţă, de aici şi exprimarea sa în puncte.
Indicele Financial Times (FT-30)
Acest indice a apărut în 1935, calculat de Financial News (ulterior
Financial Times), şi a luat în considerare acţiunile a 30 de companii
reprezentative din ramura industriei.
Datorită numărului mic de acţiuni luate în calcul, acest indice este
foarte sensibil la modificările bursei faţă de alţi indici care au în componenţă un
număr mai mare de acţiuni.
Indicele se calculează ca medie geometrică a cursului fiecarei acţiuni
împărţit la cursul din data considerată ca bază.

Considerând cursurile a 30 de acţiuni:

c1 , c2 , c3 ...c30 se poate

determina valoarea datei de baza (

Vb ) :

 log c1  log c2  ...  log c30 

Vb  anti log  
 30  ,
iar indicele Financial Times – 30 se determină pe baza relaţiei :
c1  c2  ...  c30 30 c1  c2  ...  c30
FT30  30 
Vb  Vb  ...  Vb Vb
Acest indice este calculat la Londra şi se mai spune despre el că este un
indice instantaneu, având în vedere că este calculat din oră în oră începând cu
ora 10 şi până la 17, negocierile oficiale oprindu-se la ora 15:30.

9.5 Modele pentru evaluarea riscului în proceselor bursiere

Un model poate reprezenta fidel un anumit fenomen numai în măsura în
care, acesta se sprijină pe teoria economică ce formulează categoriile,
conceptele şi legile obiective ale realităţii economice.
Modelul decizional este o concretizare a abordării sistematice a
organizaţiei în ansamblu şi implicit a procesului decizional din cadrul acesteia.
Un astfel de model este util din punct de vedere teoretic, prin faptul ca oferă o
imagine închegată asupra ansamblului procesului decisional, asupra
principalelor elemente şi faze componente, precum şi a corelaţiilor dintre ele.
Din punctul de vedere al practicii, utilitatea lui constă în aceea că poate fi
folosit în formarea şi perfecţionarea managerilor şi specialistilor. Odată asimilat
modelul decizional devine un instrument practic de management ce poate fi
260
întrebuinţat de manager în luarea unor decizii de mare însemnatate pentru
eficienţa activităţii sale.
Un model decizional bun este un model care reflectă cu exactitate
percepţiile noastre asupra sferei decizionale şi poate fi utilizat pentru a susţine
procesul decizional. Condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea unui astfel de
model sunt :
-înţelegerea variabilelor cheie din cadrul deciziei;
-cunoaşterea relaţiei cauză-efect care influenţează variabilele;
-aprecierea modului în care pot fi folosite formulele matematice în
stabilirea modelului respectiv şi definirea algoritmului de implementat.
In procesul de modelare, componentelor procesului decizional li se
asociază o serie de variabile şi parametri. Variabilele sunt importante în
procesul de descriere a unui sistem printr-un model, deoarece modelele
decizionale, de cele mai multe ori sunt dinamice şi descriu comportamentul
unui sistem in timp. Aceste variabile transmit informaţii despre starea
sistemului de la o perioadă la alta.
Variabilele utilizate în modelarea deciziei sunt clasificate în variabile de
intrare şi ieşire, modul în care acestea acţionează asupra modelului sunt
reprezentate schematic în figura de mai jos.

Variabile de intrare
contabile MODEL Variabile de
Variabile de intrare iesire
Variabile de stare
necontabile
intermediare

Fig. 9. 1 Tipuri de variabile utilizate în procesul de modelare

De exemplu, să presupunem că un manager de portofoliu trebuie să ia

o decizie privind păstrarea în portofoliu a unui anumit număr de contracte
futures. Variabila de intrare controlabilă este numărul de contracte futures care
se vor tranzacţiona. Noul nivel al cantităţii de contracte futures este un factor
care poate fi controlat şi care va avea o anumită influenţă asupra eficienţei
politicii de portofoliu a managerului. Variabilele de ieşire reflectă modul în care
va fi masurată eficienţa deciziei. Posibilele variabile de ieşire includ sumele

261
investite pentru constituirea portofoliului, efortul managerial pentru a controla
portofoliul, cantitatea şi valoarea contractelor futures tranzacţionate,
probabilitatea insuficienţei sumelor pentru constituirea unui portofoliu cu un
nivel maxim de rentabilitate. Figura 9.2 nu mai evidentiază la modul general
modalitatea prin care variabilele acţionează asupra modelului decizional ci
reliefează la modul concret, toate aceste aspecte având în vedere situaţia
decizională considerată.
Variabile de intrare Variabile de iesire

Controlabile
 Numarul de contracte lansate  Sumele investite pentru
pe piata spre tranzactionare constituirea portofoliului
 Ultimele cotatii ale pietii  Efortul managerial
 Nivelul unei noi oferte de pentru controlul
tranzactionare portofoliului
MODELUL  Cotatia pentru
DECIZIONAL contractul futures
 Cantitatea si valoarea
Necontrolabile contractelor futures
 Nivelul cererii de contracte tranzactionate
futures existente pe piata  Probabilitatea
 Timpul necesar de insuficientei sumelor
includere in portofoliu pentru obtinerea unui
 Costurile de tranzactionare portofoliu cu un nivel
 Nivelul substituirii cu alte mavim al rentabilitatii
active financiare derivate

Fig.9.2 Model decizional

Scopul modelului este de a exprima variabilele necontrolabile ale

situaţiei decizionale, în funcţie de cele controlabile, astfel încât să fie
satisfăcute criteriile de performanţă, adică să fie rezolvat sistemul.
Variabilele de intrare necontrolabile pun o problemă imediată
decidentului. Pentru că nu sunt controlabile nu se poate determina valoarea
exactă pe care o pot lua.
In practică, modul în care tratăm variabilele necontrolabile depinde de
acele variabile de ieşire pe care le selectăm pentru a măsura eficienţa deciziei.
De exemplu, în decizia de constituirea a unui portofoliu de active financiare,
insuficienţa sumelor pentru obţinerea unui portofoliu cu un nivel maxim de
rentabilitate apare ca un rezultat al unui nivel al sumelor superior celui care
poate fi acoperit. Dacă alegem să nu folosim ca variabilă de ieşire, insuficienţa
262
sumelor pentru obţinerea unui portofoliu cu un nivel maxim de rentabilitate (sau
alte variabile similare), atunci nu este nevoie să descriem nivelul sumelor într-o
maniera probabilistică şi putem face o presupunere deterministă. In mod
similar, făcând presupuneri asupra nivelului sumelor necesare pentru investiţii,
activelor financiare de substituţie etc., modelul decizional poate fi simplificat
foarte mult, ajungând la forma din fig.9.3.

Ipoteze

 nivelul cererii de contacte

futures existente pe piata
 scadenta contractelor futures
incluse in portofoliu
 pret de tranzactinare al
activelor suport Variabile de iesire
Variabile de intrare
Sumele investite pentru
 Numarul de contracte constituirea portofoliului
lansate pe piata spre Efortul managerial pentru
tranzactionare MODELUL controlul portofoliului
 Ultimele cotatii ale pietei Cotatia pentru contractul
DECIZIONAL
 Nivelul unei noi oferte de futures
tranzactionare Cantitatea si valoarea
contractelor
tranzactionate
Fig. 9.3 Variabile care intervin in decizia de constituire a portofoliului, ca variabile necontrolabile
estimate in model

Următorul nivel de complexitate în procesul de modelare este de a

explicita structura cauză - efect, conectând astfel factorii de intrare cu cei de
ieşire. Cea mai simplă metodă de a indica existenţa unei relaţii între doi factori
dintr-o decizie este de a arăta direcţia influenţei printr-o săgeată, pe o
diagrama cauză - efect. Dacă, de exemplu, se consideră că riscul şi
rentabilitatea influenţează selecţia produselor financiare derivate într-un
portofoliu, putem ilustra acest lucru ca in figura 9.4

263
 RISC
Variabila 1
Cerere
RENTABILITATE Variabila 3
Variabila 2

Fig.9.4 O relatie simpla cauza-efect

Aceste diagrame pot fi trasate în sens invers pornind de la variabilele

de ieşire, specificând factorii de influenţă, până când variabilele de intrare sunt
găsite. Figura 9.5 ilustrează acest proces, evidenţiind influenţele cauză -efect
pentru cotaţiile bursiere.

 Numarul de contacte lansate  Frecventa de

pe piata spre tranzactionare tranzactionare
 Cotatia pentru
(Variabila de intrare) (Variabila de stare)
contactul futures
(Variabila de iesire)
 Nivelul cererii de contracte
futures de pe piata  Suma investita
(Variabila de stare)
(Variabila de intrare)

Fig.9.5 Model de influenţe cauză - efect asupra cotaţiei pentru contractul futures

Variabila de ieşire “cotaţia pentru contractul futures“ va fi determinată

de preţul de tranzacţionare al activului support şi de frecvenţa tranzacţiilor.
Frecvenţa de tranzacţionare este la rândul ei o funcţie de “nr. de contracte
lansate pe piaţă spre tranzacţionare“ şi de “nivelul cererii“, ambele variabile de
intrare.
Urmând această procedură de a trasa influenţele în sens invers, un
model poate fi construit pe baza interacţiunilor dintre factorii care intervin într-o
decizie. Figura 9.6 prezintă un model mai complex al deciziei de constituire a
unui

264
portofoliu.

Numarul de
Frecventa de Costuri de
contracte lansate Sume totale
tranzactiona tranzactiona
pe piata spre investite
re re
tranzactionare Pret de tranzactionare
Cotatia pentru un contract
minima Capital
investit
O noua lansare de Cotatia
contracte pe piata maxima
Nivelul cererii Probabilitatea insuficientei
spre tranzactionare sumelor pentru obtinerea
Sedinta de unui portofoliu ca un nivel
tranzactionare maxim de rentabilitate

Fig.9.6 Un model complex cauză - efect al deciziei de constituire a portofoliului

Pe lângă variabilele de intrare şi de ieşire, în acest model există şi

variabile intermediare “ frecvenţa de tranzacţionare“, “cotaţia maximă “, “cotaţia
minimă“. Aceste variabile sunt influenţate de către variabilele de intrare şi
influenţează la rândul lor variabilele de ieşire, dar fac parte din interiorul
modelului (sunt denumite variabile de stare).
Modelele cauză - efect contribuie cu succes la inţelegerea unei decizii.
Intercondiţionările, legăturile dintre variabilele sistemului sau ale
componentelor acestuia cu exteriorul se transpun în modelul matematic prin
relaţii funcţionale (ecuaţii şi/sau inecuaţii). Acest lucru este impus de faptul că
modelele decizionale nu sunt capabile să descrie natura relaţiilor stabilite între
factorii de decizie. Din acest motiv este necesară utilizarea unui model
matematic care prin diverse relaţii să identifice un obiectiv dat de una sau mai
multe funcţii, şi să lege diversele variabile pentru a măsura performanţele
sistemului.

9.6 Formalizarea matematica a modelelor

Formalizarea matematică presupune transformarea modelului
decizional, finisat în urma activităţii de modelare, într-un model matematic.
Principalele tipuri de mărimi care intervin în procesul de modelare
matematică, transpuse într-un model matematic:
a) parametrii şi/sau variabilele necontrolabile;

265
 b) variabilele de decizie, controlabile, vor caracteriza diferitele
alternative;
c) variabilele dependente, care reflectă eficienţa aplicării unei
alternative de decizie; în cazul în care procesul de evaluare este în curs,
variabilele dependente au un caracter de variabile derivate, intermediare; în
cazul alegerii finale, variabilele dependente indică rezultatele aşteptate.
In contextul dat, modelul matematic va opera cu urmatoarele elemente:
- mulţimea A de alternative teoretic posibile şi submulţimea  a

alternativelor
Ai pe care organismul decizional le percepe şi le consideră

efectiv în alegerea sa (Â  A) i=1…n , unde n= numărul de alternative;

- multimea S a consecinţelor s ale alternativelor din A ;
- functia ν(s) prin care decidentul atribuie o valoare (sau o utilitate)

consecinţei s din mulţimea S, S={

S i │consecinţele alternativelor Ai };

- submultimea
Si ale consecinţelor şi, p care ar putea rezulta ca urmare

a aplicării fiecarei alternative

Ai din Â.

Pij Ai
- mulţimea de seturi de probabilitaţi care asociază o alternativă
Sj
cu una dintre consecinţele sale posibile, . Pentru fiecare alternativă, suma
P ij 1
probabilităţilor consecinţelor este egală cu 1, adică j

In funcţie de certitudinea informaţiei privind consecinţele alternativelor,

regulile vor fi următoarele:
- alegerea în condiţii de certitudine, corespunzătoare modelelor

clasice de optimizare. Când, pentru fiecare alternativă

Ai ЄẬ, este certă

S S Ai
apariţia consecinţei j , atunci se selectează alternativa , pentru care
consecinţa are valoarea (utilitatea) cea mai mare:
max  {v( si )}
i

Ai
- alegerea in conditii de risc: atunci când pentru fiecare alternativa
Si
ЄẬ se cunoaşte spaţiul consecinţelor (submulţimea a consecinţelor posibile

266
şi setul de probabilităţi asociate se alege varianta
Ai care maximizează
speranţa matematică a funcţiei de utilitate:
max  { v( si ) *pij }
i
p

-alegerea în condiţii de incertitudine, corespunzător teoriei jocurilor.

Când se cunosc numai consecinţele posibile ale alternativelor, fără a avea la
dispoziţie şi probabilităţile asociate, atunci se poate adopta o regula de tipul:
max  min v( s i )
i j

Variabilele decizionale, parametrii şi diversele relaţii cauză - efect

identificate în urma modelării decizionale, se transformă în ipoteze ale
modelului, în una sau mai multe relaţii matematice între variabile. Cu ajutorul
acestora se generează intrările şi ţinând seama de stările interne ale
sistemului, prin algoritmi adecvaţi, se determină ieşirile şi se descrie evoluţia în
timp a stărilor interne ale sistemului.

9.6.1 Modelul Black-Scholes de stabilire a preţului optiunii

Formula propusă de profesorii americani Fisher Black şi Myron Scholes
în anul 1973 în vederea obţinerii preţului unei optiuni call (de tip american) a
reprezentat punctul de pornire pentru elaborarea de numeroase variante pe
această temă.
O abordare intuitivă a elementelor pe care se bazează modelul Black-
Scholes are în vedere următoarea combinaţie specială de operaţiuni:
investitorul M cumpără active la preţul pieţei dar poate, de asemenea, cumpara
un put (un drept de a opta între a pune sau a nu pune la dispoziţie spre
Pput
vânzare activele la preţul de exerciţiu) la pretul , şi se angajează să vândă

opţiunea call la pretul

Pcall . Dacă preţul pieţei este egal cu preţul de exerciţiu,
atunci indiferent de abaterile preţului pieţei (peste sau sub preţul de exerciţiu)
Ppietei  Pexerc.
la scadenţă, investitorul va caştiga tot atât cât va pierde (dacă )
P P
sau va pierde tot atât cât va caştiga (daca pietei exerc.
).
Altfel spus, respectivul investitor cumparând un stoc de active, dar
totodată şi un contract put, şi vânzând opţiune call se situează într-o poziţie
fără risc (rfr), ceea ce indreptaţeşte introducerea în calcule a ratei dobânzii fără
risc (rfr) pentru perioada la care se referă contractul de opţiune. Redată printr-o
267
egalitate, situaţia în care se află investitorul M arată astfel (Stancu S., Mihail
N., 2005)
Pexerc
Ppietei  Pput  Pcall 
(1  rfe) t
Acoperirea (protejarea) la care a recurs investitorul poate fi realizată şi
altfel şi anume prin reglarea numărului de opţiuni vândute ce revine numărului
de active (acţiuni, obligaţiuni, unităţi de valută) deţinute (aşa-numita rată de
acoperire – h).
Acoperirea fără risc ar rezulta astfel :
Pexerc
Pcall  Ppietei (h) 
(1  rfr ) t
Daca avem în vedere faptul că preţul pieţei activului support, ca şi rată
a dobânzii poate înregistra diverse valori pe perioade oricât de mici de timp
(până la scadenţă), este necesar să apelăm la caracteristica proceselor
stochastice de a putea fi descrise şi analizate prin repartiţia statistică şi cel
puţin un indicator al acesteia - densitatea de repartiţie. Indicatorul a cărui
legătură cu preţul şi evoluţia lui în timp, ca şi cu rata dobânzii, nu poate fi
contestată este rata randamentului (rata castigului = valoare finală – valoare
iniţială). Se consideră că repartiţia ratei randamentului este log normală (deci
log(1+rata randamentului) urmează o repartiţie normală), ipoteză realistă dacă
avem în vedere gradul de îndatorare al deţinătorului de active. O altă ipoteză
se referă la rata fără risc (rfr), ca şi la împrăştierea câştigurilor (randamentelor)
care sunt constante pe durata termenului contractului de opţiune. In rest, se
consideră opţiunea de tip european şi se face abstracţie de taxe, costuri de
tranzacţie etc.
Intr-o astfel de optică abordată problema preţului opţiunii call, se ajunge
la următoarea reformulare a precedentei egalităţi :
Pexerc
Poptiuniicall  Ppietei  f (d1 )  f (d 2 )
(rfr ) t

Unde:
f (d1 ) f (d2 ) - densităţi de repartiţie cumulate indicând, fiecare,

probabilitatea de a se atinge nivelul prestabilit

d1 , respectiv, d 2 , al variabilei

de tip continuu d .
d d
In ceea ce priveşte valorile 1 şi 2 ele sunt legate de condiţia acoperirii
(eliminării riscului), ceea ce implică extinderea demersului luând în calcul
268
dispersia randamentelor activului - support, relaţia dintre preţul pieţei şi preţul
de exerciţiu, durata contractului de opţiune, rata dobânzii. Astfel de elemente
de calcul, ca şi relaţia fiecăruia cu amploarea riscului au condus la definirea

constantelor
d1 şi d 2 astfel :

 Ppietei 
ln    (rfr  0,5 2 )t
d1  
Pexerc 
 t ,
d 2  d1   t .

Menţiuni privind utilizarea formulelor propuse de modelul Black-

Scholes:
1) dispersia, indicatorul care se obţine în prealabil, se determină aşa
cum s-a aratat în cazul modelului binominal, deşi o serie de corecţii bazate pe
anticipări bazate pe analiza conjuncturii pot fi aduse.
2) rata dobanzii (rfr) realizată este cea afişată în publicaţii de prestigiu
pentru perioade de maturizare similare celor din contractele de opţiuni
(60,90,180 de zile).
3) densitatea de repartiţie rezultată în urma consultării tabelelor

anexate pentru repartiţia normală. În acest scop, avem în vedere nivelul

d1 ,

d
respectiv 2 şi, corespunzător acestui nivel, este redat nivelul probabilităţii de a
ne situa în aria cuprinsă de conturul clopotului lui Gauss şi respectivul nivel. In
d d
cazurile în care valorile 1 şi/sau 2 sunt negative, începem prin a căuta
probabilitatea pentru nivel d luat în valoare absolută, după care din nivelul
probabilităţii găsit în tabel scadem 1.
4) obţinerea preţului opţiunii put rezultă din relaţia de paritate dintre
preţul opţiunii call şi preţul opţiunii put [33] astfel :
P   Ppietei F (d1 )  Pexerc. erfr  tf (d 2 )
.

9.6.2 Modelul lui Markowitz (model fundamental de selecţie

a portofoliului optim)
Modelul lui Markowitz se bazează pe următoarele presupuneri :
• utilizează mărimea statistică varianta ca măsură a riscului asociat unei
anume investiţii;
269
 • presupune că investitorii au aversiune la risc, aceasta însemnând că ei
doresc să îşi asume risc cât mai mic posibil pentru un nivel dat al rentabilităţii
aşteptate;
• un investitor ce deţine un portofoliu de titluri de valoare este preocupat nu
atât de mult de riscul asociat fiecărui titlu în parte, ci de riscul asociat
portofoliului însuşi;
Rentabilitatea aşteptată a riscului pentru un portofoliu cu două
titluri
Ipoteze ale modelului
• investitorii consideră fiecare alternativă de investiţie ca fiind
reprezentată prin distribuţia probabilităţii de profit aşteptat într-o perioadă de
timp;
• investitorii maximizează utilitatea aşteptată într-o perioadă de timp;
• investitorii estimează riscul pe baza modificărilor în profitul aşteptat;
• investitorii iau decizii numai pe baza riscului şi a profitului aşteptat,
deci curba utilităţii este exprimată ca o funcţie de profitul asteptat şi varianta
(sau abatere medie pătratică) profitului;
• pentru un nivel dat al riscului, investitorii preferă profitul cel mai mare,
în timp ce pentru un nivel dat al profitului aşteptat, investitorii preferă riscul cel
mai mic.
In baza acestor ipoteze, un singur activ sau portofoliu de active este
eficient dacă oferă riscul cel mai mic (pentru o rată a profitului dată) sau dacă
oferă profitul cel mai ridicat (pentru un risc dat).
Toate aceste portofolii formează frontiera eficienţă - curba ce conţine
portofoliile dorite de toţi investitorii.
In dezvoltarea modelului lui Markowitz vom considera riscul ca abatere
standard a rentabilităţii.
Rentabilitatea aşteptată şi varianta calculată în cazul rentabilităţii
portofoliului pentru două titluri A şi B sunt date de:
E ( R p )  E ( R A )  (1   ) E ( RB )
respectiv :
 p2   2 A2  (1   ) 2  B2  2 (1   ) AB
unde :
E ( Rp )
- reprezintă venitul aşteptat (rentabilitatea aşteptată) al portofoliului;

270
E ( RA ) - reprezintă venitul aşteptat al titlului A;
E ( RB ) - reprezintă venitul aşteptat al titlului B;

 p2
- reprezintş variaţia rentabilităţii portofoliului;
 A2 - reprezintă variaţia rentabilităţii titlului A;
 B2 - reprezintă variaţia rentabilităţii titlului B;
 AB - reprezintă covariaţia între rentabilitatea titlului A şi rentabilitatea titlului B,
 AB   A B rAB ;
rAB - reprezintă coeficientul de corelaţie între rentabilitatea titlului A şi
rentabilitatea titlului B
 - reprezintă proporţia din valoarea portofoliului investită în titlul A.

E(Rp)

B
α

A
σp

r
Fig. 9.7 Riscul şi rentabilitatea portofolilui în cazul AB
1

Figura de mai jos (Fig.9.8) ilustrează de acesată dată o curbă ce uneşte A şi B

. Cum α descreşte faţă de 1, riscul portofoliului este redus chiar daca B este un
titlu mult mai riscant dacât A, aceasta ilustrând avantajele diversificării.

271
 E(Rp)

α B

σρ

Fig. 9.8 Riscul şi rentabilitatea portofoliului în cazul

rAB  0

Se pune problema care va fi valoarea lui α care minimizeaza riscul

portofoliului ? Aceasta este chiar acea valoare a lui α care minimizeaza variatia
portofoliului.
 p2   2 A2  (1   ) 2  2 B
Diferenţiind relatia în raport cu α va rezulta:
 2 p
 2 A2  2(1   ) B2 .

Minimul se atinge pentru:
 2 p 2
 0  2 A2  2(1   ) B2  0    2 B 2
 A B
Această valoare a lui α va da riscul minim al portofoliului.

 2   2 A2  (1   ) 2  B2  2 (1   ) A B
c) Cazul rAB  1 , implică: p
 [ A  (1   ) B ]2   p   A  (1   ) B
In figura 9.9. se observă că în acest caz (extrem şi nerealist) este posibilă
alegerea unei valori a lui α pentru care σp = 0. pentru aceasta valoare a lui α,
rentabilitatea portofoliului este cunoscută cu certitudine deoarece abaterile în
rentabilitate ale celor două investiţii se vor compensa una pe alta. Valoarea lui
α pentru care σp = 0 este :

272
 B
0   A  (1   ) B    .
A B

E(Rp)

α B

σρ
σρ=0
Fig. 9.9.Riscul şi rentabilitatea portofoliului în cazul
rAB  1

Rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru un portofoliu cu n titluri (n>2)

Formula generală pentru rentabilitatea aşteptată şi variaţia rentabilităţii
pentru un portofoliu cu n titluri sunt :
n
E ( R p )   xi E ( Ri )
i 1

respectiv :
n n n
 p2   xi2 i2   xi x j ij
i 1 i 1 j 1
j i

unde :
E(Rp) – reprezintă rentabilitatea aşteptată a portofoliului;
E(Ri) - reprezintă rentabilitatea aşteptată a titlului i,i = 1,2,3,...
 p2
- reprezintă variaţia rentabilităţii profitului;
 i2 - reprezintă variaţia rentabilităţii titlului i,i = 1,2,3,...
 ij
- reprezintă covariaţia între rentabilităţile titlurilor i si j;
 
 A a1j  a 0j  1



- reprezintă proporţia din valoarea portofoliului investită în titlul i.

1
A  1 0
 a j  a j

273
 n

x i  1, xi  0.
i 1 Se face ipoteza că vânzările rapide nu sunt pemise.
Pentru n=3 avem :
E ( R p )  x1 E ( R1 )  x 2 E ( R2 )  x3 E ( R3 )
 p2  x12 12  x 22 22  x32 32  2 x1 x 2 12  2 x1 x3 13  2 x 2 x3 23
cu :x 1  x 2  x3  1.

Fig.9.10 Rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru n=3

Pentru n=3 se observă că există trei variante şi trei covariante, în

formula pentru varianta rentabilităţii portofoliului.
Fig.9.10 arată rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru toate portofoliile
posibile ce conţin activele A, B şi C, şi fiecare pereche de câte două titluri
având slabe corelaţii pozitive.
Pentru n = 4 există 4 variante şi 6 covariante, pentru n = 5 avem 5
variante şi 10 covariante, iar pentru un portofoliu cu n titluri avem n variante şi
n(n  1)
2 covariante aşa cum este ilustrat în tabelul de mai jos ţinând cont de
xi x j x ji  x j xi ji , i  j
faptul ca .
De notat că pentru portofofiile formate dintr-un număr mare de titluri,
numărul covariantelor domină numărul variantelor.

274
Tabelul 9.1
Titluri 1 2 3 4 n
1 x 21 21 x1 x 2 12 x1 x3 13 x1 x 4 14 ... ... x1 xn 1n
...
2 x 2 x1 21 x 22 2
2 x2 x3 23 x 2 x 4 24 ... ... x 2 x n 2 n
...
3 x3 x1 31 x3 x2 32 x 2 3 2 3 x3 x4 34 ... ... x3 xn 3n
...
4 x 4 x1 41 x 4 x 2 42 x4 x3 43 x 2 4 2 4 ... ... x 4 x n 4 n
...
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
...
N xn x1 n1 xn x2 n 2 xn x3 n3 xn x4 n 4 x 2 n 2 n
Astfel, riscul portofoliului va depinde mai mult de media covariantelor
între titluri decât de riscul investiţiilor însăşi.
Frontiera eficienţei. Curbele de indiferenţă şi portofoliul optim
Aria din figura 9.11 arată rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru toate
portofoliile posibile, la nivelul unui investitor cu proporţii diferite investite în
active ce fac parte din fiecare portofoliu.
Aceste portofolii care sunt dispuse pe curba ST, oferă o rentabilitate
mai mare pentru anumite valori ale riscului, decât acelea care sunt dispuse mai
jos.
Presupunând faptul că investitorii au aversiune la risc, înseamnă că un
investitor ar dori să îşi asume un risc cât mai mic posibil pentru un nivel dat al
rentabilităţii aşteptate.
Curba ST, cunoscută sub denumirea de frontieră eficientă,
reprezintă locul geometric al punctelor care minimizează riscul pentru
diferite nivele ale rentabilităţii aşteptate .
Investitorul cu aversiune la risc, va lua in considerare doar portofoliile
aflate la frontiera eficienta, toate celalalte fiind inferioare.

275
 Fig. 9.11 Curba frontierei eficiente

Putem spune deci, că o curbă de indiferenţă este locul geometric al

punctelor în care investitorul obţine un nivel particular, specific de utilitate,
pentru orice combinaţie rentabilitate - risc.
Categoric, investitorii vor avea propriilor curbe de indiferenţă depinzând
de evaluările individuale privind raportul între rentabilitate şi risc .
Figura 9.12. arată trei curbe de indiferenţă U1, U2, U3. Curba U1 dă
valoarea minimă de utilizare deoarece furnizează cel mai mare risc pentru un
nivel datorită rentabilităţii aşteptate sau alternative, cea mai mică valoare a
rentabilităţii pentru un nivel dat al riscului.

Fig. 9.12 Curbele de indiferenţă în cazul plăcerii riscului

Pentru un investitor cu aversiune la risc, curbele de indiferenţă sunt
concave, sensul deplasării fiind în sus şi la dreapta indicând faptul că cu cât
276
este mai mare riscul asumat de investitor, cu atât mai mult sporeşte
rentabilitatea aşteptată necesară pentru a menţine acelaşi nivel de satisfacţie
la nivelul investitorului.
Cu cât este mai abruptă panta curbei, cu atât investitorul are o
aversiune mai mare la risc deoarece panta indică faptul că o valoare mare a
rentabilităţii este cerută să compenseze o creştere a riscului. Săgeata din
figură indică direcţia de creşterea a utilităţii.

Fig. 9.13 Frontiera eficientă împreună cu setul

de curbe de indiferenţă

Figura 9.13 arata frontiera eficientă împreună cu setul de curbe de

indiferenţă ale investitorului. Portofoliul optim determinat de curbele de
indiferenţă ale investitorului, este dat de punctul de tangenţă Q, deoarece
niciun portofoliu admisibil nu este dispus pe o curbă de indiferenţă mai înaltă.
Aplicaţia modelului fundamental de selecţie a portofoliului solicită
informaţii privind rentabilitatea aşteptată şi variaţia rentabilităţii pentru toate
titlurile disponibile.
In general, asemenea informaţii nu sunt disponibile şi aplicarea
modelului se concretizează mai dificil pe piaţa de capital.
Ratele anterioare ale rentabilităţii sunt folosite pentru a estima distribuţia
rentabilităţii în viitor, presupunându-se că ratele de rentabilitate din perioadele

277
anterioare sunt individual reprezentative pentru anumite distribuţii
fundamentale şi de aceea distribuţia va rămâne neschimbată în viitor.
Chiar şi aşa, un mare număr de titluri disponibile la nivelul unui investitor
face foarte dificil calculul necesar determinării frontierei eficiente.
Astfel, dacă există o mie de titluri din care se poate alege, atunci sunt
necesare aproape jumatate de milion de covariante.

9.6.3 Modelul lui Sharpe

Acest model aduce modificări modelului fundamental de selecţie a
portofoliului, în ceea ce priveşte reducerea volumului de informaţie necesar dar
şi informaţii suplimentare privind diversificarea, ca mijloc de reducere a riscului.
Este cunoscut faptul că atunci când piaţa de capital are o tendinţa de creştere,
majoritatea tilurilor cotate au tendinţa de creştere a cursului, iar când piaţa de
capital are o tendinţă de descreştere, majoritatea titlurilor tind să înregistreze o
scadere a cursului.
Sharpe a înglobat fluctuaţiile pieţei în calculul rentabilităţii şi riscului
fiecărui titlu, prin calculul rentabilităţii unui titlu ca o dependenţă liniară de
rentabilitatea indicelui pieţei din aceeaşi perioadă, astfel :
Rit  ai  bi Rmt  eit
unde :
Rit - reprezintă rentabilitatea titlului i în perioada t;
Rmt - reprezintă rentabilitatea indicelui pieţei în perioada t;
ai - reprezintă rentabilitatea autonomă a titului i;
bi - reprezintă măsura senzitivităţii (volatilitatea) rentabilităţii titlului i faţă de
rentabilitatea indicelui pieţei;
eit - eroarea reziduală aleatoare în perioada t, presupusă a fi independent şi
normal distribuită, cu media zero şi abatere constantă.
Ecuaţia descrie ceea ce este cunoscut ca modelul de piaţă. Rezultă deci că:

E(
Ri )= ai  b, E ( Rm )

 i 2  bi 2 m2   2 (ei )

unde:
 m 2 - reprezintă varianta rentabilităţii indicelui pieţei;

278
 2 ( ei ) - reprezintă varianta termenului eroare.
a, b
In practica i i şi i  2 (e )
sunt estimaţi folosind metoda regresiei.
Pentru un portofoliu format din n titluri:
E ( Rp )  a p  bp E ( Rm )
n n n

p   xi ai , bp   xi bi cu  xi  1
unde : a i 1 i 1 i 1 si x ≥0.

Astfel, înlocuind rezultatele pentru  i şi ij , vom obţine:
2

n n n
 2 p   x 2 i b 2 i  2 m   x 2  2 (e i )   x x bbi j i j  2m
i i 1 j 1
j i

Sau, echivalent,
n n n 2

 2p    xi x jbib j 2m   xi  2 (ei )
i 1 j 1 i 1

n n
  ( xibi )( x j b j ) m2   x 2i 2 (ei ),
2
p
i 1 j 1
de unde:
n
 p2  bp2 m2   xi2 2 (ei ).
sau mai mult: i 1

9.6.4 Modelul diagonal de selecţie a portofoliilor (modelul

Sharpe-Lintner)
În elaborarea modelului său, Sharpe porneşte de la o observaţie
intuitivă asupra Modelului Markowitz: ansamblul covariantelor în general
pozitive, poate avea un factor comun de determinare.
Acest factor comun poate fi un indicator macroeconomic care
influenţează în mod substanţial piaţa titlurilor financiare (indice bursier, rata
dobânzii, PIB etc.)
Ca urmare, rentabilitatea fiecărui titlu financiar este în mare măsură
determinată de evoluţia factorului comun - a indicelui bursier, RM - ca

variabilă exogenă:
Ri  f ( RM ) .

279
 Toţi ceilalţi factori care ar mai putea influenţa rentabilitatea, Ri , sunt
consideraţi endogeni şi vor determina variaţia neexplicată prin RM respectiv
riscul specific al titlului i.
Consideraţii asupra eficienţei portofoliilor
Am dedus ca un portofoliu eficient poate fi definit în termenii
rentabilităţii şi riscului, respectiv acel portofoliu care, pentru o rentabilitate
globală prezintă riscul cel mai mic şi invers, acel portofoliu care, pentru un risc
asumat, prezintă cea mai mare rentabilitate. In procesul de optimizare a relaţiei
risc - rentabilitate, politicile de plasament ale investitorilor impun anumite
restricţii specifice pentru capitalul lor financiar:
- rentabilitatea minimă sub forma de dobânzi sau dividende;
- plasarea numai a unui anumit procent din fondurile disponibile în aceeaşi
valoare mobiliară sau într-un sector economic anume;
- menţinerea unei fracţiuni simple din fonduri sub formă lichidă sau într-un
plasament determinat;
Din mulţimea de portofolii optime, situate pe frontiera eficientă, se
selectează cel care răspunde cel mai bine unor restricţii specifice ale politicii
de plasament promovată în mod particular de fiecare investitor. Astfel de
informaţii, pentru structurarea unui portofoliu, sunt furnizate clienţilor lor de
către instituţiile bancare şi bursiere după analiza şi prelucrarea pertinentă a
caracteristicilor titlurilor ce compun portofoliul fiecărui client.
Pentru aceasta, metoda ,,speranţă - dispersie’’ reprezintă o bună alternativă în
procesul de luare a deciziilor din cadrul gestiunii portofoliului de valori
mobiliare.
Cuantificarea performanţelor unui portofoliu în raport cu alte criterii este
o problemă dificilă, ca urmare a complexităţii criteriilor ce se urmăresc în
fructificarea acestui gen de investiţii.
In primul rând, este necesar să se cunoască perioada pentru care se
evaluează performanţa gestiunii: o lună, un trimestru, un an sau mai mult. De
asemenea, trebuie să se ştie care este baza de comparaţie a acestor rezultate:
rata inflaţiei, un indice bursier.
In al doilea rând, aprecierea activităţii gestionarilor trebuie facută în
funcţie de elementele de gestiune pe care le-au putut controla separat de cele
pe care nu au reuşit să le controleze: fluctuaţiile pieţei, relaţiile cu emitenţii
titlurilor, organizarea servicilor de gestiune etc.

280
 In al treilea rând, dificultatea măsurării performanţei gestiunii ţine de
obiective ca: rentabilitatea, conservarea capitalului, acoperirea riscului etc.
Tehnicile optime de măsurare a performanţei vizează ajustarea ratelor de
rentabilitate obţinute de un portofoliu prin riscul acelui portofoliu, ceea ce face
mult mai comparabile rezultatele calculelor.

9.6.5 Modelul de evaluare a activelor financiare (modelul CAPM)

Acest model pleacă de la următoarele ipoteze:
• investitorii au păreri diferite despre viitor şi de aceea propriile lor estimaţii
privind rentabilitatea aşteptată şi riscul pentru un anumit titlu sunt diferite;
• în dezvoltarea modelului pentru evaluarea activelor va fi nevoie de
considerarea opiniei generale a investitorilor;
• pentru o piaţă competitiva fiecare rentabilitate aşteptată şi riscul sunt de
importanţă deosebita;
• toţi investitorii au aversiune la risc, iar măsurarea riscului se face folosind
abaterea standard a rentabilităţii portofoliului;
• toţi investitorii au un orizont de timp comun pentru fundamentarea deciziei
de investiţie;
• toţi investitorii au estimări subiective identice despre rentabilitatea viitoare şi
riscuri pentru toate titlurile;
• există active fără risc şi toţi investitorii pot să ia sau să dea cu împrumut
sume nelimitate de bani la nivelul ratei de dobânda nominală fără risc;
• toate titlurile sunt complet divizibile, nu există costuri ale tranzacţiei sau
taxe şi nu există restricţii privind vânzarea rapidă;
• informaţia este liberă şi simultan disponibilă tuturor investitorilor.
Modelul îşi propune astfel să dea o relaţie simplă între rentabilitatea aşteptată
şi risc, pe o piaţă competitivă.

281
 Fig. 9.14 Diagrama risc - rentabilitate

Pe baza ipotezelor menţionate, toţi investitorii vor avea aceeaşi

diagramă risc - rentabilitate ca în figura 9.14, ceea ce înseamnă că vor avea
aceeaşi frontieră eficientă. In consecinţă, ei pot alege portofoliul optim pe baza
propriilor curbe de indiferenţă.
Dacă ipoteza referitoare la proporţia din valoarea portofoliului investita in titlul i,
xi  0 este relaxată, împrumutul la nivelul ratei dobânzii fără risc devine
posibil. Aceasta deschide noi alternative.
Vom considera cazul în care orice operaţiune de a lua/a da cu
împrumut la nivelul ratei dobânzii fără risc este combinată cu investiţia în activ.
Presupunem ca α este proporţia în care fondurile sunt investite. Abilitatea de a
împrumuta la nivelul ratei dobânzii fără risc, înseamnă că nu există o limită
pentru suma ce poate fi investită în activ şi de aceea α poate fi chiar mai mare
decat 1.

282
 Fig. 9.15 Setul favorabil de portofolii cu risc împreună cu activul fără risc

Toţi investitorii îşi maximizează utilitatea prin alegerea portofoliului M,

mutându-se în sus sau în jos pe linia RfM până când sunt în vecinatatea
propriilor curbe de indiferenţă de nivel maxim şi în acelaşi timp disponibile.
Setul de portofolii eficiente care dau nivelul maxim al rentabilităţii
aşteptate pentru un nivel dat al riscului devine toata linia de la Rf la M.
Problema este conţinutul portofoliului M. Deoarece nici un investitor nu
va deţine portofolii riscante altele decat M şi atât timp cât toate titlurile sunt
deţinute de unul sau altul din investitori, rezultă că M trebuie să conţină toate
titlurile în proporţia capitalizărilor de piaţă ale investitorilor.
Rata aşteptată a rentabilităţii pentru M, notată E(Rm) este astfel media
ponderată a rentabilităţilor aşteptate pentru toate titlurile de pe piaţă.
RfM, cunoscută sub numele de dreapta pieţei de capital este o linie cu
gradientul:
E ( Rm )  R f
m
Ecuaţia dreptei pieţei de capital este :
E ( Rm )  R f
E ( Re )  R f  {  e
m
unde e indică un portofoliu eficient.

283
 Ecuaţia semnifică rentabilitatea aşteptată pentru un singur portofoliu.
Ea nu reprezintă rentabilitatea aşteptată pentru portofolii neeficiente sau pentru
titluri individuale.

9.7 Metode de determinare a rezultatelor gestiunii

portofoliului de valori mobiliare
Măsurarea performanţei gestiunii portofoliului este dificilă, ca urmare a
complexităţii criteriilor ce se urmăresc în analiza acestui gen de investiţii.
Pentru aceasta :
•este necesar să se cunoască în primul rând perioada pentru care se
evaluează performanţele gestiunii: o luna, un an etc;
• trebuie să se ştie care este baza de comparaţie a acestor rezultate:
rata inflaţiei, un indice al pieţei bursiere etc.;
• aprecierea activităţii de gestiune a portofoliilor trebuie făcută în funcţie
de cerinţele de gestiune ce nu au putut fi controlate: fluctuaţiile pieţei, relaţiile
cu emitenţii titlurilor, organizarea serviciilor de gestiune a portofoliului etc;
• dificultatea măsurării performanţei gestiunii ţine de obiectivele
gestiunii portofoliului: rentabilitatea, conservarea capitalului, acoperirea
riscului.
Tentativa de măsurare a performanţei portofoliului cu un singur
indicator este simplificatoare. De aceea, diferitele metode de măsurare vor
conduce la construirea unor indicatori specifici gestiunii portofoliului.
Măsurarea performanţei unui portofoliu este simplă dacă problema se
reduce la a măsura rentabilitatea sa trecută. Astfel, pentru un portofoliu în care
s-a investit suma S0, măsurarea performanţei pe un an constă în determinarea
valorii finale a acestei sume şi în calcularea ratei de rentabilitate anuală prin
raportarea valorii finale la valoarea de la începutul perioadei.
Astfel de rate de rentabilitate pot fi comparate cu cele determinate
pentru alte portofolii, dar ele nu iau in calcul riscul. Tehnicile de măsurare a
performanţei vizează ajustarea ratelor de rentabilitate obţinute de un portofoliu
prin riscul acelui portofoliu, ceea ce face mult mai comparabile rezultatele
calculelor. Vom prezenta în continuare câteva dintre metodele de măsurare.
Metoda Treynor
Metoda grafică a lui J.Treynor porneşte de la dreapta de regresie din
modelul de piaţă, care ajustează cel mai bine variaţiile dintre rentabilităţile
portofoliului şi cele ale pieţi bursiere.

284
 Metoda compară coeficienţii αp ai rentabilităţii portofoliilor care au
acelaşi coeficient βp.
Considerăm doua portofolii ale căror drepte de regresie se prezintă
astfel:

Fig.9.16 Dreapta de regresie în cazul a două portofolii

Având acelaşi β, cele două portofolii vor avea, în consecinţă şi acelaşi

risc. Se observă uşor că portofoliul P1 are o performanţă superioară
portofoliului P2, pentru că oricare ar fi indicele general al pieţei, portofoliul P1
are parametrul α mai mare decât în cazul portofoliului P2 (α1>α2).
Ecuaţiile de regresie ale rentabilităţii celor două portofolii sunt :
R p1   1  Rm
R p 2   2  Rm
Pentru o valoare dată a rentabilităţii de piaţă, Rm, β fiind acelaşi,
rentabilitatea RP1 este cu atât mai mare decat RP2 cu cât α1 este mai mare ca
α2.
Cazul general este cel al portofoliilor cu volatilităţi diferite, iar varianta
cea mai simplă este comparaţia dintre un portofoliu cu risc (βp>0) şi un
portofoliu fara risc (βp=0), aşa cum se vede şi din figura 9.17.
Dacă obiectivul prioritar urmărit de un investitor este conservarea
capitalului, atunci el îşi plasează capitalul său într-un activ financiar, cu o rată a
rentabilităţii ce nu presupune nici un risc (egală cu rata dobânzii la creditele pe
termen scurt: dreapta de nivel Rf).

285
 Dacă se cercetează rentabilitatea portofoliului cu risc pe o anumită
perioadă, aceasta este: Rp=αp+βRm.

Fig. 9.17 Cazul a două portofolii unul cu risc unul fără risc

Rentabilitatea portofoliului fără risc în termenii relaţiei de calcul de mai

sus, respectiv la intersecţia celor două drepte de regresie este :
R f   p   pr
.
Rp  r Rp  R f
Presupunand iar rezultă că măsura performanţei
Treynor este data de :
Rf  p
r
p
.
Metoda Jensen
Această metodă este utilizată când valoarea βp a portofoliului este
prespecificată. Pentru a măsura performanţa în această situaţie este necesară
o comparaţie între rentabilitatea portofoliului actual şi rentabilitatea unui
portofoliu de referinţă, care are aceeaşi valoare βp că a portofoliului actual.
Utilizând modelul CAPM rezultă că rentabilitatea portofoliului de
referinţă este data de:
Rp  R f   p ( Rm  R f )  J  Rp  Rm
.
Dacă J>0, rezultă atunci că managementul fondului a depăşit
performanţa pieţei. Aceasta se poate datora unor cunostinţe de selecţie a
acţiunilor, a norocului sau a amandurora.

286
 Putem spune astfel că gestiunea portofoliului este o artă sau o ştiinţă
dificilă. Aceasta necesită o foarte bună cunoaştere a comportamentului
cursurilor şi a factorilor care-l influenţează, ca urmare a imprevizibilului
activităţii bursiere.
Aceasta nu inseamna ca este imposibil de a realiza o performanta in
gestiunea portofoliului deasupra mediei,ci ca aceasta este destul de dificila si
chiar costisitoare(cheltuieli de studiere a pietei bursiere,de tranzactii,de
gestiune etc).
O şansă în acest demers este dată de constatarea că erorile de
previziune a gestiunii unui portofoliu destul de diversificat se compensează,
portofoliul fiind mai stabil iar măsura unui risc, pe baza datelor statistice dă o
bună estimare a riscului său viitor.
Analistul financiar poate ajusta această volatilitate determinată
statistic, pe baza cunoaşterii evenimentelor bursiere trecute şi a anticipărilor
sale privind evoluţia pieţei de capital.
Gestionarul portofoliului trebuie să urmeze recomandările analistului
financiar în cadrul acestor restricţii determinate de marea dificultate a
previziunii evoluţiei viitoare a cursurilor.
Previziunile sunt foarte importante, întrucât ţin cont de variaţiile
macroeconomice ale indicelui general al pieţei bursiere, ale ratei dobânzii, ale
inflaţiei, acestea având mare incidenţă asupra fiecărui titlu de valoare. Analistul
financiar realizează previziuni ale reacţiei cursurilor fiecărui titlu la diverse
scenarii socio-economice, previziuni de natură să ghideze activitatea
gestionarului de titluri pe o piaţă marcată de creşterea deosebită a riscurilor
bursiere.
Noile tehnici de măsurare şi de management a riscului, incluzând aici şi
tehnologiile utilizate, conduc la creşterea eficienţei instituţiilor financiare şi la o
reducere a riscului sistemic în sectorul financiar. Utilizarea metodelor şi
modelelor asociate conduc la decizii mult mai bune, dar nu trebuie uitată
experienţa celor care analizează diferitele tipuri de crize şi, mai ales,
posibilitatea de a alege dintre aceste metode şi modele.

9.8. Principalele riscuri ale acţionarului minoritar pe piaţa de

capital
Atunci când vrei să faci bani pe piaţa de capital trebuie să fi conştient
că devii partener de afaceri, adică coproprietar al unei companii, alături de

287
oameni necunoscuţi. Bineînţeles că sunt multiple avantaje în realizarea unei
investiţii într-o companie listată: gradul mare de transparenţă, existenţa unor
norme imperative care asigură protecţia investitorilor etc., însă dacă rămâi
acţionar minoritar poţi să simţi şi unele dezavantaje.
Riscurile la care este expusă o participaţie minoritară într-o companie
sunt variate şi pot să apară sub diverse forme. Cauza acestor riscuri trebuie
căutată în dorinţa acţionarilor care controlează compania de a obţine profituri
fără a ţine cont de eventuala lezare a intereselor celorlalţi acţionari.
Iată riscurile ce se nasc în momentul în care o persoană achiziţionează un
pachet de acţiuni al unei societăţi, fără însă ca acest pachet să-i asigure
controlul asupra acestei companii:
1. Riscul exproprierii
Exproprierea reprezintă, după cum bine se cunoaşte, operaţiunea în
care este pierdut dreptul de proprietate asupra acţiunilor. Exproprierea se
poate realiza direct sau indirect. Riscul acţionarilor minoritari este acela de a
pierde dreptul de proprietate asupra acţiunilor în schimbul unei valori inferioare
valorii reale.
O modalitate legală de expropriere directă este exercitarea dreptului de
squeeze-out, prevăzut în legislaţie. Potrivit legii, urmare a derulării unei oferte
publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile
acestora, ofertantul (acţionarul majoritar) are dreptul să solicite acţionarilor
care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acţiuni, la un preţ
echitabil, dacă acesta se află în una din următoarele situaţii:
a) deţine acţiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social;
b) a achiziţionat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor
acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, acţiuni reprezentând mai mult de
90% din cele vizate în cadrul ofertei.
Exproprierea indirectă se realizează prin mai multe modalităţi. Cele mai
frecvente par a fi:
A. Lichidarea voluntară a societăţii. Operaţiunea de lichidare poate fi
voluntară, situaţie în care acţionarul majoritar va putea adopta diverse strategii
pentru a acorda acţionarilor minoritari sume cât mai reduse drept contravaloare
a acţiunilor deţinute de aceştia: subevaluarea activelor, care sunt apoi preluate
în natură de acţionarul majoritar, vânzarea fictivă a activelor către interpuşi ai
acţionarului majoritar în cadrul lichidării la sume inferioare valorii de piaţă a
acestora etc.
288
B. Lichidarea forţată a societăţii prin contractarea unor datorii fictive –
avem de-a face cu bancruta frauduloasă într-un asemenea caz.
C. Vânzarea majorităţii activelor societăţii la preţuri inferioare valorii reale. În
acest caz, acţionarii societăţii respective vor păstra un drept de proprietate
asupra unor acţiuni a căror valoare reală va fi extrem de redusă comparativ cu
momentul anterior operaţiunii de înstrăinare. Practic, deşi se păstrează dreptul
de proprietate asupra acţiunilor, valoarea economică a acestora este drastic
redusă, putând tinde spre zero. Vânzarea activelor este coroborată în unele
cazuri cu operaţiuni de „sifonare” a lichidităţilor din compania respectivă astfel
încât drumul spre insolvenţă este astfel scurtat. În legislaţia română, orice act
juridic de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanţie a unor
active din categoria activelor imobilizate ale societăţii, a căror valoare
depăşeşte, individual sau cumulat, pe durata unui exerciţiu financiar, 20% din
totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele, vor fi încheiate de către
administratorii sau directorii societăţii numai după aprobarea prealabilă de
către adunarea generală extraordinară a acţionarilor, în cazul societăţilor
listate, iar în cazul societăţilor închise orice act juridic cu o valoare de peste
50% trebuie aprobat de AGEA. Principiile guvernanţei corporative impun
informarea publicului cu privire la tranzacţiile importante de acest gen.
2. Riscul diluării
Participaţiile acţionarilor minoritari pot fi diluate prin următoarele metode:
A. Majorarea capitalului social prin ridicarea sau nerespectarea
dreptului de preferinţă. În unele situaţii nu este nevoie să fie încălcat dreptul de
preferinţă, întrucât acţionarii minoritari nu vor achiziţiona noi titluri ale unui
emitent care le încalcă drepturile şi interesele, riscul investiţional fiind ridicat
datorită atitudinii managementul şi suspiciunilor privind scurgerea de fonduri
din compania respectivă. Pe de altă parte, în cazul unui emitent nelichid pe
piaţa de capital sau a unuia nelistat, acţionarii minoritari nu îşi vor majora
expunerea prin participarea la majorarea de capital social, deoarece momentul
ieşirii din societate şi a valorificării titlurilor respective este incert.
B. Emiterea de obligaţiuni convertibile în acţiuni cu ridicarea sau
nerespectarea dreptului de preferinţă.
C. Fuziunea. În cazul fuziunilor, cota de participare la capitalul social al
noii entităţi rezultate în urma fuziunii va fi diminuată fie că este vorba de
acţionarii societăţii absorbite, fie că este vorba de cei ai societăţii absorbante,
fie că este vorba de acţionarii societăţilor care se contopesc. Din acest motiv
289
se acordă acţionarilor care nu sunt de acord cu operaţiunea de fuziunea
dreptul de a se retrage din societate şi acela de a primi un preţ stabilit pe baza
unor criterii legale pentru acţiunile lor. În sistemele de drept în care protecţia
acţionarilor minoritari este puternică, aceştia vor putea obţine un preţ favorabil
pentru titlurile lor fie prin negociere cu acţionarul majoritar care a impus
operaţiunea de fuziune (E. Croci, 2007), fie prin intermediul instanţei, atunci
când acţionarul majoritar încalcă normele de drept care ocrotesc interesele
acţionarilor minoritari.
D. Vânzarea unei părţi importante din active la preţuri inferioare valorii de
piaţă. Deşi numărul de acţiuni ale acţionarilor minoritari rămâne acelaşi,
valoarea economică a acestora este mult redusă.
3. Imposibilitatea înstrăinării acţiunilor
Ieşirea de la tranzacţionare a unei societăţi reprezintă o atingere
fundamentală adusă intereselor şi drepturilor investitorilor pe piaţa de capital,
care au realizat investiţia tocmai în considerarea calităţii de societate listată a
emitentului respectiv. Interesul acţionarului majoritar de a delista emitentul vine
în vădită contradicţie cu interesele acţionarilor minoritari, care sunt puşi în
situaţia de a pierde orice valoare economică încorporată de titlurile respective.
Interesul acţionarului majoritar este de a controla o societate fără a fi nevoit să
dea socoteală acţionarilor minoritari, fără a fi obligat să îi informeze în legătură
cu operaţiunile economice efectuate şi fără a informa terţii (Bursa, CNVM)
permanent în legătură cu situaţia societăţii. Interesele acţionarilor minoritari
sunt de a cunoaşte permanent situaţia societăţii în care au investit şi de a-şi
putea vinde în orice moment participaţiile.
În cazul în care societatea emitentă se retrage de la tranzacţionare şi
nu mai există un preţ stabilit pe piaţa de capital pentru acţiunile sale, dar, mai
important, nu mai există nici atractivitate pentru investitori de a achiziţiona
aceste titluri, acţionarii minoritari ajung „captivi”, neputând valorifica în niciun
mod acţiunile deţinute.
În plus valoarea acestor acţiuni se reduce considerabil ca urmare a
ieşirii de la tranzacţionare şi a încetării obligaţiilor de transparenţă şi protecţie a
investitorilor stipulate de legislaţia pieţei de capital.
Suspendarea de la tranzacţionare a emitentului, datorită unor demersuri ale
acţionarului majoritar, reprezintă o altă formă în care sunt afectate interesele
acţionarilor minoritari, prin imposibilitatea exercitării dreptului de dispoziţie
asupra acţiunilor, pe o perioadă limitată este adevărat. În scopul prevenirii unor
290
astfel de acţiuni abuzive, reglementările europene în vigoare limitează
perioada de suspendare, decisă de autoritatea de reglementare şi control sau
de către operatorul de piaţă la maxim 10 zile lucrătoare.
4. Riscul neparticipării la profitul obţinut de societate
Acţionarul majoritar poate să impună în adunarea generală o hotărâre
în sensul reînvestirii profitului realizat de companie sau a includerii acestuia în
rezerve. Neacordarea de dividende reprezintă un risc major pentru un
investitor care a achiziţionat titlurile emitentului în considerarea acestui
obiectiv.
Acţionarul majoritar preferă să nu acorde acţionarilor minoritari nicio
sumă de bani din profitul obţinut, ci să-l reinvestească, direcţionându-l către
entităţi pe care le controlează.
Acţionarii minoritari pot avea surpriza să constate că după ce au ieşit
din societate ca urmare a unei operaţiuni de delistare a unei companii care a
înregistrat întotdeauna pierderi sau, atunci când a obţinut profit, l-a reinvestit,
în mod miraculos aceasta va avea un parcurs ascendent, iar beneficiile
rezultate vor fi distribuite în întregime sub formă de dividende.
În unele legislaţii (de exemplu Carolina de Nord – SUA), este prevăzut
un drept specific al acţionarilor ce au anumite deţineri din capitalul social de a
solicita acordarea de dividende, indiferent de decizia impusă în AGA de
acţionarul majoritar.
5. Riscul scăderii valorii acţiunilor datorită operaţiunilor
desfăşurate de administratorii şi directorii societăţii
În varianta cea mai optimistă, rezultatele companiei pot fi deficitare
datorită unor decizii de afaceri neinspirate ale persoanelor care ocupă funcţii
de conducere.
În varianta pesimistă, managementul companiei încheie acte juridice
care au drept efect scurgerea de fonduri din societate şi favorizarea unor terţe
entităţi controlate prin interpuşi de manageri sau de acţionarul majoritar. Este
vorba de aşa-numitele related parties transactions, noţiune tradusă în legislaţia
pieţei de capital din România prin sintagma tranzacţii cu persoane implicate. S-
a constatat că tranzacţiile cu persoane implicate sunt reduse şi produc efecte
restrânse în societăţile în care există mulţi acţionari, o structură restrânsă a
consiliului de administraţie, un director general independent şi bine plătit,
precum şi administratori care beneficiază de prime din profitul societăţii.

291
 Un semnal de alarmă pentru acţionarii minoritari în privinţa operaţiunilor
derulate de consiliul de administraţie îl reprezintă nivelul de numerar deţinut de
companie. Cu cât procentul de numerar păstrat de societate este mai ridicat cu
atât riscul derulării unor operaţiuni dăunătoare pentru interesele companiei şi
ale acţionarilor ei (a celor minoritari, căci este de presupus că acţionarii care
deţin controlul beneficiază de pe urma operaţiunilor respective) creşte. Din
această perspectivă, în statele unde drepturile acţionarilor sunt mai bine
protejate nivelul de numerar deţinut de companii este considerabil mai scăzut
faţă de statele cu o mai slabă protecţie a acţionarilor minoritari (A. Dittmar, J.M.
Smith, H. Servaes, 2003).
O altă variantă de încălcare a intereselor acţionarilor minoritari o
reprezintă acordarea unor remuneraţii şi beneficii exagerat de mari
managementului şi altor funcţionari ai societăţii, aceasta fiind şi o modalitate de
„ieşire” legală a lichidităţilor din companie.

9.9 Riscuri ale investiţiei la bursă

Prezentăm în continuare 15 riscuri ale investiţiei la bursă, aşa cum sunt văzute
ele de specialiştii jucători în domeniu http://www.wall-street.ro/top/Educatie-
bursiera/104315/15-riscuri-ale-investitiei-pe-bursa.html:
1. In opinia lui Mihai Chişu, broker la IFB Finwest, cel mai mare risc
este propria persoană, deoarece mulţi investitori sunt implicaţi prea emotiv în
tranzacţionare şi luăm decizii bazate pe subiectivism şi influenţa psihologică, în
detrimentul unor hotărâri raţionale şi obiective. „A spera nu este o metodă de
tranzacţionare. Capacitatea de a fi obiectiv se dezvoltă în timp şi ţine foarte
mult de experienţă. De aici şi ideea că un investitor are tendinţa de a
tranzacţiona mai des cautând şi oportunităţile de speculaţie, pe măsură ce
gradul lui de experienţă şi sofisticare creşte”.
Altfel, singura constantă care rămâne valabilă pentru toţi participaţii la
piaţă care vor să sară etape este o veche şi cunoscută expresie din acest
domeniu: „învăţătura la bursă costă şi o plateşti pe loc”, a mai spus brokerul.
2. „Cel mai important risc de care trebuie sa fie conştient un
investitor este scăderea valorii portofoliului sub suma investită inţial.
Acest lucru se poate întâmpla pe termen scurt, mediu şi uneori chiar şi lung în
funcţie de structura portofoliului şi de momentul de piaţă ales pentru a realiza
achiziţiile”, a explicat Gabriel Aldea, director departament front office la
Intercapital Invest.

292
 Brokerul spune că o metodă foarte bună de a gestiona riscul scăderii
accentuate a valorii portofoliului este stabilirea unor nivele de vânzare a
acţiunilor, în situaţia în care dinamica pieţei este nefavorabilă. „Nivelurile ce pot
fi luate în calcul pentru stabilirea unui stop loss sunt 10% - 15% sub preţul de
achizitie”.
3. Riscul de lichiditate reprezintă incapacitatea pieţei de a converti în
bani anumite instrumente financiare pe care le deţine în portofoliul său
investitorul.
„Nu de puţine ori investitorii începători alocă sume importante de bani
pentru investiţii în companii foarte puţin lichide, ulterior rămând captivi perioade
îndelungate. Pentru a gestiona acest risc investitorul va trebui să-şi structureze
portofoliul pe acţiuni lichide astfel încât să nu se găsească în imposibilitatea de
a realiza exit-uri în momenul dorit”. Se recomandă investitorilor să evite o
companie care nu este lichidă, deoarece amplitudinea mişcărilor poate fi
uneori periculos de mare.
4. Experienţa în domeniul investiţiilor se capată doar participând la un
nou activ. Un alt risc ce poate afecta serios portofoliile este lipsa educaţiei
financiare. „Inainte de a plasa primii bani este bine ca potenţialul investitor să
parcurgă şi să înţeleagă asistat de broker primele noţiuni despre bursă,
mecanisme bursiere, instrumente financiare, evoluţii istorice etc. A nu fi pe
aceeasi lungime de undă cu noţiunile bursiere este un risc”, a mai explicat
Mihai Chisu.
5. Selecţia companiilor în care investeşti este unul din primii paşi ai
activităţii investiţionale. Acest proces implică o serie de riscuri ale
companiilor sau sectoarelor de actrivitate. „Investitorul împreună cu
brokerul vor identifica acele companii care prin previziune se încadrează în
anumite aşteptări. Riscul ce derivă din aceste calcule ţine de temele pe care
trebuie să le faci pentru a emite o imagine cât mai fidelă a potenţialului
companiilor selectate”, a explicat Chisu.
Riscurile sunt diverse, de la activitatea companiei în cauză, piaţa de
desfacere şi evoluţia acesteia, climatul economic intern, relaţiile şi bazarea pe
exporturi, calitatea angajaţilor şi specializarea acestora, datoriile companiei,
profiturile istorice şi multe alte aspecte ce ţin în particular de viaţa acelei
societăţi. Altfel spus, dacă nu îţi faci bine temele despre compania vizată, ai un
risc viitor.

293
 6. Gabriel Aldea invoca un alt risc al investiţiei pe bursa: acela de a fi
tentaţi de mirajul unor acţiuni cu creşteri foarte mari pe termen scurt,
asimilând investiţia la bursa unui joc de noroc. „In marea majoritate a
cazurilor, investitorii neavizaţi cuantifică pierderi importante realizând achiziţii
pe astfel de titluri în speranţa unor câştiguri rapide. Pentru a evita pierderile ce
pot fi generate de investiţia în astfel de acţiuni, un investitor începător ar trebui
să-şi axeze portofoliul, cel puţin la început, pe emitenţi importanţi şi lichizi”. In
acest sens, un rol important îl poate avea şi brokerul.
7. Un alt risc este cel de a te lăsa pradă emoţiilor, ce poate avea
efecte dezastruoase asupra portofoliului.
„Când tranzacţionarea raţională lasă loc celei emoţionale se deschide
practic uşa spre înregistrarea unor pierderi semnificative în portofoliul de
investiţii. Si lăcomia şi panica sunt ingredientele unei reţete investiţionale
toxice”, explica Gabriel Aldea. In această categorie intră şi ataşarea de
anumite companii sau blocarea într-o anumită mentalitate.
„Ambele riscuri duc la blocaje în perioade de cădere, să nu uitam că
elementele fundamentale pe cât sunt de valoroase în general, pe atât de uşor
sunt uitate în momentele de criză. Cei care se încăpăţânează să nu vândă în
pofida tuturor avertismentelor venite sunt cei care prin blocaj pierd cel mai mult
deoarece este nevoie de mult timp ca investiţiile lor să revină la preţurile
iniţiale, răstimp în care ar putea profita de revenirea pieţelor”. O soluţie parţială
pentru a controla aceste riscuri este ca investiţia la bursă să nu aibă la bază
sume de bani împrumutaţi.
8. Riscul de a nu respecta strategia de investiţii iniţială, sub influenţa
factorilor de piaţă, poate fi întâlnit. „Astfel, este des întalnită situaţia în care un
investitor cu o strategie de investiţii pe termen mediu sau lung decide să o
schimbe pe parcurs într-o strategie pe termen scurt speculativă, generându-i în
acest fel un rezultat mai slab decât în situaţia respectării strategiei iniţiale”, a
explicat brokerul.
Acest risc devine unul semnificativ în special după ce investitorii deprind
mecanismele de bază ale bursei şi eventual, capătă încredere ca urmare a
unei evoluţii favorabile a portofoliului. „Cu această situaţie se confruntă
majoritatea investitorilor soluţia fiind reprezentată de conştientizarea efectelor
negative”, susţine Aldea.
9. Riscul vulnerabilităţii ridicate a pieţei la influenţele externe.
„Mişcarea liberă a capitalurilor între ţări expune piaţa la influenţa unor
294
evenimente negative care se produc la nivel global. Impactul este cu atât mai
mare cu cât economia României este încă una emergentă în care
mecanismele pieţei nu funcţionează corespunzător”, a explicat brokerul
Intercapital.
De asemenea, lipsa unui capital autohton semnificativ în comparaţie cu
cel extern măreşte impactul produs de retrageri masive de fonduri externe într-
o perioadă scurtă de timp. „Acest risc poate fi gestionat în măsura în care
investitorul urmăreşte şi evoluţiile înregistrate la nivelul pieţelor de capital
internaţionale”, a mai explicat Gabriel Aldea.
10. Un alt risc demn de luat în considerare, în opinia lui Mihai Chisu,
este preocuparea pentru un număr foarte mic de companii. „O slabă
diversificare poate să te afecteze puternic dacă sectorul respectiv are de
suferit în general. Spre exemplu, o investiţie doar în domeniul construcţiilor s-a
dovedit de rău augur pentru cei care au plasat banii numai în acest sector în
ultimii ani, un sector grav afectat de criza economică”.
11. Investitorii sunt expuşi unui alt risc – acela de a fi influenţaţi
decisiv de zgmotul de fond al pieţei şi de a reacţiona la zvonurile,
evenimentele şi ştirile ce apar neîncetat în piaţă, fără a avea însă o imagine de
ansamblu asupra acesteia şi a companiilor la care se referă respectivele
informaţii receptionate. „O astfel de situaţie poate determina pierderi
însemnate investitorilor neexperimentaţi, deciziile investiţionale ale acestora
fiind luate sub impulsul informaţiilor de moment şi nu în urma unei analize
obiective”. Pentru a evita o astfel de abordare, investitorul ar trebui să-şi
bazeze decizia pe o analiză cât mai obiectivă a companiilor.
12. Mihai Chisu a mai invocat un risc mai aparte, şi întâlnit cu precădere
în România, în opinia sa. „Il denumesc riscul de inconsistenţă şi ţine de
atitudinea adesea surprinzătoare şi negativă a statului şi a altor organisme în
abordarea anumitor demersuri legate de piaţa de capital”, a explicat brokerul
IFB Finwest.
Pragul la SIF-uri, donaţia de la Romgaz, schimbarea fiscalităţii peste
noapte, multe promisiuni neţinute sunt doar nişte exemple de incursiuni cu
efecte negative pe care aceste instituţii le au în buna desfăşurare a întâlnirii
cererii cu oferta în ringul bursier, a mai spus brokerul.
13. Riscul modificarilor regulamentelor şi fiscalităţii. Atât legislaţia
română, cât şi normele fiscale străine referitoare la piaţa de capital se pot
modifica defavorabil (majorarea impozitelor, introducerea de impozite noi,
reducerea sau suspendarea unor înlesniri fiscale), fapt ce ar putea avea
influenţe negative asupra investiţiilor la bursa, a explicat Aldea. Acest risc este

295
în afara controlului investitorilor, fiind rezultatul deciziilor luate de organismele
statelor şi vom reveni la el în capitolul Risc legislativ.
14. Riscul politic. In special in cazul ţărilor cu o democraţie în formare,
cum este şi cazul României, riscul unor seisme politice majore este unul real şi
de luat în calcul de către investitori.
„O criză politică materializată de exemplu prin alegeri anticipate poate
determina atât investitorii străini cât şi pe cei autohtoni să adopte poziţii de
vânzare de acţiuni cu influenţe nefavorabile asupra evoluţiei acţiunilor de la
bursă şi implicit a portofoliiilor investitorilor”, a mai explicat Gabriel Aldea. Ca şi
în cazul riscurilor legislative, şi acesta este în afara controlului investitorilor.
15. Preluarea unui comportament „Un alt risc identificat este acela de
a tranzacţiona la gramadă, preluând un comportament , un curent al pieţei. In
final, cineva va rămâne cu acţiunile şi teoria asta are şi un nume: teoria
nebunului mai mare”, a explicat Mihai Chisu.
Pe lângă acestea, mai există riscuri care ţin de transparenţa redusă a
anumitor companii, calitatea slabă a managementului acestor companii,
încredere excesivă în anumite societăţi, necomunicarea eficientă cu brokerul.

Bibliografie
J. Alexis, Metoda Taguchi în practica industrială, Editura Tehnică, Bucureşti,
1999
N. Bârsan – Pipu, Managementul riscului. Concepte şi abordări, Buletinul
Ştiinţific al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Braşov, 2003
M. Coşea, L. Nastovici, Modele de evaluare a riscului de ţară, Editura Orientul
Latin, 2000
E. Croci, Intragroup M&A Minority shareholders protection and legal origin,
Financial Management Association, European Conference, studiu, aprilie 2007, p. 4,
www.fma.org/Barcelona/Papers.
A. Dittmar, J.M. Smith, H. Servaes, International Corporate Governance and
Corporate Cash Holdings, School of Business Administration, University of
Washington, Journal of Finance and Quantitive Analyses, vol. 38, nr. 1, Martie 2003, p.
111.
M. Regester, J. Larkin, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
Stoian I., Metode şi studii de caz privind managementul riscului în tranzacţiile
de afaceri, Editura Oscar Print, 1999
S. Stancu, N. Mihail, Decizii economice în condiţii de incertitudine, Editura
Economică, Bucureşti, 2005

296
 CAPITOLUL X
RISCUL JURIDIC. RISCUL POLITIC

10.1 Riscul juridic

10.2 Riscul politic
10.2.1 Categorii de riscuri politice
10.2.2 Evaluarea riscului politic
10.2.3 Evaluarea vulnerabilităţii
10.2. 4 Harta riscului politic
10.3 Riscuri globale

Obiective: cunoaşterea tipurilor de riscuri financiare care apar din cauza

modificărilor legislative sau a altor factori care pot genera instabilitate
legislativă, cunoaşterea tipurilor de risc politic şi a cuantificării acestui risc
(harta riscului politic)

Cuvinte cheie: legislaţie în domeniul financiar, risc juridic, risc politic, tipuri de
risc politic, harta riscului politic, riscuri globale

297
 RISCUL JURIDIC. RISCUL POLITIC. RISCUL GLOBAL
“Lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari.”
Herodotus

10.1 Riscul juridic

Riscul juridic reprezintă riscul înregistrării unei pierderi din
cauza neaplicării sau aplicării defectuoase a prevederilor legale şi/sau
contractuale şi/sau din cauza cadrului contractual necorespunzător sau
insuficientă reglementare.
Riscul juridic include, dar nu este limitat la expunerea la amenzi,
penalităţi sau daune punitive provenite din activităţi de supervizare, precum şi
din înţelegeri private.
Raportat la obiectul principal de activitate al instituţiilor de credit,
funcţia juridică este o funcţie suport. Profitul băncii nu rezultă din consultanţă
juridică, produsele şi reacţia băncii la nevoile pieţei nu constau în servicii
juridice furnizate clienţilor.
Faptul că funcţia juridică este o funcţie suport nu înseamnă că
activitatea juridică este mai puţin importantă sau că instituţia de credit ar putea
funcţiona în lipsa acesteia. Structura organizatorică trebuie să promoveze
eficacitatea şi să demonstreze prudenţa conducerii instituţiei de credit atât la
nivel individual, cât şi la nivelul grupului din care aceasta face parte. În acest
context, putem spune că dacă rolul unor structuri organizatorice este să
promoveze eficacitatea financiară a instituţiei, rolul juridicului este să
demonstreze prudenţă. Prin natura şi scopul său, regimul prudenţial poartă o
amprentă juridică deosebită, pentru că manifestarea unei conduite prudente
este incompatibilă cu ignorarea cerinţelor legii.
Componenta juridică ar trebui să fie un partener strategic în echipa
de management, în vederea furnizării de soluţii alternative legale cu privire la
problemele de afaceri şi în acord cu interesele (legitime ale) instituţiei.
Profitul unei băncii vine, evident, din activitatea comercială –
vânzarea produselor bancare către clienţi. Dar, atenţie, dacă unele structuri
organizatorice ale instituţiei de credit, ce desfăşoară o activitate de natură
comercială, ajută instituţia să obţină un câştig viitor (probabil) variabil, juridicul

298
ajută instituţia să nu piardă ce are deja sau să preîntâmpine eventuale
pierderi.
Identificarea riscului juridic presupune, în termeni practici,
individualizarea cazurilor celor mai probabile în care pot apărea riscuri juridice,
având în vedere că este imposibil a preveni cu totul materializarea acestor
riscuri.
În Regulamentul nr. 5/2013 riscul juridic este definit ca riscul de
pierdere, ca urmare atât a amenzilor, penalităţilor şi sancţiunilor de care
instituţia de credit este pasibilă în caz de neaplicare sau aplicare
defectuoasă a dispoziţiilor legale sau contractuale, cât şi a faptului că
drepturile şi obligaţiile contractuale ale instituţiei de credit şi/sau ale
contrapartidei sale nu sunt stabilite în mod corespunzător.
Definiţia vizează, deci, o pierdere, în principiu pecuniară, din două
posibile cauze:
1. neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor legale sau
contractuale şi
2. stabilirea necorespunzătoare a obiectului raporturilor juridice în care se
angajează banca, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale
băncii sau ale contrapartidei.
În primul caz, cuantificarea pierderii este mai uşor de stabilit pentru
că neîndeplinirea cerinţelor legale sau a obligaţiilor contractuale atrage
aplicarea unui set de măsuri şi/sau de sancţiuni prestabilite prin lege sau
contract, după caz.
Prejudiciul băncii, în al doilea caz, este, însă, mult mai relativ şi mai
puţin determinabil. Aceasta pentru că valoarea prejudiciului nu se poate
calcula în raport de elemente certe, prestabilite, precum cuantumul unei
amenzi, spre exemplu. Pierderile cauzate de percepţia negativă asupra
imaginii băncii nu pot fi determinate la momentul producerii riscului, ci,
eventual, estimate. Şi aici ne aflăm în prezenţa riscului reputaţional. Mai
mult, făcând referire la drepturi şi obligaţii contractuale în general, rezultă că
definiţia include orice pierdere rezultată din orice tip de contract, indiferent de
natura, obiectul sau identitatea celeilalte părţi contractante.
Cele două mari categorii de cauze generatoare de risc juridic pot fi
relevante pentru majoritatea instituțiilor. Însă aceste categorii trebuie să fie
defalcate în continuare. De exemplu, în ceea ce privește documentaţia,
instituţia trebuie să aibă o evidenţă clară şi riguroasă, să identifice
299
documentele de importanţă financiară deosebită, în termeni de expunere şi de
protecţie a activelor, persoanele responsabile pentru eficienţa juridică a
documentaţiei şi aşa mai departe. Este posibil ca procesul de identificare a
riscului juridic să conducă la revizuirea deciziilor cu privire la anumite
produse sau servicii. Instituţia ar putea decide să nu desfăşoare o anumită
activitate, din considerente de evitare a riscului, pe fondul evaluării raportului
risc/rezultat, precum şi a altor factori relevanţi.
Monitorizarea riscului juridic include raportarea periodică de
informaţii semnificative către persoanele responsabile sau care au atribuţia de
a analiza acest caracter semnificativ și, ulterior, conducerii. În acord cu politica
de gestionare a riscurilor, în general este important ca persoanele şi
departamentele implicate să fie în măsură să îndeplinească funcţia de
monitorizare într-un mod care să nu conducă la denaturări cauzate de conflicte
de interese sau de alţi factori care ar putea perturba fluxul informaţiilor.
Controlul riscului juridic implică, printre altele, revizuirea și
actualizarea periodică a documentaţiei utilizate de către instituţie. Cerinţele
unei practici ,,sănătoase” sugerează ca documentaţia să fie revizuită, atât ca
urmare a producerii unor evenimente specifice (de exemplu, existenţa unui
dosar în instanţă), dar şi în mod regulat, pentru a se asigura că instituţia
rămâne la curent cu evoluţia legislaţiei şi a practicii juridice şi judiciare în
domeniul financiar.
Revizuirea şi actualizarea documentaţiei cu relevanţă juridică nu ar
trebui să se realizeze izolat de activitatea comercială a băncii, respectiv
operaţiunile în care este utilizată documentația, şi ar trebui să fie consecvente
cu politica şi strategia de dezvoltare a băncii. De asemenea, persoanele
implicate în procesul de luare a deciziilor ar trebui să fie informate periodic cu
privire la orice probleme juridice relevante pentru activitatea desfăşurată. Se
impune, astfel, prezenţa unui consilier juridic în toate procesele decizionale ale
unei băncii. Riscul juridic se manifestă ca parte componentă a mai multor
riscuri.
De exemplu, prin Regulamentul (UE) nr. 575/2013 privind cerinţele
prudenţiale pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii şi de modificare
a Regulamentului (UE) nr. 648/2012, riscul operațional este definit ca pierdere
ce rezultă fie din utilizarea unor procese, persoane sau sisteme interne
inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie din
evenimente externe, şi care include riscul juridic.
300
 Riscul de credit include aspecte de natură juridică, mai ales dacă se
are în vedere declanşarea procedurii insolvenței cu privire la debitorul băncii.
Unii autori merg până la a afirma că toate evenimentele financiare
care afectează o bancă pot implica un risc juridic. Proprietatea asupra unor
active, poziţia de debitor/credit a băncii faţă de alte părţi, alocarea riscurilor
pentru anumite tipuri de pierderi şi aşa mai departe, sunt toate probleme ce
implică analiza unor aspecte juridice. Pe lângă acestea, este de menţionat
faptul că industria bancară se confruntă cu anumite riscuri juridice mai puţin
întâlnite în afara sectorului serviciilor financiar bancare.
Băncile trebuie să urmărească potențialele activități ilegale
desfăşurate de clienți şi să acorde o atenţie sporită operaţiunilor suspecte
pentru spălarea banilor sau finanţarea terorismului.
De asemenea, modificările cadrului legal pot afecta, pozitiv sau negativ,
situaţia economică a instituţiei de credit.
Exemple în funcţie de cronologia apariţiei actelor normative:
OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, modificările
aduse Legii nr. 193/2000 (clauze abuzive), CRD IV, CRR, Codul insolvenţei
etc.
Altă problematică ce poate fi discutată, în acest context, este raportul
dintre riscul juridic şi riscul de conformitate. Potrivit pct. 9 de la art. 3, riscul
de conformitate este riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a
capitalului, care poate conduce la amenzi, daune şi/sau la rezilierea de
contracte sau care poate afecta reputaţia unei instituţii de credit, ca urmare a
încălcărilor sau neconformării cu dispoziţiile cadrului legal şi de reglementare,
cu acordurile, practicile recomandate sau standardele etice.
Prin urmare, la fel ca în cazul riscului juridic, prejudiciul suportat de
bancă este, în principiu, cuantificabil (amenzi, daune şi/sau pierderi suportate
din rezilierea contractelor), dar poate avea o componentă variabilă atunci când
pierderea este raportată la reputaţia băncii. Ceea ce aduce în plus definiţia
riscului de conformitate faţă de cea a riscului juridic, este precizarea expresă a
obligaţiei de conformitate cu reglementările interne, dar şi cu actele fără forţă
juridică obligatorie, precum practicile recomandate sau standardele etice.
Potrivit cadrului legal în materie, instituţiile de credit trebuie să
dispună şi de o funcţie de conformitate permanentă, care să raporteze
organului de conducere problematicile referitoare la administrărea riscului de

301
conformitate. Constatările funcţiei de conformitate trebuie să fie luate în
considerare de către organul de conducere în cadrul procesului decizional.
Rolul funcţiei de conformitate este de a acorda consultanţă organului
de conducere în ceea ce priveşte prevederile cadrului legal şi de reglementare
şi standardele pe care trebuie să le îndeplinească, şi de a evalua posibilul
impact al oricăror modificări ale cadrului legal asupra activităţilor băncii. De
asemenea, are rolul de a verifica dacă noile produse şi proceduri sunt
conforme cadrului de reglementare în vigoare.
Totuşi, delimitarea celor două noţiuni nu este certă, de vreme ce atât
reglementările interne, cât şi practicile recomandate şi standardele, trebuie să
fie în acord cu legea.
În ambele cazuri, toţi angajaţii trebuie să respecte atât legea, cât şi
cadrul intern de reglementare.
Unii autori tratează, însă, riscul juridic şi riscul de conformitate ca
fiind două concepte diferite şi, în general, se consideră că departamentul
juridic este mult mai proactiv şi mai integrat în procesul de management, în
timp ce departamentul/compartimentul de conformitate are un rol de
„assurance provider”.
Riscul juridic este un risc semnificativ pentru că, aşa cum am
arătat, pierderea băncii generată de producerea riscului juridic poate fi
nelimitată. Or, potrivit Regulamentului nr. 5/2013, riscurile semnificative sunt
acele riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi/sau
reputaţionale a instituţiilor de credit.
În acest context, implicarea juriştilor în activităţile curente ale
instituţiilor de credit este, în mod evident, necesară. Pentru consolidarea
conformităţii juridice şi gestionarea adecvată a riscurilor aferente, instituţiile de
credit trebuie să stabilească mecanisme eficace şi fiabile pentru ca factorii de
risc să fie identificaţi, comensuraţi şi raportaţi în mod corespunzător.
În ceea ce priveşte gestionarea riscului juridic, este dificil de
stabilit un şablon al acţiunilor de îndeplinit, care să fie general valabil. Multe
păreri susţin că riscul juridic nu ar trebui să fie perceput ca un risc care este cu
adevărat separat de alte riscuri. Este adevărat că, de cele mai multe ori, riscul
juridic devine semnificativ în asociere cu materializarea altor riscuri. Cu toate
acestea, se poate argumenta faptul că cel puţin o parte dintre cauzele riscului
juridic sunt susceptibile de a genera singure dificultăţi. Documente
neconforme sau întocmite defectuos, nevaliditatea unei garanţii şi
302
imposibilitatea de executare a acesteia, vor genera pierderi pentru
instituţie, cauza lor primară putând fi greşita aplicare a unor dispoziţii
legale sau procedurale, ceea ce în sine reprezintă un risc juridic.
Nu in ultimul rând, materializarea riscului juridic poate avea ca
rezultantă riscul reputational la nivelul unei institutii de credit. După părerea
specialiştilor, “în actualul context legal şi economic-financiar, deopotrivă, o
instituţie de credit ar trebui să fie extrem de robustă, dar, în acelaşi timp, de
nesăbuită, dacă a decis să nu stabilească o recunoaştere independentă a
managementului riscului juridic”.
În contextul general actual avut în vedere la reglementarea noului
regim prudenţial, la nivel naţional şi european, se sugerează că rolul
consilierilor juridici va creşte în ceea ce priveşte gestionarea riscului juridic, iar
activitatea acestora va implica mai mult decât simpla furnizare de consultanţă
juridică.
Un alt risc juridic este şi cel din tehnologia informaţiei, care este
dat de absenţa legilor pentru criminalitatea informatică sau adoptarea unora
abuzive. Justificarea pentru adoptarea acestor legi este, în general, aceea că
vin în sprijinul organelor de anchetă, al aparatului judiciar sau al organizaţiilor
pentru combaterea terorismului în sensul de a scurta timpul de acces la
informaţii şi, implicit, de a grăbi rezolvarea situaţiilor critice. Încălcarea
măsurilor de securitate a informaţiilor de către un angajat este infracţiune ce
poate fi încadrată în dispoziţiile penale ale legii privind comerţul electronic.
Dacă un angajat fură informaţiile firmei la care lucrează poate fi
pedepsit pentru furt intelectual privind drepturile de autor. În acelaşi timp
tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii au favorizat apariţia unor noi
moduri de muncă, telework sau ework, o activitate flexibilă în timp şi la distanţă
faţă de o organizaţie pentru care lucrează salariatul. Problemele legislative
care trebuie soluţionate sunt cele legate de asigurarea securităţii muncii şi
partajarea costurilor.
Alături de riscurile menţionate putem discuta şi despre riscul
penal (criminal risk) care cuprinde:
- daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intenţie;
- furtul de piese, de secrete de serviciu;
- cheltuirea peste bugetul planificat;

303
- spionajul industrial; de exemplu un angajat care este demis poate copia
informaţii de serviciu pe un sistem electronic şi le poate utiliza la noul loc de
muncă;
- nerespectarea aspectului confidenţial al negocierilor, al actelor;
- ascultarea convorbirilor fără mandatul procuraturii;
- mesaje poştale mincinoase referitoare la numele domeniului de internet;
- corupţia angajaţilor, a poliţiştilor, a judecătorilor;
- controlul penal al afacerilor, fraudele, inclusiv cele rezultate în urma acţiunii
angajaţilor consorţiului;
- falsificarea de semnături, acte, planuri, facturi fiscale.

10.2 Riscul politic

Procesul de internaţionalizare este însoţit de multe riscuri. Unul dintre
cele mai mari îl reprezintă situaţia politică din ţările în care se fac afaceri. De
aceea firmele trebuie să fie capabile să evalueze riscurile politice şi să
realizeze negocieri eficiente.
Riscul politic reprezintă probabilitatea ca investiţia straină să fie
restricţionată de politicile guvernamentale din ţara gazdă. Astfel de riscuri
intalnesc firmele care fac afaceri în ţările emergente sau cu guvernele care nu
încurajează investiţiile directe străine.
10.2.1 Categorii de riscuri politice
O firmă se poate confrunta în strainatate cu mai multe feluri de
riscuri politice.
Cel mai sever risc politic îl reprezintă confiscarea. In această situaţie
proprietatea firmei trece de la compania straină la ţara gazdă, fără
despăgubire. Ea este practicată în special de ţările subdezvoltate. Deşi
ameninţarea confiscării s-a diminuat, ea încă persistă şi constituie un risc
politic deosebit de semnificativ pentru firmele ce doresc să se implice în afaceri
în străinătate.
Unele ramuri sunt mai vulnerabile la confiscare decât altele, din
cauza importanţei lor pentru economia ţării gazdă. Printre acestea sunt
industria minieră, industria energiei electrice, utilităţile publice şi băncile.
Mai putin drastică, însă destul de severă, este şi exproprierea.
Exproprierea se întâmplă atunci când investiţia străină este preluată de
guvernul local, însă se fac unele despăgubiri. De cele mai multe ori însă
aceste despăgubiri se dau în moneda netransferabilă a ţării gazdă sau se pot

304
baza pe valoarea contabilă. Rambursarea poate să nu se facă la valoarea
totală a investiţiilor, din punct de vedere al firmei expropriate, insă se face
totuşi o despăgubire, Deşi se face o anumită despagubire, proprietarul nu
doreşte să vândă. Motivaţia exproprierii este adesea explicată prin sentimente
adânci de naţionalism. Se consideră că interesele ţării sunt mai bine servite de
proprietatea naţională. Exproprierea este justificată în mod tipic în domeniile
critice pentru apărarea naţională, suveranitatea naţională, creşterea
economică şi în care interesele naţiunii cer să nu existe un control străin.
Unele domenii sunt mai susceptibile de expropriere. Printre acestea sunt
utilităţile publice, industria minieră, petrolieră. O alta explicaţie dată exproprierii
este aceea că străinii exploatează bogaţia ţării, luând totul şi nedând nimic în
schimb.
Multe ţări au trecut la forme mai subtile de control al proprietăţii
străinilor, precum naţionalizarea. Naţionalizarea reprezintă trecerea unor
bunuri din proprietatea investitorilor străini în proprietatea guvernului, prin plata
de la buget a mijloacelor naţionalizate. Scopul naţionalizării este acelaşi:
obţinerea controlului asupra proprietăţii străine, însă metoda este alta. Prin
naţionalizare, guvernul solicită transferul parţial al proprietăţii şi responsabilităţii
manageriale şi impune reglementări privind prelucrarea produselor în ţară.
Naţionalizarea poate avea efecte profunde asupra firmei străine. In primul
rând, firma este forţată să angajeze personal local în conducere, ceea ce
poate duce la o cooperare şi comunicare defectuoasă. Prelucrarea internă a
produselor poate duce la diminuarea calităţii. In sfârşit, naţionalizarea apără,
de regulă, ramura respectivă de concurenţă străină, ceea ce poate duce la
scăderea competitivităţii.
In general, naţionalizarea afectează o întreagă ramură şi nu doar o
singură firmă. Dacă exproprierea şi confiscarea se referă la preluarea
proprietăţii, naţionalizarea se referă la deţinerea ei de către guvern. Prin
urmare, proprietatea unei firme poate fi expropriată şi apoi redată sectorului
particular din ţara respectivă sau poate fi confiscată sau expropriată şi condusă
de către guvern. In această ultimă situaţie este mai corect să se spună că
afacerea a fost naţionalizată.
Din fericire, riscurile politice menţionate au o tendinţă de reducere pe
plan mondial. Ţări care nu demult restricţionau pătrunderea firmelor străine
acum consideră investiţiile străine un mijloc de creştere economică. In plus, au

305
început să fie privatizate telecomunicaţiile, media, liniile aeriene, băncile şi alte
firme proprietate de stat.
10.2.2. Evaluarea riscului politic
Mediul politic din străinătate poate fi evaluat în funcţie de stabilitatea
politică, naţionalismul şi restricţiile economice impuse de guvernele străine.
a. Stabilitatea politică. Printre criteriile cele mai frecvent avute în vedere la
evaluarea oportunităţii de implicare pe pieţele străine este stabilitatea politică.
O ţară este considerată stabilă din punct de vedere politic atunci când se
menţine continuitatea reglementărilor, indiferent de guvernul aflat la putere. Cu
cât într-o ţară modificările de orientare sunt mai mari, cu atât şi riscul politic
este mai ridicat. Într-un astfel de climat o afacere străină poate avea dificultăţi
prin aceea ca noul guvern poate să nu fie de acord cu prevederile iniţiale ale
convenţiilor stabilite în condiţiile vechiului regim. De aceea, comerciantul
internaţional trebuie să studieze posibilitatea continuării acordurilor încheiate
de un guvern şi în eventualitatea schimbării acestuia, pentru a nu avea
dificultăţi.
Într-o democraţie, probabilitatea schimbărilor guvernamentale poate
fi evaluată. În alte situaţii, instabilitatea guvernului poate fi prevazută printr-o
serie de simptome ca: agitaţii publice (demonstraţii, tulburări, greve etc.); crize
guvernamentale (forţele de opoziţie încearcă să răstoarne guvernul); atacuri
înarmate ale unor grupuri de oameni asupra altora; luptă de gherilă, asasinate
politice, lovituri de stat, schimbarea neregulată a liderilor guvernamentali
superiori. Un raport asupra acestor aspecte va furniza elemente relevante
asupra stabilităţii sau instabilităţii guvernului.
b. Naţionalismul. Deşi schimbarea partidelor politice şi a tipurilor de guverne
poate duce la instabilitate şi modificarea relaţiilor de afaceri, valul puternic de
naţionalism care se răspândeşte în lume poate afecta în cel mai înalt grad
afacerile internaţionale. Pentru înţelegerea conflictelor şi presiunilor inerente în
mişcarea internaţională a capitalurilor, tehnologiilor şi obiectivelor este
necesară evaluarea naturii adevarate a naţionalismului şi a jocului de interese
din acea ţară. De asemenea, este necesar să se studieze dacă se permite
penetrarea nerestrictivă a firmei străine pe piaţă şi dacă naţionalismul nu
degenerează într-o xenofobie economică, cum s-a întâmplat de multe ori in
India.
c. Restricţiile economice. Chiar dacă riscurile politice înregistrează
o tendinţă de descreştere, firmele internaţionale se confruntă cu o serie

306
întreagă de riscuri economice. Motivaţiile impunerii unor restricţii economice de
către guvernele unor ţări pot fi puse sub stindardul siguranţei naţionale,
protejării unor ramuri tinere, menţinerii unei balanţe comerciale favorabile etc.
Principalele restricţii economice se referă la controlul schimbului,
restricţii de import, controlul taxelor, controlul preţurilor, restricţii privind
conţinutul local, restricţii privind investiţiile străine.
1. Controlul schimbului. Guvernele care se confruntă cu lipsa de
monedă forte impun uneori restricţii asupra mişcării capitalurilor, ceea ce are
consecinţe nefavorabile asupra externalizării profiturilor. Alteori, controlul
schimbului se extinde asupra unor produse, în dorinţa de a diminua importul
unor bunuri considerate de lux, prin utilizarea unui sistem de rate de schimb
multiple. Controlul schimbului poate crea serioase dificultăţi firmei străine.
2. Restricţii de import. Unele guvernele impun restricţii privind
importul unor materii prime, maşini, piese de schimb, pentru a forţa firmele
străine să cumpere aceste produse din ţară şi a crea astfel o piaţă de
desfacere pentru bunurile locale. Problema devine critică atunci când
produsele locale nu sunt corespunzătoare calitativ.
3. Restricţii privind conţinutul local. In afară de restricţiile de
import, unele ţări impun şi restricţii privind conţinutul local al unor produse,
adică acestea să conţină şi componente locale. Restricţia este impusă
îndeosebi firmelor străine care asamblează produse din componente străine.
4. Controlul taxelor. Taxele pot fi considerate un risc politic atunci
când sunt folosite ca un mijloc de control al comerţului. In acest caz ele sunt
impuse fără o notificare prealabilă şi cu încălcarea acordurilor existente. Ţările
emergente caută să impună taxe nerezonabil de mari firmelor străine care
operează în condiţii de eficienţă ridicate.
5. Controlul preţurilor. In multe ţări, presiunile politice interne pot
forţa guvernele locale să controleze preţurile produselor importate, în special la
produsele considerate foarte sensibile din punct de vedere politic, precum
alimentele, produsele farmaceutice, benzina, autoturismele. Instituirea acestor
controale în perioadele de inflaţie poate fi folosită de guvern ca un mijloc de
control al costului vieţii.
6. Restricţii privind investiţiile străine. Guvernele unor ţări impun
uneori restricţii investiţiilor străine prin limitarea participării firmei străine la
capitalul societăţii mixte. Actualmente există o tendinţă de diminuare a acestor
restrictii, investitiile straine fiind considerate un important mijloc de accelerare a
307
dezvoltarii economice. În literatura de specialitate găsim mai multe moduri de
clasificare a acestor riscuri. În tabelul 10.1 redăm o astfel de clasificare
schematică a riscurilor politice.

Tabelul 10.1
Categorii de riscuri Externe Interne
politice
Macro Societale -război de gherilă -revoluţii
transnaţional -lovitură de stat
-terorism -război civil
internațional -lupte inter-etnice sau
-opinia publică religioase
globală -revolte răspândite
-presiune -greve şi boicoturi
dezinvestițională naţionale
-schimbări în opinia
publică
-activism sindical
Guvernamentale -război nuclear -naționalizări/exproprieri
-război convenţional -naționalizări progresive
-conflicte de -restricții de repatriere a
frontieră profitului
-modificări de alianţe -conducere instabilă
-embargouri -inflație mare
-datorii externe mari -rate ale dobânzii mari
-instabilitate -birocrație
economică
Micro Societale -grupuri activiste -terorism selectiv
internaţionale -greve selective
-competiție externă -proteste selective
-terorism -boicot național al firmei
internațional
selectiv
-boicot internațional
al
Firmei
308
 Guvernamentale -presiune
diplomatică
-acorduri comerciale
bilaterale
-restricții de import și
export
-intervenția
guvernelor străine
Sursa: Lindberg, Martin; Mörndal, Staffan (2002) - Managing Political Risk: A
Contextual Approach
-naționalizări și
exproprieri selective
-taxe discriminatorii
-reglementă ri specifice
industriei
-încălcarea contractelor
-subvenționarea
concurenței locale
-controlul prețurilor

10.2.3 Evaluarea vulnerabilităţii politice

Evaluarea vulnerabilităţii politice are ca obiectiv previzionarea
instabilităţii politice a unei ţări pentru a ajuta firma să identifice şi
evalueze evenimentele politice şi influenţa lor potenţială asupra deciziilor
actuale şi de perspectivă privind afacerile internaţionale.
Evaluarea vulnerabilităţii politice se face nu doar cu scopul de a
determina dacă poate fi facută o investiţie într-o ţară sau nu, ci şi pentru a
determina nivelul riscului pe care firma este pregatită să-l accepte.
Exista diferite modalităţi de măsurare a riscului politic. Ele variază de
la folosirea analiştilor proprii, până la apelarea la surse specializate de
evaluare a riscului politic.
Analiştii proprii iau, de regulă, în considerare următoarele elemente
la determinarea riscului politic: stabilitatea sistemului politic al ţării; gradul de
implicare al guvernului în domenii ca participarea la capital, drepturi
contractuale; durata menţinerii guvernului la putere; probabilitatea de
modificare a reglementărilor economice, în ideea schimbării guvernului; efectul
acestor modificări asupra climatului afacerilor. In tabelul 10.2 sunt prezentate
criteriile cele mai obişnuite după care analiştii evaluează riscul politic.
Tabel 10.2
Domeniu Criteriu
Stabilitatea sistemului politic
Conflicte interne iminente
Mediul politic şi economic
Gradul de control al sistemului
economic

309

Condiţii economice interne
Relaţii economice externe
Sursa: Adaptat dupa: Kotabe, M., Helsen,K., Global Marketing Management,
John Wiley and Sons, Inc., New York, 1998, p.128.
Garanţii constituţionale
Eficienţa administraţiei publice
Relaţii de muncă şi linişte socială
Marimea populaţiei
Venitul pe locuitor
Creşterea economică pe ultimii 5 ani
Inflaţia în ultimii doi ani
Accesibilitatea la piaţa internă de
capital a investitorilor străini
Disponibilitatea forţei de muncă
superior calificată
Cerinţe locale de protecţia mediului
Sisteme de transport şi canale de
comunicaţie
Restricţii impuse importurilor
Restricţii impuse exporturilor
Restricţii impuse investiţiilor străine
Protecţia mărcilor şi produselor
Restricţii impuse transferurilor
monetare
Reevaluarea monedei în ultimii 5 ani
Importul de petrol şi energie
Restricţii asupra schimburilor valutare

10.2.4. Harta riscului politic

Romania are un scor de aproximativ 63 de puncte (din maxim 100)
pe scara riscului politic, unde sub 49 de puncte inseamna instabilitate politică,
potrivit raportului Political Risk Map pe 2015 realizat de MARSH. Cu toate
acestea, sud-estul Europei este marcat de instabilitate, ţări precum Moldova,
Serbia şi Ucraina fiind considerate ţări cu risc politic ridicat.
Raportul "Political Risk Map" realizat de MARSH, ce utilizează date
ale Business Monitor International (BMI), companie parte din grupul FITCH,
evalueaza 178 de ţări pe baza a trei categorii: risc politic, risc macroeconomic
şi risc operaţional.

310
 In regiune, Moldova, Ucraina şi Serbia sunt considerate cu risc politic
ridicat, având scoruri situate sub 49 de puncte, iar Bulgaria este situată între
50 şi 59 de puncte. În Europa, singurele ţări cu un punctaj aproape de 100 sunt
Elveţia, Danemarca, Norvegia şi Suedia.

Fig. 10.1 Romania: 59,2 puncte pentru riscul economic pe termen scurt

"Economia României prezintă una dintre cele mai rapide creşteri din
CEE în următorii ani. Cheltuielile de gospodărie încep să işi revină, iar
Guvernul va cheltui mai mult pentru a susţine creşterea economică. Din cauza
încetinirii exporturilor, economia se va orienta către un model intern. Astfel, va
fi nevoie de mai multe acţiuni pentru a înlătura corupţia, a îmbunătăţi absorbţia
fondurilor europene şi a diversifica tipul produselor exportate pentru ca ţara să
revină la creşterea de dinainte de criză. România are un scor de 59,2 pentru
riscul economic pe termen scurt", conform raportului.
Pe scara riscului operaţional, România înregistrează 58,8,
poziţionându-se astfel pe locul 50. Scorul ţării este deosebit de slab pentru
componenta "risc logistic" - 52.4. Acest lucru reflectă parţial reţeaua de drumuri
subdezvoltata a ţării, unde lipsa autostrăzilor reprezintă una dintre probleme.
Deşi România a făcut progrese în îmbunătăţirea reţelei de transport în ultimii

311
ani, o rata slabă a absorbţiei fondurilor UE va limita dezvoltarea în următorii
ani.
Intensificarea tensiunilor geopolitice şi scăderea preţului petrolului
sunt principalele provocări ale investitorilor străini la nivel mondial.
Creşterea tensiunilor geopolitice, violenţa politică şi mişcările separatiste,
alături de scăderea preţului materiilor prime, agravează riscurile politice şi
reprezintă principalele obstacole pentru investiţiile străine directe, potrivit
Political Risk Map pe 2015.
Astfel, în 2014 violenţa politică a fost unul dintre riscurile principale în
Ucraina, Hong Kong, Orientul Apropiat, Thailanda şi Africa de Nord. In 2015, şi
alte ţări se pot confrunta cu această problemă, mai ales cele în care populaţia
este din ce în ce mai îngrijorată cu privire la economie şi/sau un singur lider
deţine puterea politică de mai mulţi ani.
Unul dintre trendurile din ultimii ani este o delimitare clară între
pieţele emergente care reprezintă oportunităţi de investiţie pentru
multinaţionale şi cele care nu oferă niciun fel de oportunitate. Astfel, în timp ce
China, India şi Indonezia sunt atractive din punct de vedere al investiţiilor
datorită reformelor guvernamentale şi economice care au avut loc în ultimul
timp, Rusia rămâne problematică, în principal din cauza anexării Crimeei şi a
situaţiei create în Ucraina, ceea ce a dus la sancţiuni impuse de SUA şi de
ţările europene.
O alta problemă identificată prin acest raport este impactul pe care îl
poate avea scăderea preţului petrolului ca materie primă asupra ţărilor
dependente de acesta. În timp ce un preţ mic ar putea să aibă un impact
pozitiv în cazul ţărilor importatoare de petrol, o perioadă prelungită de preţuri
scăzute ar putea afecta negativ ţările care se bazează pe exportul petrolului.
Iran, Angola, Ciad, Venezuela şi Guineea Ecuatorială sunt considerate ca
având un risc sever de deteriorare a profilului de risc politic în cazul în care
preţul petrolului continuă să scadă.
Potrivit raportului, 2017 va fi un an crucial pentru riscurile
politice având în vedere că sunt programate o serie de alegeri
internaţionale.

10.3. Riscuri globale

Cele mai importante riscuri globale sunt considerate crizele
fiscale din economiile-cheie, crizele de lichiditate şi eşecul major al

312
sistemelor financiare, reiese din raportul Global Risks 2015 realizat de
Marsh.
Alte riscuri globale identificate
de oamenii de afaceri din
România sunt instabilitatea
politică şi socială, neglijarea
infrastructurii şi a conflictelor
interstatale cu consecinţe
regionale.
Aceste riscuri se regăsesc şi
printre cele mai importante
riscuri identificate în ţările din
regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia sau Polonia. În Moldova,
instabilitatea politică şi socială şi conflictul interstatal cu consecinţe regionale
ocupă primele două poziţii. În Ucraina, crizele fiscale din economiile-cheie
reprezintă principalul risc, urmat de instabilitatea politică şi socială şi de
conflictul interstatal.
“Eşecul guvernării naţionale, unul dintre cele mai importante riscuri
identificate de raport, fiind al treilea cel mai probabil la nivel global, a produs o
serie de schimbări în ceea ce priveşte conducerea. Acest risc cuprinde o serie
de elemente importante ce ţin de inabilitatea unei guvernări eficiente, ca
rezultat al corupţiei, pieţei negre, crimei organizate, impunităţii, în general
datorat unei slabe aplicări a legii. În lipsa unei reacţii mai puternice din partea
sectorului public şi a celui privat, riscul unei guvernări ineficiente poate afecta
stabilitatea economică şi politică şi eroda încrederea în lideri. În mai multe ţări,
printre care şi în România, noii lideri au fost aleşi în mare parte datorită
promisiunilor făcute pentru o guvernare transparentă şi fără corupţie,
răspunzând nevoii de schimbare a alegătorilor", se arată în raportul respectiv .
În ultimii ani s-a intensificat legătura dintre crima globală şi corupţie,
dar şi impactul acestora asupra securităţii, extremismului, terorismului şi a
statelor fragile. De aceea, este esenţial ca acestea să fie abordate prin politici
mai bune atât la nivel local, cât şi naţional pentru a limita schimburile financiare
ilegale, a încuraja o guvernanţă transparentă şi a întări eforturile anti-crimă.
Grupând cele 28 de riscuri globale în cinci categorii - economice, de
mediu, geopolitice, sociale şi tehnologice - 2015 iese în evidenţă ca un an în
care riscurile geopolitice, după o absenţă de 5 ani, revin în prim-plan. Odată cu
313
creşterea influenţei geopoliticii asupra economiei mondiale, această categorie
de riscuri cuprinde trei dintre cele cinci cele mai probabile şi două dintre
riscurile cu cel mai mare impact potenţial. De asemenea, în această categorie,
trei riscuri s-au intensificat cel mai mult faţă de 2014: conflictul interstatal cu
consecinţe regionale, proliferarea armelor de distrugere în masă şi atacurile
teroriste.
Se remarcă în continuare îngrijorarea faţă de capacitatea lumii de a
rezolva problemele sociale pregnante, având în vedere faptul că societăţile
sunt ameninţate de riscuri economice, de mediu şi geopolitice. Într-adevăr,
primele două riscuri în funcţie de impact sunt din categoria riscurilor sociale
(diminuarea resurselor de apă şi răspândirea rapidă a bolilor infecţioase).
Ritmul rapid al inovaţiei în tehnologiile aflate în dezvoltare, de la
biologie sintetică la inteligenţă artificială, are de asemenea implicaţii sociale,
economice şi etice. Dezvoltarea unor sisteme de reglementare care să
protejeze dezvoltarea rapidă a acestora şi să permită ca beneficiile lor să fie
folosite, în timp ce previn utilizarea necorespunzătoare sau efectele negative
neprevăzută este o provocare critică pentru lideri.
De asemenea, se remarcă şi prezenţa mai mare a riscurilor de mediu
printre riscurile de top în comparaţie cu cele economice. Acest lucru vine ca
urmare a evaluării negative pe care experţii au dat-o pregătirii existente pentru
a face faţă provocărilor ce ţin de schimbările climatice, mai degrabă decât ca
urmare a unei diminuări a temerilor legate de riscurile economice cronice.
Legat de urbanizare, raportul analizează cele mai bune metode de a atenua
provocările asociate unei tranziţii rapide şi istorice de la un stil de viaţă rural la
unul urban.
Fără îndoială, urbanizarea a dus la creşterea calităţii vieţii. Însă,
atunci când oraşele se dezvoltă prea repede, ele devin vulnerabile: pandemii,
căderi ale sau atacuri asupra sistemelor de energie, apă şi transport şi
schimbările climatice sunt ameninţări majore.
Cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea lumii în următorii 10
ani rezultă din riscul de conflict internaţional, potrivit evaluărilor
experţilor care au realizat studiul. În topul cinci al riscurilor în funcţie de
probabilitate, au fost identificate conflictul internaţional, evenimentele
meteorologice extreme, eşecul guvernării naţionale, prăbuşirea statului
sau criza şi şomajul structural ridicat sau subocuparea forţei de muncă.

314
 În funcţie de impact, cele mai mari cinci riscuri au fost indicate
diminuarea resurselor de apă, răspândirea rapidă a bolilor infecţioase,
proliferarea armelor de distrugere în masa, conflictul internaţional şi eşecul în
adaptarea la schimbările climatice.
Raportul Riscuri Globale 2015 a fost conceput împreună cu partenerii
Marsh &McLennanCompanies şi Zurich Insurance Group, beneficiind de
asemenea de colaborarea cu consultanţi din mediul academic, respectiv
Universitatea Oxford, Universitatea Naţională din Singapore, Universitatea din
Pensilvania şi de Comitetul Consultativ al raportului.
Crizele fiscale din economiile-cheie şi cele de lichiditate, precum
şi eşecul major al sistemelor financiare, sunt printre cele mai importante
riscuri identificate de oamenii de afaceri din România, incluse în raportul
Global Risks 2015, care a fost lansat in ianuarie în cadrul Forumului
Economic de la Davos.
“Oameni de afaceri din România consideră că riscurile cele mai
importante sunt neglijarea infrastructurii şi a conflictelor interstatale cu
consecinţe regionale. Aceste riscuri se regăsesc şi printre cele mai importante
riscuri identificate în ţările din regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia,
Moldova sau Ucraina, iar la nivel mondial conflictul internaţional este
principalul risc ce ameninţă stabilitatea lumii în următorii 10 ani" relevă raportul
realizat de Marsh & McLennan Companies, care este parte a comitetului de
redactare a raportului World Economic Forum (WEF).
Conform raportului, care cuprinde cele mai importante riscuri
globale evaluate de experţi din întreaga lume în termeni de probabilitate
şi impact în următorii 10 ani, conflictul interstatal este principalul risc în
ceea ce priveşte probabilitatea şi al patrulea cel mai grav risc în funcţie
de impact.
După 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, lumea se confruntă
din nou cu riscul de conflict major între state. Cu toate acestea, astăzi
mijloacele de a purta un astfel de conflict, fie prin atac cibernetic, competiţie
pentru resurse, sancţiuni sau alte instrumente economice, sunt mai extinse ca
oricând. Abordarea tuturor acestor declanşatori şi încercarea de a întoarce
lumea către calea parteneriatului, şi nu a concurenţei, ar trebui să fie o
prioritate pentru lideri pe măsură ce înaintăm în 2015..
Pentru prima oară, raportul prezintă, pe lângă analiza experţilor, şi
opinia comunităţii de business din fiecare ţară, legată de riscurile globale.
315
Astfel, oamenii de afaceri din România consideră că cele mai importante riscuri
sunt crizele fiscale din economiile-cheie, crizele de lichiditate şi eşecul major al
sistemelor financiare. Acestea sunt urmate de instabilitatea politică şi socială,
neglijarea infrastructurii şi a conflictelor interstatale cu consecinţe regionale.
Aceste riscuri se regăsesc şi printre cele mai importante riscuri
identificate în ţările din regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia sau Polonia.
În Moldova, instabilitatea politică şi socială şi conflictul interstatal cu consecinţe
regionale ocupă primele două poziţii. În Ucraina, crizele fiscale din economiile-
cheie reprezintă principalul risc, urmat de instabilitatea politică şi socială şi de
conflictul interstatal.
"Eşecul guvernării naţionale, unul dintre cele mai importante riscuri
identificate de raport, fiind al treilea cel mai probabil la nivel global, a produs o
serie de schimbări în ceea ce priveşte conducerea. Acest risc cuprinde o serie
de elemente importante ce ţin de inabilitatea unei guvernări eficiente, ca
rezultat al corupţiei, pieţei negre, crimei organizate, impunităţii, în general
datorat unei slabe aplicări a legii. În lipsa unei reacţii mai puternice din partea
sectorului public şi a celui privat, riscul unei guvernări ineficiente poate afecta
stabilitatea economică şi politică şi eroda încrederea în lideri. În mai multe ţări,
printre care şi în România, noii lideri au fost aleşi în mare parte datorită
promisiunilor făcute pentru o guvernare transparentă şi fără corupţie,
răspunzând nevoii de schimbare a alegătorilor", se arată în raport.
Raportul relevă că în ultimii ani s-a intensificat legătura dintre crima
globală şi corupţie, dar şi impactul acestora asupra securităţii, extremismului,
terorismului şi a statelor fragile. De aceea, este esenţial ca acestea să fie
abordate prin politici mai bune atât la nivel local, cât şi naţional pentru a limita
schimburile financiare ilegale, a încuraja o guvernanţă transparentă şi a întări
eforturile anti-crimă.
Grupând cele 28 de riscuri globale în cinci categorii - economice, de
mediu, geopolitice, sociale şi tehnologice - 2015 iese în evidenţă ca un an în
care riscurile geopolitice, după o absenţă de 5 ani, revin în prim-plan. Odată cu
creşterea influenţei geopoliticii asupra economiei mondiale, această categorie
de riscuri cuprinde trei dintre cele cinci cele mai probabile şi două dintre
riscurile cu cel mai mare impact potenţial. De asemenea, în această categorie,
trei riscuri s-au intensificat cel mai mult faţă de 2014: conflictul interstatal cu
consecinţe regionale, proliferarea armelor de distrugere în masă şi atacurile
teroriste.
316
 Se remarcă în continuare îngrijorarea faţă de capacitatea lumii de a
rezolva problemele sociale pregnante, având în vedere faptul că societăţile
sunt ameninţate de riscuri economice, de mediu şi geopolitice. Într-adevăr,
primele două riscuri în funcţie de impact sunt din categoria riscurilor sociale
(diminuarea resurselor de apă şi răspândirea rapidă a bolilor infecţioase).
Ritmul rapid al inovaţiei în tehnologiile aflate în dezvoltare, de la
biologie sintetică la inteligenţă artificială, are de asemenea implicaţii sociale,
economice şi etice. Dezvoltarea unor sisteme de reglementare care să
protejeze dezvoltarea rapidă a acestora şi să permită ca beneficiile lor să fie
folosite, în timp ce previn utilizarea necorespunzătoare sau efectele negative
neprevăzută este o provocare critică pentru lideri.
De asemenea, se remarcă şi prezenţa mai mare a riscurilor de mediu
printre riscurile de top în comparaţie cu cele economice. Acest lucru vine ca
urmare a evaluării negative pe care experţii au dat-o pregătirii existente pentru
a face faţă provocărilor ce ţin de schimbările climatice, mai degrabă decât ca
urmare a unei diminuări a temerilor legate de riscurile economice cronice.
Acestea, printre care şomajul şi subocuparea forţei de muncă sau crizele
fiscale, au rămas relativ stabile comparativ cu 2014.
Legat de urbanizare, raportul analizează cele mai bune metode de a
atenua provocările asociate unei tranziţii rapide şi istorice de la un stil de viaţă
rural la unul urban.
Fără îndoială, urbanizarea a dus la creşterea calităţii vieţii. Însă,
atunci când oraşele se dezvoltă prea repede, ele devin vulnerabile: pandemii,
căderi ale sau atacuri asupra sistemelor de energie, apă şi transport şi
schimbările climatice sunt ameninţări majore.
Raportul Riscuri Globale 2015 a fost conceput împreună cu partenerii
Marsh & McLennan Companies şi Zurich Insurance Group, beneficiind de
asemenea de colaborarea cu consultanţi din mediul academic: Universitatea
Oxford, Universitatea Naţională din Singapore, Universitatea din Pensilvania şi
de Comitetul Consultativ al raportului. (Sursa: www.agerpres.ro)

317
Bibliografie:
I. Bremmer, Managing Risk in an Unstable World, Harvard Business
Review, 2005
I. Bremmer, Political Risk: Coutering the Impact on Your Business, 2009
C. Kennedy, Political Risk Management: A Portfolio Planning Model, 1988
M.Lindberg, S. Mörndal, Managing Political Risk: Contextual Approach,
2002
PricewaterhouseCoopers, Eurasia Group, Integrating Political Risk into
Enterprise Risk Management, 2006
A. Shapiro, Multinational Financial Management, The Eurasia Group
Political Risk Report, 2008
M.Kotabe, K.Helsen, Global Marketing Management, John Wiley and Sons,
Inc., New York, 1998

Surse on-line:
www.bnr.ro/files/d/Evenimente/COL_JUR/2014/R20140319AP.pdf
http://www.weforum.org/reports/global-risks-report-2015
http://www.capital.ro/ (Revista Capital)
www.agerpres.ro

318