Administrarea probelor în cursul judecății

Administrarea probelor în cursul judecății

Noțiunea de probă

Organele judiciare desfășoară o bogată activitate de probațiune în

vederea constatării existenței faptelor și împrejurărilor de fapt care
formează obiectul cauzei penale.
Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea
existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor pentru justa soluționare a
cauzei. Proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul
căruia organul află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă un
instrumenr prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere
treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
Probele sunt entități de fapt extraprocesuale (există în afara
procesului penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta și făptuitorul
la care se referă cazul). Prin administrarea lor în desfășurarea procesului
penal ele capătă caracter procesual1.
Pentru a evita orice abuz, legea de procedură nu admite trimiterea în
judecată și condamnarea unei persoane pe baza cunoștiințelor personale
ale organelor de urmărire penală sau de judecată. În hotărârea lor,
organele judiciare trebuie să se întemeieze pe probele obținute prin
mijloacele de probă prevăzute de lege. În acest sens se prevede că
urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea
răspunderii acestora, fără de care procurorul nu poate dispune trimiterea
lor în judecată; prima instanță își formează convingerea pe baza probelor
administrate în cauză și nu poate condamna pe inculpat dacă nu există
probe suficiente din care să rezulte vinovăția sa; instanța de recurs are

1
V. Dongoroz, Explicații teoretice, vol. I, Ed. All Beck, p. 168.

1
 Administrarea probelor în cursul judecății

obligația de a examina dacă în cauză au fost administrate toate probele

necesare pentru aflarea adevărului și dacă faptele corespund probelor
administrate și reprezintă adevărul.
Așadar, cea mai însemnată activitate a organelor judiciare și a
părților este consacrată administrării tuturor probelor necesare și aprecierii
lor complete și juste, în vederea cunoașterii faptelor sub toate aspectele.

Administrarea probelor
Prin sarcina probațiunii se înțelege obligația procesuală ce revine
unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează
obiectul probațiunii. În obiectul probațiunii intră faptele și împrejurările care
confirmă învinuirea, dar și cele care o infirmă, circumstanțe agravante, dar
și cele atenuante, existența sau inexistența prejudiciului, întinderea lui.
O regulă generală in materie de probațiune cere ca să fie efectuată
de cel care afirmă existența unei fapte sau împrejurări de fapt. Dacă
împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă o altă
împrejurare de fapt este obligată, la rândul său, să o dovedească. Sarcina
probațiunii poate reveni celui care a făcut prima afirmație, dacă acesta
invocă o altă împrejurare ce trebuie dovedită. Aplicând această schemă în
procesul penal, ar trebui ca învinuirea să fie dovedită de cel care o
formulează, iar împrejurările în apărare de către cel care le invocă.
Codul de procedură penală din 1968 a schimbat schema sarcinii
probațiunii, transformând dreptul acordat organelor de urmărire penală și
instanței de judecată de a lămuri cauza, din oficiu, prin probe sub toate
aspectele, într-o obligație. Într-adevăr, potrivit prrincipiului rolului activ,
organele de urmărire penală și instanța de judecată au obligația de a
administra, din oficiu, toate probele necesare atât în defavoarea, cât și în
favoarea inculpatului. Neîndeplinirea acestei obligații atrage sancțiuni
procesuale, cum este restituirea de către procuror a cauzei la organul de
cercetare penală pentru completarea urmăririi prin strângerea de noi probe,
ori administrarea probelor necesare la rejudecarea cauzei prin trimitere în
urma unui apel sau recurs.
Trecând sarcina probațiunii asupra organelor de urmărire penală și a
instanțelor de judecată, Codul nostru de procedură penală a instituit o
reglementare simplificată și principală: în cursul urmăririi penale sarcina

2
 Administrarea probelor în cursul judecății

probațiunii revine organului de urmărire penală pentru toate împrejurările

ce trebuie dovedite atât în învinuire, cât și în apărare; în cursul judecății
această sarcină trece asupra instanței de judecată.
Așadar, autoritatea judiciară care are sarcina de a afla adevărul într-o
anumită fază a procesului penal și care răspunde pentru orice eroare de
fapt în soluționarea cauzei, are în acea cauză și sarcina probațiunii tuturor
faptelor și împrejurărilor cauzei. Obligația procurorului de a contribui la
aflarea adevărului în cursul judecății, ca și obligația apărătorului de a
solicita administrarea tuturor probelor necesare apărării sunt subordonate
sarcinii probațiunii care revine instanței de judecată, aceasta având
răspunderea pentru soluția pe care o dă în cauza judecată.
Învinuitul sau inculpatul, bucurându-se de prezumția de nevinovăție,
nu este obligat să probeze nevinovăția sa;el are însă dreptul să probeze
lipsa de temeinicie a probelor care-l învinuiesc și să propună probe în
apărare; de altfel, tuturor părților li se acordă dreptul de a propune și a cere
administrarea probelor necesare în apărarea intereselor lor legitime.
Exercitându-și dreptul de a lămuri, prin probe, împrejurările prin care sunt
susținute pretențiile sau apărările formulate, părțile ajută autoritățile
judiciare în activitatea de probațiune și de lămurire a cauzei sub toate
aspectele1.

Procedura administrării probelor

Probele pot forma convingerea că reflectă realitatea dacă provin din
surse sigure. În acest sens legea a prevăzut care sunt mijloacele de probă
din care pot proveni probele, reglementând în amănunt procedura de
administrare a fiecărui mijloc de probă, procedeele și condițiile în care pot fi
folosite.
În ce privește alegerea mijloacelor de probă pentru dovedirea unei
fapte sau împrejurări de fapt, sistemul nostru probator se întemeiază pe
libertatea probelor, în sensul că organul de urmărire penală sau instanța de
judecată nu are obligația să folosească un anume mijloc de probă pentru
dovedirea unei anumite fapte, având facultatea de a alege, dintre toate
mijloacele de probă prevăzute de lege, pe cel mai potrivit pentru

1
În noua legislație de procedură penală italiană s-a instituit „ancheta în apărare”, condusă și realizată de
inculpat și apărătorul său.

3
 Administrarea probelor în cursul judecății

împrejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii oricărui mijloc de

probă legal asigură dovedirea oricărei împrejurări, în învinuire sau apărare,
chiar și atunci când mijlocul de probă cel mai indicat nu poate fi folosit.
Astfel, starea de minoritate a victimei sau a făptuitorului trebuie
dovedită prin certificatul de naștere; dacă acest certificat nu poate fi
prezentat, starea de minoritate se poate stabili cu martori sau cu o
expertiză medico – legală. Prin excepție, unele fapte și împrejurări nu pot fi
dovedite decât prin anumite mijloace de probă; astfel legea prevede
cazurile în care este obligatorie efectuarea unei constatări sau expertize
medico – legale; pentru chestiunile prealabile se folosesc mijloacele de
probă admise de materia de drept căreia îi aparține acea chestiune. Când
legea prevede anumite mijloace de probă pentru dovedirea unei
împrejurări, fără să excludă, în mod expres, pe celelalte, se poate proba
acea împrejurare prin orice mijloc de probă prevăzut de lege1.
Procedura probării are în vedere, mai întâi, descoperirea probelor
(investigații proprii ale organelor de urmărire penală, propuneri de probe
din partea părților); urmează admiterea cererilor de probă prezentate de
participanții la proces și dispunerea efectuării lor; în final, administrarea
probelor prin procedeele probatorii, din care se obțin mijloace de probă.
În faza de urmărire penală, descoperirea care trebuie administrate
este o obligație a organelor de urmărire penală, acestea folosind diverse
surse de informare; plângerea, denunțul, sesizarea organului competent,
care conțin elemente de fapt în susținerea învinuirii și indicarea mijloacelor
de probă care pot fi folosite; descoperirea probelor poate rezulta și din
investigațiile proprii ale organului de urmărire penală (cercetări la fața
locului, percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri, ascultarea persoanei
vătămate, a învinuitului, a altor persoane). Întrucât sarcina descoperii
probelor revine aceluiași organ care le administrează,Codul folosește
pentru organele de urmărire penală sintagma „strângerea probelor” și nu
administrarea probelor, așa cum se exprimă în art. 65. Pentru a ușura
părțile în propunerea de probe și a cererilor de administrare a lor, legea
prevede că organul de urmărire penală, cu ocazia ascultării învinuitului sau

1
Starea de ebrietate a conducătorului auto se poate dovedi nu numai prin probe biologice, la a căror
recoltare cel în cauză s-a opus, ci și pri examen clinic și martori ( C.S.J., s. pen, dec. nr. 3149/2001, în
revista Dreptul nr. 2/2003, p. 254)

4
 Administrarea probelor în cursul judecății

inculpatului, precum și a celorlalte părți, întreabă pe cel ascultat cu privire

la probele pe care înțelege să le propună și mijloacele de probă prin care
pot fi obținute. Dacă organul de urmărire constată că ele sunt concludente
și utile, le admite și dispune administrarea lor; în caz contrar, dacă probele
nu sunt concludente și utile, respinge cererile formulate, cu motivarea
corespunzătoare. Administrarea probelor se obține prin procedee
probatorii: ascultarea părților, a martorilor, confruntarea lor; ridicarea de
obiecte, de urme și de înscrisuri cu ocazia cercetării la fața locului și a
perchezițiilor; înregistrările audio, video și fotografii; efectuarea de
constatări tehnico - științifice și medico-legale, de expertize.
În faza de urmărire penală, administrarea probelor se face de organul
de urmărire penală la datele și locurile potrivite, ceea ce poate implica lipsa
inculpatului și a apărătorului său de la aceste procedee probatorii; când
însă apărătorul o cere, participarea acestuia trebuie asigurată. Părțile pot
prezenta organului de urmărire penală mijloacele de probă pe care le
posedă, ca înscrisuri, obiecte, fotografii, acte de constatare și de expertize
etc.
Învinuitul sau inculpatul au dreptul să cunoască probele care au fost
strânse împotriva lor, pentru a le putea combate. Afară de posibilitatea pe
care o are apărătorul învinuitului sau inculpatului de a lua parte la proceele
probatorii, la terminarea cercetării penale îi sunt prezentate învinuitului sau
inculpatului probele ce fost strânse, cu dreptul de a cere contraprobe.
În cursul judecății, administrarea probelor revine instanței de judecată
care, în prezența procurorului, a părților și a apărătorilor lor, folosește
procedeele probatorii necesare. În condițiile contradictorialității ședinței de
judecată, probele pot fi mai bine administrate, tot ceea ce a fost neclar,
necomplet sau greșit stabilit în cursul urmăririi penale poate fi precizat,
completat, îndreptat. De aceea, probele strânse în cursul urmăririi penale
sunt în mod obligatoriu verificate de instanța de judecată prin
readministrarea lor, cu care ocazie și părțile absente la urmărirea penală
pot contribui la lămurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru completarea
probelor administrate în cursul urmăririi penale, legea prevede dreptul
pentru procuror și părți de a propune efectuarea de probe noi, atât înainte
de începerea cercetării judecătorești, cât și în tot cursul acesteia; instanța
de judecată dispune, prin încheiere, administrarea lor dacă sunt

5
 Administrarea probelor în cursul judecății

concludente și utile, sau dispune respingerea propunerilor făcute, motivând

soluția adoptată. Odată admise, probele sunt administrate în ședința de
judecată până la epuizarea lor. Instanța de judecată este obligată să aibă
rol activ în lămurirea cauzei sub toate aspectele, dispunând din oficiu
administrarea tuturor probelor necesare, chiar dacă părțile nu le cer sau nu
sunt de acord.
Dacă în cursul judecății administrarea probelor constituie obligația
instanței de judecată, aceasta poate, când este cazul, să însărcineze pe
procuror cu efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte și
înscrisuri, percheziții) sau să oblige orice persoană fizică sau juridică care
cunoaște sau deține vreun mijloc de probă să-l aducă la cunoștiință sau să-
l înfățișeze instanței. Instanța este obligată să pună în discuția părților toate
probele de care urmează a se folosi în soluționarea cauzei, spre a fi
dezbătute în contradictoriu.

Asigurarea respectării legii în activitatea de administrare a

probelor.

Pentru a obține probe conforme cu realitatea, este necesar ca în

activitatea de probațiune să se manifeste cea mai mare corectitudine.
Folosirea amenințărilor, violențelor, promisiunilor în timpul ascultării unor
persoane, consemnarea incompletă sau denaturată a declarațiilor,
înscrierea în procesele verbale a unor împrejurări care nu au avut loc sau
neînscrierea împrejurărilor care au avut loc, conduc la reținerea unor fapte
și împrejurări care nu reprezintă adevărul; în afară, de influența negativă în
aflarea adevărului, aceste procedee ilegale aduc atingere respectul
demnității umane, a integrității fizice și psihice a celor cercetați, ceea ce nu
corespunde nivelului de civilizație actuală; totodată, se aduce atingere și
demnității justiției, întrucât folosirea violențelor, a promisiunilor false, a
provocărilor nu poate contribui la prestigiul celor care lucrează în justiție.
De aceea, în art. 68 se prevede că „este oprit a se întrebuința
violența, amenințarea ori alte mijloace de constrângere, precum promisiuni,
îndemnuri, în scopul de a se obține probe; de asemenea, este oprit a
determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei

6
 Administrarea probelor în cursul judecății

fapte penale, în scopul obținerii unei probe”1. Încălcarea acestei interdicții

constituie infracțiunea de cercetare abuzivă sau cea de tortură. O
importanță deosebită în asigurarea acestei interdicții o are moralitatea celor
care acționează în justiție, pentru care corectitudinea în administrarea
probelor trebuie să fie un stil de comportare.
O problemă discutată în literatura de specialitate o constituie
posibilitatea folosirii unor mijloace tehnice și științifice de informare, care, la
fel ca și violențele, promisiunile, ar aduce atingere dreptului persoanei de a
face declarații după voința sa ori dreptului ei la discreție cu privire la
secretul vieții intime, al corespondenței, al convorbirilor telefonice. În
lucrările de drept procesual penal se condamnă folosirea unor astfel de
mijloace, iar practica judiciară, ca regulă, nu le-a acceptat. Astfel,
hipnotismul, narcoticele care înfrâng rezistența conștientă a persoanei
ascultate constituie mijloace de constrângere și se înscriu între mijloacele
interzise de art. 8; detectorul de minciuni, interzis în multe legislații, dar
folosite în altele, a început să fie și la noi, dar numai cu acordul scris al
celei ascultate. Interceptările convorbirilor telefonice sunt interzise dacă nu
au autorizația unui anumit judecător, care trebuie să verifice necesitatea
folosirii lor pentru înlăturarea unui pericol iminent pentru siguranța națională
sau în combaterea unei infracțiuni grave.
În cazul în care elementele de fapt au fost prezentate printr-un mijloc
neprevăzut de lege (o notă informativă din partea unui agent de poliție, un
denunț) sau o probă a fost administrată printr-un mijloc de probă legal, dar
realizat cu încălcarea dispozițiilor legale (se constată că martorul a fost
supus violenței și amenințărilor, că s-a efectuat o percheziție ilegală și s-au
ridicat unele obiecte ori s-a procedat la o înregistrare neautorizată), se
pune problema sancțiunii pentru încălcarea legii în administrarea probelor.
Ca regulă, în asemenea cazuri, mijloacele de probă obținute ilegal nu
au valoare probatorie și documentele care le cuprind sunt scoase din dosar
pentru a influența pe judecători. Codul nostru de procedură penală în
redactarea din 1968, nu prevede sancțiuni procesuale pentru probele
obținute cu încălcarea legii, dar este posibilă aplicarea dispozițiilor generale

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 5169/2003, în revista Dreptul, nr. 3/2005, p. 271.

7
 Administrarea probelor în cursul judecății

în materia nulităților, care impun instanțelor de judecată să nu-și

întemeieze hotărârea lor pe astfel de probe.
Prin Legea nr. 281/2003 s-a adus o precizare deosebit de importantă
legislației noastre procesual penale, prin introducerea unui nou alineat în
art. 64, în sensul că „mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi
folosite în procesual penal”. Așadar, pe lângă prevederea că probele
trebuie să fie obținute din mijloace prevăzute de lege, se impune ca aceste
mijloace să fie obținute în condițiile legii, altfel aceste mijloace nu pot fi
folosite nici în dovedirea învinuirii, nici a apărării. Când ne referim la
obținerea lor în mod „ilegal”, facem trimitere la dispozițiile legale care
prevăd cum sunt administrate aceste mijloace de probă și care trebuie
respectate întocmai; pe de-o parte, se dă efect procesual interdicției de a
se întrebuința violențe, amenințări, promisiuni sau îndemnuri pentru a se
obține probe; pe de altă parte, se dă efect procesual și altor situații în care
devine ilegală obținerea unor mijloace de probă, cum ar fi o percheziție
neautorizată, înregistrarea neautorizată a unei convorbiri telefonice etc1.
Întrucât rămânerea în dosar a acestor mijloace de probă ilegal
obținute poate influența totuși convingerea judecătorilor cu privire la faptă
sau la vreo împrejurare de fapt, s-ar justifica o prevedere potrivit căreia
mijloacele de probă obținute ilegal trebuie îndepărtate din dosarul cauzei și
efectuate cercetări sub aspectul abuzului în serviciu, fals, cercetare
abuzivă.

Sarcina administrării probelor

Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de
urmărire penală și instanței de judecată.
La cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată,
orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă
este obligată să le aducă la cunoștiință sau să le înfățișeze.
Prin sarcina probațiunii se înțelege obligația procesuală ce revine
unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează
obiectul probațiunii2.

1 Pentru înlăturarea înregistrărilor neautorizate, I. C.C. J, s. pen, nr. 4177/ 2005, în Al. Vasiliu, Nulitățile
în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p. 210.
2
I. Neagu, Dreptul procesul penal. Tratat. Partea general, Ed. Global Lex, București, 2007, p. 373.

8
 Administrarea probelor în cursul judecății

Rezultată, din aplicarea principiilor rolului activ și al aflării adevărului,

că obligația administrării probelor este impusă prin lege organului de
urmărire penală sau instanței de judecată. Învinuitului sau inculpatului nu
le incumbă nimic în cadrul sarcinii probașiunii. Astfel, operând prezumția de
nevinovăție, există dreptul de a propune probe, însă nu și obligația de
dovedire a nevinovăției. Dacă inculpatul nu dorește sau nu știe să ceară ori
să propună administrarea probelor în apărarea sa și de asemenea probe
există, sarcina probațiunii revine organului judiciar1.
În cursul urmăririi penale, sarcina descoperirii și administrării
probelor revine, așadar, organului de urmărire penală2. Părțile pot propune
probe , iar organul de urmărire penală, în cazul în care consideră că sunt
concludente și utile, le poate admite. Administrarea probelor în cursul
urmăririi penale nu presupune întotdeauna prezența inculpatului și a
urmăririi penale nu presupune întotdeauna prezența inculpatului și a
apărătorului său, dar dacă aceștia solicită, trebuie să li se asigure
participarea la procedeele probatorii efectuate.
Așa cum a subliniat Curtea Constituțională3 într-o decizie a sa,
strângerea probelor în faza de urmărire penală nu se rezumă la simpla
inventariere a acestora, ci ele trebuie administrate prin mijloace de probă
prevăzute de lege. Astfel, potrivit instanței de contencios constituțional,
procurorul întocmește actul de finalizare a urmăririi penale, fie prin
rechizitoriu, dacă dispune trimiterea în judecată, fie prin scoaterea de sub
urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale , numai după o atentă și
completă analiză și apreciere a probelor administrare în cursul urmăririi
penale, această apreciere nefiind de natură a prejudeca procesul penal, ci
determinând modul de finalizare a urmăririi penale. Instanța de judecată
este aceea care face analiza și aprecierea finală a probelor administrate în
ambele faze ale procesului, soluțiile de netrimitere în judecată putând fi
atacate la instanțele judecătorești competente, tot ea putând dispune

1 N. Volonciu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p. 351;

2 Potrivit prevederilor art. 200 C. proc. pen.„Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare
cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestora, pentru
a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.
3
C. C., Decizia nr. 324 din 14 septembrie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 63 alin.2 și ale art. 65 alin. 1 C. proc. pen.

9
 Administrarea probelor în cursul judecății

readministrarea celor efectuate în cursul urmăririi penale ori completarea

lor pe parcursul cercetării judecătorești.
În cursul judecății, instanța administrează probe în condiții de
contradictorialitate, publicitate, oralitate și nemijlocire. Cu unele excepții
probele strânse în cursul urmăririi penale sunt readministrate de instanța
de judecată.În plus, părțile și procurorul, pot propune probe noi, iar instanța
poate dispune, din oficiu, administrarea probelor pe care le consideră
necesare. Probele noi propuse se pun în discuția părților, iar cele lipsite de
utilitate sau concludență se resping motivat.
Practica a confirmat că probele strânse în cursul urmăririi penale
trebuie verificate de către instanță, în cursul judecății, care se desfășoară
în condițiile art. 289 și art. 290 C. proc. pen., adică prin administrarea lor în
ședință publică, oral, nemijlocit și în contradictoriu, instanța trebuind să
ajungă motivat la o soluție temeinică și legală într-o cauză numai în urma
verificării probelor administrate în cursul urmăririi penale și prin exercitarea
rolului activ, administrând orice alte probe necesare.
Respingerea unei cereri de probațiune formulate de inculpat în cursul
urmăririi penale nu determină afectarea dreptului la apărare al inculpatului
fiind de competența organului judiciar să aprecieze dacă se impune sau nu
administrarea de noi probe, existând, în același timp, și posibilitatea
reiterării cererilor de probe făcute în cursul urmăririi penale și cu ocazia
cercetării judecătorești, alături de posibilitatea solicitării oricărei alte probe
pe care acesta o consideră în favoarea sa, pentru dovedirea nevinovăției.
În realizarea sarcinii lor de a administra proobele în procesul penal,
organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probele
sau dețin mijloace de probă. Se susține uneori că acestă obligație există nu
doar pentru părți, ci si pentru orice altă persoană, chiar și în cazurile în care
organul judiciar nu a cerut să fie informat sau să i se înfățișeze probele.
Legea nu obligă, sub sancțiune juridică (și nu morală, cetățenească),
o persoană ca, în toate cazurile în care are cunoștiință despre săvârșirea
unei fapte penale, să informeze organul competent. Nedenunțarea devine
sancționabilă penal numai în cazurile anume prevăzute de lege, prin
incriminarea lipsei de inițiativă a persoanei sau în cazul când, la cererea
organului judiciar, această obligație nu se realizează (de exemplu, în cazul
martorului mincinos care neagă sau refuză să spună ceea ce sție).

10
 Administrarea probelor în cursul judecății

Aprecierea probelor
Prin aprecierea probelor, ca operație finală a activității de probațiune,
organele de urmărire și instanța de judecată determină măsura în care
probele le formează încrederea că sunt în concordanță cu adevărul, în
sensul că faptele și împrejurările de fapt la care se referă au avut sau nu
loc în realitatea obiectivă. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în
ansamblul lor, se formează concluzia organului de urmărire penală sau a
instanței de judecată cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii,
concluzie care trebuie să reflecte adevărul.
Potrivit art. 63 alin. 2 „ probele nu au valoare dinainte stabilită”,
consacrându-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor. Acest principiu
a fost adoptat de revoluția burgheză din Franța, ca o reacție împotriva
sistemului probelor legale prin procesul inchizițional1, în care valoarea
fiecărei probe era dinainte stabilită de lege. Libera apreciere a probelor,
descătușată de orice rămășiță a problemelor formale2, a fost adoptată și de
procesul nostru penal, întrucât cunoașterea faptelor și a împrejurărilor de
fapt se obține prin reflectarea fenomenelor din natură și societate în
conștiința noastră, prin convingerea pe care ne-o formăm că ele corespund
realității. Toate probele având, după lege aceeși valoare probantă, polițiștii,
procurorii și judecătorii au obligația să aprecieze fiecare probă în parte nu
în raport de elementele abstracte prestabilite, ci de încrederea pe care le-o
produce că este veridică, că reflectă adevărul în cauza concretă cercetată
sau judecată. Ca urmare, potrivit art. 63 alin. 2 în redactarea din 1968,
aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire și de instanța de
judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor
administrate și conducându-se după conștiința lor.
Convinderea la care se referă dispoziția legală indică anterior nu
reprezintă un instinct, o intuiție pur subiectivă, ci constituie un sentiment de
certitudine fermă despre existența sau inexistența unei fapte, ca faptă care
1
În acest sistem existau probe depline, care atrăgeau condamnarea la orice pedeapsă(declarațiile
concordante a doi martori, mărturisirea obținută chiar prin tortură), probe semidepline, care puteau atrage
aplicarea torturii în cursul cercetării sau condamnarea la o pedeapsă redusă (un singur martor) și probe
imperfecte sau ușoare, care împiedicau pronunțarea condamnării.
2
În legislația franceză sunt probe au valoare dinainte stabilită, cum sunt procele – verbale întocmite de
judecători, care fac dovadă până la înscrierea în fals; în Anglia, S.U.A., Canada, dacă inculpatul declară
că înțelege să se recunoască vinovat, probațiunea încetează și se poate pronunța condamnarea pe baza
acestei declarații.

11
 Administrarea probelor în cursul judecății

formează obiectul probațiunii este așa cum o arată proba și nu altfel. Spre
deosebire de intuiția pur subiectivă, convingerea se întemeiază pe
raționament, are așadar caracter rațional, fiind posibilă explicarea ei.
Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care
probele administrate, ca element obiectiv, se reflectă complet și exact în
conștiința celui care face aprecierea și produc un sentiment de certitudine
despre existența sau inexistența faptei dovedite. În procesul de formare a
convingerii, persoana care face aprecierea poate avea îndoieli cu privire la
o probă dacă este sau nu veridică, dacă reflectă corect realitatea, cum ar
indoiala dacă relatările unui martor sunt sincere și exacte, dacă sunt
conforme cu realitatea concluziile unui expert. Îndoiala presupune și
argumente în favoarea credibilității probei dar și în defavoarea ei.
Existența îndoielii este incompatibilă cu convingerea, cu certitudinea
deplină, care nu se poate forma decât după înlăturarea oricărei îndoieli. În
acest scop, trebuie să se verifice fiecare probă în conținutul ei, prin izvorul
de unde pprovine, prin confruntarea cu alte probe administrate sau prin
administrarea de probe noi; în urma acestor operațiuni se ajunge fie la
înlăturarea îndoielilor, formându-se convingerea cu privire la exactitatea
sau inexactitatea probei, fie la menținerea îndoielilor, ceea ce face ca
proba asupra căreia există încă îndoieli să nu poată sta la baza unei
hotărâri de condamnare.
Convingerea se întemeiază pe conștiința celor cheemați să aprecieze
probele. Conștiința polițistului, procurorului, judecătorului face ca acesta să
înțeleagă, în fiecare caz concret, infracțiunea care a fost săvârșită și gradul
de pericol social pe care-l prezintă, poziția inculpatului față de obligația
respectării legii penale, necesitatea prevenirii săvârșirii de infracțiuni printr-
o aplicare fermă și promptă a legii penale. În conștiința fiecăruia din cei
care acționează împotriva infracționalității se cuprinde concepția despre
justiție, care trebuie să se înfăptuiască astfel încât nimeni să nu încalce
legea fără a fi pedepsit pe nedrept. În acest mod, în procesul formării
convingerii,conștiința despre justiție împiedică arbitrariul, ideile
preconcepute și obligă pe toți cei care acționează în justiție la o atentă și
critică apreciere a probelor. Pe fondul conștiinței despre justiție, generalul,
prezent în toate cauzele penale, se formează convingerea în fiecare cauză
în parte, particularul; particularul se formează, însă, în conformitate cu

12
 Administrarea probelor în cursul judecății

capacitatea fiecărui polițist, procuror sau judecător de a distinge adevărul

de neadevăr și de condițiile în care fiecare își desfăsoară activitatea. Cele
mai bune condiții pentru aprecierea completă și justă a probelor sunt cele
din cursul judecății, unde oralitatea, contradictorialitatea și nemijlocirea
dezbaterilor permin înlăturarea rațională a tuturor indoielilor și ajungerea la
convingere.
Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63
alin. 2, în sensul că nu poate fi lăsată aprecierea probelor la o operațiune
subiectivă a unui judecător, Curtea Constituțională a respins inițial ca
neîntemeiată această excepție, considerând că „ aprecierea fiecărei probe
se face potrivit convingerii judecătorului ca rezultat al unui proces psihic
necesar, indispensabil și inevitabil, proces complex care implică elemente
de ordin subiectiv, pentru valorificarea exactă a realității obiecive, înfățișate
prin intermediul probelor; dacă aprecierea probelor ar avea loc numai în
baza criteriilor prevăzute de lege, organul juridic s-ar limita numai la
constatarea existenței probei și la recunoașterea forței sale probante,
prescrise de lege”.
Prin decizia nr. 171/ 20011, Curtea Constituțională a constatat că în
adunarea Constituțională, în 1991, în cadrul dezbaterilor pe articole a
proiectului de Constituție în Comisia de redactare, a fost discutată
propunerea de amendament referitoare la completerea tezei finale a alin.2
al art.123,in sensul că judecătorii se supun și intimei lor convingeri, nu
numai legii, amendament respins de Adunarea Constituantă, adoptându-se
doar textul că „ judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” nu și
intimei lor convingeri. Această decizie a Curții Constituționale a fost primită
cu rezerve în literatura de specialitate2, menținându-se ideea că
aprecierea probelor, în sistemul liberei aprecieri a probelor, nu se poate
face decât prin convingerea organelor judiciare că sunt probe veridice, că
reflectă adevărul cu privire la faptele ce au format obiectul probațiunii.
Adunarea Constituantă a procedat corect atunci când nu a acceptat
ca în conținutul principiului independenței judecătorilor să se înscrie că
aceștia se supun „convingerii lor intime”, deoarece independența
judecătorilor se putea asigura printr-o sigură restricție, aceea de a respecta
1
Publicată în Monitorul Oficial, P. I., nr. 387/2001.
2
A. Șt. Tulbure, M. A. Tatu, Despre convingerea organelor judiciare, R. D.P. nr. 1/ 2002, p. 27.

13
 Administrarea probelor în cursul judecății

legea, deși convingerea lor putea fi alta. Însă, în legătură cu aprecierea

probelor, nu se poate susține neconstituționalitatea dispoziției că aceasta
se face „ potrivit convingerii lor”, deoarece se consideră neconstituțional
singurul criteriu după care se poate face aprecierea probelor atât timp cât
probele nu au valoare dinainte stabilită. Libera apreciere a probelor
înseamnă că fiecare probă se apreciază după puterea pe care o are de a
crea certitudinea că reprezintă adevărul, ceea ce presupune convingerea
polițistului, procurorului, judecătorului că fapta și împrejurările la care se
referă probele s-au petrecut sau nu în realitatea obiectivă.
Libera apreciere a probelor inseamnă apreciere în baza unui singur
criteriu, acela de a convinge de veridicitatea probei apreciate, în cadrul
sistemului probator legal. Aceasta nu înseamnă însă că polițistul,
procurorul sau judecătorul își poate forma în mod arbitrar orice fel de
convingere, o convingere care nu rezultă din probe printr-o apreciere
compeletă și justă, ci prin denaturarea lor, de natură a se abate de la
reglementarea care asigură aflarea adevărului prin probe. Judecătorul nu
poate să condamne pe un inculpat numai pe baza mărturisirii sale că a
săvârșit o infracțiune, chiar dacă este convins de aceasta, dacă nu sunt și
alte probe care să confirme această mărturisire, deoarece ar fi contrar
prevederilor art. 69; în cazul unui omor deosebit de grav, judecătorul nu-l
poate condamna pe inculpat, considerându-l responsabil penal pentru fapta
săvârșită, chiar dacă are această convingere, dacă nu s-a efectuat o
expertiză medico-legală psihiatrică de confirmare a acestei responsabilități.
Așadar, convingerea trebuie să rezulte dintr-o examinare a tuturor
probelor necesare unei cauze penale, administrate în condițiile legii, cu
aprecierea fiecărui mijloc de probă potrivit reglementării în vigoare și cu
urmărirea scopului activității de probațiune de a se ajunge la adevăr. De
altfel, se susține în lucrările de specialitate, că această convingere, deși
este rezultatul unui proces psihic, trebuie să fie rațională, să se întemeieze
pe probe, ca un element obiectiv, care pot convinge pe oricine că faptele la
care se referă sunt adevărate; această condiție rezultă din obligativitatea
motivării în hotărâre a modului în care au fost reținute faptele și probele pe
care le susțin, motivare ce trebuie să justifice sentimentul de certitudine cu
privire la faptele cauzei urmărite sau judecate. În interpretarea liberei
aprecieri a probelor se susține că judecătorii nu-și pot întemeia

14
 Administrarea probelor în cursul judecății

convingerea pe probe care au fost obținute ilegal sau care nu au fost

administrate în ședință, în contradictoriu.
Legea nr.281/ 2003, respectând caracterul obligator al deciziilor de
neconstituționalitate a Curții Constituționale, a modificat dispozițiile alin. 2
al art. 63, astfel: „ Probele nu au valoare dinainte stabilită. Aprecierea
fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de
judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării
adevărului”.
Operațiunea de administrare și apreciere a probelor nu implică însă
întotdeauna stabilirea faptelor în conformitate cu realitatea obiectivă.
Elemente subiective cum sunt lipsa de profesionalism și de perseverență,
bagajul restrâns de cunoștiinte generale și de specialitate, puterea
restrânsă de raționament, care se resimte la unii polițiști, procurori și
judecători, pot duce la formarea unei convingeri greșite, datorită grabei în
administrarea probelor, examinării lor superficiale, a raționamentului
defectuos, uneori și a unor influențe exterioare; legea prevede, de aceea,
dreptul pentru judecători de a da o nouă apreciere probelor față de cea
dată anterior, înlăturându-se erorile de cunoaștere ce s-au produs. Pentru
apel există dispoziția expresă cu privire la posibilitatea unei noi aprecieri
date probelor de instanța de apel, iar în caz de recurs se poate constata
existența unei erori grave de fapt, determinată de denaturarea probelor în
momentul aprecierii lor.

Judecata
În literatura de specialitate se reține și se folosește înțelesul tehnic al
noțiunii de „ judecată”, atunci când se are în vedere faza procesului penal
„ce se desfășoară în fața instanțelor penale din momentul sesizării inițiale
și până la soluționarea definitivă a cauzei penale1.
Având ca obiect soluționarea definitivă a cauzei, judecata este
considerată, justificat, faza cea mai importantă a procesului penal2.
Judecata oferă instanței posibilitatea verificării întregii activități
procesuale în vederea remedierii eventualelor încălcări ale dispozițiilor

1
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997, p.1.
2
S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1963.

15
 Administrarea probelor în cursul judecății

legale din faza urmăririi penale, cât și a celor din primele etape ale acestei
faze, până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive.
Structura procesului penal, în forma actuală, cuprinde faza judecății,
ca activitate judiciară în urma căreia se pronunță o hotărâre judecătorească
definitivă, atribut exclusiv al instanțelor judecătorești.
Potrivit art. 23 alin. ultim din Constituție, sancțiunea privativă de
libertate nu poate fi decât de natură penală.
Aceste principii conduc la concluzia că judecata, ca fază distinctă a
procesului penal, are un caracter necesar, indispensabil pentru aplicarea
sancțiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârșit infracțiuni1.

Principiile specifice fazei de judecată

Judecata se desfășoară pe baza altor principii decât urmărirea
penală, apreciate ca fiind suficiente și necesare să asigure condițiile pentru
soluționarea temeinică și legală a cauzelor penale, în contextul protejării
deopotrivă a intereselor societății și intereselor legale ale celor implicați în
soluționarea cauzelor penale, indiferent de calitatea procesuală a acestora.
În afara principiilor fundamentale care guvernează desfășurarea
întregului proces penal, judecății îi sunt proprii anumite reguli speciale, care
nu își găsesc aplicabilitatea în celelalte faze procesual penale și care se
convertesc în veritabile garanții ale aflării adevărului în cauza penală.
Principiile proprii fazei judecății sunt: publicitatea, nemijlocirea,
contradictorialitatea și oralitatea.
Publicitatea fazei de judecată
Publicitatea, ca principiu al fazei de judecată, constă în posibilitatea
pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății,
posibilitatea oferită de faptul că, în această etapă a procesului penal,
activitatea procesuală se desfășoară cu „ușile deschise”.
Fiind consacrată publicitatea ședinței de judecată. Fiind consacrată
publicitatea ședinței de judecată se arata totodată că minorii sub 16 ani nu
pot asista la desfășurarea acestora.
Publicitatea constituie o modalitate de a mări încrederea opiniei
publice în instanțele judecătorești, iar transparența asigurată pe această

1
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea general, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași,1996, p. 7

16
 Administrarea probelor în cursul judecății

cale în realizarea actului de justiție contribuie la realizarea scopului instituit

prin art. 6 parag. 1 din Convenție, și anume derularea unui proces echitabil.
Sancțiunea în cazul nerespectării dispozițiilor legale privind
publicitatea ședințelor de judecată este nulitatea absolută.
Publicitatea procedurilor judiciare nu are un caracter absolut. Instanța
poate declara ședința secretă dacă judecarea în ședință publică ar aduce
atingere intereselor de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei
persoane. Declararea ședinței nepublice se face la cererea procurorului, a
părților sau din oficiu.
Nemijlocirea ca regulă a fazei de judecată
Acest principiu exprimă cerința ca instanța de judecată, care urmează
să soluționeze cauza, să ia cunoștiință direct, nemijlocit de probele
administrate, precum și de cererile și concluziile puse de către procuror și
părțile din proces, personal sau prin apărătorii lor. Percepând direct
probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul decât dacă
aceste probe le-ar percepe din documentele în care au fost consemnate;
ascultând părțile, martorii, membrii completului de judecată pot interveni
pentru a lămuri ceea ce li se pare nelămurit, a completa și preciza toate
faptele și împrejurările de fapt. Ca urmare a adoptării acestui principiu,
judecata cuprinde o cercetare judecătorească, în care se verifică probele
de la urmărirea penală și se administrează probe noi de către judecătorii
care vor soluționa cauza; de asemenea, spre deosebire de urmărirea
penală, unde se vor folosi numai cereri și memorii scrise, la judecată se
desfășoară dezbateri judiciare orale, în care procurorul are cuvântul pentru
a susține învinuirea, iar părțile au cuvântul pentru a-și apăra interesele
legitime; confruntarea de susțineri este percepută nemijlocit de către
membrii completului de judecată, care-și pot forma astfel o părere corectă
asupra soluției ce trebuie adoptată. Este greu de admiscă judecătorii care
nu au fost de față la judecarea cauzei și nu au perceput direct probele și
concluziile părților și ale procurorului ar putea soluționa cauza în bune
condiții.
Nemijlocierea, ca regulă de bază a fazei de judecată, constă în
obligația instanței de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale și
procedurale care dau conținuț ședinței de judecată.

17
 Administrarea probelor în cursul judecății

Prin nemijlocire, instanța intră în contact direct cu toate probele atât

cele administrate în faza de urmărire penală, cât și cele ce se vor
administra în cursul judecății.
Principiul nemijlocirii își găsește reglementarea legală în art. 289 C.
proc. pen. care arată că judecarea cauzei se face în fața instanței
constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință oral, nemijlocit și în
contradictoriu.
Legea procesual penală cuprinde o serie de dispoziții legale care se
constituieîn garanții ale respectării principiului nemijlocirii:
 art.292 alin. 2 C. proc. pen., prevede obligativitatea menținerii
aceluiași complet de judecată în tot cursul judecării cauzei, iar
când nu este posibil, schimbarea completului se poate face
până la începerea dezbaterilor
 art. 292 alin. 3 C. proc. pen. stipulează că orice schimbare
intervenită în compunerea completului după încetarea
dezbaterilor atrage reluarea de la început a dezbaterilor
 art. 327 alin. 3 C. proc. pen. instituie posibilitatea citirii
depoziției date de martor la urmărirea penală numai în situația
în care ascultarea acestuia nu mai este posibilă. Această
excepție duce la concluzia că regula este ascultarea nemijlocită
a martorului de către instanța de judecată
Acest principiu este și el știrbit uneori de imposibilitatea obiectivă de
readministrare a unor probe de către instanța de judecată. Este de
constatat că uneori instanța se află în imposibilitatea de a efectua direct
unele acte procedurale (ascultarea unui martor). În această situație, pentru
acte ce se îndeplinesc în țară, uzând de instituția comisiei rogatorii sau
instituția delegării instanța poate solicita ca o altă instanță să efectueze
acel act.
Dacă actul urmează să se efectueze în străinătate se poate recurge
la instituția comisiei rogatorii internaționale, reglementată în titlul VII din
Legea nr. 302/ 2004.
Pentru a se asigura respectarea acestui principiu chiar și în situații
deosebite, uneori se recurge la audierea prin videoconferințe, în
desfășurarea cărora se poate asigura protecția identității persoanei
audiate.

18
 Administrarea probelor în cursul judecății

Nemijlocirea poate fi totală și parțială1; este totală atunci când

judecata are loc de la început și până la pronunțarea hotărârii cu aceiași
judecători care au fost prezenți tot timpul în completul de judecată. O
asemenea nemijlocire este asigurată de unicitatea completului de judecată
și de continuitatea ședinței de judecată; pe de-o parte, membrii completului
de judecată nu se pot schimba în tot cursul judecății, adoptarea hotărârii
aparținând judecătorilor care au perceput direct și în totalitate atât probele
administrate, cât și concluziile puse de către procuror și părțile din proces;
pe de altă parte, în timp ce se judecă o cauză, judecătorii nu au dreptul să
judece și alte cauze pentru a se putea concentra numai asupra cauzei în
care vor trebui să se pronunțe. Pentru a se evita, în caz de accident al unui
judecător, de a se relua judecata din nou, în unele legislații străine se
prevede posibilitatea ca la judecată să participe și un judecător asistent,
care nu face parte din completul de judecată, dar care ar putea înlocui pe
judecătorul aflat în imposibilitatea de a judeca în continuare cauza.
Codul nostru de procedură penală prevede nemijlocirea ca un
principiu al judecății, dar este o nemijlocire care poate fi îndeplinită parțial.
În primul rând, prin reglementarea unei cercetări judecătorești la
prima instanță, în apel și chiar în recurs, după casare, se impune
judecătorului să perceapă nemijlocit probele, ceea ce implică verificarea
probelor administrate în fața organelor de urmărire penală; de aceea,
instanța de judecată este obligată să asculte din nou părțile, martorii, ceea
ce le asigură posibilitatea de a percepe direct declarațiile acestora, să
obțină completările și precizările necesare, să verifice sinceritatea și
veridicitatea celor declarate. În nenumeroase cauze penale administrarea
probelor, a susținerilor părților au loc în întregime în fața acelorași
judecători.
Din momentul începerii dezbaterilor judiciare, când se pun concluzii
asupra fondului la prima instanță și asupra căilor de atac exercitate, la
instanțele de control judiciar se aplică integral nemijlocirea, în sensul că
judecătorii care adoptă hotărârea trebuie să fie judecătorii care au
participat la dezbateri; se asigură, astfel, pentru această parte a judecății,
unicitatea completului de judecată, sub protecția nulității absolute, fiind

1
T. Plăeșu, Judecata în cauzele penale. Reguli de bază, Ed. Junimea, Iași, 2003, p. 114.

19
 Administrarea probelor în cursul judecății

dispoziții relative la compunerea instanței de judecată; dacă întâmplător,

între data dezbaterilor și data pronunțării hotărârii, vreunul din judecători a
decedat, judecata trebuie să fie reluată din stadiul dezbaterilor judiciare,
pentru ca judecătorii noului complet să participe la dezbateri și la
soluționarea cauzei.
Dispozițiile art. 289 C. proc. pen. prevăd că judecata cauzei se face
în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință oral,
nemijlocit și în contradictoriu.
Nemijlocirea a fost definită drept obligația instanței de a îndeplini în
mod direct toate actele procesuale și procedurale care dau conținutul
ședinței de judecată1. De exemplu, faptul că nu au fost audiați de către
instanță martorii care au fost ascultați în faza urmăririi penale, fără a se
arăta motivul pentru care audierea nu a fost posibilă, constituie o încălcare
a principiului nemijlocirii.
Instanța de judecată care soluționează cauza trebuie să ia cunoștiință
direct și nemijlocit de probele administrate, dar și de cererile sau memoriile
depuse de părți și de procuror. Acest fapt este mijlocit și de modalitatea
desfășurării judecății, mai ales în etapa cercetării judecătorești, unde se
readministrează probele din faza urmăririi penale și se administrează probe
noi. În faza judecății au loc dezbateri, luări de poziție în mod oral,
confruntări ce se desfășoară în fața judecătorului, care percepe nemijlocit
pozițiile acestora și își formează o opinie cu privire la soluția pe care
urmează să o pronunțe.
Respectarea acestui principiu inpune instanței obligația, în măsura în
care este posibil, de a readministra probele ce au fost administrate în faza
urmăririi penale.
Astfel, audierea unui martor în fața instanței, după ce acesta fusese
audiat anterior în cursul urmăririi penale, este obligatorie, cu excepția
cazurilor în care, în mod obiectiv, ascultarea nu mai este posibilă (martorul
a decedat sau a plecat în străinătate și nu se cunoaște adresa unde
locuiește).
În vederea realizării nemijlocirii, dispozițiile art. 292 alin. 2 C. proc.
pen. prevăd unicitatea completului de judecată în tot cursul judecării

1
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997, p. 150.

20
 Administrarea probelor în cursul judecății

cauzei. Când aceasta nu este posibilă, completul de judecată se poate

schimba, însă numai până la începerea dezbaterilor.
Orice schimbare intervenită în compunerea completului după
începerea dezbaterilor atrage reluarea de la început a acestora.
Contradictorialitatea ca regulă a fazei de judecată
Contradictorialitatea constă în faptul că toate probele administrate în
cauza penală sunt supuse discuției părților, procurorului, instanței și
apărătorului. Contradictorialitatea oferă instanței posibilitatea de a reține
punctele de vedere ale tuturor părților cu interese contrare asupra probelor
administrate în cauză. De exemplu, este încălcat principiul
contradictorialității în situația în care instanța, dispunând schimbarea
încadrării juridice a faptei, nu a pus în discuția părților și a procurorului
noua încadrare.
Oralitatea ca regulă a fazei de judecată
Oralitatea are o deosebită importanță la realizarea principiului
publicității, cei prezenți la ședințele de judecată luând cunoștiință în mod
direct de activitățile procesuale desfășurate. Susținerile orale ale
participanților în realizarea drepturilor procesuale se consemnează în scris,
fiind totodată, în anumite cazuri, înregistrate.
Încălcarea acestui principiu atrage sancțiunea nulității relative.
Oralitatea reprezintă o garanție a judecării cauzei în condiții de
obiectivitate și imparțialitate și nu trebuie rezumată la viu grai ca mijloc de
comunicare între participanții la judecată.

Administrarea probelor în cursul judecății

În cadrul cercetării judecătorești se desfășoară o activitate
asemănătoare cu cea de la cercetarea penală, din cursul urmării penale,
dar în alte condiții procedurale. Activitatea este asemănătoare, deoarece
se administrează probe pentru lămurirea faptelor și împrejurărilor cauzei
sub toate aspectele; în acest scop, se folosesc procedee probatorii ca
ascultarea sau confruntarea unor persoane, obținerea de relații scrise, de
înscrisuri, verificarea de mijloace materiale de probă, efectuarea de
expertize; este, de aceea, justificată denumirea de „cercetare
judecătorească”. Condițiile diferite în care se desfășoară cercetarea
judecătorească se referă, în primul rând, la autoritatea judiciară și

21
 Administrarea probelor în cursul judecății

persoanele care iau parte la efectuarea ei; într-adevăr, cercetarea

judecătorească este condusă de către instanța de judecată, care o și
efectuează, dar la această activitate participă procurorul, părțile și
apărătorii lor, ceea ce crează condiții mai bune pentru administrarea legală,
completă și corectă a probelor, față de cercetarea penală unde nu ia parte
decât organul de urmărire penală. În al doilea rând principiul
contradictorialității impune ca la administrarea probelor să aibă posibilitatea
de intervenție toate persoanele care participă la judecată: judecători,
procuror, părți, apărători, ceea ce presupune o verificare completă și
obiectivă a probelor, sub toate aspectele necesare cunoașterii tuturor
faptelor și împrejurărilor cauzei.
Cercetarea judecătorească este partea judecății în care se
administrează și se verifică toate probele din cauza penală. În cadrul
cercetării judecătorești, instanța stabilește adevărul și își formează
convingerea cu privire la înreaga situație de fapt. În acest scop, în ședința
de judecată se reia în condițiile judecății (oralitatea, publicitatea,
nemijlocirea, contradictorialitatea) probațiunea desfășurată în faza de
urmărire , cadrul putând fi extins prin administrarea probelor nou apărute
sau care nu au fost administrate în timpul urmăririi, pentru ca instanța să ia
contact nemijlocit cu întreg materialul probator.
Prin funcționalitate și finalitate, această parte a judecății se
aseamănă cu o investigație, de unde și denumirea ei. Pentru a se deosebi
de cercetarea efectuată în condițiile urmăririi penale, legea numește
această activitate cercetare judecătorească.
Cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând,
readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca
cerință a principiului nemijlocirii ședinței de judecată, în scopul perceperii
directe, nemijlocite a probelor de către instanța de judecată; nu este însă o
simplă reproducere a probelor, ci o administrare a lor în noi condiții de
către instanța de judecată, cu participarea procurorului și a părților, sub
controlul publicului asistent. În al doilea rând, cercetarea judecătorească
are ca obiect administrarea oricăror altor probe necesare în vederea
lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în
cursul urmăririi penale, cât și administrarea probelor noi se realizează prin

22
 Administrarea probelor în cursul judecății

mijloace de probă legale, obținute prin procedeele probatorii

corespunzătoare caracterului public, oral și contradictoriu al judecății.
După ce au fost verificate probele strânse în cursul urmăririi penale,
prin actele de cercetare penală examinate, președintele instanței de
judecată dă cuvântul procurorului, părții vătămate, părții civile, părții
responsabile civilmente și inculpatului în legătură cu necesitatea
administrării de noi probe. Prin probe noi se înțeleg acele probe care nu au
fost încă administrate în cauză. Propunerile de probe noi trebuie să indice
faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi
administrate, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește
martorii și experții, identitatea și adresa lor. În cazul în care la urmărirea
penală s-a efectuat o constatare tehnico- științifică sau medico-legală, se
poate cere efectuarea unei noi expertize; dacă s-a efectuat o expertiză, se
poate cere efectuarea unei noi expertize. Cercetarea judecătorești este o
parte importantă a judecății în primă instanță, de buna ei desfășurare
depinzând în mare măsurră adevărului în cauză.
Primul mijloc de probă care se administrează în cercetarea
judecătorească în mod obligatoriu este declarația inculpatului.
Declarația inculpatului nu trebuie privită numai ca un mijloc de probă,
ascultarea inculpatului în conformitate cu art. 323 C. pr. pen.
Declarația inculpatului nu trebuie numai ca mijloc de probă,
ascultarea semnificând totodată și o importantă manifestare a dreptului de
apărare. De aceea, omisiunea ascultării nu poate fi complinită prin
acordarea ulterioară către inculpat a ultimului cuvânt.
În cadrul cercetării judecătorești se procedează în continuare la
administrarea celorlalte probe. Astfel, dacă sunt necesare lămuririle unui
expert se procedează la ascultarea acestuia1. Dacă anumite dovezi se fac
prin înscrisuri, ele sunt prezentate pentru a fi examinate de instanță,
procuror, părți sau pentru a fi supuse martorilor, experților ori interpreților.
De asemenea, când există mijloace materiale de probă, instanța, din
oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea și prezentarea
acestora.

1
I. Neagu, op. cit., vol II, p. 124.

23
 Administrarea probelor în cursul judecății

Cercetarea judecătorească poate necesita uneori efectuarea unei

cercetări la fața locului sau a unei reconstituiri. În acest caz sunt aplicabile
dispozițiile din partea generală a codului (art. 129-131). Instanța
îndeplinește aceste activități în condițiile proprii fazei de judecată (cu
deplasarea întregului complet, a grefierului, prezența procurorului, când
aceasta este obligatorie, citarea părților etc.). Prin urmare, activitățile
amintite efectuate de instanță se desfășoară ca o continuare a ședinței de
judecată.
Cu ocazia cercetării locale instanța poate proceda la efectuarea de
percheziții domiciliare. Dacă însă instanța consideră necesară efectuarea
unei percheziții în cursul judecății, ia numai decizia corespunzătoare
urmând ca aceasta să se comunice procurorului în vederea realizării.
În cursul cercetării judecătorești, în legătură cu necesitatea
administrării unor probe noi sau tocmai în urma readministrării probelor din
dosar, se pot manifesta instituții foarte complexe cum ar fi: restituirea
cauzei la procuror pentru că urmărirea penală a fost efectuată de un organ
necompetent sau pentru completarea urmăririi penale, schimbarea
încadrării juridice, extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale,
extinderea procesului penal pentru alte fapte și extinderea procesului penal
cu privire la alte persoane.
Deși cronologia normelor înscrise în cod în mod obișnuit marchează
o succesiune a activităților din cadrul cercetării judecătorești,
particularitatea se constată numai în legătură cu administrarea probelor,
nemanifestându-se și în realizarea instituțiilor la care s-a făcut referire.
Propunerile de probe sunt puse în discuția contradictorie a
procurorului și a părților, pentru ca fiecare să-și spună cuvântul cu privire la
admisibilitatea, concludența și utilitatea probelor solicitate. Prima instanță
poate dispune și din oficiu administrarea de probe noi, exercitându-și astfel
rolul său activ.
Instanța se pronunță motivat asupra propunerilor de probe noi,
admițându-le sau respingându-le. În cazul în care nu s-au solicitat noi
probe ori probele noi solicitate au fost respinse, cercetarea judecătorească
se consideră terminată și se trece la dezbaterile judiciare. Când însă s-a
admis și s-a dispus administrarea de probe noi, cercetarea judecătorească
continuă pentru administrarea acestor probe. Unele probe noi ppot fi

24
 Administrarea probelor în cursul judecății

administrate în aceeași ședință de judecată (se ascultă martorii aduși din

partea care i-a propus, se depun actele care conțin probe). În cazul în care
pentru administrarea noilor probe este necesar un alt termen de judecată,
cauză se amână, luându-se măsuri ca la acest termen să poată fi
administrate probele admise (se citează martorii, se invită experții să
efectueze expertiza și să depună raportul scis până la acea dată etc.).
Cauza se amână pentru un nou termen de judecată și atunci când nu
s-au admis probe noi, dar trebuie administrate în continuare probele
strânse de organul de urmărire penală (ascultarea martorilor care au lipsit
la primul termen de judecată).
Pentru noul termen de judecată părțile prezente au termenul în
cunoștiință și se citează numai părțile care au fost lipsă la prima ședință de
judecată. La data când s-a amânat cauza se reia ședința de judecată cu
administrarea probelor noi admise a fi administrate. Dacă nici la acest
termen nu a fost epuizată administrarea probelor, cauza se poate amâna
din nou până ce toate probele admise sunt administrate.
În cazul în care în cursul cercetării judecătorești se constată că o
probă admisă anterior a devenit inutilă sau imposibil de administrat,
procurorul sau partea care a propus-o poate renunța la administrarea ei.
Prima instanță, ascultând și concluziile puse de procuror și părți cu privire
la această renunțare, poate dispune motivat ca proba să nu fie
administrată, dacă într-adevăr a devenit inutilă sau imposibil de administrat.

Administrarea de probe noi

În afara probelor existente la dosar, administrate în timpul urmăririi
penale și acelor propuse la începutul judecății, se pot formula cereri în
vederea completării probațiunii în tot cursul cercetării judecătorești.
Admițând noile probe, instanța procedează, după caz în una din
modalitățile indicate în art. 331 sau 333 C. proc. pen. și anume:
 instanța dispune continuarea judecății, dacă probele pot fi
administrate de îndată, iar în caz contrar amână cauza dând un
nou termen pentru procurarea probelor;
 restituie cauza procurorului când completarea probelor nu s„ar
putea face în fața instanței decât cu mare întârziere.

25
 Administrarea probelor în cursul judecății

Restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale

determină desesizarea instanței și reîntoarcerea procesului penal în faza
de urmărire penală. Aceeași consecință apare și în cazul trimiterii dosarului
la procuror în baza art. 332 C. pr. pen., când nu se constată înainte de
închiderea cercetării judecătorești că urmărirea penală a fost efectuată de
un organ necompetent.
După reîntoarcerea procesului în faza de urmărire penală devin
aplicabile reglementările proprii acestei faze, instanța desesizată încetând
să mai fie subiect procesual. Orice nouă sesizare a instanței se realizează
numai prin modalitățile obișnuite înaintarea cauzei spre judecată având loc
printr-un nou rechizitoriu.
Este posibil ca organul care reia urmărirea penală după desesizarea
instanței, să ajungă la concluzia că se impune o soluție de neurmărire. În
acest caz, nu mai are loc o a doua trimitere în judecată, iar desesizarea
instanței rămâne definitivă.
În cursul judecății instanța poate constata că urmărirea penală a fost
efectuată de un organ necompetent. În acest caz, art. 332 C. proc. pen.,
prevede două moduri diferite de a se proceda, după cum situația se
constată înainte sau după epuizarea cercetării judecătorești. Dacă se
constată înainte sau după epuizarea cercetării judecătorești.
Dacă se constată înainte de terminarea cercetării judecătorești că
cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent, instanța se
desesizează și restituie cauza la procuror, care remite dosarul organului
competent, procedând potrivit art. 268 alin. 1 C. proc. pen.
În ipoteza contrară, cauza nu se mai restituie pentru remedierea
lipsurilor decurgând din nerespectarea dispozițiilor referitoare la
competența de urmărire, întrucât cercetarea judecătorească fiind încheiată
și judecată într-un stadiu avansat, ar fi lipsit de finalitate și operativitate
aplicarea precedentei reguli1.
Necompetența organului de urmărire penală impune restituirea
cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Deși legea nu prevede
expres, s-a admis că și alte situații similare pot impune refacerea urmăririi
penale.

1
Trib. Suprem, secț. pen., nr. 85/1972, R.R.D., nr. 5/1972, p. 159-160.

26
Administrarea probelor în cursul judecății

27