ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENȚĂ

TEMA: „ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA ȘI

FUNCȚIONAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE DE
SPECIALITATE”

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
Asist. univ.

AUTOR
Sd. Sg.

- SIBIU, 2014 -
 REFERAT DE APRECIERE
A LUCRĂRII DE LICENȚĂ

1. Numele şi prenumele absolventului:

2. Domeniul de studii

3. Programul de studii universitare de licenţă:

4. Tema lucrării de licenţă:

5. Aprecieri asupra conţinutului teoretic al lucrării de licenţă (se marchează

cu X)

Nivel de îndeplinire a criteriului

Criterii
minim Mediu ridicat excelent
Identificarea stadiului actual al
cercetării în domeniu
Capacitatea de sinteză şi construcţia
logică a argumentaţiei teoretice
Gradul de relevanţă a conţinutului
teoretic în raport cu tema lucrării
Capacitatea de operare cu concepte
şi teorii specific
Gradul de relevanţă şi actualitatea
bibliografiei
Citarea corectă a ideilor şi a
Conform declaraţiei pe propria răspundere
conceptelor preluate din alţi autori,
a autorului lucrării
evitarea plagiatului
6. Aprecieri asupra părţii practic – aplicative al lucrării de licenţă (se
marchează cu X)
Nivel de îndeplinire a criteriului
Criterii
minim Mediu ridicat excelent
Caracterul logic al organizării
demersului practic- aplicativ
Formularea corectă a obiectivelor
Calitatea metodelor şi
instrumentelor de lucru,
corectitudinea utilizării acestora
Pertinenţa concluziilor şi a
propunerilor formulate de autor,
derivarea logică a acestora din
studiul realizat
Originalitatea abordării, contribuţii
personale ale autorului

7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licenţă:

Nivel de îndeplinire a criteriului
Criterii
minim Mediu ridicat excelent
Corectitudinea şi claritatea
exprimării, utilizarea limbajului de
specialitate
Calitatea grafică a lucrării
Respectarea exigenţelor de
redactare conform Ghidului
metodologic

8. Consideraţii finale:

Apreciez lucrarea de licenţă cu nota ____________ şi o recomand pentru a fi

susţinută în prezenţa comisiei examenului de licenţă.

Data Conducător științific

 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................... 6
CAPITOLUL 1 .................................................................................................. 8
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN
ROMÂNIA ........................................................................................................ 8
1.1 Noţiuni introductive despre administraţia publică din România ............. 8
1.2 Scurt istoric al Administraţiei Publice în România ............................... 10
1.3 Noţiunea de structură a administraţiei publice ...................................... 12
1.4 Funcţiile Administraţiei Publice ............................................................ 14
CAPITOLUL 2 ................................................................................................ 15
GUVERNUL ROMÂNIEI .............................................................................. 15
2.1 Constituirea Guvernului şi funcţiile sale................................................ 15
2.2 Condiţii pentru a fi membru în Guvern.................................................. 16
2.3 Încetarea funcţiei de membru în Guvern ............................................... 18
2.4 Încetarea mandatului Guvernului ........................................................... 20
2.5 Atribuţiile Guvernului ............................................................................ 21
2.6 Funcţionarea Guvernului........................................................................ 22
2.7 Actele Guvernului .................................................................................. 22
2.8 Prim-ministrul ........................................................................................ 26
2.9 Organizarea aparatului de lucru al Guvernului ...................................... 27
2.10 Răspunderea Guvernului ...................................................................... 28
CAPITOLUL 3 ................................................................................................ 33
ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE SPECIALITATE . 33
3.1 Trăsăturile, locul si rolul organelor centrale în sistemul autorităților
administrative ............................................................................................... 33
3.2 Organizarea administraţiei ministeriale ................................................. 34
3.3 Organizarea administraţiei centrale autonome ...................................... 36
3.4 Atribuțiile autorităților administrației publice centrale ......................... 39
3.5 Actele autorităților centrale de specialitate ............................................ 40
3.6 Autoritățile autonome ............................................................................ 41
CAPITOLUL 4 ................................................................................................ 44
STUDIU DE DREPT COMPARAT PRIVIND EVOLUȚIA
MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE ÎN PERIOADA 1990-2014 ... 44
4.1 Prezentare comparativă a atribuţiilor MApN din perspectiva
reglementărilor succesive după 1990 ........................................................... 47
4.2 Evoluţia ministerului din perspectiva domeniului de responsabilitate a
structurilor centrale ...................................................................................... 49
4.3 Evoluţia forţelor armate începând cu 1990 ............................................ 53
CONCLUZII ................................................................................................... 57
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 59
 INTRODUCERE

Administraţia publică românească a cunoscut în ultimii 25 ani un

proces de modificare și dezvoltare radicală, făcând trecerea de la o
administraţie publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui
regim democratic. În urma aderării României la Uniunea Europeană din 1
ianuarie 2007, aceasta a făcut trecerea de la o planificare centralizată, spre o
economia de piață, conformă cu practicile și standardele Uniunii Europene.
Cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene, au fost
promovate noi instituții și reglementări, cu rolul de a reorganiza și a
eficientiza administraţia. Instituţiile statului au înregistrat evoluții importante
în modernizarea fundamentelor legislative şi administrative ale funcţionării
sectorului public, acesta fiind pregătit nevoit să-şi asume obligaţiile de stat
membru al Uniunii Europene.
În procesul de reformă, administraţia publică suportă transformări
importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal. Noi
reglementări apar cu scopul creșterii transparenţei administraţiei publice şi
alinierii la standarde europene a calităţii serviciilor oferite cetăţeanului. În
acest context Ministerul Apărării si Ministerul Justiţiei sunt ministerele cu cea
mai mare stabilitate.
Lucrarea de faţă işi propune să prezinte principalele aspecte teoretice şi
practice în legătura cu delimitarea aspectelor generale privind organizarea și
funcționarea administrației publice centrale de specialitate.
Lucrarea este structurată pe patru capitole al căror conținut este
prezentat în continuare.
În acest sens, primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la
administraţia publică. În primul rând administrația publică este acel segment
al relațiilor sociale reglementat de dreptul administrativ. În limbajul curent a
administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija anumite activități publice
sau private și are ca scop și obiect realizarea valorilor care exprimă interesele
statului sau ale unei comunități distincte.
În cel de-al doilea capitol se va face o prezentare în ansamblu asupra
organizării, funcționării, constituirii, sarcinilor și conducerii Guvernului.
Guvernul este autoritatea supremă a statului care se organizează și
funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază un
program de guvernare acceptat anterior de către Parlament. Potrivit
programului de guvernare, el realizează politica internă și externă a țării,
precum și conducerea general a administrației publice. Numirea Guvernului
se face de către Președintele României pe baza votului de încredere acordat
Guvernului de Parlament. Guvernul se compune din prim-ministru și un
număr variabil de miniștri care conduc ministere pe anumite domenii cu
6
multiple agenții și instituții cu diverse grade de subordonare în cadrul
executivului.
În cel de-al treilea capitol vom analiza organizarea, funcționarea, locul,
rolul și atribuțiile administrației publice de specialitate.
Ministerele sunt organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat
care realizează politica guvernamentală în domeniile lor de activitate.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea
Guvernului, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii în
anumite ramuri sau domenii de activitate.
În afară de ministere, la nivel central sunt organizate şi alte autorităţi
ale administraţiei publice de specialitate, cu denumiri diferite, precum:
autorităţi naţionale, agenţii, oficii, comisii, institute. Ministerele au sediul în
București și conducerea lor se face de către un ministru care reprezintă
ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi
juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Miniştrii îşi
îndeplinesc atribuţiile folosind aparatul propriu al ministerelor, precum şi prin
intermediul instituţiilor aflate în subordinea, coordonarea sau autoritatea
ministerelor.
Ultimul capitol al lucrării este rezervat studiului de evoluție al
Ministerului Apărării Naționale după anul 1990 până în present și domeniul
de responsabilitate în activitatea structurilor central.
Concluzia va pune în lumină complexitatea acestei teme precum şi rolul
aparte al acesteia în societate şi în viaţa cetăţeanului.

7
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA

1.1 Noţiuni introductive despre administraţia publică din România

Statul reprezintă forma organizată și exteriorizată a puterii publie de pe
un anumit teritoriu exercitată asupra întregii colectivități umane aflate în acel
punct. În acest sens statul este un fenomen inerent vieții sociale superior
organizate, adică societății civile1.
Statul reflectă cel mai important fenomen social instituțional care
constituie și cadrul organizat de conducere și guvernare al societății, având
calitatea de reprezentant oficial alacesteia. Statul nu se confundă cu populația
și cu societatea, prin modul de compunere și structura autorităților sale, iar în
cadrul unei societăți democratice statul nu este și nu poate fi deasupra sau în
afara societății nici opusul acesteia sau individului, exercitând conducerea
socială numai în folosul societății, a diverselor colectivități, cât și a membrilor
ei luați individul.
Sistemele de drept contemporane consacră, în marea lor majoritate,
separaţia puterilor în stat, înţeleasă ca delimitarea, în cadrul activităţii statale,
a funcţiilor legislativă, executivă şi judecătorească. Funcţia legislativă este
îndeplinită de Parlament, şi constă în adoptarea legilor. Funcţia executivă are
ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi asigurarea
bunei funcţionări a serviciilor publice, şi este îndeplinită de administraţia
publică (Preşedinte, guvern, ministere, autorităţi locale, instituţii publice etc.),
iar funcţia judecătorească are ca obiect soluţionarea conflictelor ce se nasc în
societate în legătură cu activitatea de aplicare a legilor şi este îndeplinită de
instanţele judecătoreşti în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La rândul ei, puterea executivă este constituită dintr-o categorie
distinctă a autorităților publice, respectiv administrația publică formată din 2:
1. la nivel central sau național:
a. guvernul, autoritate supremă a întregului executive, având
atribuții generale în materie administrativă;
b. ministerele și celelalte autorități ale administrației publice
central de specialitate;
2. la nvel local sau territorial:
a. prefecții, reprezentanți ai guvernului în teritoriu;

1
V. Tabără, Bazele administrației publice, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae
Bălcescu”, Sibiu, 2011, p. 5.
2
I. Santai, Drept administrative și știința administrației, Editura “Alma Mater”, Sibiu,
2009, pp. 9-10.
8
 b. servicii publice deconcentrate și descentralizate, aparținând
autorităților publice centrale de specialitate cu acțiune limitată în sectoare;
c. consilii locale și cele județene, autorități autonome
representative ale colectivităților locale;
d. primarii și președinții consililor județene, organe executive ale
consiliilor locale și județene.
Statalitatea este, în prezent, principiul dominant al organizării politice,
lumea fiind “parcelată” în state separate care, prin recunoaştere reciprocă,
formează sistemul internaţional de state.
Statul este o instituţie unică, aflându-se deasupra celorlalte organizări
ale societăţii. Pentru a exista, statul trebuie să întrunească în mod
indispensabil trei elemente: teritoriul, populaţie şi guvern, ceea ce înseamnă
că statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un
anumit teritoriu şi având o structură de organe proprii care se bucură de
suveranitate.
Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere
politică a societăţii se înfăptuieşte prin anumite funcţii: legislativă,
judecătorească, organizatorică, economică, socială, educativ-culturală,
ecologică, de apărare a ţării, de organizare a colaborării cu statele lumii şi,
nu în ultimul rând, statul îndeplineşte un rol administrativ, prin care asigură
servicii către populaţie pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor
precum: energie, transporturi, salubritate 3.
Din punct de vedere etimologic, termenul de „administrativ” derivă de
la latinescul „administrare” care se traduce prin „a servi” şi este în legătură cu
cuvântul „magister” care îl desemnează pe „stăpân”, căruia i se subordonează
servitorul şi pe care acesta trebuie să-l slujească. „Ministeră înseamnă
servitor, iar prepoziţia „ad” înseamnă „la, către”. „Administer” reprezintă
slujitorul cuiva sau cel care execută ordinele cuiva4.
În dreptul administrativ și în știința dreptului constituțional, noțiunile
de putere executivă și cea de administrație publică sunt utilizate, în principal,
în două sensuri:
În sens formal-organic prin administraţie publică se întelege ansamblul
autorităţilor şi instituţiilor publice reunite într-un sistem unitar, având în
frunte guvernul, corespunzător funcției pe care o exercită și a atribuților ce îi
revin.
În sens material-funcțional, prin administraţie publică se întelege
activitatea de organizare şi executare a legilor de către autorităţile care
compun acest sistem în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care
3
M. Cosma, A. Dinicu, Politologie, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae
Bălcescu”, Sibiu, anul 2006, pp. 95-96.
4
T. Pavelescu, G. Moinescu , Drept administrativ român, Editura Tritonic, Bucureşti,
2004, p. 14.
9
adoptă acte juridice, organizează şi asigură buna funcţionare a serviciilor
publice şi execută anumite prestaţii către populaţie5.

1.2 Scurt istoric al administraţiei publice în România

De la apariţia dreptului administrativ în urmă cu 130 de ani6,
modalităţile de abordare ale studiului administraţiei publice nu au fost
identice, deşi, în esenţă, specialiştii în domeniu s-au ocupat în mare, de
analiza aceloraşi instituţii fundamentale.
În Ţările Române, Domnitorul a concentrat în mâinile sale puterile
legiuitoare, executivă şi judecătorească pentru întreg teritoriul principatelor.
Prin însăşi originea ei, puterea domnească a fost de la început dominată de
ideea de stat ca şi suveranitatea în Imperiul Roman.
Regulamentul organic, intrat în vigoare în Moldova în luna ianuarie a
anului 1832 şi în Muntenia în luna iulie a anului 1831, nu a adus modificări în
structura administraţiei centrale. Totuşi, în Regulamentul organic găsim
geneza guvernului şi a ministerelor. Astfel, guvernul era denumit sfatul
administrativ, compus din marele vornic, marele vistier şi secretarul statului.
Se întrunea, de regulă, de două ori pe săptămână şi analiza proiecte de legi.
Acesta era Sfatul administrativ ordinar. Pentru rezolvarea problemelor de mai
mare importanţă sub preşedinţia Domnitorului era convocat Sfatul
administrativ extraordinar. Separarea administraţiei de justiţie prin crearea de
judecători şi de instanţe judecătoreşti şi interzicerea organelor administrative
de a judeca, postulat al administraţiei moderne formulat de Alexandru
Ipsilanti a fost concretizată de Regulamentul organic7.
Administraţia publică centrală este reprezentată de Guvern. Guvernul
propriu-zis apare ca o creaţie a Unirii Principatelor în urma adoptării
Statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris din 1858 care foloseşte
termenul de Guvern şi pe acela de prim-ministru, funcţie în care pentru prima
dată a fost numit Mihail Kogălniceanu. Statutul dezvoltator din 2 mai 1864
constituie în fapt prima Constituţie a României, puterile publice fiind
exercitate colectiv de Domnitor, de Adunarea ponderatoare şi de cea electivă,
care constituie adunările legiuitoare. De la Unirea Principatelor datează şi
prima organizare modernă a ministerelor, care au fost la început în număr de
opt: interne, finanţe, culte şi instrucţiunea publică, afaceri străine, lucrări
publice, război şi de control.
Unificarea organizării administrativ-teritoriale a ţării a devenit, după
1918, o condiţie imperioasă a consolidării statului român, deoarece, deşi
vremelnic, au funcţionat concomitent patru sisteme de drept administrativ: cel
5
A.Trăilescu, Drept Administrativ, Editura All Beck, Bucureşti 2008, p. 12.
6
D. A. Tofan, Drept Administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p. 6.
7
Colectiv, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S. România, vol. II, partea
întâi, Bucureşti, 1984, p. 148.
10
din Vechiul Regat, administraţia ungară în Transilvania, cea austriacă în
Bucovina şi cea rusească în Basarabia. Calea aleasă a fost extinderea în noile
provincii a sistemului de organizare administrativă din Vechea Românie.
La 29 decembrie 1919, Corpurile Legiuitoare au votat legile prin care
se ratifica unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu România. În urma
acestei decizii, la 4 aprilie 1920 au fost dizolvate Consiliul Dirigent al
Transilvaniei, precum şi directoratele şi secretariatele de serviciu din
Basarabia şi Bucovina, organe administrative provizorii care gestionaseră
treburile publice în perioada imediat următoare unirii cu România.
Constituţia din anul 1938 a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-
lea, puterile statului fiind concentrate în mâna regelui care era declarat „Capul
statului”. Potrivit acestei constituţii, practic guvernul era ca şi inexistent deşi
regele exercita puterea executivă prin miniştri care răspundeau din punct de
vedere politic în faţa regelui, deoarece în fruntea guvernului au fost puse de
rege personalităţi din afara partidelor politice.
Regele, ca şef al statului, exercita prerogative care au fost enumerate
anterior. Actele prin care ministrul îşi exercita prerogativele sale în domeniul
administraţiei erau decretele regale. Ele trebuia să fie contrasemnate de un
ministru de resort, care îşi asuma răspunderea conţinutului lor. Consiliul de
Miniştri emitea hotărâri numite jurnale ale Consiliului de Miniştri, ce puteau
fi atacate în faţa instanţelor de judecată. Instituţia nu dispunea de o
competenţă generală în materie de administraţie publică, ci numai în cazuri
speciale stabilite de Constituţie şi de legi.
Ministerele funcţionau pe baza Legii pentru organizarea ministerelor
din 2 august 1929, prin structurarea lor într-un sistem unitar. Serviciile
statului erau grupate în zece ministere:
Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţiune Publică şi Culte,
Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi
Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Pe lângă miniştrii secretari
de stat – titulari de portofolii, făceau parte din guvern miniştri secretari de stat
fără portofolii. Legea crea şi funcţia de subsecretar de stat (adjunct al
ministrului).
Legi ulterioare au dispus înfiinţarea unor alte instituţii centrale, cum au
fost: Consiliul Superior Administrativ, care controla şi coordona activitatea
comunelor şi judeţelor, Camerele Agricole şi Camerele de Muncă; au fost
reorganizate Camerele de Comerţ şi Industrie şi Casa Pensiilor.
La 23 august 1944 a fost introdus şi instaurat în România regimul
comunist. Ulterior şi în aceeaşi evoluţie politică dictată de la Moscova, a fost
impus un singur partid politic, ceea ce a condus la centralism în toate
domeniile de activitate, inclusiv în cel al administraţiei de stat. Primul act cu
caracter juridic emis după actul de la 23 august 1944 a fost Decretul nr. 1626
din 31 august 1944 care a abrogat legislaţia adoptată în perioada 1940-1944 şi
11
a repus în vigoare Constituţia din 1923. După alegerile din noiembrie 1946 şi
abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, a fost adoptată Constituţia din 13 aprilie
19488 care prevedea că guvernul este organul suprem executiv şi administrativ,
fiind compus din următorii: primul ministru, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi
din miniştri. În anul 1974 se introduce funcţia de Preşedinte al României.
Imediat după înlăturarea de la putere a regimului comunist şi
dizolvarea structurilor acestuia, au fost abrogate din Constituţie9 şi din legi ori
acte normative referitoare la organele centrale şi locale ale puterii şi
administraţiei de stat, normele care încătuşau funcţionarea în condiţii
democratice a administraţiei. Constituţia aduce importante inovaţii cu privire
la organizarea şi funcţionarea Guvernului, actele pe care acesta le emite,
raporturile cu Parlamentul sau cu Preşedintele. În esenţă, Constituţia10 prevede
că Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice şi asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării.

1.3 Noţiunea de structură a administraţiei publice

Conform Constituţiei11, România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil ce se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă şi
judecătorească. Dacă funcţia legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar
cea judecătorească de instanţele judecătoreşti, autoritatea executivă este
reprezentată de Preşedintele ţării, care are atribuţia de a veghea la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, precum şi de
Guvern, care are rolul de a asigura politica internă şi externă a ţării şi de a
exercita conducerea generală a administraţiei publice.
Prin structura sistemului administraţiei publice înţelegem felul în care
este organizată realizarea administraţiei publice ca activitate. Termenul de
structură provine din cuvântul latin ăstruereă care înseamnă a construi, a
clădi. Prin structură se înţelege o anumită modalitate de alcătuire, de
construcţie, de organizare a unui scop (a unui domeniu de activitate)12.
Pentru ca administraţia să poată acţiona, în scopul îndeplinirii sarcinilor
sale, este necesar să fie organizată. Acest mod de organizare este stabilit prin
norme juridice şi constituie structura sa. În vederea înfăptuirii sarcinilor ce le
revin, organele administraţiei se divid şi se subdivid în mai multe părţi
componente. Distincţia şi relaţia dintre aceste diviziuni definesc, de

8
Constituţia României din 1948, publicată în M. Of., partea I, nr. 87 din 13 aprilie 1948.
9
Constituţia României din 1948, publicată în M. Of., partea I, nr. 87 din 13 aprilie 1948.
10
Constituţia României din 21 noiembrie 1991.
11
Constituţia României revizuită din 31 octombrie 2003, publicată în M. Of., Partea I nr.
767 din 31/10/2003.
12
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ român, vol. 1, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 378.
12
asemenea, structura administraţiei. Structura nu este identică pentru toate
organele administraţiei, deoarece ea este determinată de obiectivele mari care
sunt diferite, după caz (sarcini politico-administrative, economice, social-
culturale sau ştiinţifice). Instituţiile administraţiei ce înfăptuiesc sarcini
generale pot avea o structură asemănătoare, o structură tip, iar acelea ce
îndeplinesc sarcini tehnice, de specialitate, urmează să aibă o structură diferită
pentru fiecare specialitate în parte, o structură individuală. În noţiunea de
structură mai intră şi stabilirea funcţiilor ce alcătuiesc drepturile şi
subdiviziunile administraţiei.
Administraţia ca activitate înseamnă organizarea executării şi
executarea legii în cele mai diferite domenii de activitate socială şi în raport
cu anumite colectivităţi umane care alcătuiesc sistemul social global în
legătură cu care se realizează administraţia publică. Gruparea colectivităţilor
sociale, în raport cu care se construieşte sistemul administraţiei publice se
face pe criteriul teritorial, care este un criteriu de organizare a societăţii.
Administraţia publică, ca activitate nu poate să fie realizată dintr-un singur
centru aflat pe teritoriul statului, ci trebuie organizată în aşa fel încât să
asigure nevoile societăţii în general dar şi a colectivităţilor sociale din toate
unităţile teritorial administrative ale statului. În acest scop, organele
administraţiei publice sunt constituite în raport de teritoriului statului şi în
funcţie de unităţile teritorial administrative ale acestuia. Un astfel de exemplu
de organe centrale ale administraţiei publice ar fi ministerele, care acţionează
în diferite domenii şi ramuri de interes naţional.
Statul şi colectivităţile teritoriale în general nu îşi asumă direct
executarea serviciilor publice. În aceste condiţii, pentru realizarea serviciilor
lor pe linia administraţiei publice, aceştia pot personaliza agenţi ai lor, dându-
le competenţă, creând persoane administrative funcţionale, care gestionează
serviciile publice.
Construcţia sistemului administraţiei publice este legată de sarcinile
care revin acestui sistem. De aceea, alături de criteriul teritorial, în structura
sistemului administraţiei publice un rol deosebit îl are şi criteriul funcţional
care îi determină latura funcţională. Criteriul funcţional al structurii
administraţiei publice ne arată ce fel de activitate desfăşoară diferite părţi
componente ale acestui sistem. Din acest punct de vedere se poate constata o
demultiplicare a sistemului administraţiei publice într-o varietate de forme
organizatorice prin care se realizează administraţia publică ca activitate prin
care se organizează executarea şi se execută legea ca expresie a interesului
general al colectivităţii sociale organizate în stat.13
În concluzie, administrația publică poate fi definită ca fiind acea
categorie a autorităților de stat constituită în temeiul aceleiași funcțtii

13
G. Moinescu ,T. Pavelescu, op. cit., p. 103.
13
fundamentale de activitate executivă14, prin care se organizează și execută în
concret legile, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează de către
autoritățile administrației publice, dar și de alte organe ale statului și chiar de
organizații particulare.
1.4 Funcţiile Administraţiei Publice
Din analiza competențelor pe care le are administrația publică putem
observa că principalele funcții pe care aceasta le are sunt următoarele15:
a) Funcția de execuție a administrației publice, care rezultă din rolul
acesteia de organizare a legii și de executare în concret a acesteia. Din acest
punct de vedere administrația publică dispune de o structură organizatorică și
funcțională aptă să pună în practică și să aplice legea când este încălcată.
b) Funcția de instrument de conservare a valoriilor societății. Aceasta
este îndreptățită să ia măsuri pentru protejarea tuturor valorilor sociale, chiar
și prin măsuri coercitive.
c) Funcția de elaborare a unor proiecte de acte normative. Puterea
executivă are dreptul de a elabora proiecte de acte normative pe care le trimite
spre aprobare Parlamentului.
d) Funcția de elaborare a unor norme juridice. Această funcție rezultă
din posibilitatea Guvernului de a emite hotărâri pentru organizarea exeutării
legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de
urgență și posibilitatea pe care o au consiliile locale și județene de a emite
hotărâri cu caracter normativ.
e) Funția de previziune și de implementare a politicilor economice și
sociale. Această funcție se observă cel mai bine din una din atribuțiile
Guvernului, aceea de elaborare a strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare acceptat de Parlament. Guvernul trebuie să ia
măsuri pentru buna funcționare a economiei statului și de rezolvare a
problemelor ce apar la nivelul societății.

14
V. Tabără, Știința administrației, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București, 2013, p. 15.
15
G. Moinescu ,T. Pavelescu, op. cit., pp. 16-17.
14
 CAPITOLUL 2
GUVERNUL ROMÂNIEI

2.1 Constituirea Guvernului şi funcţiile sale

16
Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive care
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice (art. 1 din Legea nr. 90/2001).17
Procedura de constituire şi învestire a Guvernului începe cu desemnarea
de către Preşedintele României a unui candidat la funcţia de prim-ministru, în
urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament
[art. 103 alin. (1) din Constituţie]. Candidatul pentru funcţia de prim-ministru
va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al
Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Acestea se
dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună. Parlamentul
acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Dacă Parlamentul nu este de acord cu anumite propuneri privind
persoanele desemnate pentru funcţiile de miniştri, candidatul la funcţia de
prim-ministru trebuie să facă alte propuneri, iar dacă Parlamentul respinge
întreaga listă a Guvernului, programul său ori însăşi propunerea privind
persoana primului-ministru, procedura de formare a Guvernului trebuie
reluată. Preşedintele României poate însă, după consultarea preşedinţilor celor
două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, să dizolve Parlamentul
dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare, dar numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de învestitură [art. 89 alin. (1) din Constituţie]. 18
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele
României numeşte Guvernul. Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai
Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul
de credinţă şi devotament, stabilit în art. 82 alin. (2) din Constituţie 19. Data

16
Terminologic în alte sisteme de drept se utilizează denumiri ca, de pildă, “Consiliul de
Miniștrii”, “cabinet”, sau pur si simplu “executiv”.
17
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministe-
relor (publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001).
18
Potrivit art. 89 alin. (2) din Constituţie, în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o
singură dată, iar potrivit alin. (3) din acelaşi articol constituţional, Parlamentul nu poate fi
dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
19
Textul acestui jurământ este următorul: „ Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea
pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi
ajute Dumnezeul".
15
depunerii jurământului constituie data de la care Guvernul, în întregul său şi
fiecare membru în parte, îşi exercită mandatul.
Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 90/2001, Guvernul îndeplineşte
următoarele funcţii:
a) Funcţia de strategie, prin care se asigură punerea în aplicare a
Programului de guvernare pe baza căruia Guvernul a primit votul de încredere
al Parlamentului. Fiind interesat să-şi menţină acest vot de încredere pe toată
durata mandatului, Guvernul trebuie să urmărească în permanenţă
îndeplinirea Programului de guvernare;
b) Funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
informativ şi instituţional necesar în vederea realizării Programului de
guvernare. Acest program este un act politic care poate fi transpus în viaţă
numai prin adoptarea de acte normative şi instituţii juridice care să
materializeze intenţiile politice ale Guvernului. în acest sens, Guvernul poate
adopta hotărâri pentru punerea în aplicare a legilor, dar şi ordonanţe prin care
îşi exercită funcţia de reglementare primară a unor relaţii sociale din anumite
domenii de activitate. De asemenea, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţie,
iniţiativa legislativă aparţine, în primul rând, Guvernului;
c) Funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea
serviciilor publice pentru care statul este responsabil. Fiind autoritate publică
care reprezintă, la cel mai înalt nivel interesele naţionale, Guvernul are în
competenţa sa atribuţii privind dreptul de proprietate al statului şi serviciile
publice de importanţă deosebită;
d) Funcţia de reprezentare, prin care se asigură reprezentarea statului
român pe plan intern şi extern. Pe plan intern, Guvernul reprezintă statul în
relaţiile cu celelalte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, asociaţii
profesionale, alte persoane juridice şi persoane fizice. Pe plan extern,
Guvernul reprezintă statul în relaţiile cu guvernele diferitelor state şi cu
organismele internaţionale;
e) Funcţia de autoritate de stat, prin care Guvernul asigură urmărirea şi
controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniile apărării, ordinii
publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al
funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea sa. Această funcţie se exercită prin acte de
comandă adoptate de Guvern şi prin aplicarea unor măsuri de constrângere
pentru menţinerea stării de legalitate în domeniile de importanţă deosebită.

2.2 Condiţii pentru a fi membru în Guvern

Guvernul se compune din: prim-ministru, miniştri, miniştri de stat şi
miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, ca de
exemplu: ministrul delegat pentru coordonarea autorităţilor de control,
16
ministrul delegat pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul delegat pentru
administraţia publică, ministrul delegat pentru relaţiile cu partenerii sociali,
ministrul delegat pentru comerţ.20
Pentru a fi membru al Guvernului, o persoană fizică trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:21
a) să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) să se bucure de exerciţiul drepturilor electorale, care includ dreptul
de a alege şi dreptul de a fi ales;
c) să nu fi suferit condamnări penale de niciun fel, întrucât legea nu
face nici o distincţie sub acest aspect;
d) să nu se afle în vreun caz de incompatibilitate.
Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/200322, funcţia de membru al
Guvernului este incompatibilă cu:
- exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de
deputat sau de senator, a funcţiilor sau activităţilor din domeniul didactic, al
cercetării ştiinţifice şi al creaţiei cultural-artistice;
- exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în
cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director
administrativ, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile
comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de
asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
- funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor societăţilor comerciale menţionate;
- funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor
comerciale arătate mai sus;
- funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
- calitatea de comerciant persoană fizică;
- calitatea de membru al unui grup de interes economic23;
- o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

20
Art. 1 lit. d) din Hotărârea Parlamentului României nr. 16/2003 privind modificarea şi
componenţa Guvernului (M. Of. nr. 436 din 19 iunie 2003).
21
Art. 2 din Legea nr. 90/2001.
22
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
23
Potrivit art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, grupul de interes economic reprezintă
o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi,
precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
17
 Numai în mod excepţional Guvernul poate aproba participarea unor
membri ai săi, în calitate de reprezentanţi ai statului, în adunarea generală a
acţionarilor ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor autonome,
companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor
comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţilor de
asigurare şi celor financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes
public impune aceasta [art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003].
Din analiza acestor prevederi legale deducem faptul că funcţia de
membru al Guvernului nu este incompatibilă cu calitatea de acţionar sau
asociat în cadrul unei societăţi comerciale şi nici cu o funcţie de reprezentare
în cadrul unor persoane juridice fără scop comercial, cum sunt organizaţiile
non-profit cu scop caritabil.
În fine, mai precizăm faptul că, potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr.
161/2003, aceste incompatibilităţi sunt valabile şi în cazul altor demnitari,
chiar dacă aceştia nu sunt membri ai Guvernului, legea referindu-se în mod
expres la secretarii de stat, subsecretarii de stat şi asimilaţii acestora
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, constatarea stării de
incompatibilitate se face de către prim-ministru, care va dispune măsurile
necesare pentru încetarea acesteia. în acest scop, prim-ministrul va propune
Preşedintelui României să declare vacantă funcţia ocupată de membrul
Guvernului care se află într-o stare de incompatibilitate.

2.3 Încetarea funcţiei de membru în Guvern

Funcţia de membru al Guvernului încetează la expirarea mandatului
acestuia. În mod excepţional, această funcţie încetează înainte de expirarea
mandatului în următoarele situaţii:24
- demisie;
- pierderea drepturilor electorale;
- revocare;
- intervenirea unei stări de incompatibilitate;
- deces;
- demitere;
- alte cazuri prevăzute de lege.
Demisia reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a unui membru
al Guvernului de a renunţa la această demnitate publică. Demisia produce
efecte juridice fără a fi necesară aprobarea sa de către prim-ministrul sau
Preşedintele României.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 90/2001, demisia din funcţia de membru al
Guvernului se anunţă public, se prezintă în scris prim-ministrului şi devine

24
Art. 106 din Constituţia României, republicată în 2003 şi art. 5 din Legea nr. 90/2001.
18
irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai
târziu de 15 zile de la data depunerii.
Din acest text de lege decurg următoarele concluzii:
1. pentru a produce efecte juridice demisia trebuie depusă în scris;
2. odată depusă în scris, demisia este irevocabilă, titularul ei păstrându-
şi funcţia de membru al Guvernului cel mult 15 zile de la data depunerii, în
scris, a demisiei.
Pierderea drepturilor electorale poate avea loc în cazul punerii sub
interdicţie judecătorească a alienaţilor sau debililor mintali ori se poate datora
unor cauze mai degrabă posibile în practică, ca de exemplu: pierderea
cetăţeniei române ori stabilirea domiciliului în altă ţară.
Revocarea unui membru al Guvernului poate avea semnificaţia unei
sancţiuni politice ori a unei măsuri de remaniere guvernamentală.
Ea poate reprezenta o sancţiune politică în cazul retragerii sprijinului
politic acordat unui membru al Guvernului de către partidul politic din care
acesta face parte. Revocarea este, deci, consecinţa pierderii încrederii de care
s-a bucurat un membru al Guvernului din partea formaţiunii sale politice sau a
prim-ministrului. Revocarea se dispune de către Preşedintele României la
propunerea prim-ministrului [art. 85 alin. (2) din Constituţie]. Preşedintele
României nu îl poate revoca însă pe prim-ministrul25.
Totodată, revocarea unor membrii ai Guvernului poate avea loc şi
pentru a se realiza aşa numita „remaniere guvernamentală". Numirea unui alt
membru interimar al Guvernului, până la aprobarea altei învestituri de către
Parlament, se face după aceeaşi procedură ca şi revocarea din această funcţie.
În cazul modificării structurii şi componenţei Guvernului şi al
reorganizării unor ministere, revocarea şi, respectiv, numirea unor membri ai
Guvernului pot fi dispuse numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului26.
Demiterea din funcţia de membru al Guvernului are loc în următoarele
situaţii27:
a) membrul Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă;
b) averea membrului Guvernului a fost declarată, în tot sau în parte, ca
fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Dacă se află într-una din aceste situaţii, membrul Guvernului va fi
demis de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 90/2001, în urma încetării calităţii
de membru al Guvernului în situaţiile arătate, Preşedintele României, la

25
Art. 107 alin. (2) din Constituţie.
26
în acest sens, Hotărârea Parlamentului României nr. 16/2003, şi dispoziţiile art. 36 şi art.
37 din Legea nr. 90/2001.
27
Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 90/2001.

19
propunerea prim-ministrului, ia act de această situaţie şi declară vacantă
funcţia de membru al Guvernului.
Dacă prim-ministrul se află într-una din situaţiile care atrag încetarea
calităţii de membru al Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în
imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile pe o perioadă mai mare de 45 de zile,
Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-
ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului, până la
formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării
atribuţiilor prim-ministrului încetează dacă acesta îşi reia activitatea în
Guvern în cel mult 45 de zile.
În aceleaşi situaţii poate fi desemnat, la propunerea prim-ministrului, şi
un alt membru interimar al Guvernului, însă tot pentru o perioadă de cel mult
45 de zile [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 90/2001]. în cadrul acestui termen,
prim-ministrul va iniţia procedurile legale pentru numirea unui alt membru al
Guvernului.

2.4 Încetarea mandatului Guvernului

Mandatul Guvernului încetează, de regulă, la data validării alegerilor
parlamentare generale. Potrivit art. 110 alin. (2) din Constituţie, Guvernul este
demis, deci mandatul său încetează, înainte de termen, în următoarele situaţii:
a) retragerea de către Parlament a încrederii acordate prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură;
b) prim-ministrul se află în una din situaţiile de încetare a funcţiei de
membru al Guvernului, cu excepţia revocării care nu poate fi dispusă în cazul
prim-ministrului;
c) prim-ministrul este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai
mult de 45 de zile.
În cazul încetării mandatului, până la depunerea jurământului de către
membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu
caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor
publice, fără a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate
emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege [art. 26 alin. (3) din Legea
nr. 90/2001].
În termen de 15 zile de la data încetării mandatului Guvernului sau al
unuia dintre membrii săi, aceştia vor prezenta situaţia privind gestionarea
activităţii ministeriale de care au răspuns, precum şi a problemelor aflate în
curs de derulare, pe baza unui protocol de predare-primire.28

28
Art. 4 din Legea nr. 115/1999, introdus prin O.U.G. nr. 289/2000, aprobată prin Legea
nr. 31/2001 (M. Of. nr. 116 din 7 martie 2001).
20
 2.5 Atribuţiile Guvernului
Potrivit art. 11 din Legea nr. 90/2001, Guvernul îndeplineşte
următoarele atribuţii principale:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice, adică atât a
administraţiei publice centrale, cât şi a administraţiei publice locale;
- iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului.
Astfel, potrivit art. 74 alin. (3) din Constituţie, Guvernul îşi exercită iniţiativa
legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl
adopte, ca primă Cameră sesizată;
- emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu
respectarea Constituţiei şi le transmite Parlamentului în termen de 60 de zile
de la data solicitării. Potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţie, aceste propuneri
pot fi făcute de deputaţi, senatori sau de un număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot, în condiţiile prevăzute de acest text constituţional.
Nerespectarea de către Guvern a termenului de 60 de zile echivalează cu
susţinerea implicită a propunerii legislative, aşa cum a fost promovată de
iniţiatorul ei;
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în
temeiul legii de abilitare şi ordonanţe de urgenţă, potrivit Constituţiei;
- asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor
şi a celorlalte acte normative date în aplicarea acestora;
- elaborează proiectele de lege privind bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. Aceste
proiecte de lege pot fi iniţiate numai de către Guvern, spre deosebire de alte
proiecte legislative, care pot fi iniţiate şi de către deputaţi sau senatori ori
chiar de către cetăţeni29 [art. 74 alin (1) din Constituţie];
- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economico-socială a
ţării, pe ramuri şi domenii program, a unei declaraţii de politică generală sau a
unui proiect de lege. În acest din urmă caz, moţiunea de cenzură trebuie
depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de
politică generală sau a proiectului de lege. în oricare din cele două cazuri,
adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect demiterea Guvernului.

29
Aceste condiţii, care trebuie întrunite în mod cumulativ, sunt următoarele:
- iniţiativa legislativă să fie susţinută de un număr de cel puţin 100.000 cetăţeni cu drept
de vot;
- cetăţenii care îşi manifestă acest drept să provină din cel puţin un sfert din judeţele
ţării;
- în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate
cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul unei anumite iniţiative legislative.
Totuşi, potrivit art. 74 alin. (2) din Constituţie, problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor.
21
 2.6 Funcţionarea Guvernului
Guvernul este o autoritate colegială condusă de prim-ministru și care
prin modul său de funcționare, cunoaște ca formă de lucru ședința plenului si
activitatea premierului.30
Ședințele plenului reprezintă unica modalitate de lucru legal consacrată
și recunoscută întregului executiv, în cadrul căreia se dezbat și se soluționează
probleme ce intră in sfera sa de atribuții.31
Guvernul se întruneşte în şedinţă, săptămânal sau ori de câte ori este
nevoie, la convocarea prim-ministrului sau a unui ministru desemnat de
acesta.
Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au
ca obiect probleme de interes naţional privind:
- politica externă;
- apărarea ţării;
- asigurarea ordinii publice;
- în alte situaţii, la cererea prim-ministrului.
Preşedintele României prezidează şedinţele de Guvern la care participă
[art. 87 alin. (2) din Constituţie şi art. 24 alin. (3) din Legea nr. 90/2001].
La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători
ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului sau ai unor autorităţi
administrative autonome, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă se
apreciază a fi utilă, la solicitarea prim-ministrului.
Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor
acestuia, precum şi a oricăror alte măsuri stabilite, se înregistrează pe bandă
magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei, certificată de ministrul
delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.
În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne
şi externe a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a
administraţiei publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare, în prezenţa
majorităţii membrilor săi.

2.7 Actele Guvernului

Guvernul îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul ţării în toate ramurile
şi domeniile de activitate ale administraţiei publice, el având, deci, o
competenţă materială generală. În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul
adoptă hotărâri şi ordonanţe, prin consens, în cazul în care nu se realizează
consensul, hotărăşte prim-ministrul.

30
V. Tabără, op. cit., p. 95.
31
I. Santai, op. cit., p. 290.
22
 Hotărârile Guvernului se adoptă pentru organizarea executării legilor şi,
deci, trebuie să fie conforme acestora. Ele pot avea caracter normativ sau
individual.
Ordonanţele se adoptă de către Guvern în temeiul unei legi de abilitare
în domenii care nu fac obiectul legilor organice [art. 108 alin. (3) coroborat cu
art. 115 alin. (1) din Constituţie]. Legea de abilitare trebuie să prevadă în mod
obligatoriu domeniul şi data până la care se pot adopta ordonanţe.
Ordonanţele se adoptă în limitele şi condiţiile stabilite de legea de abilitare.
Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului,
potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare32. În
caz contrar, ordonanţele nu trebuie aprobate de Parlament.
Spre deosebire de hotărârile Guvernului, care sunt acte administrative
adoptate în vederea executării în concret a legilor, ordonanţele sunt
reglementări cu putere de lege prin care Guvernul „legiferează", putând
modifica sau abroga legile ordinare, în temeiul delegării legislative acordate
de Parlament.
Până la aprobarea lor de către Parlament, ordonanţele pot fi modificate,
revocate sau înlocuite de către Guvern, întrucât până la acea dată ele îşi
păstrează caracterul de acte administrative (cu putere de lege). Dacă
ordonanţele sunt aprobate de către Parlament, cu sau fără modificări sau
completări, ele devin legi. în caz contrar, ordonanţele îşi încetează
aplicabilitatea.
În situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, fără abilitarea Parlamentului. în
aceste situaţii, Guvernul are obligaţia să motiveze urgenţa în cuprinsul
ordonanţei [art. 115 alin. (4) din Constituţie]. Acestea intră în vigoare numai
după depunerea lor, spre dezbatere, în procedură de urgenţă, la Camera
competentă şi numai după publicarea lor în Monitorul Oficial al României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în
termen de 5 zile de la depunerea sau, după caz, de la trimiterea ordonanţei la
Camera competentă33. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere
Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte camere care decide, de asemenea, în procedură
de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice
se aprobă cu majoritatea necesară adoptării acestei legi, adică cu votul
majorităţii membrilor fiecărei camere. Dacă ordonanţele de urgenţă pot fi
adoptate în domeniul legilor organice, Constituţia interzice, în schimb,

32
A se vedea, în acest sens, de exemplu: Legea nr. 266/2007 (M. Of. nr. 492 din 23 iulie
2007) sau Legea nr. 373/2007 (M. Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007).
33
Potrivit art. 74 alin. (5) şi art. 75 din Constituţia revizuită, proiectele de legi şi
propunerile legislative se supun dezbaterii, mai întâi, Camerei competente să le adopte, ca
primă Cameră sesizată, după care se trimit Camerei decizionale.
23
Guvernului să adopte astfel de reglementări în domeniul legilor constituţio-
nale (de revizuire a Constituţiei). De asemenea, ordonanţele de urgenţă nu pot
afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale, drepturile electorale şi trecerea silită a unor bunuri
în proprietate publică [art. 115 alin. (6)].
Deşi Constituţia nu prevede în mod expres, se subînţelege, potrivit
argumentului a fortiori, că nici ordonanţele simple nu pot fi adoptate de către
Guvern în aceste domenii rezervate exclusiv competenţei de legiferare a
Parlamentului. Din nefericire, în practică s-a întâmplat de multe ori ca
Guvernul să ignore această interdicţie constituţională, adoptând ordonanţe cu
încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţie34, unele dintre aceste ordonanţe
fiind declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională.35
În ceea ce priveşte efectele nedepunerii ordonanţelor la Parlament spre
aprobare, trebuie să facem distincţie între ordonanţele obişnuite şi ordonanţele
de urgenţă.
Astfel, în primul caz, nedepunerea ordonanţelor spre aprobare
Parlamentului, dacă legea de abilitare o cere, în cadrul termenului stabilit de
această lege, adică în perioada delegării legislative, atrage încetarea efectelor
ordonanţelor respective [art. 115 alin. (3) din Constituţie].
Deşi Constituţia nu prevede în mod expres, apreciem că ordonanţele în
cauză îşi încetează efectele pentru viitor, ceea ce înseamnă că efectele produse
începând cu intrarea în vigoare şi până la expirarea termenului de depunere la
Parlament îşi menţin în continuare valabilitatea.
În schimb, ordonanţele de urgenţă nu produc nici un efect juridic
înaintea depunerii lor spre dezbatere la Parlament. Dacă vor fi respinse, ele îşi
încetează aplicabilitatea, însă efectele produse, în intervalul cuprins între data
intrării în vigoare şi momentul respingerii lor, rămân valabile. Cu alte cuvinte,
respingerea ordonanţelor Guvernului produce efecte pentru viitor, ca şi
abrogarea oricărui act normativ.
În fine, mai menţionăm faptul că, potrivit art. 115 alin. (7) din
Constituţie, în legea de aprobare sau de respingere a ordonanţelor obişnuite
ale Guvernului vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat ca
urmare a nerespectării termenului de depunere spre aprobare la Parlament.
Ordonanţele Guvernului au, de regulă, caracter normativ, ca şi legile.

34
Pentru detalii, a se vedea, C.L. Popescu, Domenii de reglementare care nu pot face
obiectul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, în „Dreptul” nr 4/2006 p. 72.
35
A se vedea decizia nr. 1133/2007 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi
s-a constatat că O.U.G. nr. 95/2007 pentru modificarea Legii nr. 115/1999 este
neconstituţională (M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007).
24
 În practica Guvernului s-a constatat însă adoptarea unor ordonanţe cu
caracter individual36, fapt ce poate provoca discuţii în legătură cu controlul
valabilităţii acestora.
Astfel, dacă potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie ordonanţele
Guvernului sunt supuse controlului constituţionalităţii, exercitat de către
Curtea Constituţională, ca şi legile, având în vedere că ele conţin reglementări
cu putere de lege, în doctrină s-a pus problema naturii juridice a controlului de
legalitate a ordonanţelor cu caracter individual (care nu cuprind reguli
juridice, ci se referă la o situaţie determinată).
Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională se pronunţă
numai asupra situaţiilor de drept, adică asupra constituţionalităţii legilor, a
tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor
Guvernului [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992]37.
Într-un context similar, Curtea Constituţională, având de examinat o
sesizare asupra neconstituţionalităţii unei legi cu caracter individual, a statuat,
printre altele, că prin obiectul său - atribuirea unei locuinţe - legea supusă
controlului de constituţionalitate dispune într-un domeniu ce intră în
competenţa de reglementare a organelor administraţiei publice, iar nu a
Parlamentului, care nu legiferează cu privire la drepturi cu caracter individual
(decizia nr. 970/200738).
Pentru identitate de raţiune, nici ordonanţele Guvernului, care sunt
reglementări cu putere de lege, nu pot avea ca obiect crearea unor drepturi şi
obligaţii determinate.
Aceste ordonanţele cu caracter individual (care, sperăm, să dispară din
activitatea Guvernului), sunt supuse totuşi controlului de constituţionalitate
prevăzut de art. 146 lit. d) din Constituţie, şi nu controlului de legalitate la
instanţele judecătoreşti, întrucât normele de competenţă sunt de strictă
interpretare.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de prim-
ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare.

36
Pot fi date ca exemple în acest sens: O.U.G. nr. 18/2007 privind reglementarea situaţiei
juridice a unui teren aflat în domeniul public al statului (M. Of. nr. 203 din 26 martie
2007); O.U.G. nr. 51/2007 privind darea unei părţi dintr-un imobil în folosinţă gratuită a
Ambasadei Franţei la Bucureşti (M. Of. nr. 415 din 21 iunie 2007); O.U.G. nr. 79/2007
privind transmiterea unei suprafeţe de teren, proprietate publică a statului din administrarea
Staţiunii de cercetare-dezvoltare Agricolă Suceava în administrarea Universităţii „Ştefan
cel Mare" în scopul construirii unui campus universitar (M. Of. nr. 445 din 29 iunie 2007).
37
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată
(M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004).
38
Publicată în M. Of. Nr. 796 din 22 noiembrie 2007.
25
 Hotărârile şi ordonanţele se publică în Monitorul Oficial al României,
sub sancţiunea inexistenţei acestor acte [art. 108 alin. (4) din Constituţie].
Hotărârile cu caracter militar se comunică instituţiilor militare interesate.
Guvernul adoptă şi acte politice care nu produc efecte juridice. Prin
aceste acte, Guvernul îşi exprimă poziţia faţă de anumite evenimente interne
sau internaţionale.

2.8 Prim-ministrul
Potrivit Constituţiei, primul-ministru este desemnat de Preşedintele
României în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate
în Parlament.
Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor
acestuia pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, potrivit legii.
Din mai 2012 și până în prezent Prim-ministru al României este Victor
Ponta.
Atribuţiile prim-ministrului pot fi clasificate în următoarele categorii:
a) Atribuţii de reprezentare
Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 90/2001, prim-ministrul reprezintă
Guvernul pe plan intern, adică în relaţiile cu celelalte autorităţi şi instituţii
publice din ţară, partidele şi alianţele politice, sindicatele şi alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.
b) Atribuţii în domeniul apărării naţionale
Potrivit art. 14 din Legea nr. 90/2001, prim-ministrul este
vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate
atribuţiile care derivă din această calitate.
c) Atribuţii privind numirea şi eliberarea din funcţii publice
Potrivit art. 15 din Legea nr. 90/2001, prim-ministrul numeşte şi
eliberează din funcţie anumite persoane cu statut de funcţionari publici sau
demnitari. Acestea sunt:
- conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu
excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;
- secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului (în
cazul utilizării acestor funcţii);
- personalul din cadrul Cancelariei Primului-Ministru;
- secretarii de stat;
- alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de
lege.
d) Atribuţii privind relaţiile cu Parlamentul
În acest sens, prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului
rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la

26
întrebările ori interpelările39 care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori.
Prim-ministrul poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la
întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori,
în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.
e) Alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi în alte legi
Astfel, de exemplu, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţie, prim-
ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele României în
anumite domenii40.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, primul-ministru emite decizii, care pot
avea caracter normativ sau individual, mai ales în legătură cu organizarea
internă a guvernului, aceste acte fiind semnate numai de către premier. Dintre
actele individulae aminitm pe cele care vizează numirea si eliberarea din
funcție a personalului aparatului propriu al guvernului.41 Deciziile primului-
ministru se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, sub sancţiunea
inexistenţei acestora [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 90/2001].

2.9 Organizarea aparatului de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria prim-
ministrului, Secretariatul General al Guvernului, departamentul pentru relația
cu Parlamentul, Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții
Străine, Departamentul de luptă antifraudă (DLAF), Corpul de control al
primului-ministru şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii
specifice, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 90/2001, Cancelaria prim-ministrului nu
are personalitate juridică şi este coordonată direct de acesta. Ea este condusă
de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator
principal de credite. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei
Prim-ministrului se asigură, după caz, de personal cu funcţii de conducere sau
de demnitari.
Personalului Cancelariei Prim-ministrului nu i se aplică prevederile
Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public [art. 21 alin. (5) din

39
Întrebările şi interpelările reprezintă principalele mijloace de informare utilizate de depu-
taţi şi senatori în relaţiile cu membrii Guvernului, prin care se solicită lămuriri sau
explicaţii asupra activităţii Guvernului sau a ministerelor. A se vedea T. Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, pp. 185-186.
40
Aceste decrete sunt cele privind: încheierea tratatelor internaţionale; înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; mobilizarea parţială sau
generală a forţelor armate; instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă în întreaga ţară;
conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare; acordarea gradelor de mareşal, de general şi
de amiral; acordarea graţierii individuale [art. 100 coroborat cu art. 91 alin. (1) şi (2), art.
92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) şi art. 94 lit. a), b) şi d) din Constituţie].
41
I. Santai, op. cit., p. 298.
27
Legea nr. 90/2001]. Prin urmare, statutul juridic al acestui personal va face
obiectul unei legi speciale.
Secretariatul General este condus de secretarul general al Guvernului,
care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari
general adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a
prim-ministrului.
Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente
actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice,
economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea
Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 90/2001, Secretariatului General
al Guvernului îi pot fi date spre coordonare sau trecute în subordine organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, cu excepţia ministerelor.
Departamentul este o structură organizatorică fără personalitate juridică
şi fără unităţi în subordine, având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de
interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului. Departamentul este
subordonat prim-ministrului şi este condus de un demnitar care, în exercitarea
atribuţiilor ce-i revin, emite ordine cu caracter individual.
Înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

2.10 Răspunderea Guvernului

Pentru modul în care îşi desfăşoară activitatea, Guvernul poartă atât o
răspundere politică, cât şi o răspundere juridică. Potrivit art. 109 alin. (1) din
Constituţie, Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului. Fiecare
membru al Guvernului răspunde politic, solidar cu ceilalţi membri, pentru
activitatea şi actele acestuia. De aceea, în doctrină s-a arătat că în sistemul
nostru constituţional este reglementată răspunderea politică solidară a tuturor
membrilor Guvernului pentru activitatea şi actele acestuia42.
În ce priveşte răspunderea juridică, Constituţia reglementează în art.
109 alin. (2) numai răspunderea penală, dispunând că numai Camera
Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei
lor. În aplicarea acestor dispoziţii constituţionale a fost adoptată Legea nr.
115/1999, republicată43, privind răspunderea ministerială, care reglementează
atât răspunderea politică a membrilor Guvernului, cât şi răspunderea lor
juridică. Această lege preia în art. 2 dispoziţiile constituţionale potrivit cărora
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului, ca urmare a votului de
încredere acordat de acesta cu prilejul învestirii, iar fiecare membru răspunde
42
A se vedea R.N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p.
120.
43
M. Of. nr. 334 din 20 mai 2002.
28
politic în mod solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea şi actele
Guvernului.
Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa ca urmare a
retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, în condiţiile prevăzute de Constituţie [art. 3 alin. (1) din Legea nr.
115/1999]. De asemenea, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia
să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau
senatori, în termen de cel mult 15 zile de la primirea lor.
Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului poartă şi o
răspundere juridică. Astfel, ei răspund civil, contravenţional, disciplinar sau
penal, după caz, potrivit dreptului comun, în măsura în care legea răspunderii
ministeriale nu prevede altfel.
Legea nr. 115/1999 reglementează în mod special numai răspunderea
penală a membrilor Guvernului pentru infracţiunile săvârşite de aceştia în
exerciţiul funcţiei lor.
Această lege reglementează, în art. 8, unele infracţiuni speciale pe care
membrii Guvernului le pot comite în exerciţiul funcţiei lor şi care nu îşi
găsesc reglementare în Codul penal (legea generală), acestea fiind
următoarele:
a) împiedicarea prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace
frauduloase a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui
cetăţean;
b) prezentarea cu rea-credinţă de date inexacte Parlamentului sau
Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui
minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere
intereselor statului.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru comiterea acestor infracţiuni este
închisoarea de la 2 la 12 ani, iar tentativa se pedepseşte;
c) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau
comisiilor permanente ale acestora, în termen de 30 de zile de la solicitare,
informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare
a Parlamentului de către membri Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din
Constituţie;
d) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter
discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, vârstă, sexe sau orientare sexuală, apartenenţă politică,
avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
Săvârşirea acestor infracţiuni se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni
la 3 ani. În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului, în exerciţiul
funcţiunii lor, a altor infracţiuni decât cele reglementate special, se aplică
pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni, adică de Codul
penal sau de alte legi speciale.
29
 Pentru infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul
funcţiei lor, pe lângă pedeapsa principală se va aplica şi pedeapsa
complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcţie de demnitate
publică sau o funcţie publică de conducere pe o perioadă de la 3 la 10 ani [art.
9 alin. (2) din Legea nr. 115/1999].
Pentru infracţiunile săvârşite în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii
Guvernului răspund potrivit dreptului comun [art. 7 alin. (2)].
Răspunderea penală are caracter personal, ea privind pe fiecare membru
al Guvernului, pentru faptele comise în exercitarea funcţiei sale.
Angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor poate avea loc numai cu respectarea unei
anumite proceduri de urmărire penală şi de judecată, prevăzută de Legea
răspunderii ministeriale. Această procedură cuprinde următoarele reguli:
a) Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului poate fi făcută
de către Camera Deputaţilor, Senat ori Preşedintele României. Oricare dintre
aceste autorităţi publice pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului,
fiind indiferent faptul că aceştia sunt sau nu deputaţi ori senatori. Cu alte
cuvinte, una din Camerele Parlamentului poate cere începerea urmăririi
penale împotriva unui membru al Guvernului, chiar dacă acesta nu este
deputat sau senator, după cum Preşedintele României poate cere începerea
urmăririi penale a unui membru al Guvernului, chiar dacă acesta are şi
calitatea de deputat sau senator;
b) Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale are loc în
Camera Deputaţilor sau în Senat, dacă membrul Guvernului are calitatea de
deputat, respectiv senator, pe baza unui raport întrunit de o comisie
permanentă care a efectuat, în cadrul competenţei sale, o anchetă privitoare la
activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de către o comisie
specială de anchetă, constituită în acest scop. Acest raport se înscrie cu
prioritate pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz;
c) Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului se dezbate în
prezenţa majorităţii membrilor Camerei Deputaţilor sau ai Senatului, după
caz, iar hotărârea se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Votul este
secret şi se exprimă prin bile. La dezbaterile din cele două Camere ale
Parlamentului prezenţa celui în cauză este obligatorie, dar lipsa sa
nejustificată nu împiedică desfăşurarea lucrărilor. în situaţia în care cel în
cauză se află în imposibilitatea obiectivă de a se prezenta, Camera Deputaţilor
sau Senatul, cu prilejul dezbaterilor, va fixa un nou termen pentru reluarea
acestora. Cel în cauză are dreptul»să îşi exprime punctul de vedere cu privire
la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal, precum şi asupra
cererii de ridicare a imunităţii parlamentare, atunci când este cazul. în urma
dezbaterilor, Camera Deputaţilor sau Senatul poate aproba sau respinge
cererea de începere a urmăririi penale;
30
 d) Dacă membrul Guvernului, pentru care Preşedintele României a
cerut începerea urmăririi penale, este şi deputat sau senator, ministrul justiţiei
- sau dacă acesta este în cauză, prim-ministrul - va solicita Camerei
competente să declanşeze procedura dezbaterii cererii de începere a urmăririi
penale.
e) Potrivit art. 18 din Legea nr. 115/1999, dacă una din cele două
Camere ale Parlamentului sau, după caz, Preşedintele României a cerut
urmărirea penală, dosarul cauzei se trimite, de îndată, ministrului justiţiei sau,
dacă acesta este în cauză, prim-ministrului, pentru a sesiza organele de
urmărire penală.
Considerăm însă că acest text de lege este neconstituţional, întrucât
contravine art. 109 alin. (2) din Constituţie, care prevede dreptul acestor
autorităţi publice de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului
necondiţionat de voinţa ministrului justiţiei ori a prim-ministrului.
Până la începerea urmăririi penale, Camera Deputaţilor, Senatul sau
Preşedintele României poate să retragă, motivat, cererea prin care a solicitat
urmărirea penală împotriva membrilor Guvernului;
f) După începerea urmăririi penale, dacă membrul Guvernului este şi
deputat sau senator, acesta poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în
judecată numai cu încuviinţarea Camerei din care face parte şi după ascultarea
sa44. În caz de infracţiune flagrantă, membrul Guvernului poate fi reţinut şi
supus percheziţiei, însă ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei din care face parte. în situaţia în care cel în cauză este
însuşi ministrul justiţiei, sesizarea se face de către prim-ministru. Potrivit art.
72 alin. (3) din Constituţie, în cazul în care Camera sesizată constată că nu
există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri luate
împotriva membrului Guvernului care are şi calitatea de deputat sau senator;
g) În cazul în care s-a cerut urmărirea penală împotriva unui membru al
Guvernului, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestuia din
funcţie;
h) Dacă s-a dispus trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului,
ministrul justiţiei sau, după caz, prim-ministrul comunică Preşedintelui
României data la care a fost sesizată înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
vederea suspendării din funcţie a acestuia. De subliniat, deci, faptul că, până
la trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului în
cauză este facultativă, rămânând la aprecierea Preşedintelui României;
i) Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor este de competenţa Parchetului de pe lângă înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar
judecarea acestora este de competenţa instanţei noastre supreme. Regulile

44
Art. 72 alin. (2) din Constituția României, republicată în 2003.
31
procedurale speciale se completează cu cele cuprinse în regulamentele celor
două Camere ale Parlamentului şi cele cuprinse în Codul de procedură penală,
dacă nu contravin legii speciale.
Pe tot timpul procesului penal, membrii Guvernului beneficiază de
prezumţia de nevinovăţie. Membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă va fi demis din funcţie de Preşedintele României, la
propunerea primului-ministru.
Hotărârea de condamnare a unui membru al Guvernului se publică în
Monitorul Oficial al României, partea I.

32
 CAPITOLUL 3
ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE
SPECIALITATE

3.1 Trăsăturile, locul si rolul organelor centrale în sistemul autorităților

administrative
Autoritățile centrale de specialitate ale administrației publice, dintre
care unele sunt în subordinea guvernului, sunt ministerele, precum si diverse
comitete, consilii, departamente, inspectorate, bănci, oficii etc.45, cu caracter
național și altele sunt autonome.
Organizarea și funcționarea ministerelor nu este reglementată printr-o
lege distinctă, ci ea se face tot prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și
funcționarea Guvernului României și a ministerelor cu modificările si
completările ulterioare.
De aici rezultă următoarele constatări:
- deși Constituția nu o cere, ministerele fiind reglementate prin același
act cu guvernul, obțin și un statut de natură organică, ceea ce va obliga, in
virtutea simetriei formal-juridice, ca și operațiunile ulterioare, de modificare
sau abrogare legislativă să se facă prin acte de aceeași natură si forță
juridică;46
- ministerele se pot înființa, organiza și funcționează potrivit legii
ordinare (art.117 alin. 1 din Constituție);
- neajunsurile generate de absența unei proprii legi unitare și commune
tuturor ministerelor (ca și în cazul administrației publice locale) în care să fie
reglementate unitar modul de organizare și structurile acestor organe,
funcționarea și actele respectivelor autorități etc.
Aceste organe, autorități speciale de specialitate, au următoarele
caracteristici proprii:
1) Sunt autorități ale puterii executive, înfăptuind activitate
administrativă cu rol coordonator în garantarea bunei funcționări a
administrației publice dintr-un anumit sector. Fiind organe executive, ele fac
parte din sistemul administrației de stat. Natural or juridică administrativă
rezultă din modul lor de denumire (ministere, instituții centrale), de locul pe
care îl ocupă în cadrul autorităților publice, din modul lor de subordonare
(față de guvern) și din atribuțiile executive pe care le realizează.47
2) Au o competență specială, putând decide, conform legii, numai în
anumite limite ale sferei executive ce constituie ramura și domeniul lor de

45
I. Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2005, p. 331.
46
V. Tabără, op. cit., p. 114.
47
Ibidem, p. 115.
33
activitate. Se consideră că ministerele sunt organe de ramură, deoarece își
desfășoară activiatea într-un sector determinat și limitat (învățământ, apărare,
sănatate) sau în sectoare astfel constituite (economie și finanțe, comerț și
turism, agricultură și industrie) în timp ce organele de domeniu execută
activități în mai multe sectoare suplimentare sau conexe ori au tangență cu
alte categorii de organe administrative, în care se cuprind organe de sinteză
(Comisia Națională pentru Statistică), organe de coordonare (Banca Națională
a României) și organe de control (inspecții și inspectorate)48.
3) Sunt organe centrale, întrucât își desfășoară și conduc activitatea la
nivel național reprezentând, gruparea superioară și distinct în cadrul
autorităților central comparative cu autoritățile locale și din teritoriu.
În privința locului ocupat în sistemul ierarhic executiv este că aceste
organe se subordonează guvernului, ministerele numai în această subordine,
atât organic cât si funcțional, guvernul fiind autoritatea executive supremă în
stat. Pentru a putea îndeplini sarcinile care le revin în teritoriu au organe în
subordine constituite la nivelul diviziunilor administrative-teritoriale
(internele, finanțele) sau după alte criterii (apărare, comunicațiile, vama).
Aceste organe instituie în teritoriu sau autorități teritoriale pot dispune numai
de simpla independență operativă (apărarea națională) sau pot fi organe
teritoriale deconcentrate, în dublă subordonare, față de ministerul de resort și
față de prefect49.
4) Conducerea lor este unipersonală de către cel pus în fruntea acestora.
În concluzie, ministerele și celelalte organe centrale sunt autorități
aparținând puterii executive ce exercită conducerea, îndrumarea, coordonarea
și controlul la nivel național asupra ramurilor și domeniilor de activitate care
le-au fost încredințate50.

3.2 Organizarea administraţiei ministeriale

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile lor de activitate.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea
Guvernului, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii în
anumite ramuri sau domenii de activitate.
În afară de ministere, la nivel central sunt organizate şi alte autorităţi
ale administraţiei publice de specialitate, cu denumiri diferite, precum:
autorităţi naţionale, agenţii, oficii, comisii, institute. Unele dintre aceste
autorităţi se află în subordinea Guvernului. (de exemplu: Oficiul Naţional de

48
I. Iovănaș, Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1977 p. 136.
49
I. Santai, op. cit., p. 307.
50
Ibidem.
34
Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor51, Autoritatea Naţională pentru Pro-
tecţia Consumatorilor52), altele în subordinea ministerelor (de exemplu:
Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, care se află în
subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor), iar altele sunt organizate
ca autorităţi administrative autonome (de exemplu: Serviciul Român de
Informaţii53, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării54, Consiliul
legislativ55).Aceste instituţii autonome ale administraţiei publice centrale
exercită, întocmai ca şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
ministeriale, o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării şi
executarea în concret a legii, precum şi asigurarea funcţionării unor servicii
publice şi, alteori, exercitarea unor competenţe administrativ-jurisdicţionale,
încadrându-se în categoria organelor executive ale statului56
Potrivit art. 36 din Legea nr. 90/2001, ministerele şi miniştrii se aprobă
de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra programului de
guvernare şi a întregii liste a Guvernului. Deci, potrivit acestui text de lege,
înfiinţarea ministerelor se aprobă de către Parlament. în acest sens este şi art.
37 din aceeaşi lege, potrivit căruia prim-ministrul poate cere Parlamentului
modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz,
divizarea ori comasarea unor ministere.
Organizarea şi funcţionarea în concret a ministerelor se aprobă însă prin
hotărâre a Guvernului, prin care se stabilesc rolul, funcţiile, atribuţiile şi
structura organizatorică a fiecărui minister (art. 40 din Legea nr. 90/2001).
Totuşi, prin excepţie, organizarea şi funcţionarea ministerelor privind
apărarea naţională şi ordinea publică se stabilesc prin legi speciale (art. 59 din
Legea nr. 90/2001).
Celelalte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale pot
fi înfiinţate de către Guvern şi ministere, cu avizul Curţii de Conturi, dacă
prin lege le este recunoscută această competenţă57. Nimic nu împiedică însă
Parlamentul să înfiinţeze anumite autorităţi de specialitate ale administraţiei
publice centrale, în subordinea ministerelor, prin lege ordinară.
Potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie, autorităţile administrative
autonome pot fi înfiinţate numai prin lege organică.58
Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale au
personalitate juridică, fiind, deci, subiecte independente de drept. Ele au o
51
Art. 19 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată în 2012.
52
Art. 1 alin. (1) din H.G.. nr. 748/2007.
53
Art. 1 din Legea nr. 14/1992.
54
Art. 1 din Legea nr. 415/2002.
55
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 73/1993.
56
T. Drăganu, op. cit., p. 326
57
Art. 117 alin. (2) din Constituţie.
58
În legătură cu autorităţile administrative autonome, a se vedea Z. Vida, Puterea
executivă şi administraţia publică, Editura R A, Bucureşti, 1994, p. 140-166.
35
competenţă materială specializată (limitată la anumite domenii de activitate),
însă îşi exercită această competenţă pe întreg teritoriul ţării.
Fiecare minister are o structură organizatorică compusă dintr-un anumit
număr de compartimente, şi anume: birouri, oficii, servicii, direcţii şi direcţii
generale. Aceste compartimente nu sunt subiecte de drept şi nu pot emite acte
juridice, neavând capacitate juridică.
În funcţie de natura atribuţiilor, unele ministere pot avea în domeniul
lor de activitate compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a
Guvernului. Astfel, de exemplu, Ministerul Afacerilor Externe are în
subordinea sa ambasadele şi oficiile consulare ale României în străinătate.
Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice care funcţionează
în unităţile administrativ-teritoriale. înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor
publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale, inclusiv organizarea şi
funcţionarea acestor servicii se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al
conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii
îşi desfăşoară activitatea. Conducătorii serviciilor publice descentralizate se
numesc şi se eliberează din funcţie de către ministru, cu avizul consultativ al
prefectului59.

3.3 Organizarea administraţiei centrale autonome

Ministerele sunt conduse de miniştri, iar conducătorii celorlalte organe
centrale de specialitate poartă denumirea de director, preşedinte, secretar de
stat etc.
Miniştrii răspund de întreaga activitate a ministerelor în faţa
Guvernului, precum şi, în calitate de membri ai Guvernului, în faţa
Parlamentului.
Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi
publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în
justiţie.
Ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi secretari de stat, potrivit
hotărârii Guvernului de organizare şi funcţionare a ministerului. Secretarii de
stat exercită atribuţiile delegate de către ministru.
Potrivit art. 53 din Legea nr. 90/2001, miniştrii îndeplinesc, în
domeniul lor de activitate, următoarele atribuţii:
- organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor,
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise,
potrivit legii, cu respectarea normelor de competenţă şi a principiului
autonomiei locale a autorităţilor şi instituţiilor publice;

59
Art. 44 alin. (3) din Legea nr. 90/2001.
36
 - iniţiază şi avizează proiecte de legi, ordonanţe, hotărâri ale
Guvernului, în condiţiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
- acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată
celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
- fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care
le înaintează Guvernului;
- urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din domeniul
ministerului, în baza bugetului aprobat;
- reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme
internaţionale, în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România
este parte şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din
alte state şi cu organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de
activitate;
- iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a
Guvernului, în condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte
înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele
existente;
- urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor
internaţionale la care România este parte şi iau măsuri pentru realizarea
condiţiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte organisme
internaţionale;
- coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi
strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale
a Guvernului;
- avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor
neguvernamentale şi cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care
au fost create;
- colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi
perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;
- conduc aparatul propriu al ministerelor, numesc şi eliberează din
funcţii personalul acestuia;
- aprobă statele de funcţii ale ministerelor în limita numărului de posturi
aprobate prin hotărâre a Guvernului;
- alte atribuţii specifice stabilite prin alte acte normative.
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, miniştrii emit ordine şi instrucţiuni
în condiţiile legii [art. 46 alin. (3) din Legea nr. 90/2001]. Actele miniştrilor
pot avea caracter normativ sau individual şi produc efecte juridice de la data
publicării şi, respectiv, a comunicării lor persoanelor interesate.
Miniştrii îşi îndeplinesc atribuţiile folosind aparatul propriu al
ministerelor, precum şi prin intermediul instituţiilor aflate în subordinea,
coordonarea sau autoritatea ministerelor.

37
 În cazul în care ministrul, din diferite motive, nu îşi poate exercita
atribuţiile curente, va desemna secretarul de stat care exercită aceste atribuţii,
înştiinţându-1 pe prim-ministru despre aceasta.
Deşi conducerea ministerului este unipersonală, legea prevede ca pe
lângă ministru să funcţioneze colegiul ministerului, care este un organ cu rol
consultativ [art. 52 alin. (1) din Legea nr. 90/2001]. Componenţa şi
regulamentul de funcţionare a colegiului se aprobă de către ministru, care
este, de drept, preşedintele acestuia. Colegiul ministerului se întruneşte la
cererea ministrului pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea
ministerului.
Ministerul mai are şi un secretar general care este funcţionar public de
carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de competenţă
profesională. Acesta asigură stabilitatea funcţionării ministerului,
continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile
ministerului.
Potrivit art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 90/2001, secretarul general
al ministerului are următoarele atribuţii principale:
a) coordonează buna funcţionare a compartimentelor şi activităţilor cu
caracter funcţional din cadrul ministerului şi asigură legătura operativă dintre
ministru şi conducătorii tuturor compartimentelor din minister şi unităţile
subordonate;
b) colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul
Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte
ministere, precum şi cu secretarii judeţelor şi ai prefecturilor, în probleme de
interes comun;
c) primeşte şi transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte
normative iniţiate de minister şi asigură avizarea actelor normative primite de
la alţi iniţiatori;
d) transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte
normative iniţiate de minister, pentru a fi discutate în şedinţa Guvernului;
e) urmăreşte şi asigură aplicarea actelor normative aprobate de Guvern,
care au fost iniţiate de minister;
f) monitorizează şi controlează elaborarea raporturilor periodice,
prevăzute de reglementările în vigoare;
g) coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de
elaborare a politicilor de personal şi principiile directoare pentru
managementul de personal din cadrul compartimentelor;
h) alte atribuţii prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare
a ministerului ori încredinţate de ministru.
În exercitarea atribuţiilor sale, secretarul general poate fi ajutat de unul
sau doi secretari generali adjuncţi, care sunt, de asemenea, funcţionari publici
de carieră, numiţi prin concurs sau examen.
38
 3.4 Atribuțiile autorităților administrației publice centrale
În cazul ministerelor putem face deosebire între atribuții comune
tuturor acestor organe și atribuții specifice unora dintre ele, precum și între
atribuții pricipale și secundare la nivelul aceleiași autorități. Atribuțiile
comune se pot grupa în mai multe categorii, după natura lor.
Legea organică a guvernului a adoptat un alt criteriu de clasificare a
atribuțiilor, după sfera lor de cuprindere, în atribuții generale, comune tuturor
ministerelor și speciale, regăsite în propriile legi de organizare.
Din categoria atribuțiilor principale fac parte60:
1.Atribuțiile politico-administrative vizează:
a) organizarea, coordonarea și controlul aplicării legilor, ordonanțelor și
hotărârilor guvernamentale, a ordinelor și instrucțiunilor ministeriale
elaborate potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului
autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;
b) inițierea și avizarea proiectelor de legi, a ordonanțelor și hotărârilor
de guvern în condițiile metodologiei aprobate de executiv;
c) coordonarea și urmărirea elaborării și implementării de politici și
strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale
a guvernului;
d) colaborarea cu instituții de specialitate pentru constituirea și
specializarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul propriu.
2.Atribuțiile de natură economică-financiară vizează:
a) acționarea în vederea aplicării strategiei proprii a ministerului,
integrată celei de dezvoltare economico-socială a guvernului;
b) fundamentarea și elaborarea propunerii pentru bugetul anual care se
trimite guvernului;
c) supravegherea proiectării și realizării investițiilor din structura
ministerului, în baza bugetului aprobat.
3.Atribuțiile de reprezentare se referă la:
a) reprezentarea intereselor statului în diferite organe și organizații
internaționale, în conformitate cu acordurile și convențiile la care România
este parte și cu alte înțelegeri stabilite în acest scop;
b) inițierea și negocierea, din împuternicirea Președintelui României
sau a Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte
înțelegeri internaționale sau propunerea întocmirii formelor de aderare la cele
existente;
c) urmărirea și controlul aplicării convențiilor și acordurilor
internaționale la care România este parte și luarea decizilor pentru realizarea
condițiilor în vederea integrării în structurile europene sau internaționale.

60
D. A. Tofan, op. cit., p. 208
39
 4.Atribuțiile de prospectare și cercetare se referă, în special, la analiza
evoluției fenomenelor specifice activității ministerului, pentru luarea
măsurilor dezvoltării activității de cercetare științifică din domeniul propriu.
În cadrul atribuțiilor specifice se includ cele care revin în mod propriu
numai unei singure autorități. Așa, de exemplu, Ministerul Afacerilor Externe
organizează, controlează și îndrumă activitatea misiunilor diplomatice și
oficiilor consulare; Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul
bugetului statului; Ministerul Justiției asigură derularea și organizarea
raporturilor guvernului cu puterea judecătorească; Ministerul Educației,
Cercetării, Tineretului și Sportului constituie, finanțează și coordonează
învățământul de stat etc.
Atribuțiile generale și cele proprii, sunt enunțate atât în acte normative
de organizare și funcționare a unui minister dar și în reglementări speciale
care adaugă noi atribuții ministerelor în precizarea sferei de competență de
care dispun. Astfel, de exemplu, Legea cetățeniei române prevede atribuții ale
Ministerului Justiției în cadrul procedurii de dobândire, la cerere, și de
renunțare la cetățenia română61.
Bineînțeles, pe viitor se impune adoptarea unei legi unitare de
organizare și funcționare a ministerelor care să formeze cadrul general
institușional al acestor autorități și care să includă principalele atribuții – atât
comune, cât și specifice – ale acestora. Va trebui întărit și atributul
guvernului, printr-o asemenea lege, de a putea încredința – atunci când
dezideratul întăririi autonomiei locale sau a integrării europene o cer –
realizarea unor atribuții de domeniul administrației centrale și (în) beneficiul
autoritățiilor executive locale.
În temeiul raporturilor ierarhice, organele centrale conduc, îndrumă,
coordonează și controlează activitatea autorităților subordonate (naționale și
teritoriale) elaborând îndrumări obligatorii, putând suspenda, anula, modifica
și chiar înlocui actele ilegale și nepotrivite ale acestora. Desigur, o viitoare
lege unitară a ministerelor va trebui să delimiteze aria actelor de aplicare
normativă a legii și a hotărârilor guvernamentale pe care le pot emite
ministerele, pentru descurajarea tendinței de poliferare normativă nejustificată
din partea acestora62.

3.5 Actele autorităților centrale de specialitate

Actele juridice de putere sau de autoritate numite și administrative sunt
emise de către conducătorii respectivelor organe. În cazul miniștrilor, aceștia
emit ordine și instrucțiuni și aprobă regulamente în aplicarea prevederilor
legale cu forță juridică superioară. Ordinele pot fi atât normative, cât și
individuale, în timp ce instrucțiunile și regulamentele sunt întotdeauna
61
I. Santai, op. cit., p. 342
62
V. Tabără, op. cit., p. 126
40
normative. Aceste acte sunt obligatorii în raza de competență materială a
ministerului respectiv și pot fi emise cu sau fără consultarea colegiului
ministerului și pe întreg teritoriul național.
Colegiul ministerului, funcționând ca organ consultativ pe lângă
ministru, nu are caracter deliberativ, neputând adopta acte decizionale, iar
consultarea sa de către ministru și, mai ales, hotărârea acestuia neavând
caracter obligatoriu. De aceea actele acestui organism colegial pot fi
considerate simple recomandări cu valoarea unor orientări de principiu pentru
acțiunea sau activitatea executivă la care se raportează63. Atunci când sunt
însușite de ministru ele se concretizează în ordine, dispoziții, în acte
obligatorii.
Autoritățile administrației centrale mai pot emite și alte acte juridice de
putere care au diferite denumiri ce reflectă obiecetul lor specific, ca de pildă,
îndrumări, precizări, norme, normative, ele nedeosebindu-se – ca forță
juridică – de ordinele și instrucțiunile ministeriale, dacă sunt semnate de
ministru, fiind emise în vederea punerii in executare a unor acte superioare. În
principiu, sunt aprobate sau sancționate de ministru, dar pot proveni și de la
conducătorii unor compartimente interne (departamente, direcții), caz în care
au forță juridică inferioară actelor ministrului64.
Unele organe centrale de specialitate, de pildă Ministerul Afacerilor
Externe, pot emite și acte politice tipice activității lor, cum sunt: declarațiile,
notele diplomatice, notificările etc.; multe dintre ele având și un caracter
juridic, deoarece angajează statul la încheierea unor tratate internaționale ori
reprezintă operațiuni ce preced sau succed elaborarea ori denunțarea acestora.

3.6 Autoritățile autonome

Potrivit dispozițiilor constituționale, administrația de specialitate se
realizează nu numai de către ministere și alte organe de specialitate din
subordinea Guvernului și a ministerelor, ci și de către „autorități
administrative autonome”.
Prin natura lor juridică și a activităților pe care le desfășoară, aceste
autorități nu se pot subordona Guvernului, ministerelor sau altor organe
centrale. Art. 29 din Legea 90/2001 prevede că Guvernul se află în raporturi
de cooperare și colaborare cu autoritățile autonome.
Conform articolului 117 alin. 3 din Constituţie, autorităţile
administrative autonome se pot înfiinţa numai prin lege organică.
Acestea sunt următoarele65:
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 119 din Constituție
organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
63
Ibidem, p. 128
64
I. Santai, op. cit., pp. 344-345
65
G. Moinescu ,T. Pavelescu, op. cit., p. 125
41
securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de
menţinere sau de stabilire a păcii.
Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, iar primul-ministru îndeplineşte funcţia de
vicepreşedinte al Consiliului, ceilalţi membri fiind: ministrul Apărării
Naţionale, ministrul Administraţiei şi Internelor, ministrul Afacerilor Externe,
ministrul Justiţiei, ministrul Industriei şi Comerţului, ministrul Finanţelor
Publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de
Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial
pentru securitate naţională;
- Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar asupra
modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare
ale statului şi ale sectorului public. Ea prezintă annual Parlamentului un raport
asupra conturilor de gestiune ale bugetului național din exerițiul bugetar
expirat, cuprinzând și neregulile constatate. Membrii Curții de Conturi sunt
numiți de Parlament pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit
sau reînoit. Ei sunt independenți pe durata mandatului și inamovibili pe toată
durata acestuia. Curtea de Conturi se înoiește cu o treime din consilierii de
conturi din trei în trei ani;
- Consiliul Economic și Social este organul consultative al
Parlamentului și al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea
sa organică de înființare, organizare și funcționare;
- Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea
unitară a legii de către instanțele judecătorești;
- Coniliul Suprem al Magistraturii este garantul independenței
justiției. El este alcătuit din 19 membri aleși pe o perioadă de șase ani.
Această instituție îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale,
în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor;
- Avocatul Poporului este definit ca fiind autoritatea publică autonomă
şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, având drept scop apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile
publice.
Conform prevederilor art. 58 din Constituţie, Avocatul Poporului, a
cărui funcţie este asimilată cu aceea de ministru, este numit pe o perioadă de 5
ani, de către Senat, la propunerea Biroului sau permanent, în urma
recomandărilor grupurilor parlamentare din cele două Camere ale
Parlamentului;
- Consiliul Legislativ este un organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vedera
sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. Ține evidența oficială
a legislației României;
42
 - Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției. Ea se
compune din nouă judecători, numiți pentru un mandate de nouă ani care nu
pot fi prelungit sau înnoit. Se înoiește cu o treime din judecătorii ei, din trei în
trei ani;
- Serviciul Român de Informații se definește ca fiind organul de stat
specializat în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a
României, parte componentă a sistemului naţional de apărare.
Activitatea Serviciului Român de Informaţii este, pe de o parte,
organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării şi, pe de altă
parte, este controlată de Parlament, căruia, directorul acestuia îi prezintă
rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor.
În vederea exercitării controlului concret permanent asupra activităţii
Serviciului Român de Informaţii, este constituită o comisie comună a celor
două Camere, a cărei organizare şi funcţionare sunt stabilite prin hotărâre
adoptată de Parlament.
Este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera
Deputaţilor şi Senat în şedinţa comună, la propunerea Preşedintelui României;
- Banca Națională a României este definită ca fiind banca centrală a
statului român, cu personalitate juridică, având ca obiectiv fundamental
asigurarea stabilităţii preţurilor, pentru realizarea, elaborarea şi aplicarea
politici monetare şi valutare, precum şi de autorizare şi supraveghere
prudenţială bancară a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea
bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare.
Prin natural or juridică și a activităților specific pe care le realizează,
sunt autorități administrative și se află în raporturi juridice cu puterea
legislativă și cu cea executivă. Conducătorii acestor unități publice autonome
poartă denumirea de președinți sau directori care în exercitarea atribuțiilor ce
le revin, ei pot emite ordine și instrucțiuni.

43
 CAPITOLUL 4
STUDIU DE DREPT COMPARAT PRIVIND EVOLUȚIA
MINISTERULUI APĂRĂRII NAȚIONALE ÎN PERIOADA
1990-2014

În această parte a lucrării voi analiza evoluţia Ministerului Apărării

începând cu anul 1990 cand a fost promulgată legea nr 41 din 18 dec 1990
referitoare la organizarea ministerului şi până în zilele noastre.
Lucrarea va fi construită pe baza studiului următoarelor legi:
1. Legea nr 41 din 18 dec 1990, privind organizarea și funcționarea
Ministerului Apărării, publicată în Monitorul Oficial nr 147 din 19 dec 1990.
2. Ordonanţa de urgenţă nr. 14 din 26 ianuarie 2001 Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 7 februarie 2000
3. Legea nr. 346 din 21 iul. 2006 publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 654 din 28 iul. 2006.
4. Legea nr. 121 din 15.06.2011, privind participarea forțelor
armate la misiuni în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 427 din 17 iunie 2011.
5. Legea nr. 473 din 4.11.2004, privind planificarea planificării,
publicată în Monitorul Oficial, nr. 1052 din 12 noiembrie 2004.
Societatea românească, statul şi administraţia publică sunt în faţa unor
provocări dificile, esenţiale, generate de evoluţia lumii contemporane,
provocări la care va trebui să răspundem.
Dintre toate aceste provocări, globalizarea, mai exact inevitabila
globalizare a declanşat o serie de procese în plan politic, economic,
administrativ şi juridic.
Trebuie să ţinem cont de faptul că acum facem parte dintr-o alianţă
politico-militară –NATO– şi una politico-economică –UE– şi că avem
anumite drepturi şi obligaţii ce incumbă de aici.
Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al
administraţiei publice centrale, care conduce si desfăşoară, potrivit Legii nr.
346/2006, activităţile în domeniul apărării ţării66 .
Ministerul Apărării Naționale răspunde în faţa Parlamentului, a
Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţarii pentru modul de
aplicare a prevederilor Constituţiei, a celorlalte acte normative în vigoare, a
hotărârilor Guvernului şi ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţarii, precum şi
ale tratatelor internaţionale la care România este parte, în domeniul său de
activitate.
Armata este definită uneori ca totalitatea forţelor militare ale unui stat.
Unele legi militare stabilesc expres că prin armată se înţeleg numai trupele
66
Legea nr. 346 din 21 iul. 2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 654 din 28 iul. 2006.
44
MApN iar Legea nr.45/1994 precizează că armata este componentă de bază a
forţelor armate care asigură, pe timp de pace şi la război integrarea într-o
concepţie unitară a activităţilor forţelor participante la apărare.
În contextul schimbărilor permanente care au loc în administraţia
centrală de specialitate şi mai ales în organizarea ministerelor, Ministerul
Apărării face parte din cele două ministere care au dat dovadă de stabilitate.
Deasemeni trebuie subliniat faptul că Ministerul Apararii are ca şi act
constituant o lege organică67 spre deosebire de celelalte ministere care au fost
creeate pe baza unor hotărâri de Guvern.
Şi cu toate aceste, din 1990 până in 2006 cand a apărut legea nr.
346/2006 atât ministerul cât şi structura de organizare a armatei a suferit
modificări radicale.
Trecerea de la o armată a poporului la una bazată pe profesionalism
necesită ample modificari şi transformari. Procesul este lung şi necesită mai
mult decât restructurarea forţelor, necesită reorganizare, planificare, aliniere
la standardele internaţionale.
Cea mai simplă definiţie a apărării naţionale este aceea de protejare a
intereselor naţiunii organizate în stat de pericolele externe. În esenţă, aceasta
înseamnă pregătirea şi organizarea luptei armate comune a membrilor
comunităţii împotriva unui agresor care utilizează forţa armată în urmărirea
intereselor sale expansioniste
Acest lucru s-a putut face printr-o serie de legi şi ordonanţe de
modificare şi restructurare/reorganizare a întregului minister.
Pentru prima dată în atribuţiile ministrului apar îndatoriri referitoare la
N.A.T.O. în 2001 “elaborează proiectele de acte normative privind apărarea
naţională şi asigură armonizarea acestora cu legislaţia din statele membre
N.A.T.O.68 ; coordonează politica de integrare în N.A.T.O. şi în Uniunea
Europeană pentru structurile din subordine, întreţine şi dezvoltă relaţiile de
cooperare politico-militară cu celelalte state şi asigură reprezentarea armatei
romane în raporturile cu armatele statelor cu care Romania are relaţii
diplomatice;69 ”
Foarte important de sesizat este transformarea denumirii ministerului
de la “Ministerul Apărării Naţionale” în “Ministerul Apărării” în Legea nr.
346 din 21 iul. 2006 publicată în Monitorul Oficial , Partea I nr. 654 din 28
iul. 2006. acesta este momentul în care se face trecerea de la gândirea de
apărare naţională la cea de apărare colectivă în care România are un rol direct.

67
Legea nr 41 din 18 dec 1990, publicată în M. Of. nr 147 din 19 dec 1990.
68
Ordonanta de urgenta nr. 14 art 9 alin 1 lit e din 26 ianuarie 2001, publicată în M. Of.,
Partea I nr. 65 din 7 februarie 2000.
69
Ordonanta de urgenta nr. 14 art 9 alin 1 lit f din 26 ianuarie 2001, publicată în M. Of.,
Partea I nr. 65 din 7 februarie 2000.
45
 În acest scop a fost aprobată Legea nr. 121/2011 privind participarea
forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, publicată în
Monitorul Oficial, nr. 427 din 17 iunie 2011.
În temeiul acestei legi şi în conformitate cu art 2 și 3 - Misiunile la care
pot participa forţele armate în afara teritoriului statului român sunt:
a) de apărare colectivă;
b) în sprijinul păcii;
c) de asistenţă umanitară;
d) tip coaliţie;
e) de răspuns la crize;
f) exerciţii comune;
g) individuale;
h) ceremoniale ;
i) alte activități conexe organizate în țară și în afara teritoriului;
şi art.7.alin (2) în situaţia în care trimiterea forţelor armate în afara teritoriului
statului român în misiunile prevăzute la art. 2 lit. b) şi d) nu se face în baza
unui tratat internaţional la care România este parte, precum si in situatia in
care trimiterea se face la solicitarea unui stat in vederea desfasurarii unei
misiuni sau operatii neprevazute la art. 2 alin. (1), Presedintele Romaniei
solicita aprobarea Parlamentului.
O schimbare importantă în cadrul ministerului este şi cea introdusă de
art 20 din Ordonanţa de Urgenţă nr 41 din anul 1999 prin care personalul civil
angajat capătă drepturi similare cu personalul angajat în alte ministere:
“Personalul civil se poate organiza în asociaţii profesionale, cu excepţia
ministrului, secretarilor de stat, subsecretarilor de stat şi secretarului general -
personalităţi civile. Personalul civil nu poate face parte din partide sau din alte
formaţiuni ori organizaţii politice şi nici să declare sau să participe la greve70 .
Personalul civil beneficiază de drepturile salariale prevăzute de
legislaţia aplicabilă în sectorul bugetar, de unele drepturi salariale specifice,
inclusiv din cele acordate militarilor, stabilite prin hotărâre a Guvernului71.
Personalul civil beneficiază, ca măsură de protecţie socială, de înlesniri
stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, în folosirea caselor de
odihnă, sanatoriilor, căminelor de garnizoană şi a altor amenajări recreative şi
sportive72 ”
Într-o formă sau alta, Ministerul Apărării Naţionale este organul de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, prin

70
Ordonanţa de Urgenţtă nr 41 alin 4 din 11 aug. 1999, publicată în M. Of. nr. 388 din 16
aug. 1999.
71
Ordonanţa de Urgenţtă nr 41 alin 5 din 11 aug. 1999, publicată în M. Of. nr. 388 din 16
aug. 1999.
72
Ordonanţa de Urgenţtă nr 41 alin 6 din 11 aug. 1999, publicată în M. Of. nr. 388 din 16
aug. 1999.
46
care este condusă activitatea în domeniul apărării naţionale, potrivit
prevederilor legii şi strategiei de securitate naţională, pentru garantarea
suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi
democraţiei constituţionale. Ministerul Apărării Naţionale răspunde în faţa
Parlamentului, a Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru
modul de aplicare a prevederilor Constituţiei, a celorlalte acte normative în
vigoare, a hotărârilor Guvernului şi ale Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, precum şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, în
domeniul său de activitate.
Ministerul Apărării Naționale este condus şi reprezentat de ministrul
apărării. Din decembrie 2012 și până în prezent, Ministrul Apărării este
Mircea Dușa. În exercitarea conducerii, Ministrul Apărării Naţionale este
ajutat de secretarii de stat şi de şeful Statului Major General.

4.1 Prezentare comparativă a atribuţiilor MApN din perspectiva

reglementărilor succesive după 1990
În domeniul atribuţiilor se remarcă o evoluție continuă a acestora.
Astfel dacă în 1990 textul legii se rezuma doar la : ”Ministrul conduce
întreaga activitate a ministerului şi îl reprezintă în raporturile cu guvernul, cu
celelalte ministere, alte organe de stat şi organizaţii din ţara, precum şi cu
organisme similare din alte ţări.
În aplicarea prevederilor legale, ministrul emite ordine şi instructiuni”
în continuare legiuitorul completează cu “Ministerul Apararii Nationale
răspunde în faţa Parlamentului, a Guvernului şi a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţarii pentru modul de aplicare a prevederilor Constituţiei, a
celorlalte acte normative în vigoare, a hotărârilor Guvernului şi ale
Consiliului Suprem de Apărare a Ţarii, precum şi ale tratatelor internaţionale
la care România este parte, în domeniul său de activitate73 .
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin Ministerul Apărării
Naţionale cooperează cu celelalte ministere şi organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale, cu
autorităţi publice autonome, cu organizaţii neguvernamentale, precum şi cu
agenţi economici 74”, se ajunge în 2006 la următoarea formulare: „Ministerul
Apărării Naționale cooperează, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, cu
celelalte ministere şi organe ale administraţiei publice centrale de specialitate,
cu autorităţi ale administraţiei publice locale, autorităţi administrative
autonome, organizaţii neguvernamentale, operatori economici, cu structurile

73
Ordonanta de urgenta nr. 14 art 1 din 26 ianuarie 2001, publicată în M. Of., Partea I nr.
65 din 7 februarie 2001.
74
Ordonanta de urgenta nr. 14 art 2 din 26 ianuarie 2001, publicată în M. Of., Partea I nr.
65 din 7 februarie 2001.
47
politico-militare şi de conducere militară ale altor state, precum şi ale
organizaţiilor internaţionale la care România este parte.75 „
Ministerul Apărării are urmatoarele atribuţii specifice76 :
a) constituirea structurii de forţe şi realizarea capacităţii de luptă a
armatei pentru îndeplinirea misiunilor specifice ce revin acesteia;
b) înfiinţarea, desfiinţarea, dislocarea si redislocarea de unităţi şi
formaţiuni;
c) elaborarea proiectelor de acte normative privind apărarea ţării;
d) apărarea drepturilor şi intereselor legitime proprii în raporturile cu
autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană
fizică sau juridică, română ori straină, prin structuri proprii;
e) încheierea tratatelor la nivel departament si a înţelegerilor tehnice în
domeniul cooperării cu armatele altor state;
f) coordonarea politicii şi activităţile de integrare în organizaţiile
internaţionale la care România este parte, pentru structurile proprii,
întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare politico-militară cu celelalte
state şi asigurarea reprezentării armatei în raporturile cu armatele altor state;
g) managementul informaţiilor pentru apărare, al activiăţtii de
informaţii, contrainformaţii şi securitate militare, precum şi colaborarea cu
serviciile/structurile de informaţii, contrainformaţii şi securitate ale altor state
sau organizaţii internaţionale la care România este parte;
h) realizarea planificării integrate a apărării;
i) finanţarea şi asigurarea execuţiei bugetului propriu;
j) instruirea comandamentelor şi trupelor, pregătirea de specialitate a
personalului în activitate şi în rezervă;
k) informatizarea tuturor domeniilor sale de activitate;
l) organizează şi conduce activitatea de relaţii publice a armatei;
m) protecţia mediului în activităţile pe care le desfăşoară;
n) organizarea şi conducerea activităţii de informare si relaţii publice;
o) emiterea regulamentelor specifice pentru organizarea şi funcţionarea
structurilor militare, a comitetelor şi consiliilor constituite pentru luarea
deciziilor;
p) creşterea calităţii vieţii personalului, asigurarea asistenţei religioase a
personalului militar şi civil, precum şi a asistenţei sociale, medicale si juridice
a acestuia, în conformitate cu prevederile legale;
q) implementarea, la nivelul ministerului, a politicilor publice şi a
programelor de reformă a administraţiei publice;

75
Legea nr. 346 art 4 din 21 iul. 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 654 în 28 iul. 2006.
76
Legea nr. 346 art 5 din 21 iul. 2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 654 din 28 iul.
2006.
48
 r) conducerea activităţilor de logistică; conduce, indrumă şi
coordonează activitatea de comerţ exterior privind importul şi exportul de
produse cu destinaţie militară şi documentaţiile pentru acestea;
s) înzestrarea cu armament, tehnică de luptă, echipamente şi materiale
specifice armatei, relaţiile cu industria naţională de apărare şi cooperările
internaţionale;
ş) coordonarea activităţii de comerţ exterior privind importul şi
exportul de produse cu destinaţie militară, în condiţiile legii;
t) aprobarea, în limita competenţei sale, a documentaţiilor tehnico-
economice pentru lucrările de investiţii proprii, executarea lucrărilor de
investiţii proprii, precum şi urmărirea executării, la termenele stabilite, a
tuturor lucrărilor de investiţii; ia măsurile ce se impun, potrivit
reglementărilor in vigoare, pentru rechiziţionarea de bunuri si chemarea
persoanelor fizice la prestări de servicii, potrivit nevoilor armatei;
t) mobilizarea armatei, constituirea forţelor de rezervă, rechiziţionarea
de bunuri şi chemarea persoanelor fizice la prestări de servicii în interes
public;
u) editarea de publicaţii în domeniile proprii de activitate;
v ) cercetarea ştiinţifică, invenţii şi inovaţii în armată, precum şi
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării;
x) controlul intern şi auditul public intern.
Numărul mărit al sarcinilor cărora trebuie să le facă faţă ministerul este
în conformitate cu realitatea internaţională încercându-se astfel să se creeze o
forţă rapidă, eficientă, de încredere care să răspundă noilor amenintări
internaţionale, şi cerinţelor Tratatului Nord Atlantic din care facem parte.

4.2 Evoluţia ministerului din perspectiva domeniului de

responsabilitate a structurilor centrale
Cel mai bine se poate urmări dezvoltarea ministerului prin analiza
“domeniilor de responsabilitate ale structurilor centrale”. În textul legii din
1990 este inexistent, în schimb în Ordonanţa de Guvern din 1999 este foarte
schematizată fiind împărţită în 4 subcapitole distincte :
1. domeniul politicii de apărare
2. Atribuţii ale Statului Major General
3. domeniul înzestrării armatei
4. Atribuţii ale Inspectoratului General al Ministerului Apărării
Naţionale.
În Ordonanţa de urgenta nr. 14 din 26 ianuarie 2001 Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 7 februarie 2001 apar Departamente,
Direcţii şi Secretariate fiecare cu atribuţiile sale. De menţionat faptul că apare
pentru prima dată “Departamentul pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de
Apărare coordonează procesul de integrare euroatlantică şi dezvoltare a
49
relaţiilor militare internaţionale, răspunde de aplicarea politicii de apărare,
asigură planificarea integrată a apărării şi conduce activitatea de cercetare
ştiinţifică în aria sa de responsabilitate.77 ” şi de asemeni “ Departamentul
pentru Relaţii cu Parlamentul, Armonizare Legislativă şi Relaţii Publice
asigură relaţiile cu Parlamentul, cu alte autoritaţi publice şi organizaţii
neguvernamentale, coordonează activitatea legislativă, susţine proiectele de
legi în Parlament, îndruma procesul de armonizare a prevederilor actelor
normative din domeniul apărării cu cele ale statelor membre NATO şi ale
Uniunii Europene, conduce activitaţile care privesc relaţiile publice şi
cercetarea ştiinţifică în aria sa de responsabilitate.78 ” Aceste departamente nu
se vor mai regăsi în următorul text de lege din 2006.
Legea nr. 346 numeşte foarte pe larg fiecare ramură şi atribuţiile sale.
Astfel:
Art. 8. - Departamentul pentru politica de apărare şi planificare
coordonează îndeplinirea obligaţiilor internaţionale asumate, asigură aplicarea
politicii de apărare şi planificarea integrată a apărării şi coordonează
cooperarea politico-militară internaţională.
Art. 9. - Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi informare
publică coordonează relaţia cu Parlamentul şi activitatea legislativă, asigură
asistenţa juridică şi reprezintă interesele Ministerului Apărării în faţa
instanţelor de judecată şi a altor organe cu activitate jurisdicţională, asigură
relaţiile cu alte autorităţi publice, precum şi cu organizaţiile
neguvernamentale, îndrumă activitatea de armonizare a actelor normative şi
asigură asistenţa juridică pentru încheierea înţelegerilor tehnice în vederea
cooperării cu forţele armate străine, conduce activităţile care privesc
informarea publică şi mass-media militare, regimul juridic al patrimoniului
imobiliar al Ministerului Apărării şi coordonează activitatea de soluţionare a
problemelor sociale ale personalului.
Art. 10. - Departamentul pentru armamente elaborează şi coordonează
politicile de achiziţii în cadrul ministerului, în calitate de autoritate de
reglementare în domeniu, gestionează relaţiile cu industria naţională de
apărare, asigură managementul programelor de achiziţii pentru sisteme de
armamente şi echipamente majore şi al contractelor aferente, precum şi al
activităţilor de cercetare-dezvoltare, planifică şi desfăşoară activitatea de
cooperare internaţională în domeniul armamentelor, realizează supravegherea
calităţii la furnizorii de echipamente şi tehnică militară, coordonează
activitatea de formare, specializare şi perfecţionare a ofiţerilor de logistică în
domeniul tehnico-ingineresc şi a altor specialişti necesari armatei, activitatea
77
Ordonanta de urgenta nr. 14 art. 10 din 26 ianuarie, 2001 publicată în M. Of., Partea I
nr. 65 din 7 februarie 2001.
78
Ordonanta de urgenta nr. 14 art 11din 26 ianuarie 2001, publicată în M. Of., Partea I
nr. 65 din 7 februarie 2001.
50
de metrologie şi standardizare tehnică şi realizează controlul specific
domeniului de competenţă pentru importurile şi exporturile de produse
speciale.
Art. 11. - Fiecare departament este condus de un secretar de stat, care
este şi şef al departamentului.
Art. 12. - (1) Statul Major General asigură, conform legii, conducerea,
organizarea, planificarea şi operaţionalizarea forţelor, ridicarea graduală a
capacităţii de luptă şi mobilizarea armatei, conducerea operaţiilor întrunite,
antrenarea comandamentelor şi trupelor, pregătirea de bază şi de specialitate a
personalului militar în activitate şi în rezervă, managementul carierei
individuale a personalului militar, planificarea armamentelor, standardizarea
în domeniul militar, implementarea sistemului comandă, control, comunicaţii,
computere, informaţii, informatică, supraveghere, recunoaştere, logistică şi
infrastructură, desfăşurarea relaţiilor militare internaţionale, asistenţa
religioasă în Ministerul Apărării şi încheierea înţelegerilor tehnice cu armatele
altor state, promovează valorile specifice culturii militare şi de educaţie
civică.
(2) Statul Major General pregăteşte şi conduce structurile militare care
participă la misiuni militare în afara teritoriului statului naţional.
(3) La nivelul Statului Major General se constituie Comitetul Şefilor
Statelor Majore, cu rol consultativ. Organizarea şi funcţionarea acestuia se
stabilesc prin ordin al ministrului apărării.
Art. 13. - (1) Direcţia generală de informaţii a apărării asigură
obţinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi
datelor referitoare la factorii de risc şi ameninţările interne şi externe, militare
şi nonmilitare, care pot afecta securitatea naţională în domeniul militar,
coordonează aplicarea măsurilor contrainformative şi cooperarea atât cu
serviciile/structurile departamentale naţionale şi de informaţii, cât şi cu cele
ale statelor membre ale alianţelor, coaliţiilor şi organizaţiilor internaţionale la
care România este parte şi asigură securitatea informaţiilor clasificate
naţionale, NATO şi Uniunea Europeană la nivelul Ministerului Apărării.
(2) Personalul Direcţiei generale de informaţii a apărării îşi desfăşoară
activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securităţii
naţionale în domeniul militar. Pentru culegerea de informaţii în teatrele de
operaţii şi pentru lupta împotriva terorismului, Direcţia generală de informaţii
a apărării poate avea în subordine structuri combatante.
(3) Direcţia generală de informaţii a apărării este condusă de un
director general, cadru militar în activitate. Directorul general este numit de
către ministrul apărării, cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Funcţia de director general este asimilată funcţiei de secretar de stat.

51
 (4) Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează, în
condiţiile legii, prin structuri specializate proprii, de la parteneri interni sau
externi.
Art. 14. - (1) Secretariatul general asigură realizarea şi coordonarea
lucrărilor de secretariat, gestionează ansamblul relaţiilor şi circulaţia
documentelor la nivelul structurilor centrale, între minister şi autorităţile şi
instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale, persoanele juridice şi
fizice, monitorizează elaborarea şi transmiterea principalelor raportări
periodice prevăzute de reglementările în vigoare.
(2) Secretariatul general asigură implementarea, monitorizarea şi
evaluarea, la nivelul Ministerului Apărării, a prevederilor cuprinse în
strategiile şi programele de reformă ale administraţiei publice, elaborate pe
baza Programului de guvernare, precum şi a sistemului de control managerial.
(3) Secretariatul general asigură gestionarea şi diseminarea
documentelor clasificate în domeniul apărării, emise de NATO, Uniunea
Europeană, statele membre ale acestora şi alte state, la nivelul Ministerului
Apărării.
Art. 15. - Direcţia management resurse umane elaborează şi
monitorizează aplicarea strategiilor, politicilor şi reglementărilor în domeniile
managementului resurselor umane, carierei individuale profesionalizate şi
educaţiei militare şi asigură evidenţa unitară a personalului Ministerului
Apărării.
Art. 16. - Corpul de control şi inspecţie exercită atribuţii specifice de
control general, conform legii, şi evaluarea activităţilor desfăşurate în
Ministerul Apărării, în baza ordinului ministrului apărării.
Art. 17. - Direcţia financiar-contabilă asigură îndeplinirea sarcinilor
financiar-contabile ce revin ministrului apărării în calitate de ordonator
principal de credite.
Art. 18. - Direcţia instanţelor militare asigură managementul funcţiilor
militare la nivelul instanţelor militare şi acţionează, împreună cu structurile de
resort din Ministerul Apărării, pentru compatibilizarea sistemului
jurisdicţional militar cu cel din statele membre NATO.
Art. 19. - Direcţia audit intern execută auditarea administrării
patrimoniului şi utilizării fondurilor publice în Ministerul Apărării, în
concordanţă cu reglementările legale.
Art. 20. - Direcţia medicală coordonează asigurarea asistenţei medicale
şi sanitar-veterinare, implementează politica naţională de sănătate la nivelul
Ministerului Apărării, elaborează concepţia privind funcţionarea serviciilor
medicale şi sanitar-veterinare.
Art. 21. - (1) Ministrul apărării numeşte, în condiţiile legii,
şefii/directorii structurilor centrale, şeful cabinetului şi consilierii ministrului,
şefii/directorii structurilor prevăzute la art. 6 alin. (4), până la nivel de oficiu
52
inclusiv, precum şi persoanele care sunt încadrate în funcţii prevăzute în
statele de organizare cu grade de general sau echivalent al acestora.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) secretarii de stat, şeful
Statului Major General şi secretarul general al ministerului.
(3) Ministrul apărării numeşte membrii birourilor ataşaţilor apărării
României în străinătate, la propunerea directorului general al Direcţiei
generale de informaţii a apărării.

4.3 Evoluţia forţelor armate începând cu 1990

În Legea nr 41 din 18 dec 1990 publicată în Monitorul Oficial nr 147
din 19 dec 1990 referirile la structura forţelor armate se rezuma la “Prin
armată, în sensul prezentei legi, se înţeleg trupele Ministerului Apărării
Naţionale”. Pâna la legea din 2006 referirile la organizarea în concret a
forţelor sunt la fel de puţine.
Legea nr. 346 din 21 iul. 2006 publicată în Monitorul Oficial , Partea I
nr. 654 din 28 iul. 2006 dedica 9 articole organizării forţelor armate: art 22-
31.
Forţele armate sunt structurate în următoarele categorii: forţele terestre,
forţele aeriene şi forţele navale, precum şi alte forţe .
În continuare sunt voi detalia fiecare categorie de forţe:
Forţele terestre sunt formate din: Statul Major al Forţelor Terestre,
comandamente operaţionale de nivel operativ şi tactic, structuri luptătoare,
structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri pentru operaţii
speciale, unităţi de instrucţie, instituţii militare de învăţământ şi alte structuri
stabilite potrivit legii 79
Forţele aeriene se compun din: Statul Major al Forţelor Aeriene,
comandamente operaţionale, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă,
structuri logistice, structuri pentru operaţii speciale, unităţi de instrucţie,
instituţii militare de învăţământ şi alte structuri stabilite potrivit legii80.
Forţele navale se compun din: Statul Major al Forţelor Navale,
comandamente operaţionale/de flotă, structuri luptătoare, structuri de sprijin
de luptă, structuri logistice, structuri pentru operaţii speciale, unităţi de
instrucţie, instituţii militare de învăţământ şi alte structuri stabilite potrivit
legii.81
După 1989, Armata României a intrat într-un amplu, multidimensional
şi continuu proces de reformă, prin înfăptuirea căruia s-a urmărit şi se
urmăreşte sporirea capacităţii acestei instituţii importante a statului de a-şi
îndeplini, în orice condiţii, misiunile constituţionale ce îi revin şi a obligaţiilor
asumate de ţara noastră, pe plan internaţional. Practic, realizarea reformei, la
79
Legea nr 346/2006, art 23, din 31.07.2006, publicată în M. Of. nr 654 din 28.07. 2006.
80
Legea nr 346/2006, art 24, din 31.07.2006, publicată în M. Of. nr 654 din 28.07.2006.
81
Legea nr 346/2006, art 25, din 31.07.2006, publicată în M. Of. nr 654 din 28.07.2006.
53
cei mai înalţi parametri, permite armatei să se adapteze adecvat şi flexibil la
schimbările sociale, economice, culturale, politice, militare etc. profunde din
societatea românească, dar şi la cele produse în mediul de securitate din zonă,
regiune sau pe plan global. În anul 2003 au început convorbirile de aderare la
N.A.T.O. și reforma din Armata României a trebuit să aibă următoarele
caracteristici: transparenţă; vizibilitate; continuitate; finanţare selectivă, în
funcţie de obiectivele urmărite82.
Pe de altă parte, sarcinile şi obiectivele propuse prin reformă,
proiectarea activităţilor specifice şi transpunerea lor în practică impun, în mod
obligatoriu, existenţa unui personal militar calificat, la toate nivelurile
ierarhice. De aici, nevoia profesionalizării armatei, atât prin perfecţionarea
pregătirii militare şi de specialitate a cadrelor permanente (ofiţeri şi
subofiţeri), cât şi printr-o instruire corespunzătoare a celorlalţi militari. Mai
precis, este vorba de înlocuirea treptată a actualilor militari în termen cu
militari angajaţi pe bază de contract care să poată acţiona în direcţia şi sensul
pretinse de obiectivele reformei din armată.
Aderarea României la alianța nord-atlantică s-a făcut potrivit unei
palete riguros determinate de criterii militare, politice, economice, etc.
Efectele benefice ale reformei din armată s-au exprimat prin creşterea
gradului de compatibilitate şi interoperabilitate a acesteia cu armatele statelor
membre ale N.A.T.O. În plus, a sporit cantitativ şi calitativ participarea
structurilor militare româneşti la misiuni umanitare, la PfP, la misiuni de
menţinere a păcii etc. Participarea eficace şi eficientă la asemenea misiuni a
impus, în mod obligatoriu, existenţa unor structuri militare formate exclusiv
din militari profesionişti, temeinic pregătiţi sub aspect teoretic, cu deprinderi
şi abilităţi care să-i facă compatibili cu militarii aparţinând statelor membre
ale Alianţei nord-atlantice.
Armata României este, în prezent, puternic preocupată de înzestrarea
subunităţilor şi unităţilor sale cu echipamente, sisteme de arme şi tehnologie
care să-i asigure superioritatea în toate tipurile de conflicte în care este posibil
să fie angajată, precum şi modernizarea tehnicii existente. Aparatura,
armamentul şi tehnica de luptă moderne, adică suportul tehnic al
combatanţilor. Aparatura, armamentul şi tehnica de luptă moderne, adică
suportul tehnic al combatanţilor solicită ca aceştia să fie pregătiţi teoretic şi
practic încât să fie în măsură să le exploateze cât mai eficient şi eficace.
Tehnica de luptă, echipamentele şi armamentul cu care armata este dotată sau
urmează să fie înzestrată, potrivit programelor de achiziţie şi de modernizare a
tehnicii militare aflate în desfăşurare, impun prezenţa unor profesionişti care
să asigure o utilizare, o întreţinere şi o întrebuinţare în luptă a acestora la
nivelul parametrilor tactico-tehnici proiectați, de aceea s-a trecut de la armata
82
Gl.dr. Mureşan, Mircea, Armata României după reuniunea la nivel înalt de la Praga, în
volumul Integrarea euro-atlantică, București, Editura A.I.S.M., 2002, p. 8
54
de masă la armata de profesioniști, cei din urmă fiind mult mai bine antrenați,
pregătiți și motivați material și profesional sa devină un luptător desavârșit.
În România comunistă serviciul militar era obligatoriu pentru toți
cetățenii români indiferent de sex datorită Legii 14 din 28 decembrie 1972
privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste România.
Dacă înainte de 1990 România avea efective de aproximativ 300.000 de
militari, ulterior armata a fost restructurată, ajungând la un număr de
aproximativ 80.000 în anul 2012, în mare parte datorându-se procesului de
reducere și restructurare a armatei și adoptării Legii nr. 395 din 16 decembrie
2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și
trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, iar la data de 1 ianuarie
2007 serviciul militar obligatoriu a fost eliminat.
În prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei
stagii. Primul stagiu a fost completat în 2007. Anul 2015 va marca sfârșitul
celui de-al doilea stagiu, când forțele armate vor fi reduse la 80.000 de
oameni. Întregul proces este estimat să fie completat în 2025. Aceste
modificări au ca scop modernizarea structurii forțelor armate, prin reducerea
personalului și achiziționarea de tehnologie nouă și îmbunătățită, compatibilă
cu standardele N.A.T.O.
Tabelul nr. 1
Evoluția personalului Armatei României

Categorie 1990 1997 2003 2007 2014

personal/Anul

Ofițeri 38.045 35.057 18.000 15.500 12.900

Subofițeri/Maiștri 36.747 34.256 40.200 36.300 33.300

military

Militari angajați 0 15.861 22.300 26.600 24.400

cu contract

Militari în termen 128.837 81.849 43.500 0 0

Civili 31.879 37.827 28.000 16.000 11.600

Total 235.508 204.850 152.000 94.400 82.200

În primii zece ani de apartenenţă la Alianţa Nord-Atlantică, România a

participat la misiuni internaționale în Balcanii de Vest, în Afganistan, în Irak
şi în nordul Africii. În cadrul acestor misiuni, Armata României a avut o
55
prezenţă materializată într-un număr de 40.000 de militari rotiţi în aceste
teatre. În Afganistan şi Kosovo se desfăşoară în continuare misiuni, cel mai
mare număr de militari români aflați simultan intr-o misiune a fost de 2000 în
anul 2011 la misiunea ISAF (Forța de Asistență de Securitate în Afganistan).
Din nefericire în aceste misiuni desfășurate sub comanda N.A.T.O. au
fost și victime, 140 de militari români au fost răniți și 26 de militari și-au
pierdut viața, cea mai mare parte a acestora fiind victimele dispozitivelor
explozive improvizate care au fost declanșate în timpul misiunilor de
patrulare.
La aproape 12 ani de când primii militari români au ajuns în
Afganistan, cei aproape 2000 care se mai află acolo încep să se întoarcă acasă
în cadrul retragerii întregului contingent N.A.T.O., programat să se producă
până la finele anului 2014.

Concluzii
Administraţia centrală de specialitate este în continuă dezvoltare şi o
dată cu ea şi Ministerul Apărării. Schimbările survenite în 24 ani denotă atât
dezvoltarea administraţiei cât şi a ministerului.
Evoluţia poate fi foarte bine evidenţiată prin analizarea cantitativă a
numărului de pagini a legilor de organizare a Ministerului Apărării. Astfel
dacă in 1990 lege conţinea doar 6 pagini numărul a crescut la 13 în 1999 şi
ajunge astăzi la 15.
Această schimbare a survenit atât în urma aderării României la
N.A.T.O., cât şi a transformărilor din cadrul politicii internaţionale.
Responsabilitatea ministerului a crescut simţitor ca şi atribuţiile sale de altfel.
O dată cu aderarea României la structura Nord Atlantică s-a facut
trecerea de la o aparare naţională la o apărare colectivă, apărare în care
România este membru activ cu drepturi şi obligaţii.
Aceste aspecte conduc la următoarele constatări: în Armata României s-
a efectuat o restructurare reală, în consens cu nevoile de apărare naţională şi
obligaţiile asumate pe plan internaţional de ţara noastră; structura de personal
realizată este similară cu cea existentă în armatele altor state membre ale
Alianţei nord-atlantice; actualul volum al Armatei României reflectă derularea
unui amplu proces de modernizare a mijloacelor de luptă existente şi
înzestrarea cu echipamente de înaltă tehnologie; tendinţa creşterii numărului
salariaţilor civili din armată, care ocupă atât funcţii de conducere, cât şi de
execuţie; numărul militarilor în termen (proveniţi din conscripţie) a fost într-o
accentuată scădere până la eliminare, ceea ce a rezultat o creştere a gradului
de profesionalizare a personalului armatei.
În aceste condiţii România participă alături de partenerii săi la misiuni
internaţionale îndeplinind misiunile cu succes.

56
 CONCLUZII

Motivul pentru care am ales această temă se relevă din faptul că

administratia publică centrală de specialitate interacţionează într-un grad şi
mod diferit cu cetăţeanul.
Procedura de constituire şi învestire a Guvernului începe cu
desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat la funcţia de
prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate
în Parlament.
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile
de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului. Acestea se dezbat de Camera Deputaţilor şi de
Senat în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de
Parlament, Preşedintele României numeşte Guvernul. Primul-ministru,
miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa
Preşedintelui României, jurământul de credinţă şi devotament.
Guvernul se compune din: prim-ministru, miniştri, miniştri de stat şi
miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, ca de
exemplu: ministrul delegat pentru coordonarea autorităţilor de control,
ministrul delegat pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul delegat pentru
administraţia publică, ministrul delegat pentru relaţiile cu partenerii sociali,
ministrul delegat pentru comerţ.
Pentru a fi membru al Guvernului, o persoană fizică trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România;
d) să se bucure de exerciţiul drepturilor electorale, care includ dreptul
de a alege şi dreptul de a fi ales;
e) să nu fi suferit condamnări penale de niciun fel, întrucât legea nu
face nici o distincţie sub acest aspect;
d) să nu se afle în vreun caz de incompatibilitate.
Funcţia de membru al Guvernului încetează la expirarea mandatului
acestuia. În mod excepţional, această funcţie încetează înainte de expirarea
mandatului în următoarele situaţii:
- demisie;
- pierderea drepturilor electorale;
- revocare;
- intervenirea unei stări de incompatibilitate;
- deces;
- demitere;
- alte cazuri prevăzute de lege.
57
 Ministerele sunt conduse de miniştri, iar conducătorii celorlalte organe
centrale de specialitate poartă denumirea de director, preşedinte, secretar de
stat etc.
Miniştrii răspund de întreaga activitate a ministerelor în faţa
Guvernului, precum şi, în calitate de membri ai Guvernului, în faţa
Parlamentului.
În România, sistemul administraţiei centrale de specialitate este unul
instabil şi greoi. Numărul ministerelor a variat de la o guvernare la alta, de
la un guvern la altul şi chiar în cadrul aceluiaşi guvern după criterii dificil de
identificat, iar denumirea unor ministere a fost stabilită după criterii fară nici
o justificare ştiinţifică. Ministerele cele mai expuse unor dese modificări au
fost, după numele actuale: Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor,
Ministerul Educaţiei Naționale, Ministerul Tineretului și Sportului, Ministerul
pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale.
Unele ministere au avut o existenţă efemeră, fiind create pentru a
răspunde unor probleme conjuncturale: astfel au fost Ministerul Refomei,
Ministerul Privatizării, Ministerul Funcţiei Publice, Ministerul Informaţiilor
Publice, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, Ministerul Întreprinderilor Mici şi
Mijlocii.
Datorită alinierii la cerinţele Uniunii Europene, numărul ministerelor a
scăzut în prezent la 18 și numărul miniștrilor este de 26 din care 4 sunt
delegați, 3 viceprim-miniștri și prim-ministrul, dar în schimb numărul
instituţiilor din subordinea Guvernului este de 22. Numărul autorităţilor
administrative centrale autonme este de peste 30.
Administraţia ministerială nu trebuie să creeze dificultăți bugetului de
stat, ci să lucreze ca un instrument eficient şi simplu în mâinile puterii
politice, înmulțirea ministerelor constituie, la randul său, neajunsuri pentru că
un număr mai mare de ministere va face dificilă coordonarea de către Guvern
a acestora, va conduce la fragmentarea domeniilor de activitate şi la
întârzierea rezolvării problemelor, precum şi la îgreunarea bugetului de stat.
Pe drept cuvânt s-a subliniat, în literatura de specialitate, că
Parlamentul este tentat, după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, nu
numai să legifereze, dar să şi guverneze, înfiinţându-şi diferite structuri
organizatorice subordonate, prin care să organizeze şi să aplice în concret
legile pe care le adoptă.
Însă, această tendinţă s-a manifestat concomitent cu tentaţia la care a
fost supus Guvernul, de a se substitui Parlamentului în opera de legiferare,
adoptând, în fiecare an, un număr foarte mare de ordonanţe.

58
 BIBLIOGRAFIE

Autori români:
1. Colectiv, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.
România, vol. II, partea întâi, Bucureşti, 1984.
2. Cosma M., Dinicu A., Politologie, Editura Academiei Forţelor
Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, anul 2006.
3. Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat
elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4. Gl.dr. Mureşan, Mircea, Armata României după reuniunea la
nivel înalt de la Praga, în volumul Integrarea euro-atlantică, Editura
A.I.S.M., București, 2002.
5. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Editura All Beck,
București, 2005;
6. Iovănaș I., Drept administrativ și elemente ale științei
administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;
7. Pavelescu T., Moinescu G. , Drept administrativ român, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2004.
8. Petrescu R. N., Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-
Napoca, 2004.
9. Popescu C. L., Domenii de reglementare care nu pot face obiec-
tul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, în „Dreptul” nr 4/2006.
10. Santai I, Drept administrativ și știința administrației, vol. I,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005.
11. Santai I., Drept administrativ si știința administrației, vol I,
Editura Alma Mater, Sibiu, 2009;
12. Tabără V., Bazele administrației publice, Editura Academiei
Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” Sibiu, 2011;
13. Tabără V., Știința administrației, Editura Universității Naționale
de Apărare „Carol I”, București, 2013.
14. Tofan D. A., Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck,
București, 2003;
15. Trăilescu A., Drept administrativ, Editura C.H. Beck, Editia 3,
București, 2008;

Legislație
1. Constituţia României din 1948, publicată în M. Of., partea I, nr.
87 din 13 aprilie 1948.
2. Constituţia României din 21 noiembrie 1991.

59
 3. Constituţia României revizuită din 31 octombrie 2003, publicată
în M. Of., Partea I nr. 767 din 31/10/2003.
4. H.G. nr. 748/2007, privind organizarea și funcționarea Autorității
Naționale pentru Protecția Consumatorilor, publicată în M. Of. nr. 480 din 18
iulie 2007.
5. Hotărârea Parlamentului României nr. 16/2003 privind
modificarea şi componenţa Guvernului (M. Of. nr. 436 din 19 iunie 2003).
6. Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
(publicată în M. Of. nr. 334 din 20 mai 2002);
7. Legea nr. 121/2011, privind participarea forțelor armate la
misiuni și operații în afara teritoriului statului român, publicat în M. Of. nr.
427 din 17 iunie 2011.
8. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului
Român de Informații, publicată în M. Of. nr. 33 din 1992.
9. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (publicată în M. Of. nr.
279 din 21 aprilie 2003);
10. Legea nr. 266/2007 privind abilitatea Guvernului de a emite
ordonanțe(publicată în M. Of. nr. 492 din 23 iulie 2007);
11. Legea nr. 31/2001 privind aprobarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 289/2000 pentru completarea Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministeriala (publicată în M. Of. nr. 706 din 29.12.2000);
12. Legea nr. 346/2006, privind organizarea și funcționarea
Ministerului Apărării, publicată în M. Of. nr. 654 din 28 iulie 2006.
13. Legea nr. 41 din 18 dec 1990, privind organizarea și funcționarea
Ministerului Apărării, publicată în M. Of. nr 147 din 19 decembrie 1990.
14. Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea
Consiliului Suprem de Apărare a Țării (publicată în M. Of. nr. 494 din 10
iulie 2002).
15. Legea nr. 473/2004, privind planificarea apărării, publicată în M.
Of. nr. 1052 din 12 noiembrie 2004.
16. Legea nr. 656/2002, republicată în 2012 pentru prevenirea și
sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de
prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.
17. Legea nr. 73/1993, pentru înființarea, organizarea și funcționarea
Consiliului Legislativ, publicată în M. Of. nr. 260 din 5 noiembrie 1993.
18. Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor (publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001);
19. Ordonanța de urgență nr. 14/2001, privind organizarea și
funcționarea Ministerului Apărării, fiind abrogată și înlocuită de Legea
346/2006. 1
60
 Infografie
1. Dr. Duțu P., Dr. Moștoflei C., Sarcinschi A., Profesionalizarea
Armatei României în contextul integrării în N.A.T.O., București 2003, online:
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/profesionalizarea_armatei.pdf, accesat în
07.06.2014.
2. http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Afganistan+re
tragere+trupe+militari+romani+Victor+Ponta+Kandahar, accesat în
30.06.2014.
3. http://legeaz.net, accesat în 11.04.2014
4. http://www.guv.ro/, accesat în 16.04.2014.
5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Română, accesat în
14.06.2014.
6. http://www.mapn.ro/, accesat în 14.06.2014.
7. http://www.mediafax.ro/social/cronologie, accesat în 17.06.2014.

61