1

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ
TEMA: „SECURITATEA NAȚIONALĂ CA
DOMENIU AL POLITICILOR PUBLICE”

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
Lect. univ.

AUTOR
Sd.sg.

– SIBIU, 2014–

2
 REFERAT DE APRECIERE
a lucrării de licenţă

1. Numele şi prenumele absolventului:

____________________________________________________________

2. Domeniul de studii:
____________________________________________________________

3. Programul de studii universitare de licenţă:

____________________________________________________________

4. Tema lucrării de licenţă:

____________________________________________________________
____________________________________________________________
____________________________________________________________

5. Aprecieri asupra conţinutului teoretic al lucrării de licenţă (se marchează

cu X):
Nivel de îndeplinire a criteriului
Criterii
minim mediu ridicat Excelent
Identificarea stadiului actual al cercetării
în domeniu
Capacitatea de sinteză şi construcţia
logică a argumentaţiei teoretice
Gradul de relevanţă a conţinutului teoretic
în raport cu tema lucrării
Capacitatea de operare cu concepte şi
teorii specifice
Gradul de relevanţă şi actualitatea
bibliografiei
Citarea corectă a ideilor şi a conceptelor conform declaraţiei pe propria
preluate din alţi autori, evitarea plagiatului răspundere a autorului lucrării

3
6. Aprecieri asupra părţii practic-aplicative a lucrării de licenţă (se
marchează cu X):
Nivel de îndeplinire a criteriului
Criterii
minim mediu ridicat excelent
Caracterul logic al organizării demersului
practic-aplicativ
Formularea corectă a obiectivelor
Calitatea metodelor şi instrumentelor de
lucru, corectitudinea utilizării acestora
Pertinenţa concluziilor şi a propunerilor
formulate de autor, derivarea logică a
acestora din studiul realizat
Originalitatea abordării, contribuţii
personale ale autorului

7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licenţă:

Nivel de îndeplinire a criteriului
Criterii
minim mediu ridicat excelent
Corectitudinea şi claritatea exprimării,
utilizarea limbajului de specialitate
Calitatea grafică a lucrării
Respectarea exigenţelor de redactare
conform Ghidului metodologic

8. Considerații finale:
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________

Apreciez lucrarea de licenţă cu nota _____________ şi o recomand

pentru a fi susținută în prezenţa comisiei examenului de licenţă.
Data Conducător ştiinţific

4
 CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................. 6
CAPITOLUL 1 ASPECTE GENERALE ALE SECURITĂȚII ..... 8
1.1. Analiza conceptelor utilizate ....................................................................... 8
1.2. Securitatea ca artă militară. Relația dintre politică și strategie militară .... 11
1.3. Securitatea ca putere. Studiile strategice şi securitatea ............................. 17
1.4. Insecuritatea : vulnerabilități și amenințări ............................................... 24
CAPITOLUL 2 POLITICA DE SECURITATE NAȚIONALĂ ... 28
2.1. Interese naționale şi interese publice ......................................................... 28
2.2. Capacități și resurse ................................................................................... 31
2.3. Procesul politic de „securizare”. ................................................................ 40
Structura instituţională a securității. ................................................................. 40
2.4. Securitatea națională ca problemă de politici publice. ............................. 42
CAPITOLUL 3 ANALIZA POLITICII DE SECURITATE A
ROMÂNIEI DUPĂ 1989 ................................................................... 45
3.1. Politica externă a României in contextul integrării euro-atlantice ............ 45
3.1.1. Contextul internaţional ...................................................................... 45
3.1.2. Politica externă românească la începutul deceniului zece ........... 46
3.1.3. România şi NATO.............................................................................. 50
3.1.4. România şi Uniunea Europeană ...................................................... 53
3.2. Riscuri și amenințări la adresa securității naționale reflectate in
documente strategice......................................................................................... 58
CONCLUZII ....................................................................................... 64
BIBLIOGRAFIE ................................................................................ 66

5
 INTRODUCERE

Lucrarea „Securitatea națională ca domeniu al politicilor publice”

urmăreşte particularizarea şi aplicarea elementelor specifice politicilor publice
pe doemniul complex al securităţii naţionale.
În primul capitol sunt abordate aspectele generale privind securitatea.
În abordarea tradițională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se
putea obține numai printr-o permanentă pregătire pentru război . Statele
importante ale perioadei sunt recunoscute ca având forţa necesară purtării
unui război în baza capacității lor de a recruta și a menține efective militare
importante. Pentru că educația se adresa în mod deosebit elitei , iar o bună
parte a acesteia se ocupa în principal de administrarea chestiunilor legate de
război (pregătirea şi ducerea războiului), domeniul a fost denumit știință sau
artă militară.
În secolul al XX-lea și îndeosebi după 1945 , spre deosebire de secolul
al XIX-lea când a fost subordonată artei militare, securitatea este subsumată
domeniului studiilor strategice. Din acest punct de vedere , studiile strategice
sunt o variantă evoluată a artei militare combinată cu tehnologia celei de-a
doua revoluții industriale, energia nucleară și computerele. În contextul
Războiului Rece, al confruntării Est-Vest și al cursei înarmărilor, în care
înarmarea nucleară a jucat rolul principal, securitatea a fost înțeleasă ca
echilibrul fragil al arsenalelor militare ale celor două părți.
În viziunea realistă, capacitațile militare joacă rolul esențial în definirea
securității și în managementul insecurității. Alți factori care pot contribui la
obținerea securității sunt analizați ca relevanți în măsura în care contribuie la
realizarea capacităților militare apreciate ca fiind „de dorit”. O economie
puternică determină nivelul capacităților militare pe care un stat le poate
dezvolta și menține. Geografia determină resursele naturale ce pot fi
transferate sectorului militar și în funcție de așezarea geografică,
vulnerabilitatea în fața agresiunii externe. Forma de guvernământ determină
modul în care un stat poate realiza mobilizarea populației pentru scopuri
militare. Conducerea politică determină modul în care pot fi angajate optim
resursele militare, economice, și demografice pentru asigurarea securității.
În cel de-al doilea capitol a fost analizată politica de securitate
națională.
Pentru definirea intereselor naționale, științele normative utilizează un
concept definit ca atare încă de la formarea sistemului modern de state,
respectiv a sistemului internațional, la mijlocul secolului al XVII-lea și anume
conceptul de rațiune de stat. Rațiunea de stat s-a impus ca principiu normativ
superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în societate și
a devenit principiu regulator al comportamentului internațional al oricărui
stat.

6
 La modul generic,interesul național se referă la principiul regulator al
politicii, care consideră binele comun al societății scopul final al acțiunilor
administrative, economice, diplomatice, militare și culturale. Pentru
securitate, interesele includ prezervarea identității politice, a cadrului și
instituțiilor naționale, susținerea bunastării economice (interese vitale) și
promovarea unei ordini internaționale favorabile statului şi aliaților săi
(interese secundare).
Așadar, prin prisma intereselor, securitatea națională reprezintă
capacitatea unui stat de a-și menține și a-și promova identitatea politică și
integritatea funcțională. Numim aceasta capacitatea de a furniza securitate. Pe
plan intern, statul furnizează cadrul de organizare a păcii sociale (asigură
integritatea), pe plan extern, statul promovează relații favorabile intereselor
sale (afirmă identitatea). În ambele situații, statul servește binele public.
În capitolul trei, am analizat politica adoptată de România după
dispariţia Pactului de la Varșovia. În primii ani, după revoluția din decembrie
1989, direcțiile de politică externă ale României au fost ambigue. Sistemul
comunist, prin colapsul acestuia, a lăsat România într-o situație de
incertitudine cu privire la întregul său sistem de alianțe care îi asigurase
înființarea ca stat.
Politica de securitate este înţeleasă ca deosebită în principal datorită
consecinţelor sale semnificative asupra statului şi societăţii.
În orice societate, chestiunile publice se plasează de-a lungul unui
spectru politic, de la nonpolitic la înalt politizate. Chestiunile non-politice nu
necesită intervenţia statului şi sesizarea publicului. Chestiunile politice
presupun implicarea statului, dezbaterea publică, alocarea de resurse şi
administrarea lor prin instituţiile de stat. Chestiunile de securitate cer măsuri
politice excepţionale şi acţiuni care depăşesc cadrul obişnuit al vieţii publice.
Securitatea implică preeminenţa chestiunii în cauză (risc, ameninţare,
vulnerabilitate) asupra altor chestiuni publice.
Securitatea naţională are înţelesul general de încredere a poporului că
statul are capacitatea de a preveni folosirea forţei de către adversarii săi sau
încrederea că îi poate apăra în cazul unei agresiuni.
Se poate deduce că există două dimensiuni ale conceptului de securitate
naţională: una obiectivă, de existenţă fizică a unor ameninţări, iar cealaltă,
subiectivă, referitoare la atitudinea şi percepţia majorităţii cetăţenilor.
Pentru scopuri euristice, intersectând cele două dimensiuni, putem
explica politica de securitate ca pe un proces dinamic ce stabileşte obiective
strategice şi alocă resurse în scopul realizării securităţii majorităţii
cetăţenilor.

7
 CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE ALE SECURITĂȚII

1.1. Analiza conceptelor utilizate

Din punct de vedere semantic, prin securitate1 se înţelege „faptul de a fi

la adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere şi de linişte pe care
îl dă cuiva absenţa oricărui pericol.
Binomul „securitate naţională” semnifică „starea generalizată de linişte
şi încredere că existenţa unei naţiuni este în afară de orice pericol”, iar
„securitatea colectivă” se referă la starea relaţiilor dintre state creată prin
luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei
agresiuni2. Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security
and protection system”, prin care se înţelege totalitatea mijloacelor şi
aparaturii destinate să apere persoane şi proprietăţi împotriva unui larg spectru
de evenimente neprevăzute, incluzând: crima, incendiul, accidente, spionajul,
sabotajul, subversiunea şi atacul neprovocat. Sistemul de securitate şi
protecţie pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele neprevăzute,
adică pe ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea loc şi cu consecinţe grave3.
Pornind de la schimbările în curs de desfăşurare pe plan internaţional şi
de la transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea şi
apărarea naţională tind spre acumularea de aspecte noi, importante pentru
însăşi existenţa statală a ţării. Securitatea naţională creată ca atribut al politicii
trebuie înţeleasă şi elaborată în aşa fel încât să definească priorităţile
naţionale. Aceasta constituie totodată suportul esenţial şi hotărâtor al politicii.
În accepţia comună, securitatea este înţeleasă drept capacitatea unui
„actor”, tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi
de a le sprijin în proiecţia lor în arena internaţională. Securitatea este
echivalentă cu existenţa acelei forţe capabile să facă faţă acestor cerinţe, de
tăria acesteia depinzând, în ultimă instanţă, puterea „actorului” în cauză.
Deşi utilizat frecvent în domeniul relaţiilor internaţionale, conceptul de
securitate nu are o definiţie unanim acceptată, evidenţiindu-se o ambiguitate
rezultată din caracterul complex al domeniului, exacerbată de faptul că în
viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt
invocate – în funcţie de împrejurări – o serie largă de acţiuni şi activităţi
publice.
Conceptele de securitate au fost, în mod tradiţional, asociate cu
apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forţe, strategiile şi
tacticile. Având în vedere o serie de definiţii clasice, termenul de securitate

1
Termenul vine din limba latină (securitas – atis) cu înţeles de „lipsă de grijă”.
2
Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti 1998, passim.
3
Britanica, Macropeidia, vol. 27, passim.
8
poate indica situaţia unei ţări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor
existente. Într-o astfel de viziune, se poate înţelege că apărarea militară este
doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se
extinde mult dincolo de afacerile militare şi poate include aşa-numitele
aspecte non-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult
mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puţin în considerare.
Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză -
individual, statal şi sistemic – şi identifică atât un nivel de comportament cât
şi o posibilă condiţie universală.
Securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politico-
diplomatice, economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură
statului independenţa şi suveranitatea naţională, integitatea teritorială, ordinea
internă constituţională şi propriul sistem de valori. Aşa se şi explică utilizarea
frecventă a unor noţiuni precum: securitate economică (sistemul financir-
bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura, alimentaţia,
comerţul etc.); securitatea politică (stabilitatea sistemului constituţional şi al
statului de drept, dar şi protecţia fizică a personalităţilor publice); securitate
socială (echilibrul şi relaţiile dintre grupuri precum şi sistemul de protecţie
socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor de orice tip);
securitatea informaţională (sistemele informatice şi reţelele de
telecomunicaţii); securitate culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu
elemente de subcultură); securitate militară (tot ceea ce ţine de domeniul
forţelor armate).
În literatura de specialitate, deopotrivă în discursurile şi analizele
politice se mai foloseşte, la fel de frecvent, alte trei noţiuni-concepte:
securitate zonală, securitate regională, securitate globală.
Securitatea zonală (subregională) desemnează situaţia rezultată din
relaţiile mutuale stabilite de statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă,
având o caracteristică anumită care asigură statelor respective integritatea
teritorială, independenţa, suveranitatea şi protecţia faţă de orice ameninţare.
Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranţă a
statelor unui continent în privinţa respectării independenţei, suveranităţii şi
integrităţii teritoriale.
Securitatea globală se defineşte ca acea stare a sistemului internaţional
în care fiecare stat are garanţia că se află la adăpost de orice agresiune sau alte
ingerinţe de natură să-i afecteze valorile fundamentale.
O altă noţiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate.
Aceasta desemnează ansamblul măsurilor şi acţiunilor întreprinse în toate
domeniile vieţii social-politice destinate să asigure în mod optim menţinerea
şi consolidarea statului, apărarea şi promovarea intereselor fundamentale.
În general, unele state au adoptat o politică de securitate naţională ce
pune accentul pe apărarea naţională, cuplată cu o politică externă orientată
spre realizarea de alianţe militare sau tratate bilaterale de asistenţă mutuală. În

9
prezent, majoritatea statelor tind să aşeze în prim-planul asigurării securităţii
naţionale acţiunile politico-diplomatice, fără a neglija însă, deocamdată,
măsurile de ordin militar care rămân o soluţie de ultimă instanţă.
La fel de interesante se dovedesc şi conceptele recente de „securitate
democratică” şi „securitate prin cooperare”. „Securitatea democratică devine
o parte a procesului de construcţie europeană, una din condiţiile fundamentale
pentru reuşita eforturilor de a se asigura compatibilitatea politică, economică
şi socială, capabilă să recreeze unitatea de fond a Europei”. Pentru a-şi
îndeplini promisiunile şi vocaţia constructivă, acest concept va trebui să evite,
însă, unele capcane ce l-ar putea transforma cu uşurinţă într-un simplu
paravan, menit doar să ascundă, elegant, intenţii şi politici de mult revolute4.
În ceea ce priveşte securitatea prin cooperare, aceasta se bazează pe asocierea
partenerilor în vederea atingerii unor valori comune, printre care, prioritare
sunt democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, domnia legii
şi existenţa unei economii bazate pe piaţa liberă, egalitatea în drepturi şi
dreptatea socială5. Pentru a fi posibilă o astfel de abordare, se are în vedere
conturarea elementelor unei identităţi de valori şi interese dincolo de graniţe,
a unei identităţi transnaţionale care, fără să nege identităţile naţionale, să
reflecte mai bine obiectivele lumii democratice în ansamblul ei.
Strategia de securitate are drept obiectiv fundamental protecţia
cetăţenilor, garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale
acestora, protejarea şi promovarea intereselor naţionale în concordanţă cu
principiile dreptului internaţional. Aceasta se realizează, de regulă, prin
resurse şi mijloace politice, diplomatice, economice, sociale şi militare
proprii, dar şi prin cooperare cu statele şi organismele de securitate din spaţiul
european, euroatlantic şi internaţional6. Strategia de securitate naţională este
un document care stabileşte arhitectura de securitate a unei ţări7.
Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor,
reglementărilor şi instituţiilor statului care au rolul de a realiza, a proteja şi a
afirma interesele fundamentale ale României8. După atacul terorist asupra
SUA, din 11 septembrie 2001, problema fundamentală care-i preocupă pe
analişti este războiul contra terorismului. Este vorba despre un nou tip de
război, „atipic”, „asimetric”, mult diferit de cele de până acum, care
presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt tip de strategie – globală,

4
I. Iliescu, Integrare şi globalizare. „Viziunea românească”, Editura Presa Naţională,
Bucureşti, 2003, p.69.
5
Ibidem, p. 71.
6
Vezi pe larg Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile condiţii
geopolitice şi geostrategice din
perioada de după „războiul rece”, Biblioteca ANI (S/477), p.11-17; 32-41.
7
„Curentul”, 31 iulie 1998, p. 22.
8
Strategia de securitate naţională a României, în „Monitorul Oficial”, Partea I, Nr. 822/20
XII 2001, p. 2.
10
multinaţională şi multidimensională – pentru a i se putea face faţă. Această
strategie trebuie să se bazeze, printre altele pe fermitate, prezenţă, prevenire şi
răbdare (strategică). Într-un astfel de nou context politico-militar
internaţional, important este că factorii responsabili au pornit o laborioasă
muncă de regândire a strategiilor de securitate (militare, economice,
informatice, sociale şi ecologice) prin care îşi propun să realizeze: eliminarea
sau protejarea punctelor vulnerabile, cooperarea mai intensă şi eficientă pe
plan intern şi internaţional, o activitate bazată mai mult pe latura preventivă
decât pe cea reactivă. Noile strategii de securitate implică adaptarea
structurilor, instruirea, logistica şi procedeele de ducere a acţiunilor militare la
noile realităţi. Se porneşte de la ideea că nici o ţară nu se mai poate apăra
singură, ci numai printr-o largă cooperare la nivel internaţional.
Ameninţarea teroristă fiind globală, strategia de securitate trebuie să fie
globală, ceea ce implică cooperare şi măsuri la nivel global, dar în acelaşi
timp este absolut necesar ca fiecare ţară să aplice măsurile interne cele mai
eficiente de combatere a fenomenului terorist. Prin urmare, toate statele lumii
care îşi regândesc strategiile de securitate conectate la războiul „atipic” au şi
datoria să-şi transforme obligaţiile internaţionale în legi şi să-şi croiască
instituţii interne funcţionale9.

1.2. Securitatea ca artă militară.

Relația dintre politică și strategie militară

În abordarea tradiţională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se

putea obţine numai printr-o permanentă pregătire pentru război. Statele
importante ale perioadei sunt recunoscute ca atare în baza capacităţii lor de a
recruta şi a menţine efective militare importante. La începutul secolului,
Franţa lui Napoleon încearcă prima unificare politică a Europei printr-o
ofensivă militară de proporţii. Mai târziu, este rândul Prusiei de a se impune
pe scena europeană graţie capacităţii sale militare. De altfel, puterea militară
prusacă a fost principalul factor în unificarea politică a Germaniei la
1871. Se spunea despre Prusia că nu era o ţară care avea o armată, ci o
armată care avea o ţară (Mirabeau). Securitatea a fost înţeleasă ca apărare sau
ofensivă militară.
Pentru că educaţia militară se adresa în mod deosebit elitei, iar o bună
parte a acesteia se ocupa în principal de administrarea chestiunilor legate de
război (pregătirea şi ducerea războiului), domeniul a fost denumit ştiinţă sau
artă militară. Formularea îi aparţine, printre alţii, lui Clausewitz (1780-
1931): o numim „ştiinţă, când scopul este cunoaşterea pură", o numim „artă

9
Vezi pe larg V. Paul, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”,
24 noiembrie 2001, p. 2-3.
11
când scopul este capacitatea de acţiune".10 Arta militară este elaborată, mai
întâi, în cursuri ţinute capetelor încoronate, pentru ca ulterior să fie predată în
academiile militare din Germania şi Franţa.
Războiul a fost înţeles ca una din principalele funcţii ale statului, ca
acţiune politică violentă pentru atingerea unor scopuri ce nu pot fi realizate pe
o altă cale. Războiul nu a fost definit ca o altă cale. Era calea inevitabilă.
Avem o definiţie a războiului într-o formulare cunoscută a lui Clausewitz:
„Războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace." Evident, războiul este
acţiunea politică cea mai violentă, iar angajarea violenţei este un prerogativ
exclusiv al statului. Relaţia dintre politică şi război este cea dintre scop şi
mijloc: „Intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată
mijlocul nu poate fi gândit fără scop."11 Definiţia dată războiului de strategul
militar german în 1832 a rămas valabilă până astăzi.12
Doctrina militară dominantă a timpului - doctrina războiului general -
este inspirată de realităţile sociale şi politice ale secolului al XIX-lea. Este
perioada în care apar armatele de masă, obţinute prin decretarea recrutării
obligatorii mai întâi în Franţa, ulterior în aproape toate ţările europene.13
Serviciul militar universal, o invenţie a epocii napoleoniene inspirată din
tezele revoluţiei franceze, permite recrutarea unor armate de dimensiuni
considerabile, cărora nu li se poate face faţă decât prin mobilizarea totală a
societăţilor. în faţa unor armate precum cele ridicate de Napoleon, Hitler sau
Stalin, nu se putea organiza o apărare eficientă cu forţele clasice. Apare astfel
teza „ridicării generale", a „războiului total", a „războiului întregului popor"
sau a „insurecţiei populare" ca strategie de contracarare a invaziei militare a
armatelor de masă, teză elaborată la începutul secolului al XIX-lea de
generalii germani Scharnhorst si von Gneisenau (1809).14
Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, strategia
războiului total este completată de tehnologia primei revoluţii industriale

10 Clausewitz, Carl von, Despre război, Editura militară, Bucureşti, 1982, p. 132. Studiul
introductiv realizat de Corneliu Soare este instructiv în ceea ce priveşte opera lui
Clausewitz.
11
Clausewitz, Carl von, Despre război, Editura militară, Bucureşti, 1982, p. 67.
12
Luăm ca referinţă 1832, anul publicării primei părţi a lucrărilor lui Clausewitz, imediat
după moartea sa. Elaborarea este însă cu siguranţă anterioară, având în vedere că autorul a
lucrat la text circa 15 ani.
13
Armata de masă este forma dominantă de organizare militară în Europa. Serviciul
militar obligatoriu are, alături de funcţiile militare, importante fum in sociale, în primul
rând aceea de definire a cetăţeniei. Militarul este u n cetăţean în uniformă. Se adaugă
educaţie socială, omogenizarea culmi ala, stabilitatea politică etc.
14
Această schimbare este o „invenţie" doar în Occident, pentru că mobilizarea populară
era, de mai multe secole, o practică militară curentă în ţările sud-estului Europei. Mai mulţi
domnitori români au apelat la masele populare pentru a se opune agresiunii. Ştefan cel
Mare (1456-1504) este exemplul cel mai cunoscut. Omologarea termenului a avut loc abia
la începutul secolului al XlX-lea în Germania.
12
(care a permis mecanizarea trupelor) şi de apariţia statelor-majore (care au
făcut posibile mobilizarea, planificarea, logistica ş.a.). Cele două războaie
mondiale sunt, din acest punct de vedere, expresia războiului total, a ofensivei
sau a apărării totale.
După 1945, odată cu lansarea primei bombe nucleare, armata de masă
şi războiul total intră în declin. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu instrumentele
gândirii militare ale războiului total, respectiv arta militară. La sfârşitul anilor
1960 apar armatele de profesie, formate din voluntari, şi se lansează conceptul
războiului limitat. După 1945, războiul total ar fi însemnat distrugerea totală.
Funcţia armatelor se schimbă şi ea odată cu apariţia armamentelor nucleare şi
a alianţelor militare de apărare. Principala funcţie a militarilor devine aceea de
prevenire a războiului.15 Securitatea nu mai poate fi obţinută prin război, cu
siguranţă nu prin războiul total. Securitatea se obţine prin evitarea şi limitarea
războiului. Descurajarea militară (detterence) devine doctrina militară domi-
nantă până în 1990 şi este destinată contracarării unei invazii sau unui atac
masiv.16
Războiul popular rămâne totuşi o doctrină relevantă şi este utilizat de
statele a căror principală funcţie militară este apărarea. (România a adoptat
teza războiului popular din 1968 până în 1990. în zilele noastre, exemplul
Chinei este elocvent, deşi pericolul unei invazii militare a teritoriului chinez
este foarte redus.) Arta militară, înţeleasă ca un instrumentar de cunoştinţe,
deprinderi, aptitudini şi, nu în ultimul rând, ca viziune şi comandă în război,
este înlocuită de managementul militar, înţeles ca organizare, calcul şi control
pentru prevenirea şi limitarea războiului. Arta militară vizează victoria
militară cu orice preţ, managementul militar vizează obiective limitate. In
consecinţă, managerul militar (military manager) devine tipul profesional
dominant. Tehnologia nucleară a celei de-a doua revoluţii industriale a
transformat în mod radical domeniul militar.
Arta sau ştiinţa militară a rămas totuşi un domeniu de studiu în
academii sau universităţi de profil, fiind utilă istoricilor, pedagogilor militari
şi industriei jocurilor pe computer. Clausewitz a intuit exemplar rolul artei

15
Schimbarea funcţiilor armatei este sesizată de sociologul american Morris Janowitz.
Vezi Janowitz, M., The Professional Soldier. A Social and Polilical Portrait, Free Press,
1960. În limba română, vezi Sava, N. I. et all, Forţele armate şi societatea. Culegere de
texte de sociologie militară, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998.
16
România a adoptat, după 1968, doctrina războiului întregului popor. Majoritatea
analiştilor militari ar încadra această politică de apărare în categoria doctrinelor clasice ale
secolului al XlX-lea, inspirate de teza „ridicării generale" în caz de război. Personal, cred
că ar trebui evaluată o ipoteză alternativă: Ceauşescu a adoptat doctrina războiului
întregului popor ca doctrină de descurajare a unei eventuale invazii sovietice, deşi oficial
România participa la apărare în cadrul Tratatului de la Varşovia. (leauşescu a apelat la
singura doctrină capabilă să protejeze România de riscul de a fi invadată de URSS. Este
reprodusă astfel reacţia principatelor germane din secolul al XlX-lea în fata armatelor lui
Napoleon, care au răspuns cu doctrina războiului total.
13
militare în sistemele educative prin intermediul jocului. Afirmă Clausewitz:
„... nu se află nicăieri o temelie solidă în calculele artei războiului şi din capul
locului se introduce un joc de posibilităţi, probabilităţi, noroc şi nenoroc, care
se continuă în toate firele mari şi mici ale ţesăturii sale şi apropie războiul cel
mai mult, din toate ramurile activităţii umane, de jocul de cărţi." 17 Rejucarea
marilor bătălii din istorie, simularea, jocurile strategice (dezvoltate din anii
'80 ai secolului trecut cu ajutorul computerelor) oferă astăzi lecţii deosebit de
valoroase viitorilor lideri militari şi civili. Aceste evoluţii pun sub semnul
întrebării domeniul ştiinţelor militare, în condiţiile în care raţiunile lor
academice au dispărut, iar ceea ce a mai rămas valabil din vechile principii a
fost încorporat în noile ştiinţe ale războiului. Frontul, manevra de forţe,
marşul, fortificaţiile etc. au dispărut, cel puţin pentru moment.
Filosofia inspirată de lecţiile istoriei, de strategi politici şi militari ca
Niccolo Machiavelli (1469-1527), Antoine Henri de Jomini (1779-1869), Carl
von Clausewitz (1780-1831), Basil Liddel-Hart (1895-1970) sau românul
Constantin Prezan (1861-1943), la care se adaugă învăţămintele de ordin
politic şi militar desprinse din experienţa militară naţională, face parte din
zestrea teoretică a studiilor de securitate. Să punctăm o parte din ideile
precursorilor strategiei.
Niccolo Machiavelli
• Războiul este o parte importantă a politicii.
• Scopul războiului trebuie să fie înfrângerea totală a inamicului.
• Incertitudinea determină caracterul şi metodele războiului.
• Războiul trebuie să fie scurt şi precis.
• Bătălia decisivă trebuie să fie scopul unei campanii militare.
• Comanda trebuie să fie în mâinile unei singure persoane.
• Succesul militar depinde de ordine şi disciplină.
• Între conducerea politică şi cea militară trebuie să existe o relaţie
apropiată şi armonioasă.
Clausewitz şi Jomini
• Războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace.
• Diviziunea între „strategic" şi „tactic/operaţional".
• Rolul logisticii în război.
• Importanţa decisivă a informaţiilor.
• Ofensiva ţine de şansă, apărarea trebuie să fie sigură.
• Relaţia dintre autorităţile politice şi cele militare trebuie să fie pozitivă
şi continuă.
Liddel Hart
• Dislocarea fizică şi psihică a inamicului.
• Separarea forţelor inamicului.
• Tăierea liniilor de aprovizionare.

17
Calusewitz, op. cit., p. 65.
14
 Clausewitz este încrezător în principiile artei militare, în aplicarea lor
meticuloasă pentru obţinerea victoriei. Jomini este încrezător mai degrabă în
inspiraţia liderului militar: „Dintre toate teoriile artei războiului, singura
rezonabilă este aceea care, fondată pe studiul istoriei militare, admite un
număr de principii generale, însă lasă la latitudinea geniului natural partea cea
mai importantă în conducerea generală a războiului, fără a-1 încurca cu reguli
exclusive"18. Războiul este înţeles ca un produs de condiţii, calcul, reguli şi
inspiraţie umană, o sinteză a unei „fascinante trinităţi" (wunderliche
dreifaltigkeith, în formularea lui Clausewitz): o interacţiune dinamică, în mod
inerent instabilă, a unor forţe de violentă emoţie, şansă şi calcul raţional.
Principiile lui Clausewitz au fost aplicate de unul dintre discipolii săi,
mareşalul Helmuth von Moltke, în războaiele de unificare a Germaniei (1864,
1866, 1870-71). Mareşalul Prezan este strategul de la Mărăşeşti (1917),
bătălie care a contribuit la salvgardarea statului român modern.
Relaţia dintre politică şi strategie este, de asemenea, relevantă în
contextul discuţiei privind precursorii studiilor de securitate. Intuitiv, chinezul
Sun-Tzu surprinde convingător relaţia politică-strategie: strategia cea mai
„rafinată" constă în a atinge scopul politic fără a recurge la război. Înfrângerea
adversarului fără război este adevărata artă strategică. La europeni
(Clausewitz), războiul nu este decât o continuare a politicii cu alte mijloace,
iar strategia este subordonată scopurilor politice.
În practica europeană, îndeosebi în Germania, distincţia dintre elita
politică şi elita militară era foarte greu de făcut, motiv pentru care linia de
separaţie dintre politică şi strategie a fost dificil de trasat. Chestiunea care a
generat dispute este derivată din tendinţa de a elabora scopurile politice având
în vedere necesităţile strategice. în vreme de război, statul-major german
devenea guvern şi căpăta astfel controlul asupra ambelor atribuţii: elabora
politica şi stabilea strategia.
Regula militarizării guvernului a funcţionat în ambele conflagraţii
mondiale. Militarizarea politicii făcea aproape imposibilă demarcaţia dintre
politic şi strategic.19 În caz de dezastru strategic, găsirea unei soluţii politice
era mult îngreunată, dacă nu chiar imposibilă. Este cazul Germaniei şi al
Japoniei în 1945. Situaţia a fost diferită în practica anglo-saxonă, unde elita
civilă nu a cedat prerogativele politice. La englezi, dimensiunea şi funcţiile

18
Antoine Henri de Jomini, prefaţă la Summary of the Art of War, disponibil la
www.shsu.edu accesat la 24.04.2014
19
În 1955, la crearea Bundeswher-ului, relaţia dintre civili şi militari a fost radical
schimbată. Conceptul de Innere Fuhrung (conducere internă în traducere liberă) instituie
controlul politic civil ferm. Mai mult, armata federală este singura armată europeană care
nu are stat-major general. Comanda este transmisă direct de la ministrul civil la categoriile
de forţe. O parte din funcţiile de planificare sunt însă transferate Comandamentului militar
aliat al NATO de la SHAPE, unde germanii ocupă, după 1991, funcţii importante în statul-
major aliat.
15
aparatului militar au fost întotdeauna derivate din obiectivele politicii
coloniale. Mai mult, trupele au fost staţionate în afara insulelor britanice
(overseas). La americani, statul-major a fost creat abia la începutul secolului
al XX-lea. În 1936, manualul Principles of Strategy stabilea: „Politica şi
strategia sunt în mod radical şi fundamental separate. Strategia începe acolo
unde se termină politica. Pentru militari este necesar ca, odată ce politica este
definită, strategia şi comanda să fie privite ca aparţinând unei sfere separate
de politică".20 Situaţia a fost însă revizuită după războiul din Vietnam, când
eşecul a fost refuzat de ambele părţi: militarii nu au acceptat că războiul a fost
pierdut pe teren, în timp ce politicienii nu au acceptat că au dat o definiţie
eronată acestui război. În acest mod s-a născut ideea de război politic
(political war), în care obţinerea victoriei militare nu mai este atât de
importantă. Elaborarea „doctrinei Weinberger" (1984) face loc conceptului de
război politic în strategia militară. Cu alte cuvinte, strategia, ca instrument al
războiului, rămâne permanent subordonată scopului politic, chiar dacă acesta
este slab definit. Pot exista situaţii strategice dificile, care să reprezinte situaţii
politice favorabile. Dilema a fost surprinsă de Clausewitz în modul următor:
„Cu cât motivele războiului sunt mai grandioase şi puternice, [...] cu atât mai
mult coincid obiectivul militar şi scopul politic, cu atât războiul apare mai
curat militar şi mai puţin politic."21
Dilema politic-strategic este cât se poate de vizibilă în cazul războiului
declanşat de SUA în Irak în 2003. Pentru militari este greu de stabilit cât
anume este război antiterorist, pentru civili este dificil de decis cât anume mai
durează această aventură militară. Poate că rezolvarea dilemei a fost găsită cu
mult timp în urmă de gânditorul antic chinez Sun Tzu, cel mai citat autor în
afara culturii europene, care a fost foarte ferm în a afirma necesitatea
subordonării chestiunilor militare faţă de raţiunile politice.22 La chinezi, în
ordinea cerească, politica este mai sus decât strategia, după cum împăratul stă
mai sus decât luptătorul.
Din anii 1970, în academiile militare din SUA a fost reintrodus studiul
clasicilor războiului, Clausewitz dobândind o atenţie aparte.

20
Principles of Strategy for an Independent Corps of Army în a Theater of Operations,
Command and General Staff School, Forth Leavenworth, 1936, citată după Bassford,
Christopher, Clausewitz and His Works, Army War College, SUA, 2002.
21
Clausewitz, op. cit., p.67
22
Sun Tzu a trăit, dacă a existat cu adevărat, cândva în perioada 453-221 î.Hr., numită şi
perioada statelor războinice. Cartea sa este considerată a fi cea mai importantă în arta
militară chineză clasică. A avut o influenţă covârşitoare asupra gândirii japoneze moderne.
În China, Mao Zedong a fost inspirat, în acţiunile sale politice şi militare, de scrierile lui
Sun Tzu. În România au fost publicate câteva ediţii ale lucrării lui Sun Tzu după 1990, însă
una dintre cele mai bune interpretări ale strategului chinez o dă scriitorul Paul Anghel în
anii 1980 în revista Luceafărul. Comentariul lui Paul Anghel se numea „Arta războiului ca
artă a păcii".
16
 Aşadar, strategia se bucură cel mult de autonomie, dar nu este
independentă de scopurile politice. După 1990, evoluţia războaielor politice
ilustrează presiunea constantă asupra strategiei. Războaiele din Iugoslavia,
Afganistan, Irak confirmă acesta presiune. În 1991, strategia militară
recomanda ocuparea Bagdadului şi schimbarea regimului lui Saddam
Hussein, însă comanda politică a oprit trupele aproape de porţile capitalei
irakiene. Militarii nu au înţeles raţiunea acestui ordin civil. Pe acest fundal,
observăm un proces cu dublu sens. Strategii militari încep să se preocupe de
chestiunile politice civile, iar decidenţii politici îşi însuşesc elemente de
cultură strategică. Cazul generalului Wesley Clark, care a refuzat aplicarea
unor decizii politice în timpul campaniei din Kosovo, este un exemplu. Mai
târziu, s-a încris în cursa prezidenţială.
Charles Moskos (1999) arată că tipul militar profesional (military mau)
evoluează către tipul civil (statesman). De cealaltă parte, tendinţe recente
arată intenţia de implicare a factorului politic chiar până la nivel tactic
(tehnologia digitală permite supravegherea şi coordonarea de la mari distanţe
a acţiunilor militare până la nivel de luptător). Demn de remarcat este că elita
civilă din interiorul a ceea ce se numeşte defense establishment are o bună
educaţie strategică. „Militarizarea" elitelor civile şi „civilirea" militarilor ne
indică o tendinţă în plus, de convergenţă, nu de contopire, a strategiei cu
politica.
Recent, războiul politic împotriva terorismului a generat o certă
schimbare a conţinutului strategiei. Prin ceea ce se numeşte astăzi „război
asimetric", dimensiunea politică tinde să estompeze dimensiunea strategică a
războiului. Scopul politic este foarte important, iar mijloacele strategice
implicate sunt considerabile în condiţiile unui inamic asimetric din punct de
vedere al capacităţilor. S-a ajuns astfel ca un întreg aparat poliţienesc, militar
şi de informaţii de sute de mii de oameni să fie angajat în combaterea unei
reţele de câteva sute de rebeli. Nu doar aspectele strategice, ci chiar şi
detaliile tactice ale acţiunilor sunt acum disputate între politicienii civili şi
strategii militari.

1.3. Securitatea ca putere. Studiile strategice şi securitatea

În secolul al XX-lea şi îndeosebi după 1945, spre deosebire de secolul

al XIX-lea, când a fost subordonată artei militare, securitatea este subsumată
domeniului studiilor strategice. Din acest punct de vedere, studiile strategice
sunt o variantă evoluată a artei militare combinată cu tehnologia celei de-a
doua revoluţii industriale, energia nucleară şi computerele. În contextul
războiului rece, al confruntării Est-Vest şi al cursei înarmărilor, în care
înarmarea nucleară a jucat rolul principal, securitatea a fost înţeleasă ca
echilibrul fragil al arsenalelor militare ale celor două părţi. Politica
„îngrădirii" (containement) şi strategia descurajării (deterrence) au fost princi-
17
palele instrumente ale politicii de securitate a Occidentului, opuse politicii
„revoluţiei mondiale" şi a „insurgenţei populare" promovate de Răsărit.
Strategiile politice derivate din această confruntare politică, ideologică,
economică şi militară au generat o serie de teorii subordonate în geopolitică
(cum a fost teoria Rimland-ului şi a statelor-pivot), în relaţiile internaţionale
(cum a fost teoria destinderii, a regimurilor de securitate sau, mai târziu, a
securităţii comune), în economie (teoria „o lume, două sisteme"), în
ideologiile politice (războiul ideologic), în strategia militară (dilema de
securitate).
Perioada 1945-1990 poate fi considerată perioada de apogeu a
securităţii înţelese ca putere militară. Nivelul arsenalelor militare atins de cele
două superputeri - Uniunea Sovietică şi Statele Unite - a fost atât de ridicat
încât, în caz de război, putea duce la distrugerea întregii omeniri. Chestiunea
este că, spre deosebire de secolul al XIX-lea, când războiul era calea de
rezolvare a diferendelor, descurajarea războiului a devenit, după 1945, calea
preferată. Un „război rece" a fost calea potrivită de evitare a unui „război
cald". S-a instaurat astfel o stare de insecuritate persistentă, care a solicitat o
gestiune fermă a potenţialului militar. Strategia a avut drept sarcină pregătirea
intensă şi continuă a războiului şi evitarea lui în ultimul moment.
Din această perspectivă, pentru gestiunea militară a războiului rece a
fost dezvoltat domeniul studiilor strategice. Barry Buzan (1991) defineşte
studiile strategice ca ocupân-du-se în mod esenţial de „impactul
instrumentelor de forţă asupra relaţiilor internaţionale"23. Acest prim
plasament al studiilor strategice ne indică apartenenţa lor la şcoala realistă a
relaţiilor internaţionale, ale cărei premise teoretice sunt construite pe ipoteza
sistemului internaţional anarhic. În epocă, susţinerea teoretică a acestei
opţiuni este mai mult decât evidentă. Unul dintre reprezentanţii şcolii realiste
(Robert Osgood, 1967) afirma că în sistemul internaţional „forţa trebuie să
fie un instrument esenţial al politicii internaţionale în condiţii de anarhie, aşa
cum sunt alegerile pentru politica internă în condiţiile unei democraţii
organizate". De asemenea, Michael Howard (1970) susţinea că „forţa este un
element ineluctabil în relaţiile internaţionale nu din cauza unei inerente
tendinţe umane de a o utiliza, ci pentru că există posibilitatea utilizării ei."
„De aceea, forţa trebuie descurajată, controlată şi, dacă orice altceva eşuează,
utilizată cu măsură şi reţinere." Howard merge până la a avertiza: „Cei care
renunţă la utilizarea forţei, ajung la mila celor care nu renunţă la ea."24
Studiile strategice devin astfel un instrument de calcul a instrumentelor
de forţă şi a potenţialului civil ce poate fi mobilizat şi utilizat în eventualitatea
unui conflict. Ele se referă la capacităţile militare, zonele cu relevanţă
23
B. Buzan, People, States and Fear, p. 11. Buzan reia o idee mai veche, publicată încă din
1987 în An introduction to Strategic Studies: Military Technology and Internaţional
Relations, Londra, Macmillan, 1987, p. 8.
24
Citatele sunt preluate din B. Buzan, op. cit., p. 270-271.
18
strategică, amplasarea forţelor în zonele strategice, managementul bazelor mi-
litare, al sistemelor de armamente şi al sistemelor tehnice (sateliţi,
portavioane, submarine, rachete nucleare etc.).
Din punctul nostru de vedere, studiile strategice reprezintă un
instrument de gestionare pe cale militară a insecurităţii. Studiile strategice
produc securitate în mod indirect, prin gestionarea surselor de insecuritate.
Din cele prezentate până aici, deducem, împreună cu reprezentanţii
şcolii realiste, că starea „naturală" a sistemului internaţional nu este starea de
securitate, ci starea de insecuritate, în viziunea realistă/neorealistă, relaţiile
internaţionale sunt în primul rând despre putere şi securitate. In centrul
atenţiei se află statele, puterea deţinută de acestea şi, date fiind implicaţiile
anarhiei, insecuritatea. Deosebirea dintre politica internă şi politica
internaţională se plasează tocmai la nivelul securităţii: politica internă se
bucură, de obicei, de securitate; insecuritate pe plan intern există doar atunci
când mecanismul politic s-a defectat atât de mult încât a degenerat în conflicte
interne violente; politica externă este în mod normal şi consistent construită
pe ideea de insecuritate, pentru că mecanismul sau sistemul internaţional nu a
fost nicicând reglai să producă securitate. Singurele producătoare de securitate
sunt statele. în studiile strategice, insecuritatea este definită în primul rând ca
„a fi vulnerabil la utilizarea deliberată a forţei de către alţii"25.
De aceea, obţinerea securităţii trebuie înţeleasă, în orizontul şcolii
realiste, mai degrabă ca managementul insecurităţii decât ca eliminarea
acesteia. Un control optim al insecurităţii asigură o stabilitate relativă a
sistemului internaţional, definită de teoria echilibrului de putere (balance of
power). Managementul insecurităţii cu mijloacele puterii înseamnă deci secu-
ritate. Securitatea este un echilibru între puteri, conjuncturi, condiţii,
oportunităţi. Generalul Douglas MacArthur, comandantul Pacificului în al
Doilea Război Mondial, obişnuia să spună: „Nu există securitate pe acest
pământ, ci numai oportunitate."26 Exploatarea oportunităţilor strategice în
beneficiul propriu diminuează insecuritatea. Cel care este activ are iniţiativa şi
se bucură de securitate. Cel care nu fructifică oportunităţile are parte de
insecuritate.
Din perspectiva studiilor strategice se pot desprinde câteva principii
generale privind sursele de insecuritate.
1. Competiţia necontrolată sau insuficient controlată a statelor pentru
putere (şi pentru alte valori obţinute prin intermediul puterii) conduce la
insecuritate persistentă (pervasive insecurity) pe plan internaţional.
Obţinerea securităţii se realizează pe baze individuale (la nivel de stat)
cât mai mult posibil datorită absenţei unor norme efective stabilite de o
autoritate internaţională superioară şi/sau datorită incertitudinii obţinerii de
25
T. Terrif, S. Croft, L. James, M.P. Morgan, Security Studies Today, Polity Press, 1999, p.
39
26
Citatul provine din www.quotationspage.com , accesat la 12.05.2014.
19
garanţii reale sau de asistenţă fermă din partea altor state. Alianţele de secu-
ritate (bazate în primul rând pe principiul common defense - vezi NATO) sunt
create pentru „a completa" securitatea individuală a fiecărui membru al
alianţei. Ele nu asigură securitatea în mod absolut, ci numai o mai bună
coordonare a măsurilor de securitate individuală. în cazul statelor mici,
alianţele le subordonează interesele de securitate faţă de partenerii mai
puternici.
3. Nevoia de a te baza pe forţă şi pe ameninţarea cu forţa în diferite
instanţe alimentează insecuritatea.
4. Aplicarea limitată a principiilor de moralitate creşte insecuritatea
datorită incertitudinii comportamentului altor state. Este suficient ca un singur
stat să se comporte „imoral" pentru a se pune la îndoială moralitatea celorlalţi.
5. Apariţia dilemei de securitate (security dilemma) - creşterea
securităţii unui stat duce la scăderea securităţii altor state - alimentează
insecuritatea în sistemul internaţional.
Dacă acceptăm că starea „naturală" a lumii este cea de insecuritate, este
mai uşor de înţeles conceptul central din şcoala realistă a relaţiilor
internaţionale, cel de politică de putere. Rezultatul politicii de putere
promovat de state este, aşa cum am menţionat, echilibrul puterii.
După Henry Kissinger, echilibrul puterii este o invenţie europeană
(franceză), rezultată la 1648 odată cu pacea west-falică. Echilibrul puterii şi
raţiunea de stat au devenit principalele instrumente în politica europeană şi
mondială după ce Războiul de 30 de ani s-a încheiat în favoarea Franţei.
Arhitectul acestui nou principiu călăuzitor în politică este cardinalul
Richelieu. Kissinger rezumă acest principiu în felul următor: „Dacă binele
statului era cea mai înaltă valoare, datoria conducătorului era sporirea şi
promovarea gloriei sale. Cei mai puternici căutau să domine, iar cei mai slabi
rezistau formând coaliţii pentru a-şi spori forţele."27 Este exact cazul Franţei
de la mijlocul secolului al XVII-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea,
adică până la unificarea germană. Interesul lui Richelieu a fost acela de a croi
o Franţă centralizată şi puternică şi o Europă divizată şi slabă. Echilibrul de
putere acorda Franţei ultimul cuvânt. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
echilibrul puterii la nivel european a fost transferat la scară globală prin
preluarea funcţiei europene a Franţei mai întâi de Marea Britanie şi, după
1945, de Statele Unite. Apogeul puterii strategice a Franţei este atins în
vremea lui Napoleon. După dezastrul de la Waterloo din 1815, Franţa nu şi-a
mai revenit niciodată. O situaţie similară înregistrează Germania după 1945
şi, putem bănui, Rusia după 1990. Din 1990, niciuna dintre puterile europene
nu mai poate dezvolta, individual, o capacitate strategică comparabilă cu
aceea a SUA.

27
H. Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 59. Versiunea în limba
română ar putea fi mai des menţionată în eventualitatea unei revizuiri a traducerii.
20
 Putem presupune, împreună cu Kissinger, că între 1648-1990 lumea a
funcţionat pe baza principiului echilibrului de putere. În situaţie de
dezechilibru (deci de lipsă de securitate) izbucneau conflicte, în timp ce
situaţia de echilibru însemna pace, adică securitate. Echilibrul se realiza prin
diverse mijloace, de la război până la diplomaţie. Echilibrul şi pacea nu erau
decât perioade mai lungi sau mai scurte de armistiţiu.
Ernst B. Haas identifică cel puţin opt înţelesuri ale echilibrului de
putere:
a) orice distribuţie a puterii;
b) un echilibru al puterii sau un proces de echilibrare;
c) hegemonie sau acţiuni pentru obţinerea hegemoniei;
d) stabilitate şi pace prin intermediul unui „concert al puterii";
e) instabilitate şi război;
f) politica de putere în general;
g) o lege universală a istoriei;
h) un sistem şi un ghid pentru decidenţii politici.28
Din punctul nostru de vedere, conceptul poate avea, în cele din urmă,
trei sensuri principale:
a) o condiţie obiectivă, rezultatul unui echilibru real;
b) o tactică în comportamentul statelor;
c) o modalitate de întreţinere a unui sistem internaţional.
Semnificative pentru securitate sunt ultimele două sensuri: echilibrul de
putere este un ghid pentru decidenţii politici care în mod constant şi raţional
vor răspunde creşterii de putere a altor state şi eventualei ameninţări create de
acestea prin iniţierea unor coaliţii de contrabalansare; echilibrul de putere este
un tip de societate internaţională în interiorul căreia actorii principali încearcă
să-şi păstreze identitatea, integritatea şi autonomia prin intermediul unui
proces de echilibrare politică.
Scopul dezvoltării şi susţinerii unui echilibru de putere este:
a) prevenirea instaurării unei hegemonii regionale sau globale;
b) prezervarea sistemului existent şi a elementelor sale, statele;
c) asigurarea stabilităţii şi securităţii în sistem;
d) descurajarea războiului prin dezangajarea potenţialului agresor ca
urmare a unei politici de alianţe.
Pentru ilustrarea uneia dintre ipostazele echilibrului puterii, să luăm
cazul a ceea ce s-a numit Concertul Europei. Este vorba despre politica
internaţională a secolului al XIX-lea din Europa când, la sfârşitul războaielor
napoleoniene (1815), marile puteri instaurează aşa-numitul „concert al
puterii", prin care se garantau pacea şi stabilitatea pe continent în urma acţi-
unilor concertate ale Austriei, Rusiei şi Angliei. Pacea în Europa era, aşadar,
asigurată de concertul politic al marilor puteri, înţelegere politică garantată, la

28
Ernst B. Haas, apud Terriff et al, op. cit., p. 56.
21
rândul ei, de puterea militară a părţilor. Un sistem de congrese europene
armoniza interesele. Pentru prima dată în epoca modernă, securitatea a fost
definită ca securitate colectivă: dacă una dintre părţi cădea victimă agresiunii,
în cele din urmă şi celelalte puteau deveni victime. Tipurile de agresiune
avute în vedere erau în principal naţionalismul, revoluţiile, schimbările de
frontiere. Un „concert" împotriva naţionalismului servea Austria şi Rusia şi
inhiba Prusia. Concertul împotriva revoluţiilor asigura stabilitatea Rusiei şi
inhiba revoluţiile naţionale din Europa Centrală şi de Sud-Est. În sfârşit,
păstrarea frontierelor asigura confortul politic al tuturor.
Concertul Europei a reuşit să păstreze pacea pe continent aproape un
secol, ca rezultat al echilibrului de putere al celor mari, realizat pe seama
celor mici. Paradoxul este că tipurile de agresiune definite de Sfânta Alianţă
au devenit, toate, realităţi pe care s-a întemeiat următoarea Europă, Europa
naţiunilor. Kissinger afirmă: „Slăbiciunea securităţii colective constă în aceea
că interesele sunt arareori uniforme, iar securitatea este arareori fără cursur.
Membrii unui sistem general de securitate colectivă sunt de aceea mai dispuşi
la inacţiune decât la acţiune comună; aceştia fie vor fi strânşi laolaltă de
generalităţi strălucitoare, fie vor asista la ieşirea din sistem a celui mai
puternic dintre ei, care se simte în siguranţă şi de aceea are nevoie cel mai
puţin de sistem."29
Este ceea ce s-a întâmplat sub oblăduirea generoasă a Concertului
Europei: Marea Britanie a părăsit curând înţelegerea, Franţa şi-a reluat locul
în Europa după dezastrul de la Waterloo, Prusia a realizat unificarea
Germaniei, Rusia a căpătat un loc important în politica europeană, în timp ce
Austria lui Metternich a fost cea care a manevrat echilibrul dintre interesele
celorlalţi.
Echilibrul de putere funcţionează atunci când statele care îl compun,
considerate individual, dispun de o putere relativ egală. In Europa secolului al
XIX-lea, până la unificarea germană, marile puteri aveau putere şi influenţă
similare. Ar fi ceea ce numim mai recent sistem multipolar. În condiţiile în
care una dintre părţi devine suficient de puternică pentru a neglija regula
echilibrului de putere, se creează condiţiile unei hegemonii, caz în care avem
de-a face cu un sistem unipolar şi, evident, cu lipsa echilibrului de putere.
Este cazul Germaniei lui Wilhelm al II-lea înainte şi în timpul Primului
Război Mondial. În lipsa echilibrului de putere, securitatea este definită, de
asemenea, unipolar. Securitatea tinde să se suprapună cu securitatea
hegemonului. Este, la prima vedere, situaţia la sfârşitul războiului rece, când
SUA au rămas singura putere cu relevanţă globală. Hegemonia americană este
una din tentaţiile secolului al XXI-lea.30

29
H. Kissinger, op. cit, p. 80.
30
M. E. Ionescu inventariază diferite scenarii pentru securitatea Europei de Est după 1990.
Autorul este relativ sceptic, la nivelul anului 1993, în privinţa unei extinderi robuste a
22
 Metodele pentru instaurarea şi menţinerea echilibrului de putere ar fi:
a) o politică de divizare şi control (divide et impera), pentru a diminua
puterea celui mai puternic şi a-1 aduce la nivelul celui mai slab;
b) compensaţii teritoriale după încheierea conflictului, pentru a
compensa avantajele obţinute de învingător;
c) crearea statelor-tampon;
d) formarea alianţelor;
e) crearea şi menţinerea sferelor de influenţă;
f) intervenţia;
g) negocierea diplomatică;
h) rezolvarea disputelor pe cale legală şi paşnică;
i) reducerea armamentelor sau angajarea în cursa înarmărilor;
j) declanşarea războiului pentru a menţine sau a instaura un echilibru de
putere favorabil.
Evident că toate aceste metode au făcut, în diverse combinaţii, istoria
politică a omenirii. În câteva din studiile sale, Kissinger arată că politica
tradiţională a Franţei a fost, de la Richelieu încoace, aceea de menţinere a
divizării politice a Europei Centrale (Germaniei). Acest lucru a făcut ca
Germania să-şi realizeze unitatea politică foarte târziu, abia la 1871. Pentru
comparaţie, România realizează unificarea politică la 1859. În treacăt fie
amintit, cele mai multe strategii ale echilibrului de putere sunt gândite ca
jocuri cu sumă nulă: câştigul unui actor este pierderea celuilalt.
Revenind la istoria secolului al XX-lea, experienţa războiului rece a
demonstrat că aceste aranjamente din interiorul politicii de putere si al
echilibrului de putere s-au dovedit a fi:31
a) scumpe: obţinerea armamentului nuclear în cantităţile şi de calitatea
planificată ca necesară, dispunerea forţelor strategice în lume (baze militare),
menţinerea unor forţe convenţionale numeroase, echipamentele şi
armamentele convenţionale (portavioane, submarine, sateliţi) au grevat foarte
serios bugetele naţionale; competiţia militară a impus cheltuieli de apărare
peste limitele pe care unele state şi le-ar fi putut permite; este mai mult decât
clar că participarea la competiţia militară cu Vestul a contribuit la prăbuşirea
URSS;
b) periculoase: distribuţia puterii putea fi oricând greşit interpretată în
timpul războiului rece; statele nucleare, de exemplu, erau mult mai expuse
decât credeau la ceea ce se numea „prima lovitura" menită a le reduce
capacitatea de reacţie în faza principală a războiului; la acest lucru se puteau
adăuga riscurile de accidente;

NATO. Vezi Ionescu, M. E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa
de Est în anii '90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.
31
T. Terrif, S. Croft, L. James, M.P. Morgan, Security Studies Today, Polity Press, 1999,
p. 61-62.

23
 c) inacceptabile: deşi a fost o stare de fapt cu consecinţe globale,
echilibrul puterii se referea în principal la cele două superputeri, URSS şi
SUA; unele state, deşi aflate sub umbrela de protecţie nucleară, au preferat o
anumită independenţă strategică; este cazul Franţei şi Marii Britanii, care şi-
au dezvoltat propriile arsenale nucleare; alte state au respins politica de putere
şi au descurajat confruntarea prin intermediul unei politici de pace; este cazul
statelor scandinave, în rândul cărora se remarcă Suedia; un alt grup de state,
cele fără arsenal nuclear, s-au simţit inferioare şi dependente excesiv de
echilibrul celor „doi mari" şi, în consecinţă, au dezvoltat propriile mijloace
nucleare; este cazul Chinei, Indiei şi Pakistanului; acest lucru a dus la
proliferarea arsenalelor nucleare;
d) intrinsec instabile: echilibrul puterii a fost în permanenţă instabil; pe
de o parte, cursa înarmărilor permitea perioade scurte de echilibru real, de
obicei între generaţiile noi de armamente; pe de altă parte, managementul
arsenalelor nucleare a generat instabilitate politică internă în statele
deţinătoare datorită diferenţelor de opinie dintre grupările politice; mişcările
pacifiste din Franţa (anii 1960), demonstraţiile antirăzboi din SUA (anii
1970), manifestaţiile de protest din Germania (anii 1970-1980), povara
militară sovietică au generat instabilitate şi, în cele din urmă, cum este cazul
URSS, au contribuit la dezintegrarea politică; gestionarea instabilităţii politice
într-o ţară deţinătoare de arsenale nucleare este o sarcină dificilă; faptul că
prăbuşirea URSS nu a dus, cel puţin până în prezent, la apariţia unor
accidente legate de arsenalul nuclear este, până la urmă, demn de remarcat.
Pe scurt, în viziunea realistă capacităţile militare joacă rolul esenţial în
definirea securităţii şi în managementul insecurităţii. Alţi factori care pot
contribui la obţinerea securităţii sunt analizaţi ca relevanţi în măsura în care
contribuie la realizarea capacităţilor militare apreciate ca fiind „de dorit". O
economie puternică determină nivelul capacităţilor militare pe care un stat le
poate dezvolta şi menţine. Geografia determină resursele naturale ce pot fi
transferate sectorului militar şi, în funcţie de aşezarea geografică,
vulnerabilitatea în faţa agresiunii externe. Forma de guvernământ determină
modul în care un stat poate realiza mobilizarea populaţiei pentru scopuri
militare. Conducerea politică determină modul în care pot fi angajate optim
resursele militare, economice, geografice şi demografice pentru asigurarea
securităţii.

1.4 Insecuritatea : vulnerabilități și amenințări

Insecuritatea reflectă o combinaţie de ameninţări şi vulnerabilităţi.

Ameninţările (threats) se manifestă la adresa unei vulnerabilităţi. Buzan
(1991) susţine:, „Atunci când avem cât de cât o idee despre natura
ameninţărilor şi a vulnerabilităţii obiectelor asupra cărora sunt îndreptate,
începem să ne dăm seama de semnificaţia securităţii naţionale ca problemă
24
politică".32 Buzan menţionează cazul Poloniei pentru a ilustra combinaţia
ameninţări-vulnerabilităţi. Dacă Polonia manifestă o insecuritate cronică,
istorică, este în primul rând vorba de vulnerabilităţile sale în termeni de
dimensiuni geografice, subdezvoltare economică, instabilitate politică şi
frontiere prea lungi şi greu de apărat, dar, în al doilea rând, şi de ameninţările
la adresa ei din partea unor vecini puternici şi agresivi, Germania şi Rusia. Cu
alte cuvinte, Polonia este vulnerabilă, însă vulnerabilitatea este evidentă
numai în legătură cu ameninţările la adresa sa.
Această distincţie identifică o chestiune fundamentală în domeniul
securităţii privind modul în care statele pot reduce insecuritatea:
- prin reducerea vulnerabilităţilor;
- prin diminuarea ameninţărilor;
- pe ambele căi.
Vulnerabilitatea variază în funcţie de diferenţierea stat puternic, stat
slab. Există state puternice - Israel, Singapore, Olanda -, dar care sunt puteri
slabe, pentru că, în ciuda unei mobilizări pe scară largă a societăţii,
resursele lor materiale şi fizice sunt limitate. Unele dintre aceste resurse
limitate sunt teritoriul şi populaţia. Pe de altă parte, exista state puternice şi,
în acelaşi timp, puteri mari - SUA, Franţa, Japonia - mult mai puţin
vulnerabile.
Ameninţările militare sunt cele mai relevante tipuri de ameninţări,
pentru că acţiunea lor afectează toate componentele unui stat. Ameninţările
militare pot avea drept consecinţă ocupaţia militară, distrugerea instituţiilor,
mutarea populaţiei, exploatarea resurselor naţionale.
Ameninţările politice se manifestă la adresa stabilităţii organizaţionale
a statului. Aceste ameninţări pot merge de la presiuni asupra guvernului într-o
chestiune politică punctuală până la răsturnarea executivului, încurajarea
secesionismului şi dezorganizarea instituţiilor politice astfel încât statul să nu
poată face faţă la ameninţările de ordin militar sau să cadă victimă războiului
civil. Ţintele ameninţărilor politice pot fi „ideea de stat, în mod particular
identitatea naţionala şi ideologia ce îl susţine, şi instituţiile prin care se
exprimă"'33. Statele slabe sunt vulnerabile la ameninţări politice, însă natura
ameninţărilor face ca inclusiv state puternice să fie vulnerabile la anumite
tipuri de ameninţări politice. In perioada de după 1945, multe dintre statele
occidentale, Franţa îndeosebi, au fost vulnerabile la ideologia comunistă.
Ameninţările societale sunt unele dintre cele mai insinuante. Identităţile
societale ţin de limbă, tradiţii, religie, cultură locală, mituri şi simboluri,
motiv pentru care manifestă o evidentă sensibilitate faţă de ameninţările de
orice fel. Faptul că o ţară ca Franţa consideră necesar să se protejeze în faţa
ofensivei culturii Coca-Cola este un fapt sugestiv pentru ideea securităţii

32
B. Buzan, People, States and Fear, p. 112.
33
Ibidem, p. 119.
25
societale. Unele posturi de radio şi de televiziune franceze nu transmit muzică
şi filme americane, iar altele transmit producţii anglo-saxone titrate în limba
franceză. Similar, cultura fast-food este percepută în Italia ca o ameninţare
pentru cultura culinară naţională tradiţională. În alte ţări europene, mijloacele
de informare publică sunt protejate prin menţinerea proprietăţii lor naţionale
sau este încurajată presa locală pentru a compensa dominaţia mass-mediei
centrale şi internaţionale. În general, societăţile din Europa de Vest acceptă în
mod tacit globalizarea în primul rând ca pe o oportunitate economică, dar se
dovedesc reticente în a adopta modelele culturale globale, în particular
americane.
Ameninţările economice sunt, de asemenea, dificil de identificat,
întrucât mediul economic este prin excelenţă guvernat de competiţie, risc,
agresivitate. Căderea economiilor planificate a confirmat supremaţia pieţei
pentru viaţa economică şi a ridicat pretenţiile ideologice ale „statului zero"
visat de liberali la cote foarte înalte. Unul dintre principiile fundamentale ale
pieţei este „ameninţarea cu falimentul" a actorilor economici neviabili.
Aceasta înseamnă că, pe plan intern, într-o economie de piaţă, insecuritatea
actorilor este principiul generator al competiţiei, adică al producţiei
bunăstării, în timp ce pe plan extern insecuritatea economiilor naţionale este
un factor al competiţiei pentru resurse materiale, surse de finanţare şi pieţe de
desfacere. Din această perspectivă, funcţia regulatoare a statului în economie
implică asigurarea competiţiei economice interne şi a competitivităţii
economice internaţionale. Diferenţa de performanţă a pieţelor interne şi dife-
renţa de competitivitate economică pe plan extern plasează statele pe niveluri
de dezvoltare diferite, ceea ce corespunde în mare măsură cu nivelurile de
putere efectivă a statelor. De aici, aşteptări diferite în ceea ce priveşte
ameninţările de natură economică la adresa securităţii naţionale, măsurabile
prin ceea ce am putea numi praguri economice optime. Interesul economic
naţional presupune un nivel rezonabil al bunăstării interne şi un input
economic optim pentru securitatea naţională. Pragul naţional al securităţii
economice variază de la un stal la altul. Astfel, scăderea bunăstării şi a
resurselor economice (financiare, industriale, tehnologice) disponibile pentru
securitate sub un prag considerat optim poate fi interpretată ca o ameninţare
economică la adresa securităţii. Pentru România, pragul optim pentru
bunăstare poate fi considerat, în perioada actuală, pragul minim al Uniunii
Europene, în timp ce pragul minim pentru securitate poate fi considerat media
procentuală europeană alocată sectorului de securitate din PIB (în jur de 2%).
Evident că integrarea economiei în ecuaţia securităţii naţionale
utilizează conceptul restrâns de securitate economică a unei ţări. În fapt,
securitatea economică este extinsă şi se referă la structura economică
naţională (structura pe ramuri), productivitatea economică, comerţul exterior,
nivelul tehnologic, forţa de muncă, accesul la pieţe de desfacere şi la finan-
ţare. În mod evident, globalizarea a accentuat fiecare dintre aceste aspecte ale

26
securităţii economice, pentru că prezintă, în acelaşi timp, o oportunitate
pentru extinderea economiilor naţionale şi un pericol pentru penetrare
economică, subordonarea economiei şi perpetuarea subdezvoltării.
Ameninţările ecologice au o istorie relativ recentă şi o aplicabilitate
încă limitată în domeniul securităţii naţionale. Ele pot produce o degradare a
mediului fizic, politic şi social cel puţin la fel de consistentă ca ameninţările
militare. Atât timp cât poluarea şi alte accidente ecologice au putut ii
gestionau la nivel naţional, ameninţările ecologice nu au fost incluse formal în
categoria ameninţărilor la adresa securităţii. Abia în ultimele două-trei decenii
internaţionalizarea consecinţelor ecologice ale activităţii umane a impus
includerea lor în categoria securităţii. Ameninţările ecologice au depăşii
agenda naţională şi reprezintă primul set de ameninţări cu adevărat globale. O
serie de ameninţări ecologice sunt valabile pentru toate statele, şi anume
poluarea, diminuarea stratului de ozon, ploile acide şi apariţia efectului de
seră. O a doua serie de ameninţări sunt de natură regională şi includ, în
principal, accidentele ecologice transfrontaliere. De exemplu, poluarea unui
râu afectează cel puţin două state.

27
 CAPITOLUL 2
POLITICA DE SECURITATE NAȚIONALĂ

2.1 Interese naționale şi interese publice

Pentru definirea intereselor naţionale, ştiinţele normative utilizează un

concept definit ca atare încă de la formarea sistemului modern de state,
respectiv a sistemului internaţional, la mijlocul secolului al XVII-lea, şi
anume conceptul de raţiune de stat (raison d'Etat). Raţiunea de stat s-a impus
ca principiu normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau
de grup în societate, şi a devenit principiu regulator al comportamentului
internaţional al oricărui stat. Practic, arată H. Kissinger, apariţia ideii de
raţiune de stat a pus în dificultate orice altă cale de legitimare a interesului, în
special cea religioasă. „Raţiunea de stat susţinea că binele statului scuză
mijloacele folosite pentru a-1 menţine; interesul naţional a luat locul noţiunii
medievale de moralitate universală. Echilibrul puterii a înlocuit nostalgia
pentru monarhia universală cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea
intereselor sale egoiste, va contribui cumva la securitatea şi progresul tuturor
celorlalte."34
Raţiunea de stat a dat naştere la interesul de stat şi, în consecinţă, la
întreaga galerie de interese ale statului. De aici decurge şi dimensiunea
normativă a interesului, înţeles ca valoare socială ce încorporează o anumită
aşteptare sau dezirabilitate. Pe de o parte, interesul este axiologic orientat.
Deci, nu poate fi definit pe cale ştiinţifică obiectivă pentru că este construit pe
cale socială, subiectivă. Interesul are consistenţă atâta timp cât în construcţia
sa sunt integrate o serie de aşteptări şi deziderate sociale, numite valori:
bunăstare, libertate, securitate, identitate. Pe de altă parte, valorile ţin de
structura culturii, adică de ceea ce este subiectiv definit ca bine, frumos,
dezirabil, în siguranţă, moral. Aşadar, interesele sunt expresia unei critalizări
istorice a resurselor ideaţionale ale unei naţiuni, a stilului de gândire colectiv,
transferat instituţiilor politice care administrează chestiunile unei epoci sau
alteia. In secolul al XIX-lea, interesul statului român a fost acela de a-şi
câştiga independenţa politică şi de a-şi defini identitatea naţională. De atunci
încoace, interesul nostru a fost şi este de a consolida această construcţie
politică şi naţională. în termeni de securitate, interesul românilor este acela de
a-şi prezerva identitatea şi integritatea politică.
Să reţinem că, în literatura sociologică, Tocqueville arată că
structurarea intereselor private într-o democraţie poate avea loc doar în
condiţiile definirii (construirii) unui interes public, adică a unui interes de stat.
„Principiul interesului înţeles în mod corect nu generează acte extraordinare
de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de autoreţinere [...]
34
I. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 51.
28
disciplinează un număr de cetăţeni în sensul obiceiului de regularitate,
reţinere, moderare, prevedere, autocontrol."35 Deci, interesul public
reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o societate; el este diferit de oricare
dintre acestea, deşi le încorporează. Interesul public este un bun public (public
good) şi îi permite statului să-şi îndeplinească obligaţiile de promovare a
binelui social. Bunul public este construit din dorinţa cetăţenilor şi răspunde
aşteptării majorităţii acestora. Servicii publice esenţiale pentru viaţa socială
sunt, de exemplu, educaţia, justiţia, sănătatea, apărarea, ordinea publică.
Cultura publică simbolizează subordonarea cetăţenilor, a indivizilor şi
grupurilor faţă de interesele publice sub forma respectului autorităţii,
recunoaştere în schimbul căreia primesc o serie de servicii care altfel nu ar
putea fi obţinute pe cale individuală.
La modul generic, interesul naţional se referă la principiul regulator al
politicii, care consideră binele comun al societăţii scopul final al acţiunilor
administrative, economice, diplomatice, militare, culturale. Peter J.
Katzenstein (1996) remarcă construcţia culturală a statalităţii şi a identităţii
statelor, motiv pentru care interesele lor sunt elaborate în orizontul cultural
naţional, diferit de la o naţiune la alta.36 Un critic al curentului neorealist,
Stefano Guzini (2002), observă caracterul egoist (sau machiavelic) al
interesului naţional aşa cum a fost definit de şcoala realistă.37 Interesul este
construit social în orizontul de „egoism-generozitate" al fiecărei societăţi.
Chestiunea este dacă, din punct de vedere moral, definirea interesului unui
35
Citat preluat după Clinton, David W., „The naţional interest: normative foundations", în
The Reviexo of Polilics, vol. 48, nr. 4, University of Notre Dame, 1986.
36
În cazul statelor arabe, de exemplu, cultura naţională este slab definită, în timp ce
„cultura arabă" este o identitate mult prea generală pentru a răspunde unor nevoi specifice.
De aici dificultatea structurării unor „interese" general valabile pentru toate statele arabe şi,
pe de altă parte, capacitatea limitată de identificare a unei identităţi naţionale pentru fiecare
stat de limbă şi cultură arabă. Din acest motiv, multe guverne din ţările arabe legitimează
un interes public inspirat din prototipul statului panarab al profetului Mahomed. O evidentă
lipsă de maturizare a mişcărilor naţionale din ţările arabe reprezintă, am putea spune,
handicapul politic al modernităţii în această lume. Ca mod de gândire, lumea arabă este
defazată faţă de lumea creştină modernă cu cel puţin 200 de ani. Revoluţiile naţionale s-au
produs îndeosebi în lumea creştină în cursul secolelor XVIII-XIX, pentru că religia
creştină nu numai că a permis acest lucru, dar chiar le-a încurajat. Atunci când, în secolul
al XVI-lea, catolicismul încă mai visa la statul creştin universal, în Germania reforma
protestantă şi în Anglia biserica anglicană au rupt dependenţa politică de papă, în timp ce
în Franţa s-a iniţiat procesul de centralizare a statului, prin care cardinalul Richelieu a
separat treburile de stat de treburile religioase prin intermediul celebrului concept raison
d'Etat. Jean Bodin înscrie aceste noi realităţi într-un nou proiect politic, care nu este decât
protoproiectul statului naţional. O generaţie mai târziu, Machiavelli a codificai cultura
politică a modernităţii occidentale în Principele. Unii autori consideră că este posibil ca
lumea araba „să sară" peste epoca istorică a naţiunilor direct în „societatea globală". Din
punctul meu de vedere este puţin probabil să se întâmple aşa.
37 Guzini, Stefano, „Constructivism and the Role of Institutions in International
Relations", în Marco Clemenţi (ed.), Rassegria Italiana di Sociologia, Roma, 2003.
29
stat afectează negativ un alt stat şi care ar fi raportul dintre definirea internă a
interesului şi promovarea internaţională. Formule precum „echilibrul de pu-
tere", descris în Capitolul II, oferă un răspuns relativ satisfăcător la această
chestiune.
În cadrul şcolii neoliberale, Robert O. Keohane (1993) admite, de
asemenea, ca necesară structurarea intereselor, pentru că fără această operaţie
relaţiile internaţionale ar deveni neinteligilibe: „Fără o teorie a intereselor,
care presupune analiza politicii interne, nici o teorie a relaţiilor internaţionale
nu poate fi deplin adecvată. [...] Teoriile curente de care dispunem nu ne ajută
prea mult în înţelegerea comportamentului Statelor Unite şi al puterilor
europene la sfârşitul războiului rece. [...] Este nevoie de cercetare
suplimentară mai degrabă la nivelul statului decât la nivelul sistemului inter-
naţional."38 Interesele naţionale structurează, în cele din urmă, scena
internaţională. Fără state şi fără interesele lor scena ar fi neinteligibilă.
Aşadar, termenul de interes naţional, care reprezintă, în politica externă
şi de securitate, principiul regulator al acţiunii diplomatice şi militare, este un
corolar al termenului de raţiune de stat. Pentru a înţelege viaţa internaţională,
trebuie să vedem cum se structurează interesele. P. J. Katzenstein (1996)
susţine că „interesele de securitate sunt definite de actori care răspund la
factori culturali"39. El consideră că există doi determinanţi importanţi ai
politicii de securitate naţională care definesc şi structurează interesele de
securitate: contextul cultural-instituţional al politicii şi identitatea construită a
statelor, guvernelor şi a altor actori politici. Perspectiva din care trebuie
abordaţi aceşti doi factori este aceea a instituţionalismu-lui sociologic
(sociologic institutionalism), care pune accentul pe caracterul contextului în
care se defineşte statul şi pe natura concurenţială a identităţilor politice. După
Katzenstein:
- statele sunt expresia unor modele colective de autoritate şi identitate,
specifice statului naţional;
- aceste modele sunt vizibile prin intermediul normelor juridice şi al
obiceiurilor şi ţin de cultură;
- identitatea este o expresie a diferitelor constructe politice referitoare
la naţiune şi statalitate, constructe concurenţiale elaborate de diferiţi actori
politici;
- normele sunt aşteptări colective pentru comportamentul actorilor
cărora li se atribuie o anumită identitate, cu efect regulator (stabilesc
standarde de comportament) sau constitutiv (definesc identităţi).

38
Keohane, Robert O., „Instituţional Theory and the Realist Challenge After the Cold
War", în David A. Baldwin (ed.), Neorealism, and Neoliberalism: The Contemporary
Debate, Columbia Press, New York, 1993, p. 294-295, citat din Katzenstein, op. cit., p. 14.
39
Katzenstein, Peter J., „Introduction: Alternative Perspectives on National Security", în
Peter J. Katzenstein (ed.), The Culture of National Securily, Norms and fdenlily in World
Polilics, Columbia University Press, New York, 1996, p. 2.
30
 Spre ilustrare pot fi menţionate cazul Marii Britanii, unde identitatea
politică are o continuitate de circa 600 de ani, şi, pentru comparaţie, cazurile
Germaniei şi Japoniei, care şi-au construit o nouă identitate politică după
1945 (au trecut de la statul militar la statul comercial), au elaborat o serie de
noi norme de comportament intern şi internaţional şi, în consecinţă, au
constituit noi modele colective de autoritate şi identitate, ceea ce înseamnă o
nouă cultură a statalităţii şi a securităţii. Katzenstein sugerează că există
modele alternative în cultura naţională care pot susţine schimbări importante
în statalitate. Identitatea şi securitatea statului german sau japonez nu s-au
diminuat, ci s-au întărit pe baza unei noi formule de agregare a intereselor.
Sursa acestei creşteri de statalitate şi securitate se plasează în cultura
naţională, pentru că mecanismele interne ale culturii sunt capabile să genereze
modele alternative. Cu alte cuvinte, fondul cultural al unei naţiuni este sursa
creşterii sale.
Interesele sunt generate pe cale culturală, ceea ce ne sugerează
existenţa unor interese atât de natură materială, cât şi spirituală. Rezultă că
securitatea este un compozit de interese materiale şi spirituale. Robert Gilpin,
un cunoscut reprezentant al curentului realist, admite că „mai degrabă
prestigiul, nu puterea, este moneda de schimb curent în relaţiile
internaţionale"40. Cu alte cuvinte, statele asociază la puterea lor materială
(economică şi militară) o putere simbolică de lipul prestigiului. O putere
materială impresionantă este fragilă dacă nu este însoţită de o putere
simbolică pe măsură. (lazul URSS este ilustrativ: impresionanta sa putere
militară nu a putut stopa declinul puterii sale simbolice. In 1990, URSS era o
putere militară fără putere simbolică, iar destrămarea ei un an mai târziu a
adus puterea militară la nivelul puterii simbolice.
Morgenthau a imaginat două niveluri de interese (vital şi secundar) prin
prisma admiterii sau nu a negocierii şi compromisului şi a construit o
taxonomie (ierarhizare) ghidată de patru aspecte principale. Ulterior a fost
adăugat un al cincilea aspect, influenţa. Pot fi menţionate şi alte scheme de
clasificare şi interpretare a intereselor, însă cele mai multe se aseamănă.
Pentru securitate, interesele includ prezervarea identităţii politice, a
cadrului şi instituţiilor naţionale, susţinerea bunăstării economice (interese
vitale) şi promovarea unei ordini internaţionale favorabile statului şi aliaţilor
săi (interese secundare).

2.2. Capacități și resurse

Aşadar, prin prisma intereselor, securitatea naţională reprezintă

capacitatea unui stat de a-şi menţine şi a-şi promova identitatea politică şi

40
Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, New
York, 1981, p. xii-xiii, citat din Katzenstein, op. Cit., p. 14..
31
integritatea funcţională. Numim aceasta capacitatea de a furniza securitate. Pe
plan intern, statul furnizează cadrul de organizare a păcii sociale (asigură
integritatea); pe plan extern, statul promovează relaţii favorabile intereselor
sale (afirmă identitatea). În ambele situaţii, statul serveşte binele public.
Totuşi, de câtă securitate (cantitate) are nevoie un stal si de ce fel de
securitate (calitate)? Pentru a puica răspunde unor astfel de întrebări este
necesară elaborarea unei scheme de evaluare cantitativă şi calitativă a
securităţii. Într-o astfel de schemă securitatea se prezintă ca un agregat
logistic al puterii militare, politice, economice şi societale. De aceea, este
relevant să înţelegem conceptul de putere, compoziţia acesteia şi rolul său în
cadrul securităţii naţionale. Dacă, în ceea ce priveşte interesele naţionale,
există un anumit consens al diferitelor orientări teoretice, conceptul de putere
este promovat de şcoala realistă şi, de obicei, criticat de şcoala liberală.
Liberalii au reproşat caracterul brut sau material al puterii. Totuşi, în
abordarea propusă aici, puterea este înţeleasă ca un agregat de puteri materiale
şi spirituale ale unei societăţi.
R. Boudon şi F. Bourricaud (1989) consideră că, în general, puterea se
referă la:
a) alocarea de resurse, de orice natură ar fi;
b) capacitatea de a utiliza aceste resurse sub forma unui plan sau a unei
strategii de utilizare;
c) caracterul strategic al acesteia, înţeles ca un exerciţiu „nu doar
împotriva inerţiei lucrurilor, ci şi împotriva rezistenţei voinţelor contrare".41
Prin urmare, puterea înseamnă resurse, strategii şi rezultate. Puterea ca
resurse presupune suma totală a capacităţilor unei entităţi de a influenţa alte
entităţi. Puterea ca strategie se referă la procesele, relaţiile şi situaţiile pe care
o entitate le foloseşte pentru a influenţa o altă entitate. În termeni de rezultate
sau efecte, puterea are în vedere consecinţele prin care se validează reacţia
aşteptată din partea unei alte entităţi.
La modul generic, puterea este un agregat, o combinaţie a diferitelor
puteri angajate de societate. Puterea militară poate fi măsurată prin
intermediul unor indicatori direcţi (cheltuieli militare, mărimea forţelor
armate ş.a.) şi al unor indicatori derivaţi (procentul din PIB alocat
cheltuielilor militare, cheltuielile militare per capită). Puterea politică ţine de
influenţa internaţională pe care o exercită un stat. Puterea economică
reprezintă capacitatea unui stat de a furniza bunăstare. Puterea comercială este
un indicator derivat al puterii economice, poate fi apreciată în funcţie de rata
de participare la comerţul mondial şi se exprimă în avantaje comparative.
Puterea societală este expresia unei capacităţi intime a societăţii de a
furniza modele de gândire şi modele de organizare socială (socio-logici)
41
Boudon, Raymond, Bourricaud, Francois, A Critical Dictionary of Sociology, Chicago
University Press, 1989, p. 267, citat din Tellis et all, Measuring National Power in the
Postinductrial Age, MR-1110A-9, Santa Monica, RAND Corporation, 2005.
32
pentru a se adapta la constrângerile interne şi internaţionale. În război, de
exemplu, nu se utilizează doar puterea militară ci, în diferite combinaţii,
întreaga gamă de puteri. Ceea ce uneşte şi asigură coerenţa acestor „puteri"
este ceea ce numim, după I. Bădescu, putere logistică, respectiv capacitatea
unui stat/societate de a combina şi a angaja în mod coerent şi eficient
resursele sau puterile sale materiale şi nemateriale.42
După Tellis et all (RAND, 2005), putem identifica trei determinanţi
care definesc capacitatea unui stat de a furniza putere:43
a) constrângerile externe ale sistemului internaţional;
b) capacitatea infrastructurală a structurilor interne de guvernare;
c) resursele ideaţionale conţinute în complexul stat-societate.
Aceşti determinanţi structurează puterea pe trei niveluri:
a) puterea relativă (resursele şi capacităţile umane şi materiale
disponibile - power-in-being);
b) puterea logistică (conversia potenţialului de putere prin intermediul
proceselor naţionale - power conversion);
c) puterea efectivă (power-in-outcomes).
Constrângerile motivează statul/societatea/organizaţia să producă acele
bunuri publice sub forma puterii relative si a puterii absolute care îi
măsoară, în ultimă instanţă, performanta. Chestiunea fundamentală a puterii
este legată de capacitatea de a converti resursele materiale şi ideaţionale în
putere efectivă. De exemplu, în cazul unui actor nonstatal de tip terorist,
puterea sa efectivă este foarte mare în comparaţie cu puterea sa relativă.
Practic, o reţea teroristă efectivă reuşeşte să convertească capacităţi şi resurse
relativ mici în putere efectivă mare. Situaţia este similară şi în cazul actorilor
nonstatali legali. Paradoxul furnizat de globalizare ne arată că organizaţiile de
acest tip tind să aibă putere logistică mai mare decât statele. În cazul actorilor
statali, procesul de conversie se desfăşoară pe niveluri similare, dar la o scară
mult mai mare. Acest lucru creează o situaţie de putere asimetrică: pentru a
răspunde puterii efective mari a actorilor nonstatali, statele angajează
însemnate resurse şi capacităţi ale puterii relative. O simplă avertizare privind
posibilitatea unui atac terorist împotriva transportului subteran al unui mare
oraş mobilizează un aparat poliţienesc de mii de oameni.
Din modelul lui Tellis et all, în termeni de putere/securitate,
constrângerile externe sunt de natură structurală şi istorică, se prezintă sub
forma hegemoniei, dominaţiei sau/şi competiţiei şi impun statelor
maximizarea capacităţilor protective proprii simultan cu minimizarea

42
I. Bădescu, „Logistica instituţională şi chestiunea securităţii regionale", în I. Bădescu,
D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995,
vol. II, p. 19-53.
43
RAND Corporation şi alte think-tankuri americane încearcă de mai mulţi ani să creeze
un model teoretic de evaluare a puterii naţionale în perspectiva competiţiei mondiale a
secolului al XXI-lea.
33
impactului negativ al sistemului internaţional.44 Aceasta înseamnă că tendinţa
naturală a statelor este de a se proteja cât mai bine faţă de exterior şi de a se
întări cât mai mult în interior. în primul rând, constrângerile determină un
pattern isomorfic din partea statelor: statele sunt tentate să se comporte
similar (isomorfic) faţă de ameninţările cu care se confruntă în producţia de
securitate. Este ştiut îndeobşte că organizaţiile, deşi îndeplinesc o multitudine
de funcţii, tind să semene sau se imită una pe cealaltă. La fel, organizaţiile
statale tind să aibă comportamente similare pe scena internaţională. O
similaritate a reacţiei statelor faţă de constrângeri este vizibilă în termeni
competitivi pe două dimensiuni: tipul de răspuns (What is to be done?) şi
modalitatea de răspuns (How to be done?). În mod obişnuit, la o creştere a
ameninţărilor toate statele vor alege să răspundă printr-o creştere a măsurilor
de securitate.
În al doilea rând, constrângerile externe determină o adaptare sau o
ajustare internă pentru a produce mai uşor sau mai eficient putere şi
securitate. Un exemplu este modelul statului european modern, care se
prezintă sub forma unei permanente adaptări interne la constrângerile
structurale ale sistemului internaţional. în secolul al XIX-lea, istoricul german
Otto Hintze a teoretizat această observaţie empirică în enunţul următor: „De-a
lungul istoriei presiunea din exterior a reprezentat o influenţă determinantă
asupra structurii interne a statelor."45 Charles Tilly (1975) afirmă: „Războiul
a creat statul, iar statul a creat războiul."46 Germania, unificată de Bismark
prin „foc şi sabie" la 1871, are o structură federală, nu una centralizată,
datorită constrângerilor impuse de Franţa, afirmă şi Kissinger în bine
cunoscuta lucrare Diplomaţia. Germania ca stat este o reacţie la Europa
imaginată de Franţa; este, s-ar putea spune, imaginea inversă a Franţei (prima
este federală, a doua este centralizată). De aceea, Europa întreagă sau unită
înseamnă Franţa şi Germania împreună. În concluzie, după Tellis et all,
„presiunile structurale emanate de sistemul internaţional funcţionează, astfel,
ca principala influenţă motivantă care determină statele să-şi crească puterea
naţională."47
Presiunea internaţională nu se distribuie uniform. De exemplu,
constrângerile internaţionale acţionează diferit asupra Bulgariei şi Islandei.
Regula este: cu cât o ţară este mai mare/mai importantă sau cu cât deţine o
poziţie strategică mai relevantă, cu atât constrângerile internaţionale sunt mai

44
Tellis, A., Bially, J. L., Layne, C, McPherson, M., Sollinger, J. M., Measuring National
Power in the Postinductrial Age, MR-1110A-9, Santa Monica, RAND Corporation, 2005.
45
Hintze, Otto, „Military Organization and the Organization of the State", în Felix Gilbert
(ed.), The Historical Essays of Otto Hintze, Princeton, 1975, apud Ashley Tellis,
Measuring National Power in the Postindustrial Age, MR-1110-A, RAND, 2000, p. 99.
46
Tilly, Charles, „Reflections on the History of European State Making", în Tilly, C. (ed.),
The Formalion of National States in Western Europe, Princeton, 1975, p. 42.
47
A. Tellis, op. Cit., p. 100.
34
puternice. Marile puteri şi statele localizate strategic sunt „condamnate" să
proiecteze mai multă putere în sistemul internaţional decât celelalte şi să
producă astfel mai multă securitate decât consumă. Statele-pivot (Turcia,
Israel, Polonia, România, Coreea de Sud, Gibraltar, Marea Britanie, Taiwan,
Pakistan, Panama, printre altele) joacă un rol important în securitatea
internaţională graţie localizării lor strategice. Supradimensionarea puterii
militare a Turciei este determinată de tradiţia militară a acestei ţări, dar şi de
aşezarea sa strategică între Orient şi Occident, între Mediterana şi Caspica,
între creştinism şi islamism, între Asia şi Europa etc. De la formarea sa ca
stat, Turcia exercită, prin excelenţă, o funcţie militară şi de securitate.
Constrângerile sau presiunile externe pot fi clasificate pe câteva
dimensiuni: natura ameninţărilor externe, natura intereselor de stat, natura
scopurilor politice. Ameninţările se cristalizează de obicei istoric: pe
parcursul istoriei sale, un stat îşi cunoaşte potenţialii agresori şi virtualii aliaţi.
În secolul al XIX-lea, constrângerile generate de interesul comercial englez şi
francez la Marea Neagră au impus internaţionalizarea statutului acestei poziţii
strategice, au dus la „îngrădirea" Rusiei, la limitarea Mitteleuropei (Austria-
Germania) şi au avut drept consecinţă unificarea politică a Principatelor
Române. În absenţa unui context internaţional favorabil, coagularea naţională
în sud-estul Europei ar fi fost mult îngreunată. România modernă, spune
Ştefan Zeletin (1927), este produsul capitalismului apusean (englez), iar
interesele sale majore ca stat sunt legate de comerţul cu lumea liberă48. Cu alte
cuvinte, statele comerciale din Vest sunt aliaţii virtuali ai României, în timp
ce statele militare ale Estului sunt potenţialii săi agresori. Insă funcţia
internaţională a României este exact „umbra" acestei relaţii: stat de frontieră
de securitate a Vestului şi poartă comercială a Estului. Sociologii numesc
acest proces „a doua imagine inversată" (second image reversed).
În modelul propus de Tellis et all, interesele de stat sunt determinate de
poziţia geografică, de resursele naturale şi de compoziţia comerţului exterior,
de „diaspora" naţională de proximitate (din vecini) sau de departe (din Lumea
Nouă), de puterea economică şi de rata de creştere a puterii militare. Natura
scopurilor politice se referă la promovarea unor scopuri radicale sau la
menţinerea statu-quoului, la scopuri iredentiste sau la angajarea în răspândirea
de ideologii. Ungaria, de exemplu, este un stat care nu se simte confortabil cu
statutul internaţional de după 1918 şi, în lipsa conjuncturii favorabile sau a
capacităţii fizice ori materiale proprii de a modifica statu-quoul european, a
dezvoltat, în schimb, un impresionant aparat propagandistic, prin care
încearcă să influenţeze modul de gândire referitor la zonă49.
48
Ş. Zeletin, Burghezia romană. Originea şi rolul ei istoric, 1927, ediţia a II-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 60-65.
49
O serie de lucrări şi acţiuni (cărţi, atlase, hărţi, conferinţe), mai vechi sau mai recente,
reprezintă tentative insistente ale Ungariei de a schimba percepţia asupra situaţiei sale
internaţionale. Ani putea numi acest comportament „sindromul Trianon", având in
35
 Capacitatea infrastructurală reprezintă capacitatea statului de a mobiliza
şi a organiza societatea pentru a extrage sau a produce resursele şi puterile
interne necesare pentru a răspunde la constrângerile externe. Capacitatea
infrastructurală face legătura dintre potenţial şi efectiv în termeni de putere.
Pentru a analiza capacitatea infrastructurală şi, deci, performanţa unui stat,
Tellis et all fac deosebirea dintre „ţară" (country) şi „stat" (state). Termenul
de „ţară" este generic şi descrie o entitate agregată care are o dimensiune
spaţială (teritoriu), resurse fizice, populaţie şi instituţii de guvernare.
Termenul de „stat" este mai îngust şi se referă la instituţiile guvernării care
gestionează entitatea numită „ţară". În acest înţeles, statul se exprimă şi se
compune din: instituţii diferenţiate, control politic central, monopolul
autorităţii şi al legislaţiei, monopolul utilizării forţei. Aceasta înseamnă că
„statul este controlorul fluxurilor intra şi extrasocietale"50 sau, cu termenul din
limba engleză, statul este un gatekeeper, adică cel ce face transferurile între
stat şi societate, între un stat şi un altul. S-ar putea spune că statul este un
simplu „portar", dar este cel mai important portar din istorie.
Între „ţară" şi „stat" se interpune societatea, care este forma de
organizare civilă a populaţiei, spre deosebire de stat, care este forma de
organizare politică. Relaţia dintre societatea civilă şi societatea politică este
dată de formele de control social (social control), adică de capacitatea statului
de a îndeplini obiective. Astfel, există state slabe şi state puternice în funcţie
de capacitatea lor de a exercita controlul social. În această dublă legătură
(inter-play) dintre stat şi societate se află sursa de putere. Kugler şi Domke
(1986) susţin: „Sursa puterii în sistemul global este relaţia dintre stat şi
societate. Guvernele obţin instrumentele influenţei politice prin intermediul
mobilizării resurselor umane şi materiale în scopul acţiunii la nivel
naţional."51 O societate puternică poate susţine un stat puternic; un stat extins
cu o societate slabă este un stat slab. Slăbiciunea dictaturilor constă tocmai în
slăbiciunea pe care regimul dictatorial o transferă asupra sectorului societal.
Sociologul Michael Mann numeşte capacitatea infrastructurală
„capacitatea statului de a penetra în mod real societatea civilă şi de a
implementa decizii politice de tip logistic pe întregul spectru social"52 .
Eficacitatea (şi deci performanţa) relaţiei stat-societate este, iată, legată de

vedere că descrie comportamentul obsesiv imperial al elitei maghiare şi incapacitatea sa

de a se adapta la mediul internaţional eminamente postimperial.
50
Nettl, J. P., „The State as a Conceptual Variable", în World Polilics, 1968, p. 559-592,
apud A. Tellis, op. cit., p. 104.
51
Kugler, Jacek, şi Domke, William, „Comparing the Strenght of Nations", în
Comparative Political Studies, vol. 19, nr. 1, apr. 1986, p. 40, apud Tellis, p. 106.
52
Mann, Michael, „The Autonomous Power of the State", în Archives Europeennes de
Sociologie, vol. 25, nr. 2, 1984, p. 189. Mann este unul dintre sociologii listaţi între primii
50 de gânditori în domeniul relaţiilor internaţionale (alături de Im. Wallerstein, C. Tilly si
Anthony Giddens). In 2002 am avut plăcerea de a-1 avea pe Michael Mann sponsor în pro-
gramul postdoctoral Fulbright la Universitatea California din Los Angeles (UCLA).
36
tipul de logistică utilizată de stat pentru controlul resurselor, fluxurilor şi
capacităţilor societale.
După Tellis et all, cele două componente ale capacităţii infrastructurale
sunt autocontrolul şi controlul social. Autocontrolul este capacitatea de a
stabili obiective şi se bazează pe adeziunea şi coeziunea elitei şi pe puterea
relativă a grupurilor sociale. Coeziunea elitei înseamnă elaborarea simbolică a
unui „proiect naţional" şi angajarea elitelor politice, economice, culturale,
militare în serviciul acestui proiect. Coeziunea şi angajarea elitei sunt
esenţiale în definirea obiectivelor şi intereselor naţionale. Puterea grupurilor
sociale se referă la gradul de fragmentare socială pe orizontală (etnică şi
rasială) şi pe verticală (clase sociale, bogaţi-săraci). într-o ţară cu o puternică
clasă de mijloc, fragmentarea socială este redusă, motiv pentru care stabilirea
de obiective naţionale cu largă reprezentare este mai uşoară. într-o ţară cu o
pătură foarte bogată şi o masă foarte săracă, obiectivele naţionale comune
sunt mult reduse. într-o ţară cu elită înstrăinată, obiectivele naţionale sunt
demagogice.
Controlul social înseamnă penetrare, extracţie şi reglementare a
relaţiilor sociale. Aceste atribute ale controlului social reprezintă actul de
legitimare a statului ca instrument al vieţii colective. Legitimitatea presupune
că intervenţia statului nu este de tip coercitiv, ci de tip cooperativ şi este
acceptată de cetăţeni.
Pe scurt, penetrarea este mai extinsă în cazul unor constrângeri externe
mai mari. În caz de război, de exemplu, penetrarea societăţii civile este foarte
extinsă, spre deosebire de perioadele de pace, când este mai restrânsă.
Penetrarea creşte în perioade de insecuritate sau crize şi scade în perioade de
relaxare internaţională.
Capacitatea infrastructurală este completată de resursele ideaţionale,
prin intermediul cărora resursele materiale şi societale sunt, în ultimă instanţă,
transformate în putere efectivă. Resursele ideaţionale sunt acele „capacităţi
intangibile" care se referă la disponibilitatea unei populaţii de a dezvolta
raţionalitate de tip instrumental şi substanţial. Resursele ideaţionale derivă din
capacitatea de a găsi soluţii (problem-solving ability) şi din valoarea acordată
proiectului naţional (value system). Resursele ideaţionale sunt modurile de
gândire, stilurile intelectuale, viziunile, maximele naţionale pe baza cărora se
cristalizează raţionalitatea socială. Este vorba, după Theda Skocpol, „de
disponibilitatea şi (chiar mai problematic) de utilizarea potrivită a ideilor
valoroase despre ceea ce poate şi trebuie să facă statul pentru a rezolva
problemele [politice]"53. Aceasta presupune existenţa unei structuri orga-
nizatorice necesare pentru a fructifica suportul ideaţional. Raţionalitatea de tip
instrumental înseamnă capacitatea de a adecva mijloacele la scopuri
53
Skocpol, Theda, „Bringing the State Back In : Strategies of Analisys in Current
Research", în Evans, Rueschmeyer şi Skocpol (ed.), Bringing the State Back In,
Cambridge University Press, 1985, p. 15.
37
(modurile de gândire). Raţionalitatea de tip substanţial înseamnă existenţa
unui angajament naţional pentru asigurarea bunăstării şi pentru obţinerea de
putere (modurile de acţiune). Unificarea unui mod de gândire cu un mod de
organizare şi acţiune reprezintă ceea ce antropologii numesc instituţie. Baza
de formare a unei instituţii se află în spectrul ideaţional al societăţii, adică în
universităţi, şcoli, medii intelectuale, grupuri de artişti, pedagogi, profesori,
savanţi, literaţi etc.
Este dificil de măsurat raţionalitatea instrumentală sau raţionalitatea
substanţială a unei societăţi, însă acestea sunt vizibile la nivelul instituţiilor.
Indicatori secundari estimează această capacitate. Tellis et all arată că
sistemul educaţional este cel mai sensibil indicator al raţionalităţii
instrumentale, în special nivelul secundar (liceu-colegiu) al educaţiei, pentru
că, dacă la nivelul primar (gimnaziu) educaţia asigură transmiterea de
cunoştinţe, la nivelul secundar indivizii sunt pregătiţi pentru rezolvarea
problemelor, capătă, adică, deprinderile raţionalităţii instrumentale. Peter
Drucker arată că şcoala militară de la West Point este cea mai mare fabrică de
lideri din America.54 Aceasta nu produce militari, ci lideri, adică furnizează
materia primă pentru instituţia americană - managerii, oamenii care ştiu cum
trebuie făcut. Nivelul terţiar al educaţiei (universitate) este orientat exclusiv
către proiectarea de soluţii, însă partea de populaţie cuprinsă în sistemul
terţiar este prea mică în comparaţie cu cea educată în sistemul secundar.
Rezultă că şcolarizarea secundară este un indicator al nivelului raţionalităţii
instrumentale dintr-o ţară. În ceea ce priveşte raţionalitatea substanţială,
Tellis el all arată că o ţară poate răspunde în mod eficient la constrângerile
internaţionale numai printr-o organizare de tip corporatist. Astfel, „natura
presiunilor externe descrisă anterior sugerează ceea ce este în mod substanţial
raţional pentru orice ţară din sistemul internaţional: promovarea unui
angajament corporatist pentru producţia de bunăstare şi putere astfel încât să
fie capabilă să răspundă cu succes constrângerilor structurale pentru a domina
în politica internaţională".55 Un stat nu poate rezista constrângerilor şi
competiţiei internaţionale dacă nu reuşeşte să mobilizeze întregul corp social,
de la antreprenori şi întreprinzători la politicieni, militari, artişti, pedagogi,
savanţi, preoţi etc. Pentru a fi eficient, parlamentul politic are nevoie de o
legătură simbiotică cu societatea civilă, are adică nevoie de un „parlament al
profesiunilor liberale".
Rezumând modelul lui Tellis et all, este evident că, în producţia de
putere, accentul cade pe instituţii si pe elite. În ce priveşte instituţiile, este
important de observat dacă o țară dispune de:
a) instituţii care pot defini obiectivele strategice ale conducătorilor
politici;
54
Drucker, Peter F., Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică, Colecţia
„Biblioteca Băncii Naţionale", Bucureşti, 1993.
55
Tellis et all, op. cit., p.128.
38
 b) instituţii care pot defini criteriile de selecţie pentru a converti
obiectivele strategice în funcţii obiective spre a fi utilizate în mod operaţional
în alegerea tehnicii şi tehnologiei optime;
c) instituţii care pot defini şi pregăti manuale tehnice şi tehnologice
alternative;
d) instituţii care pot defini şi răspunde la condiţiile obiective care
constrâng sau validează deciziile strategice.
Rezultă de aici trei indicatori ai raţionalităţii substanţiale specifice unei
ţări.
1. Prezenţa unei ideologii sau filosofii de stat care indică angajamentul
public pentru producţia de putere;
2. Existenţa unei structuri de stat orientate către producţia de
putere, ceea ce înseamnă:
• o birocraţie (administraţie) eficientă;
• resurse publice (finanţe) optim utilizate pentru procurarea,
subvenţionarea şi încurajarea producerii capacităţilor utile;
• existenţa unui sector public destinat producerii acelor bunuri sau
servicii pe care sectorul privat nu le poate produce.
3. Existenţa unui sistem socioeconomic competitiv, bazat pe o cultură
naţională care încurajează performanţa.
Aceşti indicatori ne previn că piaţa, de exemplu, ca mecanism
economic, nu este suficientă în furnizarea de resurse şi capacităţi dacă nu este
încurajată sau orientată spre producţia capacităţilor relevante sau cu valoare
adăugată mare. Este diferenţa dintre a produce gumă de mestecat sau textile şi
a produce microcipuri.
Pentru a încheia subiectul producţiei de putere, să exemplificăm cu un
studiu de caz care ilustrează rolul important al instituţiilor. Se spune că
succesul Japoniei este legat de modul de a gândi al cetăţenilor ei. O ţară a
cărei singură resursă naturală disponibilă este siliciul (nisipul) a trebuit
probabil să angajeze alte tipuri de resurse şi capacităţi pentru a atinge nivelul
economic şi societal foarte înalt de astăzi. În termeni logistici, aceasta
înseamnă că japonezii au realizat combinaţia dintre un mod de gândire şi un
mod de acţiune (instituţia japoneză) într-o manieră coerentă şi eficientă,
reuşind astfel o performanţă de putere considerabilă. Strategia de dezvoltare
japoneză este incorporată în modurile de gândire, în felul de a fi, în simboluri,
în judecăţi şi prejudecăţi, în sensuri şi direcţii, preferinţe etc, care nu se „văd",
dar care „fac vizibile" instituţiile. Fabrica şi corporaţia sunt instuţiile în care
se poate observa cel mai bine modul de a fi şi de a gândi al japonezilor.
Tehnica dezvoltării rapide a Japoniei este tehnica logisticii instituţionale, care
este, aşa cum am arătat anterior, o tehnică socială. Rezultatul (sau perfor-
manţa) este vizibil la nivelul instituţiilor politice, economice şi societale
japoneze. Sau, altfel spus, performanţa gândirii japoneze se măsoară prin
performanţa modurilor de acţiune colectivă, adică a instituţiilor economice,

39
politice şi societale. De exemplu, diferenţa dintre Japonia şi Rusia nu se
bazează pe diferenţa de resurse materiale, în sensul că Rusia are foarte multe,
iar Japonia aproape deloc, ci pe diferenţa dintre modurile de convertire a
resurselor în putere efectivă, ceea ce este vizibil la nivelul modurilor de
gândire. Instituţia economică japoneză va folosi foarte probabil materie primă
din Rusia pentru a realiza produse finite pe care le va vinde, printre altele, şi
în Rusia. Capacitatea de conversie este, deci, aceea (are contează, în cele din
urmă, în producţia de putere, prestigiu, respect, apreciere. Logistica, în acest
caz, „se referă la acele sisteme şi strategii prin care sunt controlate distanţele
(dintre diverse unităţi) şi fluxurile sau secvenţele temporale ale unor activităţi
logistice (cum ar fi parcurgerea unui lanţ de întreprinderi de către fluxurile de
materiale, materii prime şi resurse)".56
Din acest punct de vedere, Japonia este o putere împlinită sau
realizată, în timp ce Rusia nu este. În treacăt fie spus, Rusia57 nu a fost
niciodată o putere în adevăratul sens al cuvântului. Unde găseşte Japonia
uimitoarea capacitate de conversie? Aproape tot ce apare nou vine din
Japonia sau merge în Japonia şi se întoarce sub o formă japoneză, de obicei
miniaturizat.

2.3 Procesul politic de „securizare”.

Structura instituţională a securității.

Politica de securitate este înţeleasă ca deosebită de politica obişnuită în

principal datorită consecinţelor sale semnificative asupra statului şi societăţii.
Buzan, Waever şi de Wilde (1998) definesc politica de securitate ca fiind „o
parte specială a politicii sau [fiind] deasupra acesteia"58. În orice societate,
chestiunile publice se plasează de-a lungul unui spectru politic, de la
nonpolitic la înalt politizate. Chestiunile non-politice nu necesită intervenţia
statului şi sesizarea publicului. Chestiunile politice presupun implicarea
statului, dezbaterea publică, alocarea de resurse şi administrarea lor prin
instituţiile de stat. Chestiunile de securitate cer măsuri politice excepţionale şi
acţiuni care depăşesc cadrul obişnuit al vieţii publice. Securitatea implică
preeminenţa chestiunii în cauză (risc, ameninţare, vulnerabilitate) asupra altor
chestiuni publice. În acest caz, securitatea trebuie înţeleasă în sens negativ, ca
un eşec al politicii obişnuite de a gestiona chestiunile publice curente. Ideea
„cu cât mai multă securitate, cu atât mai bine" este, în această situaţie, falsă,

56
I. Bădescu, 1995
57
Străduinţa Rusiei de a ajunge o mare putere durează de- circa 300 de ani. Secolul al XX-
lea a accelerat înaintarea Rusiei către acest deziderat al elitelor ruseşti, dar modul de
gândire folosit a fost unul învechit (marxismul, un sistem de gândire din secolul al XlX-
lea) si, în plus, de împrumut, fiind inventat în Germania.
58
Buzan, B., Waever, O., de Wilde, J., Security. A New Framework for Analysis, Lynne
Rienner, Londra, 1998, p. 23.
40
pentru că mai multă securitate înseamnă mai multe ameninţări, mai multe
resurse alocate, mai multă presiune asupra societăţii etc.
„«Securitatea» devine astfel o practică cu referenţial propriu, întrucât
prin exerciţiul său o chestiune devine o problemă de securitate (security issue)
nu pentru că ar exista cu necesitate o ameninţare existenţială, ci pentru că
respectiva chestiune este prezentată sub forma unei ameninţări."59 Literatura
de specialitate face relativ timpuriu (Arnold Wolfers, 1962) deosebirea dintre
aspectul obiectiv (există în mod real o ameninţare) şi aspectul subiectiv
(există percepţia unei ameninţări).60 Nu rezultă cu necesitate că între realitate
şi percepţie trebuie să existe o legătură. Pot exista ameninţări care nu sunt
percepute ca atare, după cum poate exista percepţia unor ameninţări care nu
sunt reale.
Procesul de identificare intersubiectivă şi de construcţie socială a unei
ameninţări este numit securizare (securitization). O ameninţare poate fi
sesizată de oricare dintre actorii sociali. Ameninţarea este desemnată
problemă de securitate (security issue) de un actor politic. In principiu, orice
actor social care reclamă atenţia, sprijinul şi resursele publice pentru o
chestiune sau alta este un actor politic. Un actor - persoană, grup, instituţie -
invocă o problemă de securitate prin intermediul unui act declarativ de
securizare (security speech act). Actorii au acces egal la actul declarativ, dar
nu sunt egali în desemnarea problemelor de securitate. Buzan susţine:
„Securitatea este astfel un câmp foarte înalt structurat, în interiorul căruia unii
actori sunt plasaţi în poziţii de putere, în virtutea acceptării lor generale ca
voci autorizate în domeniul securităţii, prin faptul că au puterea de a defini
securitatea."61
„Un act declarativ de securizare este o combinaţie a limbajului şi a
societăţii, a aspectelor intrinseci ale actului declarativ şi a grupului care
autorizează si recunoaşte actul declarativ."62 De aceea, consideră Buzan, „în
cele din urmă securitatea (ca toată politica) nu se află nici cu obiectele, nici cu
subiectele, ci între subiecte"63. Discursul public este cel ce face, în ultimă
instanţă, legătura dintre subiecte.
De aceea, pentru a se bucura de succes, actul declarativ îndeplineşte
două condiţii:

59
Ibidem. p. 24.
60
Wolfers, Arnold, „Discord and Collaboration: Essays on International Politics",
Baltimore, John Hopkins University Press, 1962, p. 151, apud Buzan et all, op. cit., p. 30.
61
Buzan, op. cit., p. 31.
62
Ibidem, p. 32. Buzan utilizează argumente furnizate, printre alţii, de Bourdieu (1991) şi
Butler (1996).
63
Ibidem, p. 31.

41
 1. condiţia internă - este elaborat în limbajul şi „gramatica" acceptată,
ceea ce înseamnă că urmează procedurile convenţionale acceptate în
societate;
2. condiţia externă - actorul deţine recunoaştere socială, se plasează pe
o poziţie din care poate fi făcut actul declarativ.
Condiţiile care facilitează securizarea sunt:
1. cererea internă pentru pronunţarea actului declarativ urmând
procedurile de securitate;
2. condiţiile sociale relative la poziţia de autoritate a actorului (relaţia
dintre actor şi publicul său şi probabilitatea ca acesta să accepte mesajul);
3. aspectele ameninţării invocate.
Unităţile implicate în procesul de securizare sunt:
1) obiectele referenţiale - ce anume se invocă a fi ameninţat şi
presupune a fi protejat, securizat;
2) actorii care securizează - persoană, grup, instituţie care declară un
obiect ca fiind ameninţat;
3) actorii funcţionali - unităţile din sistem care afectează dinamica
acestuia, fără a fi obiecte sau actori de securizare.

2.4. Securitatea națională ca problemă de politici publice.

Conceptul de securitate este unul foarte complex. Cu toată contribuţia

ştiinţifică a unor domenii precum Relaţiile Internaţionale, Studiile de
Securitate sau Geopolitica, cunoaşterea academică nu a dus la o definiţie
unanim acceptată a conceptului de securitate. În România, situaţia este şi mai
confuză. Aici, găsim anumiţi experţi şi analişti, în special din serviciile de
informaţii, care echivalează conceptul de „securitate" cu cel de „siguranţă
naţională" şi, în consecinţă, consideră securitatea naţională ca fiind domeniul
serviciilor de informaţii.
Cu toată confuzia, un lucru pare destul de clar: securitate nu înseamnă
doar protecţia fizică a subiectului de referinţă, ci implică şi protecţia
economică, politică sau culturală a valorilor şi intereselor unei naţiuni.
Formularea unei politici de securitate realiste trebuie să înceapă prin stabilirea
unei definiţii operaţionale a securităţii şi a unui set clar de criterii pentru
evaluarea acelei politici.
Problema lipsei unei definiţii unanim acceptate a conceptului de
securitate şi propunerea ca politica de securitate naţională să pornească de la o
definire operaţională a conceptului de securitate nu este nouă.
Securitatea naţională are înţelesul general de încredere a poporului că
statul are capacitatea de a preveni folosirea forţei de către adversarii săi sau
încrederea că îi poate apăra în cazul unei agresiuni.

42
 Se poate deduce că există două dimensiuni ale conceptului de securitate
naţională: una obiectivă, de existenţă fizică a unor ameninţări, iar cealaltă,
subiectivă, referitoare la atitudinea şi percepţia majorităţii cetăţenilor.
Pentru scopuri euristice, intersectând cele două dimensiuni, putem
explica politica de securitate ca pe un proces dinamic ce stabileşte obiective
strategice şi alocă resurse în scopul realizării securităţii majorităţii cetăţenilor.
În acest model teoretic, în funcţie de percepţia ameninţărilor, vom avea de-a
face cu patru stări, respectiv insecuritate, obsesie, falsă securitate şi securitate.
De aceea, rolul decidenţilor politici, aleşi în mod democratic, este să asigure o
politică de securitate care va aloca resursele pentru realizarea acelei stări de
securitate, prin evitarea celor două capcane, ale falsei securităţi şi ale obsesiei.
Se pot găsi momente din istoria României ce pot exemplifica aceste două
tipuri de capcane.
Astfel, în perioada interbelică, sub influenţa paradigmei wilsoniene,
imediat după împlinirea idealului naţional al Marii Uniri, decidenţii politici au
considerat că, prin realizarea acelui „cordon sanitar" între URSS şi Marile
Puteri occidentale, prin mici alianţe şi înţelegeri regionale, sub egida
generoasă a Ligii Naţiunilor, se poate realiza securitatea naţională. Pactul
Ribbentrop-Molotov şi perioada ce a urmat au arătat că România căzuse în
capcana falsei securităţi.
Pe de altă parte, în perioada deceniilor şase-opt ale secolului XX,
Ceauşescu a realizat că ideologia comunistă este un liant fragil şi a început să
promoveze naţionalismul ca ideologie complementară. Opoziţia sa la invazia
sovieticilor asupra Cehoslovaciei i-a conferit legitimitate şi a început să se
prezinte ca pe un continuator firesc al marilor domnitori din Evul Mediu. Prin
intermediu unui important aparat propagandistic, a început să promoveze teza
conspiraţie universale asupra poporului român, mitul „patriei primejduite" şi
cel al „cetăţii asediate", ceea ce a creat o obsesie a ameninţărilor externe64.
Acestă obsesie a generat o sensibilitate faţă de ameninţările externe,
chiar şi după 1989. Barometrul de opinie publică, produs de Societatea „Paul
Lazarsfeld" din Viena, în 1992 şi 1996, descoperea o obsesie a românilor faţă
de ameninţările externe (Haerpfer et al., 1997). Astfel, în 1992, publicul
român era obsedat de: un pericol rusesc (60% din populaţie), un război cu o
ţară vecină (67%) şi pericolul minorităţilor ca cetăţeni infideli (60%)
Asemenea obsesii au fost alimentate de realităţile şi dezbaterile publice despre
implicarea Rusiei în revoluţia română, conflictul din Transnistria, precum şi
de luptele de stradă dintre români şi etnicii maghiari, din Târgu-Mureş.
Percepţia pericolelor externe a scăzut dramatic până în 1996, cu o excepţie
notabilă, cea a pericolului rusesc (55%), în 199665. Pericolul era exagerat, fie
şi comparând opinia românilor cu cea a celorlalţi est-europeni, numai

64
Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste, Raport final, 2006, p.. 502-508
65
Zulean, 1999/2000, p. 15
43
polonezii şi slovacii apropiindu-se de percepţia românilor dar la nivelul unei
medii de 39% (faţă de 60% în cazul românilor).
În general, percepţia obsesivă a populaţiei devine o problemă serioasă
în definirea unei politici de securitate realiste, care trebuie in mod obligatoriu
coroborată cu ințelegerea corectă a mediului geostrategic de către decidenţi.
Aşadar, securitatea naţională este un concept mult mai complex decât
apărarea graniţelor prin mijloace militare, dar este necesar un cadru
conceptual şi c metodologie raţională de evaluare a mediului de securitate şi
de identificare a ameninţărilor reale şi a intereselor naţionale în acel context.
Politica de securitate naţională îşi propune să protejeze diferite entităţi:
indivizi, stat, regiuni sau sistemul internaţional. Însă provocarea
fundamentală, însă, este legată de alocarea resurselor necesare pentru a
contracara acele ameninţări sau a disipa temerile subiective ale populaţiei.
Prin urmare, decidentul politic trebuie să facă alegeri pe baza unor analize de
risc pertinente şi să elaboreze strategii realiste şi fezabile.
Din punctul de vedere al analizei politicilor publice, securitatea
naţională poate fi concepută ca o problemă-cheie a politicii de securitate
naţională, ca un scop principal al guvernării şi un deziderat al naţiunii.
În concluzie, politica de securitate naţională poate fi definită ca un
ansamblu de decizii ce privesc structurarea unei viziuni despre securitatea
naţională şi interesele naţionale, determinarea unor obiective strategice şi
elaborarea unor strategii naţionale, dar şi implementarea şi evaluarea acelor
strategii. Aceasta este o definire cuprinzătoare a politicii de securitate
naţională, ca politică publică.

44
 CAPITOLUL 3
ANALIZA POLITICII DE SECURITATE A
ROMÂNIEI DUPĂ 1989

3.1. Politica externă a României in contextul

integrării euro-atlantice

Primul comunicat al Frontului Salvării Naţionale,noua putere de la

Bucureşti de după înlăturarea regimului comunist, făcea cunoscute, chiar în
ziua de 22 decembrie 1989, principiile care vor prima în politica românească.
Printre acestea se aflau şi obiectivele şi priorităţile politicii externe ale noii
democraţii româneşti: ”Întreaga politică externă a ţării să servească
promovării bunei vecinătăţi, integrându-se în procesul de construire a unei
Europe Unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului.Vom respecta
angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare
la Tratatul de la Varşovia.” Aparent, obiectivele politicii externe româneşti
erau divergente, Uniunea Europeană şi Tratatul de la Varşovia fiind două
organizaţii care promovau principii opuse. Cu toate acestea schimbările
politice care erau în curs de desfăşurare în Europa Centrală şi de Sud-Est, ca
şi în fosta Uniune Sovietică vor modifica în curând întreg sistemul politic
internaţional. Implicit politica externă românească va suferi un proces firesc
de adaptare.

3.1.1.Contextul internaţional
Din punct de vedere geopolitic, menţionarea în documentul mai sus
amintit a Europei Unite şi a Tratatului de la Varşovia surprinde situaţia
exactă în care se afla România, în “zona gri” de securitate, aşa cum este
denumită de geopoliticieni într-o zonă de interferenţă şi incertitudine
geopolitică. Din punct de vedere geografic, România aparţine estului
Europei şi este considerată a fi o ţară de frontieră între Occident şi Orient, iar
noul context geopolitic o plasa la extremitatea estică a spaţiului european
democratic. În perspectiva teoriilor Europei cu două sau mai multe
viteze, România se situează la „frontiera” dintre centru şi periferie, ceea
ce determină existenţa unor fenomene specifice centrului, dar şi a unor
trăsături ce caracterizează zonele periferice din cadrul sistemului
internaţional.
În contextul concret al sfârşitului anilor ’80 şi începutul anilor
’90 ai secolului trecut, România nu aparţinea nici unei zone de
influenţă. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi schimbările politice din
fostele state comuniste au determinat destrămarea “imperiului” sovietic

45
şi implicit pierderea influenţei asupra zonelor sale de influenţă. 66 Cu
toate acestea, Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, rămânea o mare
putere în cadrul sistemului internaţional, dar nu era cunoscut cu
exactitate până unde se va întinde noua sa zonă de influenţă. Poziţia
României era în acest context destul de incertă, fapt care reiese cu
claritate din lucrările unor analiţti politici americani. “În anii ’90, ca
urmare a colapsului sovietic, unii foşti sateliţi au fost pierduţi pentru
totdeauna...Dar alţii, poate România, poate Afganistanul, vor reintra în
sfera sovietică”, se afirmă într-o lucrare publicată în 1992 de Theodore
J. Lowi şi Benjamin Ginsberg. Această situaţie de incertitudine se va
aplana pentru România, pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi statele
occidentale, în special Statele Unite ale Americii şi Organizaţia
Atlanticului de Nord (NATO), vor fi reconfigurate pe alte baze.
Acordarea statutului de invitat spoecial pe lângă NATO pentru Rusia,
parteneriatul acesteia cu Statele Unite, iar după atentatele teroriste de la
11 septembrie împotriva SUA, situarea fermă pe aceleaşi poziţii, de
condamnare a “inamicilor” terorişti a Rusiei, a tuturor statelor
occidentale şi a tuturor marilor puteri, fapt unic în istoria contemporană
mondială, vor modifica configuraţia sistemului internaţional, cu
repercursiuni inclusiv asupra României.

3.1.2. Politica externă românească la începutul deceniului zece

În primii ani după revoluţia din decembrie 1989, direcţiile de
politică externă ale României au fost ambigue. Colapsul sistemului
comunist a lăsat România într-o situaţie de incertitudine cu privire la
întregul său sistem de alianţe care îi asiguraseră fiinţarea ca stat.
Încadrarea României în structura europeană şi mondială aflată într-o
continuă schimbare s-a dovedit a nu fi deloc simplă, ci a întâmpinat
numeroase dificultăţi atât interne cât şi externe. Două au fost cauzele
principale care au generat această situaţie.
Prima cauză este de natură internă, a evoluţiei societăţii româneşti
în această perioadă. Proclamând sfârşitul dictaturii comuniste, România îşi
declarase ataşamentul pentru principiile democratice, principii pe care
statele occidentale se aşteptau ca România să le aplice. Sistemul
democratic faţă de care România îşi declarase ataşamentul la 22
decembrie 1989, trebuia “să joace rolul de liant ideologic cu familia
democraţiilor occidentale prin modul său de funţionare, şi mai ales, prin
legitimarea sa în tradiţia de libertate şi liberalism a societăţii româneşti
din perioada de după adoptarea primei constituţii democratice, 1866-
1938”. Dintre toate fostele state comuniste eurpene însă, România
66
Daniela Codreanu, Particularităţi ale relaţiilor României cu Uniunea Europeană, în
Identitate românească şi integrare europeană, coordonator Gabriela Gabor, Bucureşti,
Editura Ars Docendi, 2003
46
primilor ani ai începutului deceniului nouă a cunoscut mai multe
fenomene care nu sunt caracteristice democraţiei şi care au ridicat
numeroase semne de întrebare în statele occidentale cu privire la cursul
democratic al statului român. Toate convulsiile interne ce au caracterizat
anii 1990-1992, incidentele de la Târgu Mureş din 1990, mineriadele,
fenomenul “Piaţa Universităţii” au afectat imaginea statului român în
străinătate. Ceea ce a fost numit în presa vremii “imensul capital de
simpatie” pe care occidentalii l-au acordat României după înlăturarea lui
Nicolae Ceauşescu de la putere s-a diminuat considerabil în urma
acestor evenimente interne care au determinat nesiguranţa statelor
vestice faţă de cursul democratic pe care România doreşte să îl urmeze.
Imaginea pe care România şi-a creat-o astfel în Occident a fost
“susţinută” şi de anumite state care nu-şi ascundeau revendicările la a
dresa României, aşa cum este cazul oficialităţilor de la Budapesta, ce au
promovat o propagandă agresiv negativă la adresa României în aceşti
ani. Astfel, de pildă, incidentele de la Târgu Mureş au fost interpretate
de mass-media occidentală ca o agresiune la adresa minorităţii maghiare
din România cu toate că este acum bine cunoscut faptul că personajul
care a apărut pe micile ecrane ca “ungur maltratat de români” era un
român neaoş maltratat de unguri. Această interpretare se perpetuează
încă în analize ale unor reputaţi autori străini asupra relaţiilor româno-
maghiare, în care se acreditează ideea existenţei unor conflicte etnice în
România, ceea ce nu făcea decât să ridice o dată în plus semne de
întrebare cu privire la democraţia românească.
Un asemenea gen de propagandă desfăşurată în statele occidentale
a contribuit substanţial la crearea unei imagini negative la adresa
României, care nu a fost contracarată corespunzător nici de oficialităţile
de la Bucureşti. Reacţia autorităţilor s-a rezumat în cele mai multe
cazuri la o atitudine pentru “electoratul român”, prin criticarea celor care
acuzau politica României faţă de minoritatea maghiară.
Cea de-a doua cauză majoră a inceritudinii politicii externe
româneşti este de natură externă. România nu a beneficiat de sprijinul
nici unei mari pueâteri occidentale care să o susţină în demersul său de
apropiere de structurile europene democratice, aşa cum a fost cazul
Ungariei sau al Poloniei, care au fost ajutate de Germania atât din
punct de vedere politic, cât şi economic pentru a se apropia cât mai
rapid de standardele statelor occidentale. Franţa, aliata tradiţională a
României de dinaintea instaurării regimului comunist, a fost mult mai
rezervată faţă de România decât de exemplu, Germania faţă de
Polonia.67 Interesul cel mai mare faţă de România l-a manifestat în

67
România şi integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi
Relaţii Internaţionale, Bucureşti 2004
47
aceşti ani Uniunea Sovietică, fapt care sugerează posibilitatea ca în
înţelegerile dintre SUA şi URSS care au precedat sfârşitul regimurilor
comuniste în centrul şi estul Europei, România să fi fost abandonată din
nou sferei sovietice de influenţă. România s-a aflat astfel în situaţia
paradoxală de a fi singurul stat fost comunist care sub rezerva
ratificării de către Parlament (care nu l-a ratificat) a semnat, în aprilie
1991, un trata cu Uniunea Sovietică, prin care URSS obţinea dreptul de
a se pronunţa asupra oricărei posibile alianţe pe care statul român ar fi
realizat-o cu un stat occidental. Opoziţia din societatea românească faţă
de acest tratat, dar mai cu seamă evoluţia internaţională care a condus
la desfiinţarea Uniunii Sovietice au determinat nepunerea în practică a
acestui tratat acre “ar fi plasat România în sfera de influenţă
Sovietică”.
Orientarea spre Occident a întregii societăţi româneşti se bucură
de receptivitate. La 20 noiembrie 1991, la Paris, preşedinţii Fraçois
Mitterrand şi Ion Iliescu au semnat Tratatul de înţelegere amicală şi
cooperare între România şi Republica Franceză, prin care cele două
state hotărăsc să întărească relaţiile lor de înţelegere şi prietenie. Prin
acest tratat Franţa se angaja să favorizeze dezvoltarea şi aprofundarea
relaţiilor dintre România şi Comunităţile Europene, în acest sens urmând
să sprijine încheierea Acordului de Asociere între România şi
Comunităţile Europene. Anterior semnării tratatului cu Franţa, România
mai semnase două tratate cu Italia la Bucureşti, la 23 iulie, şi cu Turcia
la 19 septembrie, tot la Bucureşti, iar la 4 februarie 1992 este semnat la
Madrid, un tratat similar cu Spania.
Tot în 1992, la 21 aprilie este perfectat la Bucureşti, Tratatul între
România şi Republica Federală Germania privind colaborarea
prietenească şi parteneriatul în Europa, dar acest tratat este semnat la
nivelul miniştrilor de Externe, Adrian Năstase, respectiv Hans Dietrich
Genscher, şi nu las nivelul şefilor de stat. Cu toate acestea tratatul cu
R.F. Germania este mai cuprinzător (conţine 32 de articole, faţă de cele
17 ale tratatului cu Franţa şi are mult mai multe referiri la colaborarea
bilaterală politică, economică, pe probleme de securitate, în cadrul unei
viitoare Uniuni Europene, obiectivul comun fiind unitatea europeană, pe
baza “drepturilor omului, democraţiei şi statului d e drept”.
De altfel, unul dintre rezultatele politicii externe româneşti între
anii 1990 şi 1994 s-a concretizat în încheierea mai multor tratate
politice de prietenie, colaborare sau bună înţeleger atât cu state din
Europa cât şi din Asia, ale căror prevederi se întemeiază pe principiile
dreptului internaţional şi ale Cartei Naţiunilor Unite. Astfel, în 1991 sunt
semnate Tratate cu Republica Italiană, cu Republica Turcia (la 19
septembrie), cu Republica Franceză; în 1992 Tratatele cu Rpublica
Bulgaria (la 27 ianuarie), cu Regatul Spaniei, cu Republica Federală

48
Germania, cu Republica Elenă (la 6 iunie), cu Republica Estonia (11
iulie); în 1993 Tratatele cu Republica Polonă (la 25 ianuarie), cu
Republica Belarus (la 7 mai), cu Republica Slovacă la 24 septembrie);
în 1994 Tratatele cu Republica Croaţia (la 14 februarie), cu Republica
Lituania (la 8 martie), cu Republica Albania (la 11 mai), cu Republica
Cehă (la 22 iunie), cu Republica Armenia (la 20 septembrie). Toate
aceste tratate stabilesc însă bazele pe care se derulează relaţiile
bilaterale între România şi fiecare stat în parte. Nici unul dintre aceste
tratate politice nu este un tratat de alianţă, cu toate că România avea
nevoie în acestă perioadă de aliaţi, de tratate de alianţă, care să-i
garanteze securitatea naţioanlă. Nici unul dintre aceste tratate nu conţine
o prevedere referitoare la posibilitatea transformării lor în tratate de
alianţă. În contextul în care la graniţele României izbucniseră conflicte,
în Iugoslavia, în state din fosta Uniune Sovietică, mai cu seamă în
Republica Moldova, iar în Occident exista temerea că aceste conflicte se
pot extinde pe întreg spaţiul balcanic (unde fără nici un temei era
inclusă şi România), România se afla în situaţia de a nu avea nici un
aliat.
Opţiunea declarată a României a fost integrarea euro-atlantică:
aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană. Diferite ca structuri, cele
două organizaţii aveau în comun promovarea aceloraşi principii
democratice. Atât organizaţia Nord-Atlanică, cât şi Uniunea Europeană au
stabilit printre criteriile pentru oricare stat canditat, guvernarea
democratică şi existenţa unei economii de piaţă libere. Dacă cele două
organizaţii erau într-o mare măsură complementare, au existat şi situaţii
în care marile puteri care dominau cele două organizaţii - în cazul
NATO, SUA, iar în cazul Uniunii Europene, Germania, Franţa – au intrat
în divergenţe deschise faţă de anumite probleme internaţionale, fapt care
a afectat şi poziţia României faţă de una sau cealaltă dintre organizaţii.
Atât pentru intraea în NATO, cât şi în UE, România trebuia să
îndeplinească în primul rând condiţia restructurării interne, politice şi
economice, care s-a derulat cu mari deificultăţi şi într-un ritm mai lent
decât în celelalte ţări foste comuniste. Pe de altă parte, evoluţia situaţiei
internaţioanle nu a plasat spaţiul românesc într-o zonă geostrategică de
interes pentru marile puteri occidentale, primele decizii de extindere ale
celor două organizaţii neincluzând şi România: aceste decizii politice
reflectă “dezinteresul” sau un interes minor faţă de acestă zonă
geostrategică. În condiţiile modificări priorităţilor marilor puteri şi în
special ale SUA, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001,
România a început să ocupe un rol mai important în ecuaţiile politice
ale marilor puteri.

49
 3.1.3. România şi NATO
După desfiinţarea Trtatului de la Varşovia (în 1991), Alianţa Nord-
Atlantică a rămas singura alianţă politico-militară europeană care oferea
statelor membre garanţii de securitate. Din 1990, aceasta a fost
recunoscută oficial de toate statele foste comuniste (foste inamice) din
Europa, România fiind ultimul stat care a stabilit legături diplomatice cu
NATO, în octombrie 1990. În condiţiile sfârşitului Războiulu Rece, scopul
pentru care fusese creată organizaţia devenise desuet, şi, chiar dacă au existat
presiuni din parte a Uniunii Sovietice şi a succesoarei ei, Rusia, pentru a
urma exemplul Tratatului de la Varşovia, NATO a adoptat strategia
redefinirii doctrinei sale militare. Toate statele foste comuniste din
Europa Centrală şi Estică au solicitat ntrarea în alianţă, pentru România
integrarea în NATO devnind în anii ’90 un obiectiv prioritar, dar şi
necesar în acelaşi timp, organizaţia nord-atalntică fiind singura care
putea să asigure garanţii de securitate statului român.
Stabilirea unui asemenea obiectiv a fost posibilă datorită
transformărilor pe care le-a suferit NATO ca urmare a sfârşitului
Războiulu Rece. Aceasta a fost inaugurată de celebra declaraţie a
secretarului general al NATO, Manfred Wörner, rostită la reuniunea
organizaţiei de la Londra. “Războiul rece aparţine trecutului.68 Alianţa
noastră îşi schimbă obiectivele de la confruntare la cooperare”, afirma
cu acea ocazie oficialul alianţei. Prima formă de colaborare cu fostele
state comuniste a fost instituită la reuniunea de la Roma din noiembrie
1991 prin crearea Consiliului de Cooperare Nord – Atlantic, la care
România participă ca membru formator şi adoptare unui parteneriat
politic cu toţi foştii inamici. Tot acum se afirmă că pentru prima dată
de la crearea sa, alianţa beneficiază de cele mai mari posibilităţi de a-şi
îndeplini obiectivele prin mijloace politice. Iniţial, acest parteneriast a
inclus toate fostele state comuniste din Europa, cu excepţia fostelor
republici ale Uniunii Sovietice.69 Ca urmare a instabilităţii care
caracteriza Iugoslavia şi Uniunea Sovietică (până la dezintegrarea ei)
începând din 1991, NATO îşi redefineşte – şi la presiunea accentuată a
fostelor state comuniste ce se temeau de revenirea puterii sovietice – din
nou conceptele strategice. În 1994 este lansat Parteneriatul pentru Pace
pentru statele din centrul şi estul Europei ce preconiza o cooperare mai
strânsă cu aceste state prin participarea forţelor armate comune la
operaţiuni de menţinere a păcii. Deşi reticente faţă de acest proiect,
statele foste comuniste au semnat parteneriate d e pace cu NATO, dar in
acelaşi timp au continuat să insiste pentru acceptarea lor în organizaţii.

68
Troncotă C. , Securitate si siguranță națională , București, Editura ANI , 2002.
69
Ibidem
50
România a ost primul stat fost comunist care a acceptat să semneze
documentul, demersul său fiind urmat de toate celelalte state.
Anterior, în septembrie 1993, România a solicitat oficial aderarea
la Organizaţia Nord-Atlantică, printr-o scrisoare oficială adresată de
preşedintele României secretarului general al NATO. Pentru intrarea în
Alianţă, statele candidate trebuiau să îndeplinească anumite criterii de
eligibilitate conforme cu standardele NATO. Printre acestea cele mai
importante se referă la funcţionarea instituţiilor democratice, existenţa
unei economii de piaţă liberă, promovarea drepturilor omului, rezolvarea
oricăror diferende cu statele vecine, prin semnarea unor tratate bilaterale,
instituirea controlului democratic asupra structurilor militare şi
restrucuturarea sistemului militar conform standardelor occidentale, prin
îmbunătăţirea capacităţii militare şi a interoperabilităţii cu structurile
Alianţei.
De asemenea, schimbarea democratică a guvernării din 1996 a
dovedit că din punctul de vedere al statului democratic, cursul pe care
se angajase România era ireversibil. Pentru a îndeplini criteriile de
aderare la NATO, România semnează în anii 1996 şi 1997 tratate cu
toate statele vecine cu care nu-şi reglementase încă relaţiile politice. Era
condiţia sine qua non pentru ca România să poată bate la intrarea în
Alianţa Nord-Atlantică. După îndepărtarea regimului Miloşevici, România
îşi reglementează relaţiile cu Iugoslavia, prin semnarea, 16 mai, la
Bucureşti a Tratatului cu privire la relaţiile de prietenie, bună
vecinătate şi cooperare între România şi Republica Federală
Iugoslavia.70 La 16 septembrie, la Timişoara, prim-miniştrii României şi
Ungariei, Nicolae Văcăroiu şi Civnla Horn, semnează Tratatul de
înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica
Ungaria, iar la 21 iunie 1997, preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid
Kucima semnează, la Constanţa, Tratatul cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina.
Reuninunea de la Madrid a NATO desfăşurată între 8 şi 9 iulie
1997, la care s-a decis oficial extinderea Alianţei, nu a inclus şi
România printre statele invitate să adere la organizaţie. Numai Polonia,
Cehia şi Ungaria au fost statele acceptate în NATO în primul val al
extinderii. Dintre variantele de e xtindere care au fost vehiculate în presa
acelor ani, NATO a optat pentru extinderea restrânsă, acceptând numai
trei state ca membre ale Alianţei. Madridul nu a însemnat însă sfârşitul
lărgirii NATO; statele candidate, dar neincluse în primul val al
extinderii, printre care şi România, au continuat să desfăşoare o intensă
activitate diplomatică pentru accelerarea procesului de extindere. “Pentru

70
Troncotă C. , op. cit. Pp. 33-35
51
aceste state a fi excluse din NATO însemna a fi condamnate a fi de
<<partea Rusiei în orice împărţire a influenţei în Europa>>”.
România nu a fost admisă în primul val al extinderii NATO, dar
a beneficiat în schimb de încheierea unui parteneriat strategic cu SUA,
program lansat cu ocazia vizitei pe care preşedintele american Bill
Clinton a efectuat-o la Bucureşti, imediat după încheierea summit-ului de
la Madrid, la 11 iulie 1997.
Activitatea diplomatică a statelor neadmise în NATO, favorizată şi
de relaţiile speciale pe care NATO le promovează faţă de Rusia, va
conduce la luarea deciziei oficiale de continuare a extinderii Alianţei. În
aprilie 1999, NATO lansează Planul de acţiune în vederea admiterii de
noi membri, în care este angajată şi România, prin care statele candidate
erau implicate în diverse programe militare şi operaţiuni de menţinere a
păcii.
După atentatele teroriste din 11 septembrie împotriva SUA,
strategia Alianţei este modificată radical; aceste evenimente “au arătat că
zona de securitate terbuie extinsă. Posibilele ameninţări la adresa
securităţii Alianţei puteau fi consecinţa rivalităţilor etnice şi a disputelor
teritoriale, ca şi a instabilităţii economice, politice şi sociale.” România
devine în acest context o zonă strategică de un interes mai mare pentru
SUA, ca zona de tranziţie şi legătură cu Orientul Apropiat şi Caucaz.
România putea, ca stat de graniţă al NATO, să contribuie cu mai mult
succes la combaterea unor fenomene precum crima organizată, traficul
de fiinţe umane, traficul de droguri sau armament care puteau să
ameninţe securitatea statelor vestice şi cărora cancelariile occidentale
încep, în acest context, să le acorde o atenţie mai mare.
Ministerul Afacerilor Externe afirma că România a “ţinut la
curent Comisia Europeană în legătură cu stadiul negocierilor cu
Washingtonul şi am informat-o în legătură cu intenţia de a semna
acordul cu SUA”. La sfârşitul lunii septembrie are loc o ofensivă
diplomatică a României, mai mulţi oficiali români efectuând vizite în
marile capitale occidentale, ce au culminat cu vizita la Bruxelles a
prim-ministrului Adrian Năstase care, după întâlnirea cu preşedintele
Comisiei Europene, romano-prodi, afrimă că situaţia creată în jurul
semnării de către România a tratatului cu SUA a fost “doar o
neînţelegere” (acordul cu SUA nici nu trecuse încă prin Parlament). Şi
din partea UE, tonul declaraţiilor scade în intensitate, pentru că într-o
rezoluţie adoptată de Parlamentul European, la 26 septembrie, UE să-şi
exprime “regretul că statele candidate nu au primit directive politice
clare de la Comisia Europeană”. Raportul anual de ţară al României va
consemna faptul că în mod regretabil această decizie (a României) a
fost luată fără o consultare anterioară adecvată cu UE. Acest fapt nu
este compatibil cu principiile diriguitoare stabilite la Consiliul din 30

52
septembrie 2002 (desfăşurat la 2 luni după semnarea de către România
a acordului cu SUA ). Dar în acelaşi document, la acelaşi capitol 27,
Politica Externă şi de Securitate Comună, se afirmă faptul că România a
continuat să îşi alinieze politica externă proprie cu cea a Uniuni
Europene. Un an mai târziu, Raportul anual consemna faptul că “deşi a
semnat un tratat cu SUA pentru exceptarea cetăţenilor americani,
ratificarea lui a fost suspendată, urmând poziţia comună a UE adoptată
în iunie 2003”.
La numai două luni de la acest incident, are loc reuniunea NATO
de la Praga, desfăşurată în zilele de 21-22 noiembrie 2002, la care şefii
de stat şi de guvern ai statelor membre ale Alianţei (majoritatea acestor
state fiind şi membre ale UE, liderii lor, în această calitate criticând
atitudinea guvernului de la Bucureşti în privinţa Tratatului bilateral cu
SUA) decid ca România să fie invitată oficial, alături de alte şase state,
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia – să înceapă
convorbirile de aderare la Alianţa Nord-Atlantică.71

3.1.4. România şi Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a fost percepută de către România ca o şansă
pentru relansarea economică şi demonstrarea ataşamentulu faţă de
valorile democraţiei occidentale, condiţie esenţială pentru integrarea în
“comunitatea europeană”. România a avut un “regim special” în
contextul extinderii Uniunii Eurpene spre estul Europei datorită imaginii
negative pe care a avut-o în statele comunitare. Aceasta în ciuda
faptului că România a avut cele mai bune relaţii cu Comunitatea
Europeană înainte de 1989, statul româns fiind primul stat comunist care
a recunoscut Comunitatea Europeană şi care a avut un cadru bine
definit de derulare a relaţiilor cu Comunităţile Economice şi a faptului
că, imediat după evenimentele din decembrie 1989, România s-a aflat în
atenţia oficialilor de la Bruxelles, printre primele personalităţi care au
vizitat Bucureştiul la începutul anului 1990 aflându-se şi vicepreşedintele
Comisiei Europene, Frans Andriessen, care a efectuat o vizită oficială la
14 ianuarie.
În relaţiile României cu Uniunea Europeană după 1990 se poate
observa cel mai bine interdependenţa crescândă între politica internă şi
cea externă promovată de guvernele României. Dificultăţile şi întârzierile
în restructurarea internă a societăţii româneşti, mult mai vizibile decât în
majoritatea celorlalte state foste comuniste, au afectat relaţiile României
cu UE, acestea constituind principala cauză a amânării începerii
negocierilor de aderare a României şi a neincluderii ei în primul val al

71
http://www.amosnews.ro/arhiva/agenda-summit-ului-nato-praga-21-22-noiembrie-2002-
21-11-2002 accesat în 20.05.2014
53
extinderii din 2004.72 Pe de altă parte, politica externă românească nu a
ştiut întotdeauna să folosească cele mai eficiene mijloace de acţiune
pentru a evita percepţiile, uneori eronate, ale statelor comunitare în
privinţa evoluţiei României. Opinia potrivit căreia “un stat ca România,
care este lipsită de tradiţiile guvernării democraice, este dificil de
integrat în familia occidentală, dar a exclude România, în timp ce
acceptăm alte state, ar însemna a arunca acest stat într-un vacuum
politic”, predominantă la începutul anilor ’90 mai persistă şi astăzi în
anumite cercuri politice occidentale.
Extinderea UE spre est nu a fost o decizie facilă pentru statele
comunitare. Tranziţia de la sistemul comunist centralizat, la un sistem
democratic era un fenomen nou pentru statele europene, al cărui curs
era destul de greu de anticipat la acea dată. Din punct de vedere
economic, era dificil pentru toate aceste state să ajungă la nivelul
economiilor comunitare, motiv pentru care decizia extinderii Uniunii
Europene a fost una politică. Acesta a fost rezultatul reuniunii
Consiliului European de la Copenhaga desfăşurat în iunie 1993, care a
stabilit trei criterii pentru statele candidate: politice, economice şi
capacitatea practică a statelor candidate – la acea dată Polonia, Cehia,
Ungaria, România, Slovacia, Slovenia şi Bulgaria – de a îndeplini
obligaţiile comunitare. Summit-ul european a introdus şi un criteriu pe
care statele candidate nu îl puteau influenţa: capacitatea Uniunii
Europene de a-i integra pe viitorii membri.73 În cazul UE, în afara
criteriilor de performanţă economică şi politică, exista, ca şi în cazul
NATO, criteriul de securitate a frontierelor Uniunii extinse. UE nu putea
accepta în interiorul său state care aveau revendicări teritoriale, fapt
pentru care va impune statelor candidate să abandoneze orice pretenţie
de schimbare a frontierelor. Şi din acest punct de vedere se aprecia că
“frontierele României sunt complicate”, ceea ce pentru UE constituia un
motiv serios de a nu integra curând România în structurile comunitare.
România este unul dintre ultimele state care semnează Acordul
European de Asociere, în 199374, document ce va intra în vigoare abia în
1995, care avea ca s cop pregătirea pentru integrarea în UE a României:
cererea oficială prin care România solicita integrarea în UE este
înaintată în iunie 1995. acordul de Asociere avea ca scop crearea unui
cadru adecvat pentru un dialog politic între părţi, care să permită

72
S. Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press,
București, 1995
73
„Instituțiile Uniunii: Consiliul European”. Comisia Europeana. 21 februarie 2003.
accesat la 12.05 .2014.
74
Evolutia relatiilor dintre Romania si Uniunea Europeana de la asociere la semnarea
Tratatului de aderare, la 1 februarie 1993 România semnează Acordul European (Acordul
european instituie o asociere intre Romania,Comunitatile Europene si Statele Membre).
54
dezvoltarea unei relaţii politice strânse între România şi Comunitate.
Acordul European a mai stabilit modalităţile de dialog între România şi
UE: reuniuni anuale ale Consiliului de Asociere România-UE; reuniuni
ale Comitetului de Asociere şi ale subcomitetelor sectoriale, înfiinţarea
Comitetului Parlamentar Mixt România-UE. În 1996, după intrarea în
vigoare a Protocolului Adiţional al Acordulu European de Asociere au
fost create noi mecanisme de dialog: Consiliul de Asociere, la nivelul
ministerelor, Comitetul de asociere la nivel guvernamental, Comitetul
Interparlamentar de Asociere. De asemenea sunt prevăzute mecanismele
de consultare atât al cel mai înalt nivel ministerial, cât şi la nivelul
funcţionarilor ministeriali şi al diplomaţilor. Acordul de Asociere
stabileşte şi faptul că România va aprticipa la dialogul politic în cadrul
Comitetului Parlamentar de Asociere şi va fi informată despre
problemele discutate în cadrul Cooperării Politice Europene.
Din punctul de vedere al politicii externe, statele candidate, deci şi
România, trebuiau să se alinieze ele însele la politica externă şi de
securitate comună a UE, prin alăturarea la poziţiile oficiale ale UE în
problemele internaţionale. Acest cadru era însă extrem de vag, politica
externă şi de securitate a UE fiind domeniul în care statele membre
ajungeau ele însele cel mai greu la un consens. De obicei, acesta exista
în probleme puţin importante de pe agenda politicii internaţionale, cum
este cazul instituirii embargoului asupra comerţului cu armament şi
echipament militar împotriva Etiopiei şi Eritreei, sau impunerea
regimului restricţionist al vizelor pentru persoanele implicate în lovitura
de stat militară din Myanmar. În probleme cu repercursiuni importante
în cadrul sistemului internaţional cum a fost cazul declanşării celui de-
al treilea război din Golf, interesele naţionale ale statelor comunitare nu
au putut fi cocniliate, astfel că UE nu a putut elabora o poziţie comună
faţă de acest eveniment. Din punctul de vedere al politicii externe nu
exista aşadar pentru România un cadru bine stabilit în care trebuia să
se integreze. Ea a promovat însă o activitate diplomatică intensă pentru
a începe negocierile de aderare la UE o dată cu celelalte state din
centrul Europei. Decizia începerii rpiemlor negocieri cu statele candidate
la UE a fost luată la summit-ul UE de la Luxemburg din 12-13
decembrie 1997. În documentul final al reuniunii, “Concluziile
Preşedinţiei”, se stabileşte că România va participa la procesul de
aderare, dar nu va participa la negocierile de aderare, deoarece încă nu
îndeplinea condiţiile pentru a începe aceste negocieri. România era astfel
exclusă şi din primul val al statelor (Cehia, Cipru, Polonia, Ungaria,
Estonia şi Slovenia) care începeau engocierile de aderare la Ue, cauzele
putând fi găsite mai cu seamă în plan intern, în întârzierea reformelor
structurale, necesare societăţii româneşti pentru a se apropia de
standardele comunitare.

55
 România va primi avizul favorabil pentru începerea negocierilor la
UE doi ani mai târziu ca urmare a deciziei summit-ului Consiliului
European de la Helsinki (decembrie 1999), când UE a decis că pentru
începerea negocierilor este valabilă îndeplinirea cu prioritate a criteriului
politic, criteriile economice şi de adoptare a acquis-ului comunitar
urmând să fie realizate până la data la acer fiecare stat candidat va fi
primit în Uniune. La 15 februarie 2002, România începe oficial
negocierile de aderare în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de
începre a negocierilor cu statele candidate, negocierile tehncie efective
fiind inaugurate la 28 martie, când are loc Conferinţa Interguvrnamentală
România-UE, pentru primele capitole de aderare deschise de România.
Printre primele cinci capitole negociate s-a aflat şi capitolul 27 –
Politica-Externă şi de Securitate Comună,capitol care este închis
provizoriu la Conferinţa de Asociere România-UE din 14 iunie acelşi
an, capitol pentru care România nu a solicitat renegocierea, nici perioade
de tranziţie pentru aplicarea legislaţiei comunitare. În documentul iniţial
de poziţie se a firmă faptul că “ România este pregătită să accepte şi să
aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune a
Uniunii Europene”; “Structurile necesare transpunerii acesteia în practică
au fost create, iar politica externă şi de securitate a României se
bazează pe aceleaşi principii şi are aceeaşi orientare cu cea promovată
de Uniunea Europeană”. Politica externă a României, se afirmă în acelaşi
document, este canalizată între obiectivul integrării europene, aderarea la
UE şi NATO reprezentând principalele priorităţi ale tuturor guvernelor
care s-au succedat la putere după decembrie 1989, inclusiv al celui
actual. Obiectivul integrării europene se bucură de consensul tuturor
forţelor politice din România, precum şi de sprijinul vastei majorităţi a
populaţiei. Ca şi în cazul integrării în NATO, Românai a fost
monitorizată de UE, inclusiv în privinţa politicii externe pe care o
promovează. Rapoartele de ţară ale Uniunii eflectă evoluţiile avute în
vedere de oficialii europeni în evaluarea politicii externe româneşti. Atât
raportul din 2001, cât şi cele din 2002 şi 2003 au în vedere:
implementarea acquis-ului comunitar, participarea la dialogul politic
stabilit prin Acordul de Asociere a UE cu România, alăturarea la
poziţiile oficiale ale Uniunii faţă de anumite evenimente internaţioanale,
participarea la misiuni de pace sub egida organizaţiilor internaţioanle,
relaţiile cu vecinii, politica regională a României.
Toate rapoartele sunt deschise cu afirmaţia: “România a continuat
să îşi analizeze ea însăşi politica externă cu aceea a UE şi a participat
constructiv în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune”. Sunt
evaluate apoi participarea României în cadrul dialogului politic stabilit
prin Acordul de Asociere şi acţiunile la care a fost parte în cadrul
acestui dialog. Astfel, Rapoartele din fiecare an evidenţiază “interesul

56
României faţă de dialogul cu UE, inclusiv în ceea ce priveşte
dimensiunea politicii de securitate şi de apărare a UE”, participarea
activă în cadrul formatului “15+15”, alăturarea la declaraţiile, la poziţiile
comune comunitare şi respectarea măsurilor restrictive impuse de UE
sau ONU.
Raportul din anul 2001 remarcă faptul că România a deţinut
preşedinţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
“Această importantă responsabiliate a fost îndeplinită cu succes de
Ministerul Afacerilor Externe, în această caliatet România colaborând
efectiv cu instituţiile UE”.
Politica externă a Românie vizavi de statele vecine este un aspect
atent urmărit de către UE. Astfel, în 2001 se apreciază că relaţiile cu
statele vecine au fost mixte, ca elemente pozitive fiind consemnate
relaţiile cu Bulgaria, continuate şi în anii următori, dar sunt remarcate
dificultăţile în negocierile cu Ucraina privind demarcarea graniţei
comune, în 2002 neînregistrându-se nici o modificare în această
problemă care este parţial rezolvată în 2003 prin semnarea Tratatului
româno-ucrainian privind regimul frontierei şi acordul la acer cele două
state au ajuns de a continua negocierile pentru a găsi cea mai bună
soluţie pentru delimitarea platoului continental; de asemenea sunt
consemnate şi dificultăţile provocate în relaţia cu Ungaria de Legea
privind Statutul maghiarilor din afara graniţelor, care sunt depăşite anul
următor. În Raportul din 2002 este remarcată îmbunătpţira relaţiilor cu
Republica Federală Iugoslavia, iar în 2003 eforturile pentru îmbunătăţirea
relaţiilor cu Republica Moldova prin propunerea realizării unui
parteneriat pentru Europa între cele două state. Pentru anul 2003 era
consemnată reglementarea relaţiilor cu Rusia, prin semnarea în iulie, la
Moscova, a Tratatului privind relaţiile de prietenie şi colaborare.
România a continuat să joace un rol important ca lider regional în
eforturile de a promova stabilitatea şi securitatea în Europa de Sud-Est
şi a fost un participant activ în activităţile Pactului pentru Stabilitate, se
afirmă în Rapoartele din 2002 şi 2003. participarea României în cadul
acţiunilor de menţinere a păcii în fosta Iugoslavie, ca şi în Afganistan
sutn de asemenea remarcate de oficialii europeni. Din 2002 este
consemnată adoptarea unei noi legoslaţii antiteroriste şi alinierea la
poziţia comună a UE privind combaterea terorismului.
Rapoartele anuale ale Comisiei Europene privind politica externă
şi de securitate comună sunt, în cea mai mare parte a lor, pozitive,
confirmând opinia Comisiei formulată încă din 1997, potrivit căreia
România va fi pe deplin pregătită să-şi îndeplinească obligaţiile în
doemniul politicii externe şi de securitate, la moemntul admiterii sale în
UE. De altfel pentru acest capitol România nu a solicitat nici

57
aranjamente tranzitorii, nici perioade tranzitorii pentru impementarea
legislaţiei comunitare şi aplicarea acesteia după aderarea la Uniune.

3.2 Riscuri și amenințări la adresa securității naționale reflectate in

documente strategice

Securitatea naţională a fost profund reevaluată odată cu sfârşitul

Războiului Rece şi a Revoluţiei din decembrie 1989 care a plasat România pe
calea tranziţiei lente şi pline de obstacole către democraţie şi economia de
piaţă.75
Strategia de securitate naţională elaborată în 1991 de către autorităţile
române sub titlul de „Concepţia privind securitatea naţională a României" este
una care, în mod evident, eşuează în a se adapta noilor realităţi internaţionale
şi strategice din lumea postbelică. Atât acest document, cât şi cel care i-a
urmat, „Concepţia integrată privind securitatea naţională a României", adoptat
în aprilie 1994 de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) sunt
documente construite în acord cu logica neorealistă tipică a Războiului Rece
şi se centrează asupra ameninţărilor de tip convenţional la adresa securităţii
naţionale. Tematica naţionalistă şi cea secesionistă revin în actualitate la
începutul anilor '90, accentuând necesitatea fundamentală a României de a-şi
consolida graniţele naţionale, îndeosebi cele din vest - cu Ungaria, în
condiţiile în care Iugoslavia era pe cale de a deveni „butoiul cu pulbere" al
Europei. Ca atare, configuraţia, dar şi bugetul, dotarea şi doctrina militară, nu
suferă modificări seminificative faţă de cele ale perioadei Războiului Rece
fiind îndreptate în continuare către contracararea unor ameninţări
convenţionale la adresa securităţii naţionale.
Securitatea naţională a României după momentul Madrid (iulie 1997) şi
în urma Raportului Kievenaar nu mai poate fi privită decât pe două
coordonate diferite, dar profund interconectate şi interdependente:
dimensiunea internă, naţională şi dimensiunea suprastatală, internaţională.
Dar să le investigăm pe rând.
Acceptarea cererilor de aderare la NATO şi UE a propulsat România pe
drumul unei profunde transformări în ceea ce priveşte strategia de politică
externă şi de securitate. Pe parcursul anilor '90 România nu are altă opţiune de
securitate naţională decât balansarea internă, în lipsa oricărei strategii de
încheiere de alianţe politico-militare76, după decembrie 1999 (Consiliul

75
De altfel, înşişi decidenţii politici români manifestă adesea o gândire strategică specifică
Războiului Rece şi insistă asupra mecanismelor, ameninţărilor şi riscurilor din acea
perioada mult timp după ce acestea deveniseră istorie.
76
Deşi în această perioadă, până la aderarea sa la NATO, în 2004, România nu face parte
din nici o alianţă militară, totuşi ea activează într-o serie de instituţii construite pe baza
conceptului securităţii colective şi a valorilor liberale, pe care ajunge să le îmbrăţişeze
deplin. Mai mult decât atât, România participă în diferite programe, de tipul Parteneriatului
58
European de la Helsinki) şi noiembrie 2002 (Summitul NATO de la Praga) ea
poate miza şi pe o strategie a balansării externe.
Potrivit Strategiei de Securitate Naţională din 2001, principalul
interes vital al României îl reprezintă „menţinerea integrităţii, unităţii,
suveranităţii şi independenţei statului roman"77. În condiţiile specifice ale
aderării la UE şi la NATO, Strategia de Securitate Naţională aprobată în 1999
avea o bază mai degrabă liberală, identificând ca principal referent al
securităţii individul. În perfectă concordanţă cu teza lui Buzan referitoare la
extinderea conceptului de securitate, acest document porneşte de la individ,
securitate individuală, socială, economică şi politică, ajungând în cele din
urmă la cea militară, clasică : interesul de securitate vital al României era
reprezentat de respectarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeanului, ameninţările
convenţionale ocupând locuri aflate mai degrabă în coada listei. Mai mult,
„Strategia Militară a României" din 2000, „documentul de bază al armatei,
care cuprinde obiectivele şi opţiunile fundamentale privind îndeplinirea, prin
mijloace şi pe căi de acţiune militară, a politicii de apărare a statului român",
construită pe Strategia de Securitate Naţională din 1999, prevede faptul că
„misiunea principală a armatei este de a garanta cetăţenilor României
respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent,
unitar şi indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeană şi
euroatlantică, în condiţiile unui regim politic bazat pe democraţia consti-
tuţională, sub un strict control democratic civil asupra forţelor armate".78
Spre deosebire de predecesoarea sa din 1997, Strategia de Securitate
Naţională din 2001, identifică ameninţările non-convenţionale ca fiind
principale ameninţări la adresa statului român şi confirmă lipsa unor
ameninţări clasice, convenţionale la adresa României! Potrivit SSN din 2001
printre principalele ameninţări la adresa României se numără: terorismul,
vulnerabilitatea sistemelor de transport la atentatele teoriste, accesarea
sistemelor de informaţii confidenţiale, afectarea imaginii ţării, agresiunea
economico-financiară, provocarea deliberată de catastrofe ecologice etc.
Factorii de risc cu impact estimat major ţin de principiul proximităţii şi se
referă la posibile decalaje intervenite în procesul de democratizare de la nivel
regional79. Dincolo de aceste influenţe non-realiste, se remarcă şi interesul
preluat din documentele similare occidentale pentru fenomenul globalizării,

pentru Pace, lansat de NATO, pentru care primeşte o serie de garanţii de securitate şi
promisiuni de sprijin şi asistenţă în procesul reformei, dar şi în cazul unei situaţii care să
ameninţe securitatea naţională. Singurul moment dintre dizolvarea Pactului de la Varşovia
(mai 1991) şi aderarea la NATO (2 aprilie 2004) în care România a beneficiat de garanţii
de securitate a fost războiul NATO-Iugoslavia (martie-iunie 1999); aceste garanţii
unilaterale erau oferite de aliaţii vestici împotriva unei iluzorii agresiuni sârbe.
77
Strategia de Securitate Naţională a României, 2001, p. 3.
78
Strategia Militară a României, 2000, p. 4.
79
Strategia de Securitate Naţională a României, 2001, pp. 4-7
59
aşa cum este el structurat sectorial, accentul căzând asupra interdependenţei şi
interoperabilităţii crescute. In strânsă legătură se dezvoltă şi implicarea
României în mod activ în diverse instituţii internaţionale al căror rol la nivel
sistemic şi subsistemic se manifestă ca fiind din ce în ce mai important pentru
securitatea naţională şi internaţională. Securitatea colectivă reprezintă baza
strategiei de securitate naţională românească de la începutul secolului XXI.
Strategia de securitate din 2001, ca şi cele din 1991, 1994 şi 1997
eşuează în a construi un plan de politică externă asertivă care să se bazeze mai
degrabă pe resursele deţinute de statul român, decât pe intenţii exprimate
pompos şi într-o atmosferă ceremonioasă de către autorităţile de la Bucureşti,
dar care, în final, sunt privite cu scepticism de potenţialii parteneri.
Reforma establishment-ului militar în ansamblul său, sub presiuni
externe, este de asemenea o măsură menită mai degrabă să convingă factorii
externi - deşi dimensiunea internă nu este nici ea neglijată. în mod absolut
conjunct, revine în prim-plan poziţia la care România aspiră, respectiv aceea
de factor de stabilitate (dar şi stabilizator, cu implicaţiile pe care le presupune
în termeni de putere şi influenţă) în subsistemul său de relaţii internaţionale,
dezvoltat şi implementat prin politici cooperative şi de bună înţelegere cu toţi
vecinii săi.
În centrul atenţiei în această perioadă se află şi controlul democratic
asupra armatei, precum şi relaţia civil - militar, care în noul context intern,
trebuie să fie readaptată la noile împrejurări politice. Importanţa acestor
dimensiuni şi a problemelor pe care le presupun atrag după sine obstacole ce
se ridică în calea reformei instituţionale a sistemului de apărare, mergându-se
până la primejduirea securităţii naţionale prin neadoptarea măsurilor necesare
pentru eficientizarea lor în cel mai scurt timp.
Odată cu mult-aşteptata aderare la NATO (2004), precum şi cu
aderarea deja confirmată a României la UE (1 ianuarie 2007), parametrii de
securitate naţională se schimbă încă o dată; de aici şi necesitatea ca aceştia să
fie identificaţi şi prevăzuţi într-o nouă Strategie de Securitate Naţională
(SSN), în anul 2006. Dacă în decursul ultimilor zece ani politica de securitate
a României a fost mai degrabă una reactivă, defensivă, centrată pe
contracararea diferitelor ameninţări şi riscuri de securitate, odată cu SSN 2006
se produce o nouă schimbare de orientare - îndreptată mai degrabă către o
politică asertivă, ofensivă chiar, bazată pe preîntâmpinarea şi prevenirea
ameninţărilor şi riscurilor de securitate, ,,securitatea fiecărei ţări, precum şi a
comunităţii internaţionale în ansamblu, depinde nu atât de capacitatea de
reacţie şi adaptare, cât mai ales de capacitatea de anticipare şi de acţiune
proactivă"80. Pentru prima dată după 1878, România nu mai era ameninţată la
nivelul fundamental al supravieţuirii. în vederea realizării acestui scop,
capabilităţile de intelligence sunt absolut necesare, ceea ce determină

80
Strategia de Securitate Naţională a României, 2006, p. 2
60
imperativ necesitatea constituirii la nivel intern a Comunităţii de Informaţii.
Platforma de inspiraţie liberală revine cu tărie şi fundamentează doctrina:
„Noua strategie de securitate reprezintă un demers major în această direcţie şi
este focalizată, ca finalitate crucială, spre garantarea securităţii individului, a
vieţii sale şi a familiei"81. Cu toate acestea, deşi în aparenţă restrânge aria de
referenţi ai securităţii, în realitate, noua strategie de securitate o lărgeşte
pentru a include atât individul, comunităţile, statul, cât şi instituţiile şi
organizaţiile internaţionale din care statul român face parte. Altfel spus,
premiselor realiste ale strategiei din 2006 le sunt adăugate presupoziţii
constructiviste vizînd referenţialul securitizării.
Principalele interese de securitate sunt identificate ca fiind: „integrarea
deplină în Uniunea Europeană şi asumarea responsabilă a calităţii de membru
al Alianţei Nord-Atlantice; menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii,
independenţei şi indivizibilităţii statului român; dezvoltarea unei economii de
piaţă competitive, dinamice şi performante; modernizarea radicală a siste-
mului de educaţie şi valorificarea eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi
tehnologic; creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a
populaţiei; afirmarea şi protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii
spirituale, în contextul participării active la construcţia identităţii europene"82.
Precum se poate vedea, logica liberală a securităţii cade din nou în subsidiar,
din acest punct de vedere strategia din 2006 fiind la fel de regresivă ca cea din
2001. Globalizarea este considerată ca fiind fenomenul cu impactul cel mai
mare asupra sistemului internaţional şi a parametrilor acestuia. Acestea sunt
în mare măsură elementele de continuitate cu politicile de securitate naţională
anterioare alături de reafirmarea rolului României de factor de stabilitate şi
promovare a valorilor şi principiilor democraţiei, a păcii şi securităţii în
subsistemul relaţiilor internaţionale din care face parte, dar şi la nivel
internaţional.
Elementul central în această versiune din 2006 intervine sub forma unei
echilibrări a importanţei strategice a braţelor securităţii naţionale identificate
ca fiind : statutul de membru al NATO şi UE ; parteneriatul strategic cu SUA,
reforma sistemului militar român (pentru a satisface standardele de
interoperabilitate şi eficienţă prevăzute de NATO şi UE). Ameninţările de tip
clasic revin în prim-plan mai degrabă sub forma necesităţii consolidării
frontierelor estice şi nordice (mai ales în perspectiva în care acestea vor fi şi
graniţele instituţiilor mai sus menţionate). Pentru prima oară de la căderea
regimurilor comuniste, se stabileşte ca paramentru important de politică
externă şi de securitate o relaţie privilegiată (diferită însă de un parteneriat
strategic) cu Republica Moldova, în asistarea şi sprijinirea acesteia în drumul

81
Ibidem.
82
Ibidem, p. 6.
61
spre democratizare şi spre o viitoare integrare în structurile europene şi nord-
atlantice.
Principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale sunt identificate
ca fiind de natură non-convenţională: terorismul internaţional, proliferarea
armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, criminalitatea transna-
ţională organizată, obstacolele în calea bunei guvernări şi dezastrele naturale
şi ameninţările de mediu. în vederea adresării acestor ameninţări se aplică
întru totul principiile securităţii colective - îndeosebi indivizibilitatea secu-
rităţii actorilor angajaţi în structurile europene şi nord-atlantice. Importanţa
crescândă a zonei strategice a Mării Negre solicită din partea României un
angajament profund şi serios în vederea dezvoltării unei viziuni integrate
asupra securităţii şi cooperării în acest spaţiu.
Resursele implicate în contracararea acestor ameninţări sunt
considerate a se încadra în două mari categorii: voinţa politică (prima şi cea
mai importantă) şi capacităţile militare (care prin reforma militară urmăresc
creşterea operabilităţii şi eficienţei armatei în teatrele de operaţiuni şi în
apărarea obiectivelor sale).
În concluzie, SSN 2006 perpetuează unele dintre viciile strategiilor
anterioare, având însă meritul de a fi una mult mai îndrăzneaţă şi cu siguranţă
mai ofensivă decât oricare dintre precedentele versiuni. Ea subliniază faptul
că într-o lume a ameninţărilor asimetrice şi a riscurilor de securitate dintre
cele mai diverse, strategia de securitate naţională nu mai poate să se
concentreze pe instrumentul militar în contracararea unor ameninţări
convenţionale, ci că este necesară reformarea profundă a acestuia în condiţiile
interoperabilităţii şi eficienţei necesare NATO, pentru a fi adaptat
contracarării cu maximă eficienţă a noilor ameninţări de securitate. Cu toate
acestea, strategia eşuează în a identifica şi delimita resursele necesare şi
adecvate unui astfel de efort conjugat.
Mai mult, trebuie subliniat faptul că pentru întâia oară este schiţată, la
nivel minimal, structura instituţională care participă la implementarea acestei
strategii, ceea ce va conferi, sperăm, un impact, dar şi substanţă veridică
acestui document lipsit până în prezent de o considerare atentă şi riguroasă
din partea sistemului instituţional politic românesc. Doctrina se bazează
semnificativ şi pe apărarea şi proiectarea sau diseminarea valorilor transna-
ţionale liberale, democratice, capitaliste şi integrative promovate de partenerii
şi instituţiile de care se leagă. În această perspectivă strategia şi mecanismele
ei de implementare trebuie gândite coordonat şi integrat atât la nivel intern,
cât şi la nivel internaţional. Astfel, politica externă şi de securitate a României
trebuie să se sincronizeze cu cele ale statelor sale partenere sau aliate. Odată
cu intrarea sub umbrela de securitate a NATO, România nu mai poate
implementa o politică centrată exclusiv pe interesele sale naţionale, datorită
cerinţelor de interdependenţă şi interoperabilitate crescute, dar şi datorită
principiului indivizibilităţii securităţii, care, în contextul globalizării, conduce

62
la o ştergere treptată a graniţei între interesele şi capabilităţile naţionale şi cele
ale comunităţii internaţionale de securitate, între politica internă, în general, şi
cea externă. Schimbările sistemului internaţional însă, rapida trecere spre un
multipolarism neechilibrat, ar putea produce reaşezări în sistemele de alianţă,
ar putea reaşeza raporturile de forţă de pe continent şi din subsistemul de
relaţii internaţionale al României. Schimbarea proximă a structurii de putere a
sistemului internaţional poate reordona priorităţile de securitate ale României
într-un sens realist sau o vor putea face să adere la proiectul Europei federale.

63
 CONCLUZII

Politica de securitate naţională reprezintă cadrul în care este descris

modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor şi se prezintă
adesea sub forma unui document structurat. Un astfel de document poate fi
numit şi plan, strategie, concept sau doctrină. Politica de securitate naţională
se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale
naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente
şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ca regulă generală, politica
naţională de securitate este ierarhic superioară altor politici de securitate, cum
ar fi doctrina militară, strategia de securitate naţională etc., acestea abordând
securitatea naţională din perspectiva anumitor organisme sau probleme.
Politica de securitate națională se deosebeşte de aceste politici şi prin gama
largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât
ameninţările interne cât şi externe mă depăşeşte, mie mi se pare că te
contrazici cu ce ai zis câteva rânduri mai sus.
Politica de securitate naţională caută să reunească şi să coordoneze
contribuţiile actorilor în materie de securitate naţională în funcţie de interesele
şi ameninţările considerate ca cele mai importante. Din perspectiva acestei
lucrări, în cazul României, printre actorii care au atribuţii în domeniul
securităţii naţionale sunt:
Președintele României incheie tratate internaționale în numele
României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului,
într-un termen rezonabil.Președintele României este comandantul forțelor
armate și indeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare
a Țării.Instituie potrivit legii,starea de asediu sau starea de urgență în întreaga
țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului
încuviințarea măsurii adoptate.
Conferă decorații și titluri de onoare, acorda grade de mareșal,general și
amiral, acordă grațierea individuală.În exercitarea atribuțiilor
sale,Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial
al României.Nepublicarea atrage inexistența decretului.Decretele emise de
Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale se contrasemnează de
primul-ministru.
M.A.E., este instituţie publică de specialitate a administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică. realizează politica externă a statului român,
inclusiv prin îndeplinirea sarcinilor din sfera sa de competenţă care revin
României în calitate de stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, şi
participă la promovarea intereselor economice ale României. Pentru realizarea
obiectivelor din domeniul său de activitate, M.A.E. exercită următoarele
funcţii: strategică, de reglementare , de reprezentare, de coordonare, de
autoritate de stat si de administrare. Principalele atribuții ale M.A.E. sunt :
apără şi promovează pe plan extern interesele naţionale ale României,
64
participă la coordonarea sistemului naţional de gestionare a afacerilor
europene, participă la realizarea şi implementarea politicii externe şi de
securitate comună a Uniunii Europene şi asigură reprezentarea României la
Consiliul Afaceri Externe, coordonează în plan naţional participarea
României la politica de securitate şi apărare comună, precum şi la misiunile
civile şi militare derulate sub egida Uniunii Europene, îndeplineşte celelalte
atribuţii care îi revin conform Legii nr. 590/2003 privind tratatele etc.
Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al
administrației publice centrale care conduce și desfășoară, potrivit legii,
activitățile în domeniul apărării țării, avănd ca obiectiv general apărarea și
promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a
țării la asigurarea securității zonelor de interes ale NATO și UE.
Prin mandatul pe care îl deține, Ministerul Apărării Naționale va
continua procesul de transformare a Armatei României în scopul creării
capabilităților necesare îndeplinirii misiunilor constituționale și
angajamentelor asumate în plan internațional. Departamentul Securitate
Naţională (D.S.N.) reprezintă structura specializată din cadrul Administraţiei
Prezidenţiale, destinată asigurării îndeplinirii de către Preşedintele României a
prerogativelor conferite de Constituţie în domeniul general al securităţii
naţionale şi al calităţii de Comandant al Forţelor Armate, având la bază
Strategia Naţională de Apărare a Ţării şi Strategia de Securitate Naţională a
României. Departamentul are în compunere structuri specializate pentru
îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare domeniilor sectoriale de competenţă,
încadrate cu personal angajat pe funcţii de demnitari, consilieri, experţi,
consultanţi şi referenţi, precum şi cu angajaţi de specialitate detaşaţi din
ministerele şi instituţiile cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale.
Politica de securitate națională este elaborată și implementată în
vederea asigurării si promovării intereselor naționale.Strategia națională de
apărare a țării se fundamentează pe prevederile Constituției României și ale
legislației naționale în domeniul apărării și securitații și este armonizată cu
Strategia Europeana de Securitate, conceptul strategic al NATO, precum și cu
documentele relevante în domeniul apărării ale celor două organizații.
Apărarea reprezintă o componentă esențiala a securității naționale. Strategia
națională de apărare a țîrii stabilește obiectivele, direcțiile de acțiune și
prioritățile în domeniul apărării, contriuind la realizarea cadrului general al
promovării și apărării intereselor de securitate.

65
 BIBLIOGRAFIE

Autori români :
1. Bădescu I., Dungaciu D., Sociologia şi geopolitica frontierei,
Bucureşti, Editura Floare Albastră, 1995.
2. Bădescu I., Dungaciu D., Sociologia și Geopolitica Frontierei, vol. 2,
Editura Floare Albastră, 1994.
3. Boncu S., Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii,
București,Editura Amco Press, 1995
4. Căprioară F.M., Strategii și politici publice, Iași, Institutul European,
2007.
5. Chende-Roman G., Chende-Roman T., Politici publice. Cultura
organizațională în instituțiile publice. Leadership, Zalău , Editura ,, Silvana”,
2005.
6. Codreanu D., Particularităţi ale relaţiilor României cu Uniunea
Europeană, în Identitate românească şi integrare europeană, Bucureşti,
Editura Ars Docendi, 2003.
7. Frunzeti T., Enciclopedia politică și militară , București , Editura
CTEA, 2005
8. Iliescu I., Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Bucureşti,
Editura Presa Naţională, 2003.
9. Ionescu M. E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru
Europa de Est în anii '90, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
10. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, București,
2005.
11. Maior G.C., Noul aliat. Regândirea politicii de apărare a României la
începutul secolului XXI, București , Editura RAO, 2009.
12. Miroiu A., Politici publice , București , Editura Politeia , 2002
13. Mureșan D., Dimensiunea economică a securității în epoca
parteneriatelor si alianțelor , București , Editura Amanda , 2009.
14. Pavelescu T., Moinescu G. , Drept administrativ român, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2004.
15. Peter F., Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică,
Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale", Bucureşti, 1993.
16. Santai I., Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2005.
17. Sava I. N., Studii de securitate, București, Editura Centrul Român de
Studii Regionale, 2005.
18. Todd E., Sfarșitul imperiului , București, Editura Albatros , 2004
19. Troncotă C. , Securitate si siguranță națională , București, Editura ANI
, 2002.
20. Troncotă C., Coordonate de securitate , București , Editura ANI , 2005.

66
21. Zeletin Ș., Burghezia romană. Originea şi rolul ei istoric, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
22. Zulean M., Armata și societatea in tranziție : relațiile dintre civili si
militari și politica de securitate in România după 1989 , București , Editura
Triton , 2003.
23. Zulean M., Politica de securitate națională , București , Editura
Polirom , 2007.

Autori străini :
1. Boudon, Raymond, Bourricaud, Francois, A Critical Dictionary of
Sociology, Chicago, Chicago University Press, 1989.
2. Buzan B., People, States and Fear : An Agenda for International
Security Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991.
3. Buzan, B., Waever, O., de Wilde, J., Security. A New Framework for
Analysis, Lynne Rienner, Londra, 1998.
4. Clausewitz, Carl von, Despre război, Editura militară, Bucureşti, 1982.
5. Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, New York,
Cambridge University Press, 1981.
6. Hintze, Otto, „Military Organization and the Organization of the
State", Princeton, Editura Felix Gilbert , 1975.
7. Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti , Editura All, 1998.
8. Terrif T., Croft S., James L., Morgan M.P., Security Studies Today,
Polity Press, 1999.
9. Weight M. , Politica de putere , București , Editura Arc , 1998.
10. Wolfers, Arnold, „Discord and Collaboration: Essays on International
Politics", Baltimore, John Hopkins University Press, 1962.

Legislație:
1. Constituţia României revizuită din 31 octombrie 2003, publicată în
M. Of., Partea I nr. 767 din 31/10/2003.
2. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului
Român de Informații, publicată în M. Of. nr. 33 din 1992.
3. Legea nr. 346/2006, privind organizarea și funcționarea Ministerului
Apărării, publicată în M. Of. nr. 654 din 28 iulie 2006.
4. Legea nr. 473/2004, privind planificarea apărării, publicată în M. Of.
nr. 1052 din 12 noiembrie 2004.
5. Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României , publicată în
M. Of. Nr. 163 din 7 august 1991
6. Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor (publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001).

67
 Infografie:
1. http://csat.presidency.ro/?pag=41
2. http://csat.presidency.ro/?pag=43
3. http://www.911proof.com/
4. http://www.gov.ro/
5. http://www.mai.gov.ro/Home/index.html
6. http://www.presidency.ro/?_RID=ssnr&exp3=strat
7. http://www.presidency.ucsb.edu/
8. http://www.scritub.com/STRATEGIA-DE-SECURITATE.php
9. http://www.sri.ro/educatie-si-cercetare/educatie-cercetare.html
10. http://www.stsnet.ro/

68