Dr.

Andreas Laras – Crescând Ariocarpus din seminţe Anexa 1

Crescând Ariocarpus din seminţe

Andreas Laras

Traducere integrală a articolului Growing Ariocarpus From Seed apărut în The Cactus and Succulent Journal (U.S.), Vol. 71
(1999). No .4, p210-215 și reprodus pe site-ul Living Rocks of Mexico.
Fotografiile aparţin autorului

“Arta este doar o imitaţie a naturii” a spus Aristotel. Deşi, în ceea ce priveşte artele, sunt adeptul celebrului citat al lui
Bertolt Brecht “ Arta nu este o oglindă în faţa realităţii ci un ciocan pentru modelarea ei”, cuvintele lui Aristotel
ilustrează perfect esenţa artei noastre horticole. În practica horticolă învăţăm de la natură, sau imitând natura, să
producem plante asemănătoare celor naturale, faţă de care le considerăm obiecte de artă.
Prima mea întâlnire cu un Ariocarpus real datează din anii ’70. Copil rebel, la cei 10 ani pe care îi aveam, stăteam în
faţa a numeroşi cactuşi Ariocarpus şi Copiapoa, colectaţi din habitatul lor natural, plante pe care nu le ştiam decât
din câteva fotografii alb-negru, mai mult sau mai puţin bune, şi din câteva acuarele. Plantele, cu inscripţia “Nu sunt
de vânzare”, erau la o pepinieră de cactuşi din Atena care vindea mai ales acei Gymnocalycium altoiţi, de diverse
culori. Din păcate aceste plante magnifice s-au alăturat probabil strămoşilor lor murind sub îngrijirea celor de la
pepinieră. Am plecat cu dorinţa nemăsurată de a avea astfel de plante şi cu o profundă admiraţie pentru ele.
Impresia lăsată de acei Ariocarpus şi Copiapoa nu s-a diminuat nici după 20 de ani ci dimpotrivă. Azi cresc câteva
sute de Ariocarpus reprezentând peste 60 de specii, varietăţi sau aparţinând unor anume locuri de origine, dar este
mai relevant faptul că toţi, cu excepţia unuia singur, au fost crescuţi din seminţe în ultimii opt ani (Fig.1).
De ce atâta romanţare pentru aceste modeste, dar de mare preţ, plante? Răspunsul este relativ simplu: genul
Ariocarpus întruchipează câteva dintre calităţile fundamentale care ne atrag spre acest hobby. Aceste plante
neobişnuite reprezintă o estetică unică, o raritate şi o provocare ce poate fi totuşi atinsă. Sunt sculpturi vii, compacte
şi lente, rare dar nu foarte greu de găsit, nici prea greu dar nici prea uşor, de crescut.

Mit şi adevăr

Genul Ariocarpus a fost subiectul unei atenţii deosebite din partea crescătorilor de cactuşi şi a botaniştilor, dar a fost
şi înconjurat de multe mituri ce persistă încă.
1. Contrar părerilor populare ariocarpuşii nu prezintă nici o problemă specială în cultură. Aceste plante necesită
puţin mai multă atenţie (sau mai bine zis neglijare) decât cactuşii obişnuiţi, dar sunt cu siguranţă mulţi alţi cactuşi
mult mai greu de crescut. Un Ariocarpus îngrijit cum se cuvine va creşte constant şi va înflori cu siguranţă.
2. Indicaţiile de cultură ca “A se creşte în plin soare” sau “Se va uda bine de cel puţin două ori în sezonul de
creştere” (Needham 1983) pot explica foarte bine termenul “fosile vii” deseori folosit pentru Ariocarpus. În
climatul meu mediteranean ariocarpuşii apreciază în mod sigur puţină umbră şi la fel de multă apă ca oricare alt
cactus, mai ales dacă este cultivat în ghiveci.
3. “Ariocarpuşii sunt cactuşii care cresc cel mai greu”. Ei bine, ei cresc lent în stadiul tânăr, dar un A.retusus de cca.
10 cm diametru poate fi crescut în cinci ani întrecând în dimensiune mulţi alţi cactuşi de aceeaşi vârstă. Dacă
vreţi să experimentaţi “încet” încercaţi să creşteţi câţiva Aztekium din seminţe.
4. “Timpul minim de înflorire a unui Ariocarpus crescut din sămânţă este probabil zece ani dar poate ajunge la
dublu” (Weightman, 1991). De fapt A. agavoides va înflori cel mai devreme la trei ani de la însămânţare şi
majoritatea speciilor vor înflori la vârsta de cinci sau şase ani.
5. “Plantulele de Ariocarpus sunt predispuse la putrezire.” După experienţa mea acest lucru nu este real. De fapt
am constatat că plantulelor de Ariocarpus le este benefică, în primul an de creştere, mai mult decât altor
plantule, o atmosferă umedă şi închisă. Această constatare a constituit de fapt piatra de temelie a metodei mele,
de creştere, din seminţe, a cactuşilor aparţinând genului Ariocarpus.

Xerophilia – Volume 2, No. 4 (7) – December 2013 I

ISSN 2285 – 3987
Dr. Andreas Laras – Crescând Ariocarpus din seminţe Anexa 1

Ariocarpus din seminţe

De ce un Ariocarpus din sămânţă? Personal nu doresc să discut acest lucru – cresc totul din seminţe – dar dacă este
nevoie de o justificare iat-o: ariocarpuşii nu sunt de obicei de vânzare iar atunci când totuşi se vând, plante foarte
mici au preţuri foarte mari. Plante cu indicarea locului de origine sunt rare dar seminţe cu astfel de referinţe sunt
destule. Mai mult decât atât, este imens spectrul de varietăţi şi forme ce pot fi obţinute prin creşterea din seminţe. O
privire în Ariocarpus Handbook (Sato and Suguri, 1996) poate convinge pe oricine de acest lucru. Pledoaria pentru
hibridizare este câteodată rău văzută în comunitatea noastră, dar cum poţi să rezişti tentaţiei de a “creea” un
Ariocarpus atâta timp cât toate speciile genului pot foarte uşor să hibridizeze între ele (Neudecker, 1985). Cred că ar
trebui să includ aici argumentul protecţiei plantelor din habitatul lor natural, dar nu sunt convins că acest argument
este relevant întrucât, în ultimul timp, nu am văzut mulţi ariocarpuşi colectaţi din mediul lor natural.
Pământul pe care îl utilizez pentru semănatul seminţelor de Ariocarpus este amestecul standard pentru germinarea
seminţelor de cactus: două părţi pământ de flori comercial, pe bază de turbă, o parte pământ argilos (loam), o parte
pământ de frunze, o parte pietricele de marmură sau nisip grosier şi o parte perlit. Amestecul este umectat şi apoi
copt, la cuptor, două ore. Pentru semănarea a până la 20 seminţe folosesc un ghiveci de 5,5 cm diametru şi 5 cm
adâncime, iar pentru cantităţi mai mari, până la 200 seminţe folosesc mai multe ghivece sau o tăviţă mai mare 12 x 8
x 5 cm. Seminţele, în amestec de 1:1 cu nisip grosier, sunt dispersate într-un strat subţire şi apoi acoperite cu un strat
de pământ egal cu diametrul lor. După semănare pământul este umectat, prin imersarea tăviţei în apă, distilată sau
fiartă, cu un fungicid (chinosol), după care este acoperit cu un plastic subţire.
Prefer să acopăr întrega taviţă cu un plastic transparent care îmi va uşura inspecţia săptămânală. Lucrez cu îcrederea
ce este datorată experienţei, ştiind totuşi că, sub un singur acoperiş, un atac al ciupercilor poate fi dezastruos. Dacă
sunteţi începător poate este mai înţelept să puneţi tăviţele separat în mici pungi pentru a preveni răspândirea
ciupercilor în caz de atac.
Tăvile sunt puse apoi la lumină cu un ciclu de 12 ore. Utilizez becuri incandescente (Osram HWL-R Deluxe 160 W) care
furnizează destulă căldură pentru a face încălzirea inutilă. Dacă se utilizează becuri fluorescente se va menţine o
temperatură de germinare de cca. 250C. Răcirea tăviţelor peste noapte sub 18 0C este o idee bună întrucât variaţiile de
lumină şi căldură dintre zi şi noapte par să stimuleze germinarea. În acest scop este preferabil să aveţi un spaţiu separat
pentru însămânţări, care trebuie menţinut cu meticulozitate curat. Personal am o situaţie ideală, o cameră mică (6 m 2)
cu o fereastră pe care o folosesc pentru a urmări şi controla temperatura – o ţin larg deschisă în mijlocul iernii când
semăn Copiapoa şi Eriosyce.
Primul semn al germinării va apărea după o săptămână dar marea majoritate a plantelor vor răsări între a 10-a şi a
20-a zi. După patru săptămâni germinarea este de cca. 90% (foarte puţine seminţe pot răsări mai târziu cu până la un
an). Germinarea este de obicei de 40 – 60% pentru seminţele procurate dar deseori este mai mare pentru seminţele
produse de plantele mele. În acest stadiu plantulele pot fi protejate prin presărarea unui strat de nisip grosier (mai
fin şi sterilizat prin fierbere).Vor fi puţin umezite (apă sterilizată/chinosol şi urme de fertilizator), la fiecare 7 – 10 zile
când se inspectează. Pentru a compensa adaosul de umiditate datorat udării, îndepărtez prin scuturare condensul de
pe plasticul ce le acoperă. Acest lucru este de folos pentru o reducere treptată a umidităţii după ce germinarea este
completă. Treptat se scoate mai multă apă decât se introduce.
În primele trei luni este necesară o examinare atentă, la intervale regulate, a răsadurilor. În tot acest timp plantulele
vor creşte repede şi vor produce doi tuberculi (Fig 3). Dacă apare putrezirea, sau cresc ciuperci pe suprafaţa
pămîntului sau, şi mai rău, plantulele se lichefiază (şi acesta nu este doar un scenariu), tăviţa afectată va fi
îndepărtată de celelalte, spreiată cu fungicide, lăsată neacoperită câteva ore să se usuce, introdusă intr-o altă pungă
de plastic şi supravegheată atent. Preventiv tăviţele alăturate sau toate tăviţele vor fi spreiate cu fungicide şi ţinute
apoi oarecum mai uscate.
Dacă putrezirea continuă, metoda acoperirii cu plastic va fi abandonată şi răsadurile vor fi ţinute neacoperite. Acesta
va fi ca un test al îndemânării dumneavoastră de a merge pe sârmă, aşa cum, pentru răsaduri trebuie să atingeţi
performanţa de “a le umezi dar nu a le uda” pentru a obţine creşterea optimă.
Datorită probabil climei uscate a Atenei sau poate stilului meu de viaţă agitat, eu nu pot pur şi simplu să realizez
acest lucru. Invariabil la un anume punct depăşesc limita de uscăciune, plantulele devin mai subţiri şi mai închise la
culoare, iar creşterea lor este serios încetinită, cel puţin în comparaţie cu cele aflate sub acoperiş de plastic. Speciile
care cresc repede pot depăşi această stagnare dar tinerele plantule de Ariocarpus pot rămâne în acest stadiu multă
vreme. Prin contrast plantulele acoperite vor rămâne verzi, viguroase şi vor creşte încet dar sigur.

Xerophilia – Volume 2, No. 4 (7) – December 2013 II

ISSN 2285 – 3987
Dr. Andreas Laras – Crescând Ariocarpus din seminţe Anexa 1

Dacă tehnicile de sterilizare sunt atent urmate, problemele de contaminare, dacă vor fi, sunt ţinute la un nivel minim şi
la sfârşitul celei de a treia luni sunteţi, în principal, liberi: tăviţele vor fi închise ermetic, individual sau toate la un loc şi
pot fi uitate luni de zile. Nu contează cât de bine este închisă punga de plastic moleculele de apă tot îşi vor găsi drumul
spre ieşire reducând umiditatea din interior, ceea ce poate necesita o nouă spreiere. Tinerii ariocarpuşi trebuie ţinuţi în
acest spaţiu închis 12 până la 18 luni, dar nu neapărat la lumină. Funcţie de spaţiul disponibil, plantulele pot fi ţinute în
seră, departe de lumina directă a soarelui. Este foarte bine dacă se vor descoperi treptat în lunile de iarnă pentru o
acomodare la un mediu mai uscat. O dată cu venirea primăverii unele plante vor fi gata pentru primul transplant altele
urmând să mai aştepte un an.
Plantulele se transplantează împreună, în tăvi mai adânci unde vor avea suficient de mult spaţiu pentru rădăcinile lor
pivotante, folosind un, mai mult sau mai puţin clasic, amestec de pământ: o parte pământ normal, o parte pământ de
frunze şi o parte material grosier (bucăţele mici de marmură şi piatră ponce) cu puţin calcar pisat. La acest punct se
poate înregistra o uşoară stagnare a creşterii, până ce plantulele se vor adapta la noul mediu, după care creşterea va
fi mai rapidă. Unii vor creşte foarte repede şi vor necesita o nouă transplantare, mai ales cei din gen care sunt de
talie mai mare precum A. retusus şi A. trigonus. Mai lenţi oarecum sunt A. fissuratus şi A. fissuratus v. lloydii, în
timp ce A. agavoides, A. kotschoubeyanus şi varietăţile lor vor mai rămâne în tava comună până ce activitatea
subterană devine evidentă (Fig. 4). Cea mai multă răbdare se cere pentru speciile cele mai lente în creştere A.
bravoanus, A. hintonii şi A. scapharostrus.

Pietrele în floare
Cu toate că nu reprezintă prima motivaţie pentru a creşte Ariocarpus, florile pot deveni cu siguranţă una din
motivaţiile principale; foarte puţine imagini se pot compara cu un Ariocarpus în floare. O piatră în floare este cu
siguranţă ceea ce îţi trece prin minte. Dar chiar şi pentru cei mai snobi este un eveniment dorit, un semn al
maturităţii şi sănătăţii, o confirmare a practicii noastre în cultură, o mică dar tandră mulţumire pentru munca
noastră.
Citind pesimistele date de literatură eram hotărât să aştept câteva decenii până să văd un boboc pe ariocarpuşii mei
crescuţi din seminţe. Am fost prin urmare plăcut surprins să văd o imensă floare violetă acoperind A. agavoides
înainte ca acesta să facă trei ani! A. kotschoubeyanus şi varietăţile albiflorus, macdowellii precum şi 'elephantidens'
au înflorit în anul următor. Surprizele au continuat pe rând: A. retusus a fost următorul (Fig 5). Apoi A. retusus
'furfuraceus' şi A. trigonus (Fig. 6) şi în final A. fissuratus şi v. lloydii au înflorit la “înaintata” vârstă de 7 ani. Multe
semănături şi câteva generaţii au urmat şi au înflorit urmând mai mult sau mai puţin aceleaşi reguli. Din păcate nu
acelaşi lucru pot spune despre A. bravoanus, A. hintonii şi A. scapharostrus. Cel mai bătrân dintre aceştia abia are
trei ani, dar sunt pregătit pentru alte surprize florale.

Pietrele sunt eterne

În ciuda reputaţiei lor ariocarpuşii nu prezintă probleme speciale în cultură, de fapt sunt virtual indestructibili – încă
n-am omorât un Ariocarpus mai mare de 2 ani. Creşteţi-i în condiţii vitrege, într-un pământ bazic (păstraţi turba
pentru pachypodium), daţi-le cât se poate de multă lumină (dar nu-i coaceţi) şi luaţi-o mai uşor cu udatul în lunile din
apropierea iernii.
Veţi avea pietre ce înfloresc pentru foarte mult timp, probabil chiar pentru mai mult decât vă imaginaţi.
Metoda de germinare pe care o utilizez pentru Ariocarpus va merge bine pentru toţi cactuşii şi în special pentru speciile
greu crescătoare ca Aztekium, Blossfeldia, Obregonia, Pelecyphora, Strombocactus, şi cu mici modificări va merge
chiar şi pentru Conophytum! Este de prisos să spun că probabil sunt tot atâtea metode de germinare a ariocarpuşilor
câţi crescători sunt. Am dezvoltat această metodă pe baza propriei mele experienţe. Avantajul major al ei este că
asigură un mediu stabil pentru o creştere sigură în primul an, an care este critic.
Alţi crescători de ariocarpuşi, din seminţe, folosesc o serie de alte metode, de la germinarea în aer liber până la
germinarea pe prosoape de hârtie şi transferarea ulterioară a plantulelor în mediul de creştere. Cea mai bună
metodă va depinde de climă, practică, obiceiurile personale şi chiar de mici ciudăţenii. Sfatul cel mai bun este
reprezentat de un singur cuvânt: experimentaţi !
În încheiere doresc să mulţumesc tuturor celor ce împart gânduri, experienţă şi seminţe cu mine, anulând astfel
izolarea mea geografică.

Xerophilia – Volume 2, No. 4 (7) – December 2013 III

ISSN 2285 – 3987
Dr. Andreas Laras – Crescând Ariocarpus din seminţe Anexa 1

Referinţe bibliografice

Needham, L and Needham D. 1983. Notes on the genus Ariocarpus. British Cactus and Succulent Journal 1:2-7.
Neudecker, T. 1985. Crossing experiments within the genus Ariocarpus. British Cactus and Succulent Journal 3:14-17.
Sato T. and Suguri K. 1996. Ariocarpus Handbook. Japan Cactus Planning Co. Press, Fukushima, Japan.
Weightman, B. 1991. Ariocarpus - cacti for the young (or young at heart). The Cactus File 1:6-11.

Figura 1: O colecţie de ariocarpuşi crescuţi din seminţe şi având în jur de cinci ani, cu excepţia unui A. fissuratus, mult
mai bătrân, în planul depărtat.

Figura 2: A. agavoides (cinci ani) în cel de-al treilea an de înflorire.

Xerophilia – Volume 2, No. 4 (7) – December 2013 IV

ISSN 2285 – 3987
Dr. Andreas Laras – Crescând Ariocarpus din seminţe Anexa 1

Figura 3: Plantule de 3 luni. A. retusus 'furfuraceus' (stânga) şi A. kotschoubeyanus var. macdowelii (dreapta)

Figura 4: Plantule cu sistemul radicular format. De la stânga la dreapta – vârsta între paranteze: A. retusus SB68 (3),
A. trigonus 'elongatus' (4), A. fissuratus v. lloydii (3), A. kotschoubeyanus v. albiflorus (4), A. agavoides (3 1/2).

Xerophilia – Volume 2, No. 4 (7) – December 2013 V

ISSN 2285 – 3987
Dr. Andreas Laras – Crescând Ariocarpus din seminţe Anexa 1

Figura 5: A. retusus (cinci ani) în floare pentru prima dată

Figura 6: A. trigonus de patru şi 5 ani înflorind pentru prima dată.

Xerophilia – Volume 2, No. 4 (7) – December 2013 VI

ISSN 2285 – 3987