C2

Asociatia vegetala
Caracteristici
 Pe baza tuturor definiţiilor elaborate de diferiţi cercetători putem stabili caracteristicile
asociaţiei vegetale:
 asociaţia este unitatea de bază în studiul covorului vegetal, reprezentând o noţiune
concretă, prin indivizii de vegetaţie, respectiv fitocenozele componente dar şi una
abstractă în acelaşi timp, prin gradul mare de generalizare
 fiecare asociaţie vegetală prezintă o anumită compoziţie floristică, ce constituie baza
sistemului de clasificare cenotaxonomică, compoziţie dată de totalitatea speciilor
componente, a căror valoare informativă şi fidelitate diferă după categoria din care fac
parte: edificatoare, diferenţiale, însoţitoare
 asociaţia are o determinare statistică, adică posedă o combinaţie de specii ce se repetă
cu o probabilitate ridicată pe cuprinsul arealului său, în condiţiile ecotopului caracteristic
 asociaţia posedă şi contribuie prin populaţiile fitocenozelor sale, la diferenţierea unui
biotop specific,reprezentat de rezultanta acţiunii factorilor externi (factori ecologici,
condiţii staţionale) şi a celor interni (activitatea speciilor de plante componente şi a
celorlalte organisme care aparţin fitocenozelor)
 asociaţia constituie una dintre verigile dinamice (iniţiale, intermediare, mature) ale
covorului vegetal, fie în sens progresiv, când se tinde spre stadiul declimax, fie în sens
regresiv, când se constată deteriorarea structurală, simplificarea relaţiilor, scăderea
productivităţii deci  asociaţia are şi un caracter dinamic, modificările având loc la
nivelul populaţiilor fitocenozelor componente
 asociaţia ocupă un areal, cu mărime şi contur variabil, în general mai redus decât cel al
speciilor edificatoare şi care nu trebuie confundat cu suprafaţa pe care se dezvoltă
fitocenozele sale
 edificarea, conturarea unei asociaţii vegetale se realizează în timp în funcţie de condiţiile
locale  asociaţia are deci un caracter istoric, fapt important de ştiut de către cercetători
pentru iniţierea acţiunilor eco-protective
 În concluzie putem afirma că fitocenoza şi asociaţia vegetală sunt noţiunile de bază cu
care se oprezează în această disciplină iar cunoaşterea exactă a învelişului vegetal contribuie
la buna funcţionare a ecosistemelor majore şi mixte

Relaţia dintre fitocenoză şi sistemele biologice suprapopulaţionale

 Sistemul este considerat ca fiind “un ansamblu de elemente aflate în interacţiune” 
reprezintă unitatea organizatorică a lumii vii
 Organizarea este un fenomen general reprezentând: “constituirea unor ansambluri de
elemente, în aşa fel, încât interacţiunile lor sunt subordonate funcţiilor esenţiale ale
întregului” (Botnariuc, 1985)
 Nivelul de organizare constituie o formă de mişcare a materiei vii, “o categorie de
sisteme biologice echivalente, cu caracter de universalitate” (Botnariuc, 1985) ; nivelele
de organizare prezintă forme organizatorice, funcţii, legi şi contradicţii caracteristice
precum şi o ierarhizare bazată pe criteriul relaţiilor structural-funcţionale
 1. Fitocenoză – Biocenoză
 Din prezentarea noţiuniii de fitocenoză s-a văzut ca ea se dezvoltă în condiţii specifice de
sol, edafotop (edaphos gr.=sol, pămînt,topos=loc) şi de climă, climatop (klima=climat,
 latitudine), care împreună cu alţi factori staţionali alcătuiesc ecotopul (oikos gr= casă,
gospodărie), modelat de organismele ce-l modelează într-un biotop (bios gr.=viaţă).
  Cu fiecare din componenţii acestor factori fizici şi biotici, fitocenoza se află în relaţii
de intercondiţionare reciprocă
 Dar, în acelaşi timp, ea asigură hrana (materia şi energia) tuturor animalelor fitofage şi
parţial, celor omnivore care se dezvoltă în limitele sale ori, care, preferenţial sau
accidental, folosesc resurse din interiorul fitocenozei respective
 Totalitatea acestor animale şi a celor care fac parte şi a celor care fac parte din categoria
consumatorilor secundari şi terţiari constiruie o comunitate, un sistem de organizare cu
multiple relaţii pro- şi anti-biotice, numite zoocenoză (zoon gr.=animal; koinosis gr.
=care se asociază, care reuşeşte)
 Prin populaţiile sale, zoocenoza, în condiţii normale, influenţează viaţa fitocenozei, fără
însă a-i afecta integralitatea şi chiar, uneori, ea este cea care asigură perenitatea unui
anumit tip de fitocenoză
 Pe şi în interiorul organismelor ce compun fito- şi zoocenoza, pe sol şi în sol, sau pe
detritus, se dezvoltă numeroase bacterii, ciuperci, alge, hetero- şi mixotrofe, protozoare,
etc toate alcătuind microbiocenoză (mikros gr.= mic), legată şi ea prin relaţii reciproce
atât de ecotop cât şi de comunităţile de organisme macroscopice
 Prezentarea separată a celor trei tipuri de cenoze nu este conformă cu realitatea, deoarece
există strânse legături trofice, energetice, informaţionale, etc, toate ducând la conturarea
unui alt sistem de organizare, integrator, stabil şi dinamic, informaţional şi programat,
sistem numit BIOCENOZĂ, (bios gr.= viaţă, koinosis gr.=care se asociază).
 Acest termen a fost introdus de Möbius, considerând biocenoza ca o comunitate de
organisme care ocupă un anumit teritoriu, ce prezintă adaptări la condiţiile de mediu şi
unele faţă de altele, legate într+un întreg care se schimbă odată cu schimbarea condiţiilor
de staţionale sau cu schimbarea numărului unora dintre speciile componente
 2. Fitocenoză – Biogeocenoză
  O stabilire a unităţii structurale şi funcţionale dintre biocenoză şi biotop o face în
1961 Sukacev, prin definirea unei noţiuni noi, cea de BIOGEOCENOZĂ (bios gr. =
viaţă, gé sau gaia= pământ, sol; koinos gr. = care se asociază, care reuşeşte),
considerând-o ca “....un fragment de scoarţă terestră, în care sunt reunite elemente
ale biocenozei şi părţi corespunzătoare din atmosferă, litosferă, hidrosferă şi
pedosferă, într-o configuraţie unitară, cu interacţiuni uniforme şi stabile” (Pop, 1977,
Stugren, 1982)
 După lansarea conceptului de biogeocenoză, asistăm, pe de o parte, la explozia unor
studii complexe, pe de altă parte la deschiderea unor polemici asupra oportunităţii
utilizării acestei noţiuni, asupra sinonimizării ei cu noţiunea de ecosistem. Toate
acestea la un loc au determinat, în final, un progres al ştiinţei comunităţilor de
organisme (biocenologiei), în integrarea firească în peisajul natural
 3. Fitocenoză – Ecosistem
 Termenul de ecosistem (oikos gr= casă, gospodărie, systematos gr= sistem), în
accepţiunea celui care l-a introdus în ştiinţă (Tansley, 1935), desemnează o conexiune
funcţională, în special trofică, a vieţii şi mediului, conexiune care acţionează ca un factor
unificator al biotopului biocenozei
 Botnariuc (1985), stabileşte: “....acea unitate organizatorică elementară a ecosferei,
capabilă să asigure în mod de sine stătător fluxul de energie, precum şi reciclarea
permanentă a substanţelor”
 Ambele definiţii subliniază caracterul funcţional al ecosistemului, edificat de funcţia sa
energetică, de circulaţie şi de autoreglare
 În aceste condiţii, apare evidentă constatarea că delimitarea unui ecosistem se va face pe
baza lanţurilor şi reţelelor trofice şi, doar parţial, pe criterii spaţiale
 Totalitatea ecosistemelor de pe Terra formează biosfera, termen definit în accepţiunea sa
actuală de geologul austriac E. Suess ca fiind un sistem superior de organizare şi
integrare, alcătuit din învelişul viu al planetei şi mediile de viaţă
 Unii autori sinonimizează noţiunea de biosferă cu cea de ecosferă, mulţi autori
considerând-o mai relevantă deoarece ar marca şi unitatea comunităţilor de organisme cu
substratul abiotic
 Biomul  desemnează “....unitatea vie rezultată din asocierea mai multor ecosisteme
similare, care manifestă acelaşi tip de interacţiune cu climatul şi substratul regional”
(Soran et Borcea, 1985)
 De ex. Ecosistemul biomul pădurilor de conifere reuneşte ecosistemele forestiere care se
dezvoltă în condiţiile unui climat boreal

Fitosociologia: definiţie, scop, sarcini, etape metodologice

 În natură, organismele, fie ele animale ori vegetale, nu pot trăi izolat ci se asociază în
comunităţi cu grade diferite de complexitate şi într-un echilibru dinamic cu ansamblul
factorilor de mediu
 Asocierea organismelor nu se realizează la întâmplare, ci pe baza unor legităţi perfectate
în timp, verificate de mecanismele co-evolutive şi de integrare, descifrate apoi de o serie
de discipline, între care un rol de bază îl are  FITOSOCIOLOGIA
 Fitosociologia (phyton gr = plantă, socius lat. = tovarăş, logos gr= ştiinţă, vorbire) este o
ştiinţă biologică ce are drept obiectiv studiul covorului vegetal, aflat în strânsă corelaţie
cu mediul în care acesta se dezvoltă
 Studiile fitosociologice urmăresc elucidarea relaţiilor de intercondiţionare şi influenţare
reciprocă dintre comunităţie de plante şi complexul de factori ecologici
 Rezultatul acestor interacţiuni este reprezentat de conturarea anumitor sisteme biologice
suprapopulaţionale care, în dinamica lor, evoluează spre o optimizare structurală şi
funcţională, spre realizarea unei homeostazii ridicate, procese coordonate de sistemele
ierarhic superioare
 La nivelul acestor ecosisteme vegetale au loc procesele primare de acumulare şi
transformare ale materiei şi energiei, de transferare şi diversificare a informaţiei, de
modelare a acţiunii factorilor ambientali
 Asemenea comunităţi vegetale ori sisteme suprapopulaţionale poartă numele de
Fitocenoze şi constituie producătorul primer al majorităţii biocenozelor şi ecosistemelor
de pe Terra
 Deci, fitosociologia se poate defini ca “....ştiinţa care se ocupă cu studiul complex al
structurii şi funcţiilor fitocenozelor, al raporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic, al
răspândirii, tipizării şi clasificării lor, precum şi de elaborarea principiilor de folosire
raţională şi conservare a fitocenozelor” (Ivan, 1979)
 Literatura de specialitate, mai ales din ţările est-europene, a păstrat şi generalizat
denumirea de fitocenologie (phyton, Koinos gr = care se asociază, reuneşte), termen
introdus de elveţianul H. Gams în anul 1918, înlocuind denumirea dată anterior , cea de
fitosociologie de către I. K. Paczoski în 1896
 Ultimul termen este mai frecvent utilizat, motiv pentru care şi la noi în ţară s-a acceptat
folosirea lui – între aceşti doi termeni nu există diferenţă de conţinut
 Scopul acestei discipline s-a amplificat pe măsură ce ea şi-a îmbogăţit bagajul de
date faptice, şi-a perfecţionat metodele investigare, dar şi paralel cu diversificarea
problemelor practice ce necesitau o urgentă rezolvare
 Acest scop poate fi rezumat astfel:
 Fitosociologia urmăreşte descifrarea structurii fitocenozelor şi identificarea tipurilor
de comunităţi vegetale din diverse regiuni
 Contribuie la elucidarea mecanismelor şi legităţilor care guvernează raporturile
plantelor între ele şi cu condiţiile de mediu, locale şi generale, finalizate în realizarea
unor comunităţi bine conturate şi integrate în ansamblul ecosistemelor
 Reconstituie şi prognozează traiectorile dinamice ale diverselor tipuri de grupări
vegetale, fie sub influenţa factorilor naturali, fie în condiţiile intervenţiei umane,
îmbogăţind astfel, ştiinţa evoluţiei

C3
Functiile fitocenozelor
 Îndeplinirea unei anume funcţii de către fitocenoze este dependentă de tipul şi stadiul de
evoluţie ale ecosistemului în care se integrează şi care le coordonează. Ca urmare,
atribuirea unor funcţii specifice fitocenozelor nu poate face abstracţie de aceste
particularităţi.
 Regiunea geografică, unitatea geomorfologică, dinamica factorilor edafo-climatici
generali şi locali, istoria evoluţiei dinamice şi a presiunii antropice exercitată asupra
fitocenozei sunt alte elemente care completează cadrul fizico-geografic şi istoric la care
trebuie raportată realizarea unei funcţii date.
 Ca atare, nu poate fi omisă cunoaşterea structurii, dar corelarea ei cu funcţiile
fitocenozelor nu se poate face printr-o încadrare în “tipare generale”, ci ea trebuie
interpretată şi în funcţie de particularităţile locale ale staţiunii
 În acest sens, Botnariuc (1982) atrage atenţia asupra faptului ca nu întotdeauna o mare
complexitate structurală presupune implicit şi o stabilitate ridicată, deci şi o funcţionare
cu maximum de randament
1. Functia de productie a fitocenozei
Dacă vom reaminti doar faptul că vegetaţia Globului realizează cca. 95% din biomasa
întregii Biosfere şi producţie netă de 16x10¹º t.s.u./an, putem fi de acord cu afirmaţia că
“....prima şi cea mai de seamă funcţie a fitocenozei este fixarea şi inmagazinarea energiei
solare în biomasa populaţiilor care o constituie” (Ivan, 1979)
Importanţa acestei funcţii devine covârşitoare ân momentul în care o plasăm în
contextul general al funcţionării ecosistemului, apoi al biosferei şi nu în ultimul rând, al
Sociosferei
Fiecare individ vegetal produce, prin acest mecanism al fotosintezei o anumită
cantitate de substanţă organică, nu doar atât cât ii este lui necesar, ci şi pentru constituirea
unei rezerve substanţiale (de circa 2-3 ori mai mare decât trebuinţa pentru propria-i
existenţă)
De fapt, fiecare plantă autotrofă se află într-o triplă ipostază: de producător, beneficiar
şi “întreţinător” al nivelelor trofice superioare
Figura la slide 4
  În aceeaşi situaţie de producător, consumator şi exportator, dar la o scară mult mai
amplificată se află şi fitocenoza.
 Ambele nivele realizează ceea ce se cunoaşte sub numele de Producţie primară
definită ca totalitatea energiei acumulată de plante sub formă de substanţe organice
 În cadrul acestei funcţii se distinge o producţie brută de fitomasă, reprezentând
întreaga energie asimilată (convertită în substanţe organice) de o fitocenoză în
procesul de fotosinteză, precum şi o producţie netă, desemnând energia acumulată
sub formă sub formă de compuşi organici în celulele şi ţesuturile fitoindivizilor
componenţi
 Deci, producţia netă cuprinde acea cantitate de substanţe organice care rămâne
disponibilă după ce s-a consumat energia necesară desfăşurării proceselor
metabolice şi fitiologice în care fiecare fitoindivid în parte, necesar care se
estimează la cca. 55% din producţia brută
 Evaluând cantitatea de substanţe organice acumulate de o fitocenoză într-o perioadă
nedeterminată de timp şi existenţă la un moment dat, putem aprecia de fapt
fitomasa acesteia
 Dacă ne interesează rata acumulării de fitomasă, raportând-o la unitate de timp şi de
suprafaţă, vom afla productivitatea primară, care stă la baza producţiei primare
nete (Ivan, 1979)
 Pentru calcularea prductivităţii primare a covorului vegetal, Walter (1963) propune
următoarea formulă:
 P=∑ΔMi= ∑(k x S x f - R) unde:
 i = 1-n, n = numărul de zile ale perioadei de vegetaţie în regiunea dată
 ΔM = creşterea zilnică (cotidiană) a producţiei nete
 k = constantă
 S = suprafaţa totală a frunzelor
 f = intensitatea fotosintezei / dm²
 r = materia uscată consumată prin respiraţie
 Aprecierea valorică a producţiei primare se exprimă în Kg substanţă uscată (Kg
s.u.) sau în echivalentul energetic: fie calorii (1 Kg s.u. = 4700 Kcal), fie Joule (1J
= 0,24 cal)
 În cazul productivităţii, aceste valori se consideră, în general, pe timp de un an şi pe
o suprafaţă de un hectar (ex. 1880 Kg / ha / an)
 Literatura de specialitate mai consemnează aprecieri ale producţiei de fitomasă în
Kg masă verde (Kg m.v.) , în cazul grupării ierboase (în special fâneţe) ori în m³, în
cazul pădurilor
 De asemenea, în cazul pajiştilor şi al agro-ecosistemelor (culturilor agricole) se
vorbeşte despre recoltă, înţelegând prin aceasta cantitatea de fitomasă utilă produsă
de o anumită suprafaţă, valoarea ei fiind mai mult sau mai puţin apropiată de
producţia primară netă (Soran et Puia, 1982)
 Principalii factori care influenţează producţia şi productivitatea fitocenozelor sunt
aceiaşi cu cei care guvernează autecologia şi particularităţile biologice ale speciilor
vegetale componente, la care se adaugă cei specifici populaţiilor şi comunităţilor
multispecifice
1. Molidişuri de tundră – A = 30400; P = 2500
 - părţi verzi – 10%
 - părţi supraterane perene – 6%
 - litieră – 8%
  - rădăcini – 76%
2. Molidişuri de taiga – A = 266000; P = 7000
 - părţi verzi – 6%
 - părţi supraterane perene – 70%
 - litieră – 2%
 - rădăcini – 22%
3. Păduri de stejar – A= 406500; P = 9000
 - părţi verzi – 1%
 - părţi supraterane perene –74%
 - litieră – 2%
 - rădăcini – 23%
4. Păduri tropicale pluviale – A = 525000; P = 32500
 - părţi verzi – 8%
 - părţi supraterane perene –70%
 - litieră – 5%
 - rădăcini – 17%
5. Deşerturi – A = 21900; P = 9500
- părţi verzi – 8%
 - părţi supraterane perene –1%
 - litieră – 43%
 - rădăcini – 48%
Unde:
A = acumularea (Kg / ha)
P = productivitatea (Kg / ha / an)
 Zona climatică , caracterizându-se printr-un anumit regim pluvio-termic, a imprimat
plantelor şi o serie de particularităţi funcţionale, în special ale fotosintezei, respiraţiei şi
transpiraţiei
 Se ştie, de ex., că fotosinteza în zonele calde prezintă în faza de întuneric un mecanism
particular, C4 (ciclul Hatch şi Slack), cu un randament de 1,5 – 3 ori mai mare decât în
regiunile temperate şi reci, unde caracterul heliofil al plantelor este mai pronunţat
 Aici, aceeaşi fază de întuneric urmează ciclul Calvin (C3), motiv pentru care
productivitatea plantelor cu flux fotosintetic de tip C4 va fi mai mare decât a celor
caracterizate de tipul C3
 Atât acumularea, cât şi productivitatea fitocenozelor scad de la ecuator spre poli
 În condiţii ecologice extreme, fitocenozele se caracterizează printr-o puternică dezvoltare
a părţilor subterane
 În cadrul aceleaşi zone climatice intervin numeroşi alţi factori care condiţionează
producţia şi productivitatea fitocenozelor:
1 - în cazul unui climat cald, (Walter, 1974) constată o creştere a productivităţii pajiştilor direct
proporţională cu cantitatea de precipitaţii
2 - pentru acelaşi tip de formaţii vegetale, Puşcaru-Soroceanu et al. (1963) apreciază că, în
climatul temperat, productivitatea pajiştilor urmează o dinamică similară pe altitudine, dar numai
până la valori medii anuale ale temperaturii de 4-5°C, dipă care aceasta se diminuează odată cu
scăderea temperaturii, chiar dacă precipitaţiile cresc
3 - troficitatea şi fertilitatea solului, prin conţinutul mai ridicat sau mai scăzut de substanţe
minerale şi respectiv, organice (humus), influenţează decisiv productivitatea fitocenozelor
4 - chiar şi în condiţii staţionale similare, productivitatea poate fi diferită, în funcţie de rata de
creştere specifică a edificatorului, aşa cum demonstrează, mai ales pentru stratul arborescent şi
cercetările efectuate de Chifu et al (1997) în pădurile din Podişul Central Moldovenesc
5 - consistenţa plantelor (lemnoasă sau ierboasă) şi durata de viaţă ale edificatorilor unei
fitocenoze marchează evident şi productivitatea. Astfel, cenozele edificate de terofite au o
productivitate mai scăzută decât cele dominate de hemicriptofite, deoarece primele au nevoie de
o bună perioadă de timp pentru formarea definitivă a aparatului foliar, iar, în plus, perioada de
vegetaţie este mai scurtă (Walter. 1963)
6 - complexitatea structurală şi mai ales suprafaţa foliară mult mai ridicată a pădurilor, face ca
acestea să aibă o productivitate medie de cca. 3,5 ori mai mare decât cea a pajiştilor (Doniţă et
Ivan, 1982). Tocmai de aceea, indicele suprafeţei foliare (calculat ca raportul dintre suprafaţa
totală a frunzelor şi suprafaţa proiecţiei orizontale a coronamentului) se dovedeşte un indicator
extrem de util în studiile ecologice
7 - gradul de înclinare a pantei influenţează producţia pajiştilor situate pe versanţi, chiar în
aceeaşi ambianţă cenotică generală, aşa cum apreciază Resmeriţă et al. (1968)
8 - vârsta fitocenozei, apreciată prin vîrsta medie a populaţiilor speciilor dominante, imprimă o
dinamică a productivităţii strâns legată de ritmul genetic al creşterii fitoindivizilor, aproximativ
sub fora unei distribuţii normale, cu asimetrie spre stânga, adică cu o “coadă lungă ” spre
dreapta.
Astfel, în arboretele echiene, curba creşterii curente (anuale) a volumului lemnos în funcţie de
vârstă culminează destul de repede în faza de tinereţe, după care descreşte din ce în ce
mai lin. Punctul de intersecţie dintre curba creşterii curente şi cea a eliminării naturale
marchează un prag critic, deoarece, odată depăşit acest prag, fitomasa lemnoasă totală
începe să scadă printr-o rărire accentuată a arboretului

C4

9 - De-a lungul perioadei de vegetaţie, productivitatea creşte până ce plantele şi-au realizat
suprafaţa foliară optimă, scăzând treptat spre toamnă. În cazul pajiştilor, scăderea are loc după
încheierea procesului de anteză la poaceele dominante. În cadrul aceleaşi faze fenologice,
diferenţele de producţie vegetală dintre fitocenozele celor două asociaţii analizate se pot datora
valorii furajere diferite a păşunilor analizate, deoarece unele plante sunt consumate preferenţial
de către animalele ierbivore
10 - Eliminarea naturală intraspecifică, a cărei intensitate este este în parte controlată de
densitatea fitoindivizilor, poate cauza variaţii ale producţiei de fitomasă la nivel fitocenotic, dar
afectează mai ales cunatumul care revine unui individ. Astfel, este bine cunoscută “legea
exponentului -3/2” (Yoda et al., 1963), conform căreia fitomasa medie /individ (w) creşte
-x
exponenţial odată cu scăderea densităţii fitoindivizilor din specia respectivă (d): w=c x d , unde
c şi x sunt parametrii regresiei. În toate populaţiile vegetale, valoare parametrului x este de
aproximativ -3/2, care exprimă grafic, în spaţiu logaritmic, panta “liniei de rărire dinamică”
(Weler, 1990): w=log c- 3/2 x log d

 Omul, prin măsurile sale, poate interveni în mărirea productivităţii fitocenozelor naturale
şi seminaturale fie prin lucrări menite să contribuie la îmbunătăţirea structurii acestora
(supraânsămânţări, plantaţii, lucrări de îngrijire etc), fie prin ameliorarea factorului edafic
 (aport de elemente minerale şi organice etc) ori a celui climatic (perdele de protecţie), fie
prin reducerea consumatorilor primari (acţiune făcută fără respectarea principiilor
biologice)
 Toate aceste lucrări vizează, de fapt, creşterea recoltei sau a fitomasei utile
 De foarte multe ori aceste acţiuni antropice, realizate cu mari consumuri de energie (mai
ales energie fosilă, neregenerabilă), deşi îşi ating scopul imediat (sporirea recoltei),
diminuează celelalte funcţii ale fitocenozelor şi, în final, calitatea mediului înconjurător
 Nu întotdeauna, studiile privitoare la producţie şi productivitate se referă la fitomasa reală
existentă
 De ex, apreciind producţia unui molidiş, cei mai mulţi autori apreciază doar cantitatea de
lemn extrasă de pe un hectar
 Dar, în estimare, este firesc să fie incluse şi produsele secundare
 Astfel, ritidoma molidului este utilizată pentru extragerea unor răşini, a taninurilor, iar
reziduul, în amestec cu îngrăşămintele chimice, dă un bun compost pentru agricultură
 Cetina oferă materie primă pentru extragerea unor uleiuri eterice iar făia de ctină este un
stimulator bun în hrana animalelor crescute în sistem industrial
 Deci, valoarea funcţiei productive nu trebuie estimată numai prin prisma calităţii de
fitomasă ci şi în corelaţie cu gradul de valorificare a produşilor ei

2. Funcţia mediogenă şi de reglaj a fitocenozei

 De obicei, în abordarea funcţiilor fitocenozelor, literatura de specialitate tratează funcţiile
de producţie şi de protecţie, deşi aceasta din urmă are o sferă mult mai restrânsă decât cea
mediogenă
 Prin structura lor, prin producţia realizată, prin activitatea metabolică a organismelor
componente, fitocenozele influenţează extrem de complex dinamica factorilor fizici,
chimici şi biologici, creând în interiorul lor un fitomediu specific
 Acesta, la rândul său, va acţiona, cel mai adesea în sens moderator asupra ambianţei din
imediata apropiere
 Aceste mici influenţe la nivel local, însumate la scară regională şi planetară, vor putea fi
considerate deosebit de importante pentru calitatea vieţii
 Principalele efecte determinate de activitatea fitocenozelor în mediul înconjurător, va
permite o apreciere a importanţei acestei funcţii:
1. Reglajul climatului, cu referire strictă la microclimat, reprezintă unul dintre aspectele
esenţiale ce caracterizează funcţia mediogenă. Prin activitatea metabolică, prin barierele
fizice ale tuturor componenţilor săi, fitocenoza realizează un climat favorabil, nu numai
sinuziilor sale, ci şi unui număr semnificativ de specii animale, microorganisme şi plante
heterotrofe, care numai în ambianţa microclimatică dată îşi pot desfăşura normal procesele
vitale. În plus, covorul vegetal reduce sau chiar opreşte acţiunea perturbatoare a unor factori
fizici, mari producători de entropie. Această funcţie de reglaj a climatului se realizează prin
diverse procese de natură biometeorologică
 Redistribuirea radiaţiilor
 Pământul, situat la 149670000 km de soare, primeşte de la acesta o cantitate de energie
de cca. 4,9 x 1028 Kcal/an, aproximativ 19% din energia iniţială pornită de la soare. Din
această energie, doar 1% este utilizată de către organisme, în special de plante în procesul
 de fotosinteză, cu o eficienţă a convertirii în energie chimică oscilând între 0,16 şi 1,6%.
Cea mai mare parte din radiaţiile ajunse pe Pământ sunt absorbite fie de oorul vegetal, fie
de masele de apă, fie de sol, restul fiind reflectate în stratele inferioare ale atmosferei
(troposferă). Proporţia din radiaţia incidentă care este reflectată poartă numele de albedou
şi are alori diferite după tipul de fitocenoză. De ex., o pajişte mezofilă din climatul
temperat are valoarea albedoului de cca. 26%, o pădure de foioase din acelaşi climat are
albedoul de 13-17% , un molidiş de 10-15%, pe când stratul de zăpadă prezintă valorile
cele mai ridicate (80-90%)
 Radiaţia absorbită de vegetaţie poate atinge 75-90% dinradiaţia incidentă în cazul
pădurilor, fiind folosită în marea ei majoritate pentru transpiraţie. Proporţia radiaţiei
transmise, ce ajunge la nivelul solului, variază în limite largi în funcţie de tipul
fitocenozei, anotimp, vârstă, grad de acoperire etc., putându-se reduce la doar 1-2% sub
masivul arboretelor dense de molid
 Efectele absorbţiei, reflexiei şi filtrării de către covorul vegetal pot fi rezumat astfel:
 - permite sinteza şi acumularea fitomasei, adică realizarea producţiei primare
 - influenţează temperatura aerului de deasupra stratelor superioare ale fitocenozelor, care
se modifică după o ecuaţie de gradient şi nu după factorul de gradient altitudinal
 - o fitocenoză bine structurată reduce amplitudinea oscilaţiilor termice în interiorul ei şi
diminuează supraâncălzirea ori răcirea accentuată a solului. Astfel, Bîndiu et Iacob
(1984) constată că în molidişurile de limită din Munţii Retezat, temperaturile maxime
sunt cu 4-5°C mai scăzute, iar cele minime cu 1-2°C mai ridicate decât în pajiştile din
apropiere. La fel, temperatura la suprafaţa solului este cu 1-4°C mai ridicată în
molidişurile cu o structură plurienă, decât în cele echiene, situaţie care va determina
modificări şi în ritmul proceselor de humificare şi de circulaţie a materiei
 - frânează pierderea de căldură din sol (prin procesul de ecranare termică nocturnă)
precum şi intensitatea evaporaţiei apei din sol, chiar şi a transpiraţiei plantelor din stratele
inferioare
 - contribuie la desăvârşirea structurii verticale (la stratificare) şi astfel, la o utilizare
eficientă a energiei solare şi spaţiului disponibil
 Intercepţia precipitaţiilor şi reglajul hidric
 Prin părţile lor supra- şi subterane, plantele dintr-o fitocenoză acţionează în mod eficient
în reglarea circuitului apei în natură, printr-o serie de mecanisme, cum ar fi:
 - reţinerea pe suprafaţa organelor supraterane a unei importante cantităţi din precipitaţiile
căzute sub formă de ploaie sau zăpadă. Astfel, un molidiş reţine cca. 22 – 23% din
volumul de apă căzut în timpul unei averse, un gorunet aproximativ 19-29%, pădurile de
silvostepă între 12 şi 19%, iar o pajişte stepică doar 3-4%. Chiar şi în timpul ploilor târzii
de toamnă ori a celor timpurii de primăvară, trunchiurile şi ramurile unei păduri de
foioase reţin între 2 şi 7%
 - îmbibarea litierei, cunoscut fiind faptul că resturile organice nedescompuse sau parţial
descompuse de la suprafaţa solului au o mare capacitate de absorbţie a apei. O litieră
bogată funcţionează ca un veritabil burete în care se reţine până la 40 – 50% din
cantitatea de precipitaţii lichide, cedate fiind apoi, treptat, solului
  - favorizarea precipitaţiilor cum sunt: ceaţa, bruma, roua, chiciura, datorită condensării
vaporilor de apă din atmosferă pe părţile supraterane ale plantelor. Prin acest fenomen,
fitocenoza îşi poate mări aportul de umiditate cu 4 – 5%
 - temporizarea procesului de topire a zăpezii, paralel cu împiedicarea spulberării acesteia
de către vânt. Spre ex, molidişul de limită din Munţii Retezat reţine cu 20-30 zile mai
mult stratul de zăpadă, decât apjiştile din apropiere şi în acest fel se diminuează scurgerea
superficială a apei rezultată din prin topire, crescând ponderea cantităţii de apă ce se
infiltrează în sol

C5
Funcţia mediogenă şi de reglaj a fitocenozei
- Absorbţia şi eliberarea apei, proces continuu şi activ, dependent atât de structura fitocenozei,
cât şi de caracterele morfo-anatomice ale speciilor componente (ale edificatorilor în special) ori
de adaptările lor funcţionale
 În acet fel, se reglează umiditatea din sol şi din atmosferă, se eliberează treptat
vaporii de apă care vor reveni după un timp sub formă de precipitaţii
 Duvigneaud, apreciază că, în condiţiile climatului temperat, plantele consumă cca.
2000-3000 t/ha/an, din care doar 1% intră în compoziţia substanţelor organice
 Restul de 99% este eliminat prin transpiraţie, realizând într-o primă fază un
microclimat mai umed la adăpostul fitocenozei şi astfel, o reducere a evapo-
transpiraţiei din stratele inferioare
 Rolul jucat de vegetaţie în reglajul hidrologic se apreciază prin aşa-numitul “bilanţ
hidric” al solului, dependent şi el de tipul şi structura fitocenozei:

Bilanţul hidric al solului (l/m²) în principalele tipuri de landşaft din Pod.

Babadagului
  O dovadă elocventă a reglajului hidrologic exercitat de vegetaţia forestieră este
atenuarea inundaţiilor, adică a debitelor maxime de viitură
 Această atenuare este cu atât mai mare cu cât procentul de împădurire şi suprafaţa
bazinului hidrografic sunt mai mari
 Atenuarea vitezei vântului
 Aerul în mişcare poate acţiona atât benefic, cât şi în mod perturbator asupra
grupărilor vegetale, determinând efecte mecanice, microclimatice şi morfo-
fiziologice în interiorul acestora
 Fitocenozele pot atenua doar una dintre caracteristicile vânturilor şi anume intensitatea,
apreciată prin viteza de deplasare a maselor de aer
 De ex într-o pădure factorul de atenuare al vântului depinde şi de distanţa de la lizieră,
acesta crescând spre interiorul pădurii
2. Reglajul pedogenezei şi protecţia solului
 Acţionează atât în suprafaţa ocupată de fitocenoza dată, cât şi asupra celor situate la
distanţe mai mult sau mai puţin îndepărtate
 Pedogeneza este un proces complex şi îndelungat prin care roca mamă este dezagregată,
alterată, produsul final fiind reprezentat de sol
 Alături de factorii fizici (climatici) şi chimici, de roca mamă, se apreciază că forţa
motrice în procesul de pedogeneză o reprezintă factorii biologici, între care, pe prim plan
se situează formaţia vegetală
 Aceasta se explică, pe de o parte prin fitomediul generat de grupările vegetale şi care
direcţionează şi reglează activitatea celorlalte organisme (supra- şi subterane) din
biocenoză, iar pe de alta prin aportul substanţial de resturi organice, între care celuloza şi
lignina constituie precursorii acizilor humici şi implicit ai HUMUSULUI
 Ori, în absenţa acestui compus, nu se poate vorbi despre fertilitate edafică, nici chiar
despre sol, ci doar de un substrat
 Prin activitatea sa, fitocenoza este cea care determină, în condiţii litologice şi climatice
date, formarea unui tip genetic de sol
 Ea poate, în timp, să modifice evoluţia unui sol format spre alt tip, cu profil diferit
 De ex. în Câmpia Transilvaniei sunt frecvente cernoziomurile levigate, generate de
acţiunea formaţiunilor ierboase xero- şi xero-mezofile. Dar o analiză a profilului de sol
evidenţiază faptul că ele s-au format pe fondul unor soluri forestiere existente odinioară,
element ce le diferenţiază de cernoziomurile tipice
 La o scară mai redusă a timpului, fitocenoza modifică anumite proprietăţi fizico-chimice
ale solurilor, cum ar fi: reacţia (pH), troficitatea, fertilitatea (gradul de aprovizionare cu
humus), culoarea, structura, etc
 Această modelare edafică prezintă particularităţi chiar şi în cadrul fitocenozelor aceleiaşi
asociaţii, în funcţie de gradul de închegare, de înclinaţia terenului, de stadiul de evoluţie
 Umiditatea solului se menţine la valori optime într-o fitocenoză bine închegată,
comparativ cu una ce prezintă un grad redus de acoperire, atât prin ecranarea solului de
către părţile supraterane, cât şi prin întreruperea capilarităţii solului de către sistemul
radicular
  Diminuarea scurgerilor de suprafaţă este unul din procesele cele mai însemnate în cadrul
acestei funcţii, cu importanţă pentru staţiunea dată, dar şi pentru grupările vegetale situate
la baza versanţilor şi chiar pentru cele aflate pe marginea cursurilor de apă
 Efectul protectiv în acest sens depinde nu numai de închegarea şi consistenţa
fitocenozelor, ci şi de modul de creştere a părţii, precum şi de poziţia lor de-a lungul
versantului
 O serie de studii efectuate la noi în ţară au arătat că valoarea scurgerilor de suprafaţă
într-un molidiş de limită este de aproximativ 1% din cuantumul apei căzute prin averse,
iar în jnepenişurile din apropiere ea este apropiată de 0%
 De asemenea, într-un molidiş matur din Munţii Retezat se pierd anual cca. 8-10kg sol/ha,
pe când într-o tăietură de pădure (tot de molid), pierderile sunt de 34-44kg sol/ha/an
 Eroziunile de adâncime sunt net reduse de covorul vegetal, eficienţă ridicată în cazul
pădurilor, arborii stabilizând atât solurile cât şi roca mamă datorită sistemului radicular
puternic şi adânc, cu excepţia molidişurilor care au radăcinile superficiale dar întinse
mult pe orizontală
 Din acest motiv, alunecările de teren sunt cel mai bine fixate printr-o reconstrucţie
ecologică bazată pe folosirea arborilor de talie mică şi arbuştilor într-o combinaţie care
trebuie să ţină cont şi de natura substratului, de condiţiile climatice locale, de regimul de
umiditate
Depunerile de aluviuni, pe lângă rolul lor în modelarea reliefului, contribuie la formarea celor
mai tinere tipuri de sol
Vegetaţia, reducând viteza de curgere a viiturilor, va mări considerabil ritmul depunerii
suspensiilor organo minerale şi astfel, se realizează o protecţie a bazinelor inferioare faţă de
colmatare
Frecventele situaţii de colmatare a unor lacuri sunt datorate mai ales defrişărilor din bazinele
râurilor şi pâraielor care le alimentează
În SUA, peste 500-600 mil tone de sol sunt transportateanual în ocean, iar fluviile din India
sunt încărcate, în acelaşi interval de timp, cu cca 6 miliarde tone de sol fertil, pe care-l transportă
în luncile din bazinele inferioare şi în ocean
Cauza principală este reducerea drastică a suprafeţelor
ocupate de vegetaţia primară, mai ales de păduri,
paralel cu extinderea suprafeţelor cultivate
Fixarea reliefului antropic este realizată tot de către cenozele vegetale, într-un ritm ce depinde
de proprietăţile fizico-chimice ale materialului de bază (coeziunea, granulometria,
troficitatea, etc), de capacităţile adaptative ale comunităţilor de plante, de variabilitatea
ecotipică (biodiversitate genetică) a speciilor componente
Reintegrarea în peisaj şi în circuitul economic ala cestor forme de micro- şi mezo-relief se
poate accelera prin ameliorarea condiţiilor edafice, care însă presupune investiţii foarte
mari, justificabile într-o perspectivă pe termen lung
Prin următoare figură exemplificăm distribuţia pe verticală a speciilor ce colonizează haldele
de steril rezultate de la minele de cărbune în funcţie de temperatura materialului depus şi
respectiv de expoziţie
3. Reglajul circuitelor biogeochimice
  Fitocenoza este considerată ca placă turnantă a acestei funcţii de bază a oricărui
ecosistem
 Echilibrul gazos al aerului este menţinut, mai ales, ca urmare a procesului de
fotosinteză şi a activităţii microorganismelor
 În primul caz sunt implicaţi oxigenul şi bioxidul de carbon, în cel de-al doilea
azotul şi bioxidul de carbon
 Circuitul ionilor (cationi şi anioni) se realizează cel mai adesea în sistem deschis,
proces în care fitocenoza îndeplineşte rolul de motor al întregii activităţi ce se
produce în biocenoză
 O analiză a ciclurilor biogeochimice ale cerbonului, azotului, potasiului, fosforului,
etc, va evidenţia şi rolul de releu al fitocenozei, nu doar de motor, aspect important
când vorbim de reglaj
 Energia convertită de fitocenoze stă la baza fiecărui Şi această situaţie reliefează
necesitatea asigurării unei “baze” constituite din producători primari cât mai complex
structurate şi cu funcţionare optimă
 ecosistem major sau mixt
Piramida energetică evidenţiază, pe de o parte scăderea producţiei nete şi a consumului
respirator, iar pe de alta creşterea ratei metabolice, începând de la producătorii primari şi până la
carnivorele secundare (consumatori terţiari)
Orice modificare în structura şi funcţionarea acestei baze, va afecta întregul în ansamblul său

C6
Structura fitocenozelor(sinstructura)
1. Fizionomia şi aspectul fitocenozelor
Daca acceptăm ideea că fitocenozele nu reprezintă o simplă sumă de indivizi, ci un subsistem
biologic unitar, dar nu uniform, dependent de particularităţile biotopului şi supus reglajului de
sistemul ierarhic superior, atunci putem afirma că fitocenoza prezintă o serie de însuşiri
funcţionale proprii, specifice, care îi vor conferi individualitate
 Fiecare fitoindivid se caracterizează printr-un anumit HABITUS, rezultat în urma
interacţiunii genotip-fenotip-mediu şi care se păstrează atât timp cât specia îşi menţine
integralitatea şi condiţiile de mediu nu se modifică radical
 În cadrul unei fitocenoze iau naştere o multitudine de interacţiuni între speciile
componente, între acestea şi mediu, între genofondul populaţiilor şi ansamblul factorilor
staţionali, rezultatul conretizându-se şi în apariţia unei fizionomii specifice fiecărui tip de
ftocenoză
 Dar, această înfăţişare va fi foarte asemănătoare la toate fitocenozele care ocupă biotopuri
asemănătoare şi care au aceleaşi specii dominante, diferind de cea a a fitocenozelor
vegetale instalate în alte tipuri de staţiuni şi cu o compoziţie floristică distinctă
 Suma calitativă şi cantitativă, constantă şi caracteristică a însuşirilor morfologice ale unei
fitocenoze poartă numele de FIZIONOMIE
 Ca şi în cazul habitusului plantelor, fizionomia fitocenozei poate fi observată,
caracterizată şi recunoscută de la o oarecare distanţă
 Cunoaşterea fizionomiei diverselor tipuri de fitocenoze prezintă importanţă în stabilirea,
pe teren, a traseelor de urmat şi în alegerea suprafeţelor de probă
 De obicei, fizionomia fitovenozelor este imprimată de specia sau de speciile edificatoar,
de formele biologice dominante
 Dar în oricare punct al arealului de răspândire al unei asociaţii, complexul de specii din
fitocenozele acesteia îşi va pune amprenta, ajustând caracteristicile întregului
 De ex:
 1. fizionomia unui unui făget este imprimată de fag, care est specie dominantă, dar ea este
întregită de celelalte arborescente (carpen, cireş, arţar, paltin, tei, etc), de stratul arbuştilor
(corn, alun, păducel, zmeur, etc) şi de cel al ierburilor (ferigi, mierea ursului, măcriş, etc)
 2. o pajişte de colilie (Stipa pulcherrima) va avea fizionomia determinată de acest
edificator, dar ea va fi mozaicată de ponderea cantitativă mai mare sau mai redusă a
speciilor însoţitoare şi caracteristice (jaleş, bărboasă, etc)
 Deci, fizionomia constituie o caracteristică morfologică a fitocenozelor care se va păstra
atât timp cât nu vor acţiona forţe externe sau interne, cu o asemenea intensitate, încât să
depăşească capacitatea de suport a complexului cenotic, situaţie în care fitocenoza va fi
înlocuită printr-o alta de provenienţă secundară
 Cu alte cuvinte, fizionomia are o durată egală cu durata cu durata de viaţă a unei
fitocenoze şi este dependentă de structura floristică şi biologică a acesteia, precum şi de
intensitatea acţiunii factorilor perturbatori
 În fitosociologie se vorbeşte şi despre aspectul unei fitocenoze, care se va schimba în
funcţie de succesiunea anotimpurilor în decursul unui an, de starea fenologică a speciilor
componente, în dinamica lor anuală
 În acelaşi timp, aspectul va fi marcat de vârsta fitocenozei, de periodicitatea anilor cu şi
fără fructificaţie, de acţiunea unor factori externi, abiotici şi biotici
 Deci, aspectul reprezintă înfăţişarea, suma calitativă şi cantitativă a caracterelor
morfologice, pe care o fitocenoza o are într-un anumit moment al ciclului său anual,
diferită de la un anotimp la altul, dar şi repetabilă periodic, dacă nu intervin factori care
să frâneze manifestarea bioritmurilor codificate în informaţie genetică a fitopopulaţiilor
componente
 Întotdeauna însă, aspectul se integrează în limitele fizionomiei, având, în condiţiile
climatului nostru, următoarea succesiune:
 1. vernal
 2. estival
 3. autumnal
 4. hibernal
 De ex, un făget va avea aspectul VERNAL caracterizat prin deschiderea mugurilor şi
apariţia frunzelor arborilor şi arbuştilor, de înflorirea ghioceilor, brânduşelor de
primăvară, păştiţelor, toporaşilor
 Aspectul ESTIVAL este marcat de maturizarea frunzelor arborilor şi arbuştilor, de anteza
unor specii ierboase umbrofile, cumar fi: vinariţă, fragii de pădure, nu-mă-uita, păiuşul de
pădure, etc
 Aspectul AUTUMNAL impresionează prin galbenul şi ruginiul frunzelor, prin bogăţia
litierei, în care se mai văd pâlcuri de muşchi şi frunzele unor ferigi
 Aspectul HIBERNAL relevă arborii desfrunziţi, pe fundalul covorului de zăpadă,
evidenţiind sinuziile de licheni corticoli
  Atât aspectul cât şi fizionomia prezintă anumite particularităţi în funcţie de vârsta sau
stadiul dinamic al fitocenozei date
 Vom putea astfel vorbi despre o fizionomie de tinereţe (incipientă), de maturitate
(climax) şi despre una de declin (regresie), în cadrul cărora fiecare din cele 4 tipuri de
aspect vor prezenta note particulare
 Concluziile ce pot fi desprinse din prezentarea celor două noţiuni sunt:
 1. de ordin metodologic: studiul unei fitocenoze va fi considarat complet numai în măsura
în care a surprins cele trei aspecte ale perioadei de vegetaţie în condiţiile climatului
temperat (vernal, estival, autumnal) şi respectiv două în condiţiile climatului tropical (de
sezon secetos şi ploios)
 2. de ordin teoretic: ilustrează modul de manifestare fenologică a bioritmurilor codificate
de genofondul populaţiilor integrate în fitocenoze, informând în acelaşi timp asupra
condiţiilor climatice în care s-a derulat evoluţia unor taxoni, chiar şi consolidarea tipului
de fitocenoză, dar şi evidenţiind permanenta dinamică a sistemului fitocenotic în limitele
integralitaţii sale
 3. de ordin practic: ajută la interpretarea corectă a aerofotogramelor, foarte utile în
activitatea de cartare a vegetaţiei, în realizarea proiectelor de amenajare a teritoriului, în
proiectarea spaţiilor verzi, în reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme deteriorate ori în
înfiinţarea unora artificiale
Structura calitativă a fitocenozelor
 Cercetările fitosociologice urmăresc, într-o primă etapă cunoaşterea complexului de
specii şi de factori ecologici care caracterizează viaţa unei fitocenoze, iar apoi, într-
o altă etapă, vor putea fi desprinse concluzii generalizatoare
 Baza pentru etapa sintetică o reprezintă prima etapă, cea analitică, de teren, motiv
pentru care subliniem importanţa ce trebuie acordată acesteia, necesitatea efectuării
unor observaţii şi determinări riguroase, complete şi repetate într-un număr d
eşantionaje suficient de mare pentru obţinerea unei acoperiri statistice satisfăcătoare
 Fitocenoza este alcătuită dintr-un complex de specii autotrofe, cu origini geografice
şi cerinţe ecologice mai mult sau mai puţin apropiate, cu structură cariotipică şi
importanţă economică diferite
 Totuşi, aceste fitopopulaţii se reunesc în comunităţi relativ stabile şi bine conturate,
cărora le imprimă caracteristici proprii
 În abordarea structurii calitative a fitocenozelor se va insista asupra următoarelor
aspecte: compoziţia floristică, structura bioformelor şi geoelementelor, structura
eco-cenotică, structura genetică şi valoarea economică a acestora
Compoziţia floristică
 Această caracteristică, imprimată de totalitatea speciilor eutotrofe care participă la
alcătuirea unei comunităţi vegetale, reprezintă “....un element important de
diferenţiere, delimitare şi tipizare a fitocenozelor” (Ivan, 1979)
 Compoziţia floristică diferă în funcţie de regiunea geografică în care se dezvoltă o
anumită fitocenoză, de tipul de vegetaţie căreia îi aparţine, de altitudine, de rocă, de
sistemul relaţiilor interspecifice, de intensitatea acţiunii factorului antropo-zoogen,
de stadiul dinamic al fitocenozei
 În analiza compoziţiei floristice se ia în consideraţie, în primul rând numărul de
specii componente şi importanţa lor în constituirea ambianţei cenotice
 Bogăţia specifică
 Este o componentă importantă a diversităţii floristice, iar aceasta, la rândul ei, oferă
informaţii asupra gradului de homeostazie a sistemului dat, ştiindu-se că, în general,
stabilitatea oricărui sistem biologic este dependentă de complexitatea sa structurală şi
funcţională
 O diversitate mare va conferi sistemului şi posibilităţi multiple de evoluţie
 Pentru specialist, compararea numărului de specii din fitocenozele unei asociaţii poate să
sugereze şi alte aspecte, cum ar fi: particularităţi ale ecotopului, stadiul dinamic al
fiecărei fitocenoze în parte şi, uneori, chiar corectitudinea cu care fitocenozele respective
au fost analizate
 Înainte de a analiza câteva exemple concrete, considerăm utilă prezentarea unor legităţi
care guvernează variabilitatea numărului de specii din comunităţile vegetale:
 - numărul de specii scade atât altitudinal, din etajul colinar până în cel alpin, mai ales
datorită scăderii temperaturii medii, pe măsură ce ecotopul se apropie de limitele extreme
ale valorilor diverşilor factori abiotici, odată cu gradul de izolare a biotopului, datorită
existenţei barierelor geografice (oceane, deşerturi, catene muntoase, etc) ce limitează
uneori diseminarea seminţelor sau sporilor, creşterea presiunii factorului antropo-zoogen
 - asistăm la o creştere a numărului de specii, în condiţiile aceleaşi zone de vegetaţie,
odată cu creşterea suprafeţei ocupate de o anumită fitocenoză, a heterogenităţii
 microstaţionale de pe cuprinsul ei, a apropierii de zona de ecoton, de interferenţă cu alte
fitocenoze; pe măsură ce fitocenoza se apropie de stadiul de climax
 Exemple:
 1. pe 1 km², într-o pădure tropicală pluvială pot fi inventariate cca 10000 de specii de
fanerogame, într-un făget european numărul lor se reduce la aprox 200, iar în molidişurile
scandinave se întâlnesc în medie 40-50 specii
 2. în cadrul aceleaşi zone şi etaj de vegetaţie, microrelieful influenţează semnificativ
numărul de specii din structura fitocenozelor; astfel, Popescu (1963) constată deosebiri
evidente pe cele 4 expoziţii ale movilelor dinBanat, unde versantul nordic este mai
favorabil cormofitelor, dată fiind insolaţia mai moderată, în condiţiile silvostepei vestice
 3. pajiştile de bărboasă (Botriochloa ischaemum) din ţara noastră au un număr mare de
specii în condiţiile etajului colinar, unde originea lor este secundară, faţă de zona de
silvostepă şi cea nemorală, situaţie explicabilă prin poziţia fitocenozelor sale la contactul
cu grupări vegetale foarte diferite
 4. aceleaşi pajişti stepice, din apropierea localitţii Mangalia, după ani de păşunat intensiv
şi-au redus diversitatea cu 5-7 specii
 5. fitocenozele edificate de gorun şi carpen prezintă un număr diferit de specii n diversele
regiuni ale ţării noastre, la latitudini şi altitudini diferite, chiar în condiţiile comparării
unor suprafeţe relevate de mărimi apropiate; dacă în Munţii Zarandului se întâlnesc 52 sp,
în Pod Secaşelor fitocenozele totalizează 35 sp, cele din Dl. Cetăţii Neamţului reunesc
numai 24 sp
 6. un alt exemplu, este cel al unor fitocenoze edificate de păiuşul sulcat (Festuca rupicola)
şi iarba câmpului (Agrostis capillaris) şi care sunt situate în regiuni diferite, pe expoziţii
diferite (păşune, fâneaţă), iar analiza lor s-a făcut în trei luni diferite ale sezonului estival
  Referindu-ne la numărul de specii din acest exemplu am putut constata următoarele:
 - în condiţiile utilizării lor ca păşune, aceste fitocenoze îşi reduc simţitor numărul de
specii de la vest spre est, chiar la aceleaşi altitudini (diferind expoziţia şi înclinaţia
versanţilor , păşunatul eliminând speciile sensibile)
 - folosirea lor ca fâneţe are efecte benefice asupra numărului de specii
 - numărul de specii comune, cel puţin în două din cele trei fitocenoze analizate este de 27
(afinitate floristică de 66,6%), fiecare având şi un număr de specii (între 11 şi 28) care le
oferă originalitate
 Concluzionând, se poate aprecia că bogăţia specifică este un indicator preţios al structurii
floristice al fitocenozelor, dar şi al asociaţiilor vegetale, ea putând fi utilizată în
caracterizarea indivizilor de asociaţie, dar absolutizarea lui nu poate la concluzii
pertinente
 Este nevoie, printre altele, de a altele, de a analiza rolul şi ponderea cantitativă a fiecărei
specii în fitocenozele respective

C7
Categoriile cenotice de specii (fitocenotipurile)
Aceste categorii se stabilesc atât pe teren, cât mai ales, în etapa de prelucrare a datelor
analitice obţinute în prima fază a unei investigaţii fitosociologice
 În acest sens se are în vedere:
- semnificaţia ecologică
- frecvenţa de apariţie în fitocenozele unei asociaţii
- ponderea cantitativă
- importanţa fitogeografică
 Cunoaşterea acestor categorii este importantă în realizarea interpretărilor cenotaxonomice
(sintaxonomice) şi dinamice (sindinamice) sau în formularea recomandărilor practice,
motiv pentru care trebuiesc făcute precizările:
 - deşi categoriile cenotice s-au stabilit în urma analizării unui mare număr de relevee, ele
pot suferi în continuare ajustări odată cu prelucrarea statistică a datelor de vegetaţie de pe
întregul continent european
 - analiza acestor categorii, în corelaţie cu cea a factorilor ecologici generali şi locali, nu
poate lipsi din niciun studiu fitosociologic care se pretinde ştiinţific şi util, chiar dacă
această analiză presupune un volum sporit de muncă, o informare bibliografică mai
amplă şi apelarea la metodologiilor unor discipline adiacente
 - orice apariţie a unor specii, care par să nu aibă nimic în comun cu ambianţa cenotică sau
ecologică generală, trebuie să ducă la o aprofundare a investigaţiei, la completarea ei li,
numai în final, la desprinderea unor concluzii cenotaxonomice, de clasificare a vegetaţiei
Şcoala fitosociologică-floristică clasică, insistând mai mult asupra fidelităţii speciilor din
fitocenoze (a speciilor cu afinitate pentru un anumit tip de grupări vegetale), distinge următoarele
categorii cenotice de specii (Braun-Blanquet, 1964):
1. Specii caracteristice, cu trei subtipuri:
- fidele, întâlnite exclusiv sau aproape exclusiv într-o anumită unitate fitocenotică
- elective, prezent, de regulă într-o anumită unitate, dar care pot să apară, cu abundenţă redusă, şi
în alte grupări
- preferenţiale, regăsite în mai multe tipuri de cenoze
2. Specii însoţitoare (indiferente), ce pot fi întâlnite în foarte multe grupări, fără a manifesta vreo
preferinţă pentru una dintre ele
3. Specii întâmplătoare (sau străine), care apar în mod accidental într-o anumită unitate
fitocenotică
Şcoala fitocenologică din România, alături de mulţi adepţi de la Zurich-Montpellier acceptă, din
motive practice, împărţirea speciilor din compoziţia fitocenozelor în:
- specii caracteristice (sau fidele), cu răspândire limitată aproape exclusiv la o unitate
cenotaxonomică superioară; uneori, ca urmare a gradului înaintat de adaptare la
condiţiile eco-cenotică ale unităţii respective, una-două dintre aceste specii pot atinge
valori ridicate de abundenţă, devenind în acelaşi timp şi edificatoare a unor asociaţii
incluse în cenotaxonul respectiv
specii edificatoare (sau dominante), care prin numărul sau acoperirea fitoindivizilor lor,
formeazăcea mai mare parte a fitomasei, imprimând astfel fizionomia fitocenozelor,
particularităţile fitomediului lor, dar şi determinând compoziţia floristică specifică a
fitocenozelor unei asociaţii, ca rezultantă a multiplelor relaţii de concurenţă şi co-
adaptare
- specii diferenţiale, care individualizează un grup de fitocenoze aparţinând unei anumite
asociaţii, regiuni sau staţiuni, faţă de altele asemănătoare lor din perimetrul general de
răspândire al unităţii cenotaxonomice respective; ele se stabilesc în urma analizelor
comparative pe un număr de eşantioane
- specii de recunoaştere, componente ale unui nucleu cenotic capabil să circumscrie caracterul
inter-relaţiilor din cadrul unor comunităţi vegetale; în parte, acestă categorie se
suprapune peste conţinutul speciilor caracteristice şi diferenţiale, dar înglobează şi unele
specii indicatoare ori altele importante din punct de vedere fitogeografic
- specii indicatoare, care prezintă preferinţe, deci şi exigenţe faţă de anumite valori ale unor
factori abiotci, funcţionând ca veritabile şi expeditive aparate de măsură; numărul lor,
modul de distribuire în interiorul fitocenozei, pe lângă informaţiile privitoare la
particularităţile lor biologice, evidenţiază caracterul mai mult sau mai puţin uniform al
ecotopului fitocenozelor date
- specii însoţitoare, care nu au preferinţe cenotice evidente, fiind întâlnite în grupări vegetale
destul de deosebite unele de altele şi deci, valoarea lor informaţională este mai redus
- specii întâmplătoare (sau accidentale) sunt acelea care apar în structura fitocenozelor fie din
grupări învecinate, uneori chiar foarte îndepărtate, fiind dispersate de diverşi vectori
fizici sau biologice, fie ca rămăşiţe din stadiile dinamice iniţiale ale fitocenozelor
respective
Calitatea de specie caracteristică trebuie circumscrisă geografic, în condiţii climatice şi geo-
pedologice determinate
Astfel, unele specii pot prezenta în interiorul arealului lor afinităţi pentru asociaţii foarte diferite
Acesta este motivul pentru care Westhoff (1973) susţine necesitatea separării în următoarele trei
subcategorii:
-specii caracteristice locale, a căror fidelitate în raport cu o anumită unitate cenotaxonomică se
manifestă doar pe un teritoriu relativ restrâns din cadrul arealului acesteia din urmă
-specii caracteristice regionale, care apar frecvent în fitocenozele unor grupări, dar au arealul mai
întins decât al comunităţilor vegetale respective
-specii caracteristice absolute, al căror areal coincide cu cel al unităţii cenotaxonomice în cauză
 Deşi pentru existenţa fitocenozei toate speciile sunt importante, sub aspect informaţional au
valoare sporită acelea care alcătuiesc grupa cenotică, grupă ce reuneşte toate speciile
caracteristice unei asociaţii şi unităţilor ierarhic superioare (vor fi incluse aici speciile
edificatoare, cele caracteristice, deseori şi unele din cele indicatoare şi diferenţiale)
De asemenea, prezintă valoare informaţională şi grupa ecologică, în care sunt cuprinse
speciile adaptate la condiţiile edafo-climatice oferite de staţiunea în care se dezvoltă fitocenozele
unei asociaţii sau ale unui grup de asociaţii înrudite
Între cele două grupe există uneori o corespondenţă, dar nu şi o suprapunere, dată fiind tocmai
evoluţia lor într-un anumit context de factori biotici şi abiotici foarte diferenţiat
În grupa cenotică sunt adesea cuprinse specii care nu se regăsesc în categoria celor
indicatoare, deci nici în grupa ecologică
Este cazul speciilor cu largă amplitudine ecologică (euritope), care edifică fitocenozele mai
multor asociaţii vegetale
În concluzie, considerăm că din prezentarea privind compoziţia floristică se pot desprinde
ideile:
- - identificarea corectă şi completă a tuturor taxonilor din alcătuirea fitocenozelor se
impune ca o necesitate, fapt realizabil în practică numai prin constituirea unor colective
mixte de cercetare
- - compoziţia floristică este cea care imprimă fitocenozelor caracteristicile morfo-
structurale, reflectând în acelaşi timp şi particularităţile ambianţei ecologice generale şi
locale, precum şi unele aspecte ale dinamicii acestora
- - cu cât o fitocenoză este mai complex structurată floristic, cu atât apar mai multe nişe
ecologice pentru populaţiile de consumatori şi descompunători

C9
Originile si dezvoltarea agriculturii biologice

Originile agriculturii biologice datează de la începutul intensificării agriculturii

De fapt, chiar de atunci, câteva spirite clar-văzătoare au început să se neliniştească de
influienţa crescândă a chimiei şi a tehnicii asupra dezvoltării agriculturii
 Publicarea în SUA, în anul 1911, a cărţii lui F. King “Ţărani din totdeauna: 40 de secole
de agricultură neântreruptă în China, în Coreea şi în Japonia” a stat la originea unei
mişcări în favoarea unei agriculturi mai apropiate de natură, care nu utilizează decât
gunoiul de grajd, sau alte materii organice pentru a întreţine fertilitatea solului, care
conservă tradiţia rotaţiilor şi utilizează, cât mai puţin cu putinţă pesticidele de sinteză
 În Europa, meritul de a pune bazele agriculturii biologice revine austriacului R. Steiner şi
englezului A. Howard
 Încă din 1924, Steiner propune, în cerinţele sale, agicultorilor să practice o agricultură
impregnată de filosofia sa şi de respectul vieţii
 După moartea sa, discipolii săi, Kolisko şi Pfeiffer au pus în practică propunerile sale pe
un domeniu aflat în estul Germaniei, iar mai târziu în SUA, într-un institut de cercetări
care a devenit mai târziu Institutul Pfeiffer
 În 1940, Howard a publicat “Agricultural Testament”, ăn care propune o agricultură mai
“naturală” şi mai puţin costisitoare, bazată pe tehnici de fertilizare inspirate din metodele
 tradiţionale, pe care el avusese ocazia să le experimenteze de-a lungul carierei sale în
India
 După unele începuturi timide în anii 30-40, agricultura biologică a cunoscut un prim
avânt între anii 1960 şi 1970, determinat de repunerea în discuţie a societăţii de consum
de către diverse mişcări
 Era de asemenea epoca creşterii spectaculoase a randamentelor agricole generate de
industrializarea agriculturii tradiţionale
 Începând din acest moment, agricultura biologică evoluează destul de diferit în funcţie de
fiecare ţară
 Din ce în ce mai marginalizată în Franţa, de către tehnicieni şi lobi-urile lor agrochimice
şi alimentare, ea a avut o soartă mai bună, mai ales în Danemarca, în Suedia, Marea
Britanie şi în Germania
 Comunitatea Europeană recunoaşte oficial agricultura biologică
 Confruntată cu gravele probleme de mediu şi cu societatea creată de Politica sa Agricolă
Comună (PAC), CEE se declară favorabilă unei agriculturi “mai respectuoase faţă de
mediu” şi contribuie la realizarea unor programe de cercetare pentru găsirea de soluţii
alternative
 La ora actuală, agricultura biologică este în expansiune în nordul Europei, mai ales în
Danemarca, Germania şi Olanda
 Puterile publice colaborează atât în organizarea unor pieţe, cât şi la nivelul programelor
de cercetare
 Situaţia agriculturii biologice pare mai puţin favorabilă în ţările Europei de sud şi est,
unde fie deteriorarea puternică a mediului, fie schimbările social-politice din ultimii ani
frânează dezvoltarea unei strategii ecologice pe termen lung

Unitatile cenotaxonomice
Operând cu indivizi de asociație (fitocenoze) diferiți ca structură, ca preferințe ecologice, ca
distribuție geografică ori ca istorie a genezei lor, fitosociologia nu poate realiza o sistematizare
a imensului material de date faptice, decât prin elaborarea unui sistem de clasificare și ordonare
 Acest sistem, denumit cenotaxonomic spre al diferenția de cel filogenetic, poate fi
caracterizat drept un sistem natural, deoarece reunirea comunităților vegetale în diverse
unități se face pe baza unor criterii variate, dar menite să evidențieze legăturile și
afinitățile structurale, ecologice și evolutive dintre aceste comunități
 Prin această tipizare, sistemul cenotaxonomic (sintaxonomic) dobândește și o valoare
practică, atât ca instrument de lucru în fitosociologie, cât și ca element operațional în
diverse sectoare aplicative
 De la ecomandările formulate de cei doi fondatori ai școlii fitosociologice central-
europene (Braun-Blanquet și Tuxen) s-a ajuns la un act normativreprezentat de Codul de
nomenclatură fitosociologică , care se află deja la a 3-a ediție (Weber et al., 2000)
 Sistemul cenotaxonomic este unul de tip ierarhic și inductiv, adică construit de jos în sus
 Unitățile de clasificare (cenotaxoni sau sintaxoni) sunt ierarhizate în progresie
sociologică după complexitatea structurală și maturitatea succesională a fitocenozelor
Unitate de bază este asociația vegetală
În raport cu aceasta s-au distins unități de rang superior sau inferior, fiecare recunoscându-
se după un sufix caracteristic:
  CLASA - etea
 SUBCLASA - enea
 ORDINUL - etalia
 SUBORDINUL - enalia
 ALIANȚA - ion
 SUBALIANȚA - enion
 ASOCIAȚIA - etum
 SUBASOCIAȚIA - etosum
 FACIESUL – osum
Asociația vegetală sau tipul de fitocenoză reprezintă modelul statistic al fitocenozelor
asemănătoare, prin compoziție și structură, ce cuprinde doar trăsăturile esențiale, comune acestor
fitocenoze (Ivan et Doniță, 1975)
Diferențierea asociației vegetale este posibilă deoarece ea ocupă un spațiu ecologic și unul
geografic bine determinate
Repetarea în spațiu a combinației caracteristice de specii, legată și de existența unor stațiuni
ecologic echivalente, este o condiție esențială în definirea conceptului de asociație
Pe această observație se bazează Pott (1998), atunci când preciza că nu orice comunitate de
vegetală poate fi clasificată într-un tip fitocenotic, adică circumscrisă unei asociații
Astfel, grupările încă insuficient consolidate, aflate în diferite faze succesionale, cele afectate
de procese degenerative sau regenerative, fragmentele izolate și de extindere redusă, toate
incluzând un cortegiu de specii tranzitorii, trebuie evitate în etapa analitică de relevare, dacă
obiectivul principal este încadrarea cenotaxonomică
Deloc de neglijat sunt reglementările privind nomenclatura asociațiilor vegetale
Pe lângă corectitudinea formulării denumirii, de obicei binare, este necesar ca aceasta să fie și
sugestivă, să înmănunchieze o suma de caracteristici structurale ale fitocenozelor subordonate
Numele generic al asociației are la bază denumirea de gen a unei sau a două specii, la
rădăcina cărora se adaugă sufixul –etum
Ca și în cazul speciilor, denumirea asociației este urmată de numele autorului, scris întreg sau
prescurtat și anul în care s-a publicat descrierea asociației respective
În cazul în care denumirea se formează pornind de la o singură specie dominantă, se aplică
regula generală după cum urmează:
- o pajiște edificată de păiușul rupicol, Festuca rupicola, va avea denumirea de asociație
Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956
- o pădure edificată de cer, Quercu cerris, va fi denumită Quercetum cerris
Uneori apar o serie de cazuri particulare ce necesită modoficări ortografice, în concordanță cu
cele fonetice:
- rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele asociației se va forma de la rădăcina
genitivului (caricis) și nu a nominativului (carex); asociațiile de rogozuri vor avea în acest caz
denumirea generică de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din genitivul speciei (ex.
Caricetum acutiformis)
În denumirea asociațiilor pot fi incluse două specii (cazul cel mai des întâlnit)
Cele două specii pot aparține la același gen (Festucetum valesiacae-rupicolae Csuros et
Kovacs 1962) sau la genuri diferite cu următoarele cazuri mai frecvente:
- una este dominantă iar alta indicatoare ori diferențială; aceasta din urmă va forma prima parte a
denumirii de asociație: la rădăcina genului se adaugă vocala o sau i, urmează genitivul speciei,
iar prin linia de legătură se adaugă denumirea speciei dominante, denumire formată ca și în cazul
unei singure specii (sufixul -etum+ genitivul speciei); ex: Asperulo capitatae-Seslerietum rigidae
(Zolyomi 1939) Coldea 1991
- speciile pot fi codominante, ocupând fie același strat, fie strate diferite; în această situație,
denumirea se formează supă regulile menționate, cu precizarea că prima se trece specia di stratul
sau substratul inferior; ex: Oxali acetosellae-Pinetum abietis Brezina et Hadac 1962
Subtaxoni subordonați asociației
În practica fitosociologică se utilizează numeroși taxoni inferiori asociației, cum ar fi:
1. Subasociația: reunește fitocenoze care se deosebesc de tipul asociației prin variații ecologice
și dinamice evidente, cel mai adesea aceste modificări nefiind altceva decât stadii, mai mult sau
mai puțin îndelungate, ale unor serii succesionale; alteori subasociația marchează particularitățile
imprimate structurii fitocenozelor unei asociații de către factorii oro-edafo-climatici locali ori de
cei antropo-zoogeni
Denumirea acestui infrasintaxon se face pornind de la specia cea mai discriminantă (care
înmănunchiază complexul de modificări amintit), la rădăcina genului adăugându-se sufixul -
etosum, iar specia se pune la genitiv
Numele astfel obținut se aduagă celui de asociație, se scrie cu litere mici și se specifică
autorul și anul
De ex.: Vaccinio myrtilli-Piceetum abietis Brezina et Hadac 1962 juniperetosum nanae
(Resmeriță 1970) Pop et al. 1988
2. Faciesul reunește fitocenozele în care una-două specii se afirmă cantitativ într-unul din strate,
fără însă a fi afectată structura calitativă a asociației
Condiționarea faciesului este dată în cea mai mare măsură de fctori ecologici locali, de
factorul antropo-zoogen și numai, uneori de fazele succesionale
Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului -osum, adăugat la rădăcina genului
speciei afirmate cantitativ și din genitivul numelui de specie
 Astfel, în pădurile de fag și carpen de la noi (Carpino betuli-Fagetum sylvaticae Paucă 1941),
pe mari suprafețe se poate afirma leurda edificând faciesul alliosum ursini, alteori se afirmă
rogozul edificând faciesul caricosum pilosae
Sintaxoni ierarhic superiori asociației
 Acești cenotaxoni se diferențiază ecologic mai pregnant și se pot pune în evidență la o
scară mai mare
 Tocmai de aceea ei constituie deseori unități operaționale pentru biogeografi,
geomorfologi, arhitecți etc dar și pentru cei ce se ocupă de conservarea biodiversității
1. Alianța (alianța de vegetație) reunește asociațiile asemănătoare ca structură floristică și se
stabilește pe baza unei asociații tip
 Denumirea alianței se stabilește pornind de la una din asociațiile caracteristice, implicit și
de la o specie caracteristică, adăugându-se sufixul -ion urmat de genitivul speciei
 În cazul în care denumirea se face după două specii se aplică regulile prezentate la
asociație, respectându-se doar sufixul
 De exemplu, pajiștile xerofile din Transilvania, dezvoltate pe terenuri afectate de
eroziune, cu soluri luto-argiloase și luto-nisipoase, sărace în baze și humus, sunt încadrate
în alianțele:
 - Festucion rupicolae Soo (1940) 1964, incluzând asociații ale unor fitocenoze mai puțin
degradate
 - Danthonio provincialis-Stipion stenophyllae Ghișa 1941, localizate pe platouri sau în
treimea superioară a versanților însoriți
 - Stipion lessingianae Soo 1947, cu asociații ale căror fitocenoze sun mai puțin închegate,
iar solurile sunt puternic erodate
2. Ordinul (ordinul de vegetație, ordin de alianțe), cu un grad mai ridicate de generalizare,
reunește tipurile de alianțe după consistența și regiunea geografică în care se dezvoltă
fitocenozele asociațiilor incluse
 În denumirea ordinului se utilizează numele unei alianțe (de obicei a alianței tip), la
rădăcina genului adăugându-se sufixul caracteristic –etalia , iar specia punându-se la
genitiv
 De exemplu, în cazul pădurilor de foioase europene din climatul temperat, printre altele
sunt conturate ordinele:
 - Quercetalia pubescenti-petraeae Klika 1933, ce include pădurile de stejari xero-
subtermofili
 - Quercetalia roboris Tx. 1931, în care se grupează pădurile de stejari mezo-acidofili din
etajul colinar și montan inferior
 - Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, care cuprinde pădurile de foioase și de amestec din
etajul montan
  - Populetalia albae Br.-Bl. 1931, ce include pădurile de plopi și frasini situate pe terasele
fluviale inundabile
3. Clasa (clasa de vegetație, clasa de ordine) cuprinde ordinele ce prezintă o anumită afinitate
ecologică și floristică, frecvent și geografică constituind sintaxonul cu gradul cel mai ridicat
de generalizare (dintre cei utilizați dintre cei utilizați în fitosociologie)
 În ultimul timp s-a tot pus problema ca tipurile de vegetație ce aparțin ce aparțin aceleiași
clase, să fie asemănătoare și din punct de vedere structural și fizionomică
 În virtutea acestei tendințe revizioniste, unele clase care inițial au fost foarte
cuprinzătoare, au fost scindate și ca atare, au apărut clase noi, dar și mai omogene
 Denumirea clasei se realizează după numele unui ordin (uneori se iau în considerare două
ordine, din care unul este ordinul tip), prin adăugarea sufixului – etea , urmat de genitivul
speciei, iar în cazul a două genuri, de obicei nu se mai includ în denumire și speciile
 Câteva dintre clasele de vegetație de pe continentul european sunt:
 - pajiștile xerofile și xero-mezofile din climatul temperat sunt încadrate în clasa Festuco-
Brometea Br.-Bl. et Tx. 1943, pe când cele mezo- și higrofile sunt reunite în Molinio-
Arrhenatheretea Tx. 1937, cele halofile continentale în Puccinelio-Salicornietea Țopa
1939
 - pădurile temperate mezo- și mezo-higrofile de foioase caducifoliate sunt înglobate în
clasa Querco-Fagetea Br.-Bl. et Vlieger 1937, cele mezo-xerofile în clasa Quercetea
pubescentis Doing-Kraft ex Scamoni et Passarge 1959
 - pădurile de conifere acidofile aparțin în marea lor majoritate la clasa Vaccinio-Piceetea
Br.-Bl. 1939

Vegetatia Romaniei
1. Condiţiile determinante pentru formarea învelişului vegetal şi al unităţilor
fitocenologice din ţara noastră
La noi în ţară se întâlnesc mai multe unităţi zonale şi regionale de vegetaţie, fiecare dintre
acestea cuprinzând un număr destul de mare de fitocenoze care aparţin la asociaţii distincte
 Pe teritoriul ţării există stepe, păduri de foioase cu caracteristici foarte diferite, păduri de
răşinoase boreale, tufărişuri şi pajişti scunde de climat rece, vegetaţie de mlaştini,
sărături, nisipuri, lunci, deltă etc
 Marea diversitate a unităţilor zonale şi a celor de vegetaţie, cât şi a unităţilor
fitocenologice ce le alcătuiesc, se datorează mai multor cauze
 De mare importanţă sunt în primul rând condiţiile geografice: situarea pe continent,
caracterul reliefului, al climatului şi al substratului
 Intervine apoi bogăţia florei, spectrul ei ecologic larg
 Un anumit rol l-a avut şi evoluţia vegetaţiei în postglaciar
 1.Diversitatea condiţiilor geografice – cauza primordială a formării unităţilor geografice
de vegetaţie
Teritoriul ţării noastre este situat în plină zonă a climatului temperat, şi anume, la interferenţa
variantelor de climat central-european cu nuanţe oceanice, est-european cu nuanţe
continentale şi sud-european cu nuanţe submediteraneene
În Dobrogea se resimte influenţa climatică locală a Mării Negre
Astfel, prin situarea pe continent, se realizează o diferenţiere destul de accentuată a
climatului în diversele părţi ale ţării noastre
Specifică pentru ţara noastră este varietatea mare a formelor de relief, realizată prin
îmbinarea teritoriilor de platformă cu cele de orogeneză ale lanţului carpatic
Câmpiile şi podişurile, dealurile şi munţii au aproximativ aceeaşi pondere în cadrul reliefului
În marile câmpii din sudul şi vestul ţării, ca şi în podişurile Moldovei şi Dobrogei, se manifestă
zonarea latitudinală a climatului, în timp ce în teritoriul deluros-muntos, în care altitudinea
creşte pe distanţe relativ mici de la 200-300m la peste 2500m, ia naştere o evidentă zonare
altitudinală (etajare) a climatului
Climatul este condiţia de bază a diferenţierii unităţilor geografice, prin regimurile hidrotermice
ce se formează atât pe teritoriile mai întinse cât şi pe plan local
Climatul zonal corespunzător latitudinilor este unul temperat cu ierni reci şi veri călduroase,
adesea secetoase
Teritoriul carpatic, care are în principal un climat de nuanţă central-europeană, se caracterizează
prin rapida schimbare a climatului pe altitudine
Iau naştere câteva etaje distincte de climat:
1.Un climat temperat răcoros mai umed, cu temperaturi medii anuale între 4-9 ºC şi precipitaţii
anuale de 650-1100 mm
2. Un climat boreal rece şi umed, cu temperaturi medii anuale între 2-4 ºC şi precipitaţii de 1000-
1200 mm
3. Un climat subalpin, cu temperaturi medii anuale între 2 şi -0,5 ºC şi precipitaţii peste 1200 mm
4. Un climat alpin, cu temperaturi medii anuale de la -0,5 ºC la -2,5 ºC şi precipitaţii ce pot
depăşi 1400 mm
Unităţi geografice zonale
Zone şi subzone
Aşezarea ţării noastre între vestul oceanic şi estul continental al Europei condiţionează
predominarea în zonele de câmpie şi podişuri joase a unui climat de tranziţie ce favorizează
existenţa atât a pădurii cât şi a pajiştii stepice
Aşa cum rezultă din hărţile de vegetaţie, în lipsa munţilor România s-ar încadra aproape în
întregime în zona de silvostepă
Condiţiile de climat, mai aride, din partea de est a Câmpiei Române, Dobrogea centrală şi din
partea de sud a Moldovei determină înlocuirea în aceste teritorii a silvostepei prin zona de
stepă
În schimb, în teritoriile joase din preajma domeniului carpatic în care influenţa munţilor, fără a
provoca încă etajarea climatului şi a vegetaţiei, se face totuşi simţită printr-o creştere a
volumului precipitaţiilor, se creează condiţii favorabile pentru instalarea compactă a
pădurilor de stejar caracteristice pentru zona nemorală
Pentru teritoriile joase ale României, în care se manifestă zonalitatea latitudinală a climatului,
unităţile geografice zonale de vegetaţie sunt următoarele:
1. Zona stepei
- Subzona stepei cu graminee
- Subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate
2. Zona silvostepei
- Subzona silvostepei nordice
- Subzona silvostepei sudice
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar)
- Subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur)
- Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris, Q. frainetto)
Etaje şi subetaje
În teritoriul deluros-muntos, în care se resimte precumpănitor influenţa modificatoare de climă a
altitudinii, s-a arătat că se formează câteva etaje de climat:
1.Etajul nemoral
În climatul încă suficient de cald şi umed de la altitudini mici şi mijlocii, cu predominarea
speciilor de foioase cu frunze căzătoare
Acest etaj se desfăşoară pe cel mai mare interval de altitudine: între 300 (400) şi 1300 (1450) m
şi după natura speciilor edificatoare din păduri se împart în două subetaje: al pădurilor de
gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase
2. Etajul boreal
În climatul rece al regiunii montane mijlocii (1200-1300-1700-1850 m), în care perioada de
vegetaţie este prea scurtă pentru cele mai multe specii de foioase
Aici se formează păduri aproape pure de molid
În acest etaj, destul de uniform din punct de vedere al vegetaţiei, nu se conturează subetaje, dar
se pot separa cel puţin două fâşii zonale: una cu molidişuri normale, alta cu molidişuri de
limită, în care, pe alocuri, se amestecă lariţa cu zâmbrul
3. Etajul subalpin
Peste 1700-1850 m; locul pădurii încheiate este luat de rarişti de arbori (cu molid, lariţă, zâmbru)
care devin din ce în ce mai scunzi şi se localizează în locuri tot mai adăpostite, odată cu
creşterea altitudinii
Între arbori se instalează tufişuri de jneapăn şi ienupăr care, treptat, devin dominante alături de
tufişuri de bujor de munte
Această fâşie prin care arborii sunt înlocuiţi treptat prin arbuşti se situează la altitudini între 1700
(1850) – (2000) 2200 m alcătuind etajul subalpin
4. Etajul alpin
Pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor, între 2000 – 2200 şi 2500 m
Aici se instalează arbuşti pitici din genul Salix, Dryas octopetala, Loiseleuria procumbens,
ierburi scunde (Carex curvula, Juncus trifidus, Sesleria coerulans) etc formându-se un
complex de tufărişuri şi pajişti scunde caracteristic etajului alpin
De fapt, aceste ecosisteme sunt specifice subetajului inferior din etajul alpin
Celălalt subetaj, nival, cu zăpezi veşnice, nu se întâlneşte în Carpaţii noştri
Unităţi regionale
Variantele de climat care se fac simţite în diversele părţi ale ţării, atât în teritoriile joase cât şi în
domeniul carpatic, provoacă modificări destul de importante în cuprinsul unităţilor zonale de
vegetaţie
Ţinând seama de răspândirea unor specii diferenţiale sau a unor variante regionale de asociaţii
vegetale, se pot separa, în cadrul unităţilor zonale, o serie de subdiviziuni cu caracter
regional
Cea mai recentă regionalizare este făcută în special pe baza speciilor şi fitocenozelor de pădure şi
stabileşte în cadrul unităţilor zonale latitudinale patru diviziuni regionale, dintre care trei
corespund celor trei variante de macroclimat – estic, sudic şi vestic, iar a patra reprezintă o
interferenţă de influenţe estice şi sudice
Pe cuprinsul domeniului carpatic situaţia este mai complexă
Etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi ai Carpaţilor au fost subdivizate în tot patru
subunităţi regionale în baza aceloraşi influenţe de climat, care se fac simţite nu numai la
câmpie ci şi la deal şi munte
În interiorul arcului carpatic s-au separat, de asemenea, patru subdiviziuni regionale, diferenţa în
structura învelişului vegetal fiind aici provocate de specificul regimului de precipitaţii al
diferitelor masive muntoase, în funcţie de aşezarea lor în raport cu circulaţia meselor de aer
oceanice sau continentale
Fiecare dintre aceste subdiviziuni se caracterizează printr-un anumit spectru de tipuri de areal al
speciilor care intră în alcătuirea asociaţiilor, prin prezenţa unor asociaţii sau variante de
asociaţii deosebite, prin modul de structurare a învelişului vegetal, ceea ce-i conferă o notă
regională distinctă
Este de menţionat faptul că diferenţierile regionale cele mai accentuate se observă în zonele de
silvostepă şi nemorală şi în etajul nemoral, atât în vegetaţia de pajişti cât şi de pădure
Pe măsură ce altitudinea creşte, diferenţele sunt tot mai estompate
Folosirea rezultatelor studiului ecologic al vegetaţiei în economie şi ştiinţă

1.În exploatarea raţională a pajiştilor spontane

Datele asupra compoziţiei, structurii, productivităţii, valorii nutritive etc, a modificării acestor
parametri în funcţie de condiţiile climatice şi de sol, precum şi modul de folosire, constituie
 criteriile ştiinţifice pe care se bazează organizarea procesului de producţie al fermelor
zootehnice din regiunile în care există asemenea pajişti
Aprofundarea cercetărilor privind dinamica producţiei de biomasă în funcţie de variaţia factorilor
abiotici determinanţi (căldură, umiditate, substanţe minerale etc) cât şi modul de folosire a
pajiştilor va permite, îmbunătăţirea în continuare a valorificării acestei mari bogăţii naturale
2. În ameliorarea pajiştilor spontane
Este o problemă deosebit de importantă pentru dezvoltarea zootehniei
Ameliorarea pajiştilor se bazează pe datele experimentale privind modificarea compoziţiei,
structurii şi productivităţii cantitative şi calitative a pajiştilor, în urma efectuării unor lucrări
de eliminare a concurenţei tufărişurilor sau a populaţiilor de plante dăunătoare, de
administrare de amendamente, îngrăşăminte organice sau minerale, de supraînsămânţare etc
3. În înfiinţarea şi întreţinerea pajiştilor cultivate
Problema este la ordinea zilei în regiunile de câmpie şi în parte în cele de deal cunoaşterea
caracteristicilor ecologice ale speciilor furajere importante, a reacţiei lor la măsurile
culturale şi la modul de folosire, a raporturilor ce iau naştere în amestecurile de ierburi în
funcţie de sol şi climat constituie o premisă a rezolvării cu succes a acestei probleme