ION DAFINNOIU

Unitateea de învăţţare 6.
STRUC CTURA VERBALĂ A PSIHOTER
RAPIEI

Interpretareaa, reformularea şi resemnificarea (refframing) sunnt elementelee cele mai im mportante

ale struccturii verbale a construcţiei terapeuticce. Majoritateea psihoterappiilor îşi proppun să “rescrrie” istoria
pacientului (history = his story). De cele mai m multe orri pacientul trăieşte
t într-oo manieră dramatică
d
prezentuul şi viitorul deoarece istoria sa, aşa cuum o povesteeşte terapeutului, nu-i ofeeră punctele de sprijin
necesaree pentru a daa existenţei sale s sensul pe p care şi-l doreşte.
d Utilizând cele treei tipuri de inntervenţie
verbală menţionate,
m t
terapeutul coorectează şi completează
c ă “istoria” paccientului, având la bază credinţa în
atotputerrnicia cunoaaşterii în proocesul deossebit de com mplex al addaptării umaane. Deşi înn prezent
majoritattea şcolilor teerapeutice utilizează, în proporţii diveerse, aceste tehnici, aparriţia şi dezvooltarea lor
s-a făcutt pe fondul schimbărilor manifestate
m î domeniul concepţiilor
în c p
psihopatologi ice ale diferittelor şcoli
şi al atituudinilor terapeutice (pe axxa - directiv-nnon-directiv).
A
Astfel, interppretarea estee tehnica privvilegiată a pssihanalizei, reformularea
r a fost consaacrată de
terapia rogersiană
r înn timp ce reesemnificareaa (recadrareea, reframingg) a fost dezzvoltată îndeeosebi de
către teraapia strategiccă fundamenntată de Şcoaala de la Paloo Alto.

1 INTERPRETTAREA
1.

ÎÎn virtutea accceptării “ipootezei” inconştientului, Frreud transforrmă interprettarea în actuul ştiinţific
fundameental care asiigură accesuul la cauzalitaatea comportaamentului um man.

IMPORTANT T
Interprettarea este, după cum remmarca D. Lagache, “actuul psihanaliticc prin exceleenţă” care evvidenţiază
interdepeendenţa fapptelor conform unei cooncepţii deteerministe înn care, exaaminându-se efectele
(simptommele), se cauută cauzele

Dorind să faacă din psihhanaliză o şttiinţă asemenni ştiinţelor naturii,

n Freudd utilizează un limbaj
dominannt explicativ, interpretativ:
i “Scopul nostru - spune ele - este acelaa al ştiinţei înn general: nooi vrem să
înţelegem
m fenomenele, să le legăăm unele de altele şi, în cele c din urmăă, să sporim pe cât posibil puterea
noastră asupra
a lor” (F
Freud, 1980, p.122).
T
Termenul de interpretare (cf. lat. interpretari = a explicca, a lămurri) are, în concepţia c
psihanalitică, semnifficaţia unei operaţii dee decriptare, decodificarre: transpunnerea dintr-uun limbaj
necunosscut, enigmattic, secret, înntr-unul inteligibil, clar. Astfel,
A fobia de
d cai a miccului Hans exprimăe o
teamă dee tată, iar caalul a putut fi asimilat cu acesta
a din caauza dimensiiunilor deoseebite ale peniisului său
(Freud). Operaţia a foost în acest caz
c cal=tată.
Î procesul interpretării o noţiune cheie
În c este ceea de simbol. Deşi deoosebit de im mportantă,
această noţiune estee greu de deefinit deoarece diferitele teorii psihannalitice nu auu o concepţiie unitară
asupra acesteia
a (A.CCollette, 19855).

IMPORTANT T
Însuşi Freud este oaarecum pruddent când see referă la simbol:
s “Trebbuie să convvenim că noţţiunea de
simbol nu
n este încă net delimitattă, că ea se confundă adesea cu ceea de substittuire, de reprrezentare
etc. … căă ea se aproopie chiar şi de
d noţiunea de
d aluzie” (Frreud, 1980, p.
p 159). Rapoortul simbolicc (raportul

166
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

ce se staabileşte întree elementele inconştiente şi simbolurile lor conştiente) este exppresia unei comparaţii
c
nu întotddeauna uşorr de evidenţţiat: “Esenţa raportului simbolic
s constă într-o coomparaţie… în unele
simbolurri, comparaţiaa care le seerveşte de baază este evidentă. Existtă însă altelee în legăturăă cu care
suntem obligaţi
o să nee întrebăm unnde trebuie să
s căutăm facctorul comunn” (idem, p.1559).

S
Simbolul estee, în înţelesuul grecesc al cuvântului, o “enigmă”; pentru
p psihannalist nu e voorba de o
enigmă ce c blocheazăă gândirea ci de una caree o provoacă..
Î procesul interpretării, analistul
În a împpleteşte argummentaţia logică cu formularea unor ippoteze ori
cu sugesstiile subtile sau aluziile. Lupta împottriva rezistennţelor implicăă, între altele, arta analisttului de a
se aproppia de “adevăărul” mascat de fantasmele pacientuluui, formulând sau reformuulând ipoteze care să-l
apropie pas cu pas de d obiectivul urmărit. Ipotteza ca ataree nu este nicci adevărată nici falsă, ci doar mai
mult sauu mai puţin utilă.
u Chiar o ipoteză carre se dovedeeşte falsă, fuurnizează infformaţii prin faptul că
elimină unu anumit nuumăr de variabile care până atunci păruserăp possibile. Din cauza acestei funcţii de
categorizzare a inform maţiei şi expperienţei, ipotteza ocupă o poziţie privvilegiată în m munca analisstului: “În
stadiile ulterioare ale travaliului analitic, estte util de a face ipotezze privind coonexiunile şi de a le
împărtăşşi bolnavului chiar înaintte de a le descoperi
d cuu adevărat. Căci, dacă ideea este justă, se
accelereează derulareea curei; dar ne ajutăm pe p noi înşine chiar cu o faalsă ipoteză, obligând boolnavul să
ia o anum mită poziţie faţă
f de ea şi reţinând neggările lui eneergice care trrădează tocm mai o mai bună şi mai
sigură cuunoaştere”. Cu C uimire nee dăm seam ma că nu e vorba
v de a im
mpune bolnaavului ceva anumea cu
privire laa lucrurile pee care el prretinde că nu n le cunoaşşte, nici de a influenţa descoperirilee analizei
activându-i aşteptările (Widlocherr, 1970, p.32)).
Î lucrarea sa
În s privind intterpretarea psihanalitică,
p P. Ricoeur, după ce evvidenţiază doouă surse
epistemiologice majoore ale interppretării (“Mettafizica” lui Aristotel
A şi exxegeza texteelor biblice), afirmă
a că
există “ddouă interpretări ale interppretării, una ca recuperarre a sensuluii, cealaltă caa reducere a iluziilor şi
minciunilor conştiinţeei” (1998, p. 42).
4

IMPORTANT T
Interprettând, psihanaalistul evidennţiază sensuul primar al discursului pacientului,
p ““demolând”, în cadrul
unui travvaliu de lungăă durată, iluzziile, minciunile şi fantasm
mele provocatte de mecanismele de appărare ale
eului.

Declarând coonştiinţa o “ffalsă conştiinnţă”, Freud (aalături de Maarx şi Nietzchhe) se înscrie pe linia
îndoielii carteziene. Însă,
Î în timp ce îndoiala promovată
p dee filosofia lui Descartes vviza doar cunnoaşterea
lucrurilorr exterioare nouă,
n Freud pune sub semnul îndoieliii însăşi conşştiinţa ! Conşştiinţa nu estee ceea ce
pare că este iar connştiinţa de sines trece în mod abuzivv drept cunooaştere de ssine. Făcândd această
afirmaţiee, Freud este în acord cu Huserl şi Beergson. Acestta din urmă consideră
c că mişcarea sppontană a
conştiinţeei este spree exterior, spre adaptareea acţiunii la condiţiile prezente; înntoarcerea spre fiinţa
proprie nu-i
n este natturală. Ulterioor, J. Piagett este chiar mai explicit în această pprivinţă. Din punct de
vedere cognitiv,
c spune el, priza de conştiinţăă este centraată pe rezulttatele exteriooare ale acţiuunii şi nu
furnizeazză informaţii suficiente nici asupraa mecanismeelor acestei acţiuni nicci în generaal asupra
mecanismelor internne ale vieţii mentale; din punct de vedere afecctiv, ea are ca funcţie esenţială
constituirea şi întreţinerea unor valorizări
v utille echilibruluui interior, daar nu ne infoormează despre legile
acestui echilibru.
e
Dacă conştiinţa nu este ceea ce credde că este, un u nou raporrt trebuie insstituit între manifest
m şi
latent; acest nou rapport ar coresspunde celui pe care connştiinţa l-a innstituit între aparenţa şi realitatea
lucrurilorr.

167
ION DAFINNOIU

IMPORTANT T
De aceeea travaliul psihanalitic esste centrat pe
p raportul ascuns - dezvvăluit, inconşştient - conşttient sau,
dacă preeferăm, simulat - manifestt.

O terapie psiihanalitică bine condusă, determină pacientul

p ca, înî final, să faacă al său seensul care
iniţial îi era
e străin, lăărgindu-şi asttfel sfera connştiinţei; el devine,
d prin aceasta,
a cevva mai liber şi,
ş poate,
ceva maai fericit. Unnul dintre prrimele omaggii aduse pssihanalizei vorbeşte desspre “vindecaarea prin
conştiinţăă”. Această formulă
f este corectă spuune P. Ricoeuur, cu condiţţia de a spunne că “analizaa vrea să
substituiee unei conşttiinţe imediatte şi disimulante o conşştiinţă mediattă şi instruităă conform principiului
realităţii”” (1998, p.45)).
Prin interpreetare, analistuul decripteazză discursul pe care paccientul i-l ţinee, comportam mentul lui
locutoriu, “fabulator” şi ajunge să configureze lent, pentru el, un alt disscurs pe caree va avea sarcina să-l
explicitezze, acela al complexuluii reprimat înn inconştient.. Analiza soccoteşte deci discursul paacientului
drept interpret al unuui alt “limbaj”” care îşi are regulile lui, simbolurile şiş sinteza prooprie şi care trimite la
structurile profunde ale a psihismului.3
Deşi se spunne, în mod freecvent, că interpretarea transformă
t innconştientul îîn conştient, totuşi
t nici
o perfecţionare în coonştientizareaa obişnuită nu n poate supplini tehnica analitică,
a penntru că, spunne Freud,
problemaa nu e de a înlocui
î ignoraanţa prin cunooaştere, ci acceea de a învvinge rezisteenţele.

IMPORTANT T
Comuniccarea unei interpretări este inutilă atâta vreme cât ea nu n se poatee insera în travaliul
conştien ntizării. Mai mult, dacă o astfel de coomunicare arre loc prea curând,
c nu vaa avea ca effect decât
consolidaarea rezistennţelor. Existăă, deci, o dinaamică a trataamentului, pootrivit căreia ffactorul pur inntelectual
al înţeleggerii se încorrporează în calitate
c de facctor importannt şi subordoonat lichidării rezistenţelorr (inclusiv
a rezisteenţelor la inteerpretare). Din
D această perspectivă,
p arta de a intterpreta estee subordonattă tehnicii
analitice, din moment ce ea este definită prin lupta împotriva rezistenţeelor.

Într-adevvăr, dacă exxistă ceva de d interpretaat este pentrru că existăă o deformare a ideilor devenite
inconştieente, iar defoormarea este expresia rezistenţelor
r ce se opunn reproducerii lor conştieente. Prin
urmare, regulile interrpretării sunt ele însele o parte a artei de a manevvra rezistenţeele. Există şi situaţii în
care artaa de a interrpreta trebuiee sacrificată net în beneeficiul strategiei anti-rezistenţe. Astfeel, Freud
recomanndă debutanţţilor să nu faacă din interppretarea exhhaustivă a viselor un scoop în sine, riscând să
cadă în capcana reezistenţelor, care se vorr servi de înncetineala innterpretării cca de o întâârziere în
tratamennt.

IMPORTANT T
Analiza nun este un “ttravaliu” doar pentru anaalist, ea este,, în egală măăsură, un traavaliu pentru pacient -
travaliul conştientizărrii, al “eliberăării” sale. Freeud utilizeazăă termenul de
d perlaboraare pentru a desemna
această muncă susţiinută a pacieentului cu rezzistenţele saale, muncă dirijată cu ajutorul interpreetării şi al
transferuului.

                                                            
3 J. Lacan afirmă că inconnştientul este structurat ca un limbaj.

168
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

Psihanaliza, în ansambluul ei, precumm şi interprettarea ca mettodă principaală a acesteia au fost

supuse unor numerooase critici. Vorbind desspre interprettare, P. Ricooeur face o pertinentă trecere în
revistă a acestor critici precum şi a încercăriloor “interne” dee reformularee a unor conccepte psihannalitice pe
care le reespinge conssiderând că, în egală măăsură critici şi reformulări,, nu sesizeazză adevărataa natură a
“realităţii” psihice cu care
c lucreazăă psihanalizaa.

ÎNTREBA ARE
Ce înțeleegeți prin perrlaborare?

Iată două dinn punctele dee vedere criticce referitoaree la interpretaarea psihanaalitică:
1) “Se spune că inteerpretarea e metoda principală a psihhanalizei […]]. Ori, în ce condiţii o intterpretare
este validă?
v Penttru că este cooerentă, sau pentru că paacientul o accceptă, sau ppentru că am meliorează
stareaa bolnavului?? Dar mai înttâi ar trebui cac interpretarrea să aibă unu caracter de obiectivitatte; pentru
aceassta ar fi neccesar ca o seerie de cerceetători indeppendenţi să aibă a acces la acelaşi maaterial, în
circummstanţe codificate cu grijă. Ar trebui apoi să exxiste proceduuri obiective pentru a traanşa între
interppretările rivale; ar mai trebui
t ca intterpretarea săs lase loc unor previzziuni verificaabile. Ori,
psihaanaliza nu esste în stare săă satisfacă aceste
a cerinţee: materialul ei aderă la rrelaţia singulaară dintre
analisst şi analizat;; nu putem înndepărta îndooiala că interrpretarea estte impusă fapptelor de inteerpretat în
absennţa unei procceduri compaarative şi a investigării “sstatistice”. Acceste afirmaţţii aparţin lui E. Nagel
şi au fost prezentate cu ocazzia unui simppozion ţinut la l Washingtoon în 1958 ppe tema “Psiihanaliză,
metodă ştiinţifică şi filosofie” (ccf. P. Ricoeur, 1998, p.3770).
2) Urmăătoarele conssideraţii criticce pe care ne-am propuus să le preezentăm îşi au originea în teoria
behavvioristă. Din această peerspectivă, teoria psihannalitică nu marchează,
m ddin punct dee vedere
episteemiologic, unn progres deccisiv faţă de animism
a şi concepţiile deerivate din accesta:
“
“Schema explicativă a luui Freud, scrrie Skinner, urmează
u moodelul tradiţioonal, care te invită să
cauţi o cauză a coomportamentuului uman în interiorul organismului” (cf. P. Ricoeur, 19800, p.377).
Această construcţie explicativă
e uttilizează variaabile neobseervabile şi asuupra cărora nnu se poate acţiona.
a

IMPORTANT T
Punctul vulnerabil al acestor critiici, considerăă P. Ricoeurr, este acela că pornesc de la ideea că, orice
psihologie ştiinţifică - inclusiv pssihanaliza - ar
a trebui să fie ştiinţă a observaţiei. Ori, “vorbindd în mod
absolut, în psihanalizză nu există «fapte»
« pentrru că aici nu se observă, ci se interpreetează” (idem
m, p.390).
“Faptul psihologic”
p e un ansaamblu de seemnificaţii; seensul unui “ffapt psihologgic” este dat printr-un
este
sistem de semnificaţii trăite de suubiectul care este implicaat în el, inclussiv, prin conttextul uman în
î care el
apare. “R Realitatea” nu
n este ca înn psihologia comportameentistă ordineea stimulilor, aşa cum îi cunoaşte
experimeentatorul, ea este sensu ul adevărat la care trebuuie să ajungăă pacientul sstrăbătând întunecatul
labirint al
a fantasmelor.

ÎNTREBA ARE
Ce este faptul psiholoogic in conceepția lui P. Riicoeur?

ÎÎn ceea ce priveşte

p variaabilele de meediu, a căror neluare în consideraţie
c o critică Skinnner - ele
nu sunt pentru analiistul faptelor ceea ce suunt pentru obbservatorul exterior;
e ceeaa ce-l interessează pe

169
ION DAFINNOIU

analist - spune P. Riccoeur - sunt dimensiunile

d mediului aşaa cum îi “apaar” ele subiecctului; pertineent pentru
el nu estte faptul, ci sensul pe care faptul l-a dobândit în isttoria subiectuului. “Realitatea rămâne mereu m de
interpretaat” afirmă P. P Ricoeur (1998,
( p.3966) - subliniinnd ideea căă, “realitateaa” pacientuluui este o
construccţie continuă ce prinde contur în cadruul relaţiei anaalitice.
Î analiza şi interpretareea realităţii psihice
În p astfeel definite puutem vorbi ddespre cauzze; relaţia
cauzală poate descrie relaţia de determinare
d ce există întrre fapte obseervabile, dar este improprrie pentru
descriereea şi interpreetarea unui sistem de sem mnificaţii. Psiihanaliza îşi realizează coonstrucţiile explicative
apelând la motive, dar, d “deoarecce câmpul topic e decalatt în raport cuu orice conştientizare, expplicaţia ei
seamănăă cu o expliccaţie cauzalăă, fără a se confunda vreodată cu aceasta a altfeel decât riscâând să-şi
reifice tooate noţiunile şi să mistificce însăşi inteerpretarea” (iddem, p.385).
T
Totuşi, evideenţierea opozziţiei dintre motiv
m şi cauzăă nu rezolvă problema eppistemiologiccă ridicată
de discuursul freudiann: acesta este reglat de un u alt tip de a fi pe care P. Ricoeur îl numeşte seemantica
dorinţeii. Acesta affirmă categooric: “Teoria psihanaliticcă are dreptt funcţie plaasarea travaaliului de
interpretaare în regiunnea dorinţei” (1998,
( p.4000).

IMPORTANT T
Dorinţa este o moddalitate de a ne raporta la ceilalţi, iar toate rapporturile noaastre cu lum
mea au o
constituire intersubiectivă.

. Constittuirea intersuubiectivă a dorinţei reprrezintă adevărul profundd al teoriei freudiene a libidoului,

spune P.P Ricoeur. Niciodată
N Freeud nu a desscris pulsiunea în afara unui contextt intersubiectiv; nu ar
exista nici refulare, nici
n cenzură, nici împliniree a dorinţei înn mod fantassmatic, dacă dorinţa nu s--ar afla în
situaţie interumană. Dacă
D ceilalţi sunt, în prim
mul rând, purttători ai interdicţiei, am puutea spune că
c dorinţa
întâlneştte altă dorinţăă chiar şi subb forma dorinnţei ce se refuuză.

IMPORTANT T
În relaţiaa analitică puutem găsi toaate problemeele constituirrii dorinţei. De aceea “pe de o parte, structura
intersubiectivă a dorrinţei face posibilă
p invesstigarea doriinţei în relaţţia transferennţială” iar pee de alta
“relaţia analitică
a poatte repeta istooria dorinţei, pentru că ceeea ce vine spre
s vorbire în câmpul discursului
de realizzat este dorinnţa, în măsuraa în care ea era la origini cerere cătree un altul” (ideem, p.415).

Argumentelee lui P. Ricooeur privind specificitateaa şi validitattea interpretăării psihanalitice sunt

A
pertinentte şi nu puteem să nu-i dăăm dreptate în bună măssură. Rămânne totuşi o înntrebare: De ce, dacă
întreaga construcţie explicativă
e a psihanalizeii se situează la nivelul seemnificaţiilor unde nu puteem utiliza
relaţii caauzale (speciifice ştiinţelor fizice), connceptul de en
nergie - conncept central al fizicii - are un loc
privilegiaat în interprettarea psihanaalitică?
Bateson a innsistat în mod deosebit asupra fapttului că a luua energia cca bază explicativă a
comportaamentului um man înseamnnă a utiliza o analogie fiziccă inadecvattă pentru fenoomenele studdiate.

IMPORTANT T
Deşi, peentru teoriile psihodinamice, energia nu este connsiderată caa o cantitate fizică “realăă”, ci mai
degrabă ca o metafforă, aceastăă metaforă îşiî evidenţiazză limitele când
c este inttrodusă în construcţii
c
explicativve.

170
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

A
Astfel, se voorbeşte - caa în fizică - despre enerrgie blocată sau descărcată, canalizzarea sa,
rezervă de pulsiuni etc. Analoggia cu teoria energiei din d fizica traadiţională nuu permite explicarea
e
caracteriisticilor speccifice organissmelor vii, în
î mod deoosebit a proceselor recuursive. Incappabilă să
încorporeeze în construcţiile sale conceptul cauzalităţii
c circulare, inteerpretarea pssihanalitică ajunge
a în
cele din urmă să expplice prezenttul doar prin trecut, deşi, în mod evideent (pentru aalte şcoli teraapeutice),
comportaamentul prezzent al pacieentului este funcţie
f şi de imaginea pee care acestta o are desppre viitor.
Am puteea spune, parafrazându-l pe P. Ricoeur, că semanntica dorinţeii trebuie com mpletată cu semantica
s
speranţeei!

2 REFORMULLAREA
2.

DEFINIȚ ȚIE
A reformmula înseamnnă a spune cu alţi termeeni într-o maanieră mai cooncisă sau m mai explicită ceea ce
clientul (pacientul)
( toocmai a exprrimat. O refoormulare este corect efectuată şi devvine eficientăă doar în
măsura înî care întrunneşte acorduul celui care îi este destinaată.

Teoretizată îndeosebi
T î dee către C. Rogers, reformularea - tehnnică de bază în terapia ceentrată pe
client - îşşi are origineea în concepţţia generală a acestuia deespre om.
A considera acordul clienntului criteriuul principal all validităţii reeformulării însseamnă a-l considera
c
pe acestta “expert” înn problema sa: s clientul este cea mai informată peersoană în leegătură cu situaţia pe
care o trrăieşte. Prin urmare, el ştieş exact deespre ce vorbbeşte. Aceasstă concepţiee se situeazăă la polul
opus conncepţiei psihaanalitice conform căreia subiectul
s estte inconştientt de adevăraata natură a problemei
p
sale. Dee altfel, pe această
a ideee promovată de psihanaliză se bazeează ideea aatotputernicieei intuiţiei
psihologului.

IMPORTANT T
În acord cu ideea căă terapeutul trebuie să adopte
a o atitudine pozitivvă necondiţioonată în relaaţia sa cu
clientul - una din conndiţiile necessare ale unei terapii eficieente în conceepţia lui C. R
Rogers - refoormularea
implică credinţa
c că orice compoortament um man are o loogică specifiică şi că toaate reacţiile afective,
comportaamentale, veerbale etc. au a o semnificcaţie anume care se dezzvăluie doar în cadrul unniversului
intim al fiecăruia
f din noi. De aceeea sarcina teerapeutului esste aceea dee a asculta, a înţelege şi a returna
clientului un mesaj caare să fie exppresia acesteei înţelegeri.

A
Astfel, terapeeutul face dinn client un partener deoaarece reformularea impliccă deopotrivăă reflexie
activă din partea terrapeutului daar şi din parteea clientului. Acest tip dee relaţie are la bază încreederea în
capacitatea de autoccunoaştere şi în puterea de d autoreglarre finală a om mului prin el îînsuşi.

IMPORTANT T
Reamintind că o refoormulare validă este cea care întruneeşte acordul clientului,
c am m putea rezuma astfel
consecinnţele imediatee ale acesteia:
▪ terappeutul este sigur
s că nu a introdus nim
mic în plus de natură inteerpretativă înn mesajul pe care i l-a
transsmis clientul;;

171
ION DAFINNOIU

▪ cu cât
c clientul ses recunoaştte mai uşor în reformulaarea terapeuutului, cu atât mai mult va avea
sentimentul că esste ascultat şi ş înţeles şi se
s va angaja mai activ în relaţia
r terapeeutică;
▪ o buună reformulare este o bună dovaddă şi că terrapeutul însuşi este acttiv implicat în î relaţia
terappeutică, ascuultă şi înţelegge.

A
Analizând reeformularea în concepţiia lui C. Roogers, R. Mucchielli
M (19994) evidenţiază trei
procedeee principale ale
a acesteia cu efecte proogresive:

ÎNTREBA ARE
Care estte definiția reeflectării?

1. Reformullarea - reflecctare
Ea reia o seecvenţă impoortantă a disccursului ori ultimele
u cuvinte care sunnt urmate dee o pauză
mai lunggă. Putem astfel să evvidenţiem ideile importaante şi să facem f o invvitaţie la continuarea
discursului. Procedânnd astfel dovvedim clientullui că înţelegem şi gândim
m împreună cu el.
Modul cel maai simplu al acestui
a tip dee reformularee este răspun
nsul ecou.

EXEMPLU U:
Pacientuul: …Şi eram foarte deprim
mat… (pauzăă)
Terapeutul: … Înţelegg… Eraţi foarte deprimat…
…

Utilizarea luui în exces ar

a putea sfârrşi prin a creea clientului impresia unuui efort supeerficial de
înţelegerre. De aceeea reformulaarea care utilizează
u alţi termeni, consideraţi ca echivaleenţi, este
superioaară în măsuraa în care eviddenţiază un efort
e real de înţelegere,
î este vorba dee solicitarea unui
u feed-
back, dee verificare a unei inform maţii. Terapeuutul stabileştte dacă a înţeles bine saau nu: astfel…, după
dumneavvoastră…, vrreţi să spuneţi că…, cu allţi termeni….

EXEMPLU U:
Clientul:…Şi eram foarte deprimaat… (pauză)
Terapeutul:…Vreţi săă spuneţi că felul
f cum v-aa privit v-a neecăjit foarte mult…?
m

Î
Însă modul cel
c mai compplex al acesttui tip de refoormulare estte reformulaarea-rezumaat care îşi
propune să evidenţieeze, pentru client,
c aspectele esenţialee ale mesajului său. Existtă riscul ca rezumând
r
să interppretăm! De aceea terappeutul trebuiee să sublinieeze aspecteele esenţiale, păstrând cadrul
c de
referinţă propus de client.

EXEMPLU U
Clientul: Problema, cu c acest genn de sentimeente plăcute,, este că măă simt neferiicit pentru căă ştiu că,
după aceeste extraorddinare momeente de împroospătare a forţelor, voi reccădea în starrea de depresie.
Terapeutul: Dacă înnţeleg bine, vă spuneţi că aceste reeacţii tonice sunt pasaggere şi acesst fapt vă
interzice orice satisfaacţie.

172
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

ÎNTREBA ARE
Care sunnt tipurile de reformulare-reflectare?

2. Reformullarea ca inveersare a rapo ortului figurră-fond

A
Acest proceddeu îşi are originea în teooria gestaltistă şi exprimăă foarte bine concepţia roogersiană
privind “restructurareea câmpului””. La fel ca în î percepţia figurilor dubble în care, ffuncţie de foocalizarea
atenţiei, alternativ, obbiectul percepţiei devine fond
f iar fondul obiect al percepţiei,
p accest tip de refformulare
inverseaază raportul “ffigură-fond” al
a unei situaţţii. Ea evidenţiază aspecteele implicite aale unei proppoziţii:

EXEMPLU U
Pacientuul: …Sunt sinngurul din claasă care nu faace nimic nicciodată bine!
Terapeutul: …După părerea
p dvs. toţi ceilalţi reeuşesc mai bine
b decât duumneavoastrăă?

Această intervenţie, deşi nu scoate şii nu introducee nimic nou în

A î mesajul iniţial, provoaccă clientul
să-şi perrceapă situaaţia sub un alta unghi, să--şi precizezee sau să-şi modifice
m ideile. De câte ori nu se
spune căă nu vedem pădurea din cauza copaccilor, ori copaacul din cauzza pădurii! D De câte ori oaamenii nu
rămân prizonierii
p unnui anumit punct
p de ved dere, al unui anumit aspect al situaţiei!
A
Apariţia brusscă a unui altt raport între elementele situaţiei
s poatte provoca sttări afective intense
i şi
accentueează o priză de conştiinţăă mai reflexivvă asupra sittuaţiei. Având în vedere stările afectivve ce pot
însoţi accest tip de reeformulare, şi
ş care nu tottdeauna pot fi benefice pentru
p evoluţţia terapiei, terapeutul
trebuie să
s aibă o atituudine şi un toon empatice.

33. Reformullarea-clarificcare
După cum spuneam
s în primele rânnduri ale aceestui capitol, de foarte multe ori “ppovestea”
pacientului este conffuză, fără sens, neorganiizată. Prin clarificare - tippul cel mai coomplex dar şi
ş cel mai
dificil de reformulare - terapeutul evidenţiază şi returneazză spre clientt sensul messajului pe care acesta
l-a emis. Mucchielli dă
d un bun exeemplu de asttfel de reformmulare.

EXEMPLU U:
Clientul: “Cumnatul meu
m este un tip literalmennte plin de prretenţii. Dupăă el, numai ppersoana lui contează.
c
Numai ele are ceva de
d spus. Imediat ce apare re, conversaţţia este monoopolizată de el. Pot să urez
u bună
seara la toată lumea şi să plec”.
Terapeutul: “Nodul problemei
p nu sunt atât acceste manierre… cât faptuul că ele, înntr-un fel sauu altul, vă
deranjeaază, ajung săă vă elimine”.

Reformularea favorizeazză un dialog autentic întrre doi actori sociali, dialog ce se deesfăşoară
într-un deplin
d respect faţă de punctul
p de vedere
v al ceeluilalt. Teraapeutul trebuuie să fie caapabil să
recunoasscă sentimeentele sau semnificaţiile
s exprimate de client înn cadrul unuui discurs liber, fără
constrânngeri impuse de terapeut în ceea ce priveşte duratta, tema dialoogului etc. Elle sunt recunnoscute şi
acceptatte ca exprimâând un puncct de vedere subiectiv şi tocmai acesst punct de vvedere trebuie înţeles;
înţelegerrea acestui punct de veedere impliccă şi accepttarea responnsabilităţii cliientului referritoare la
situaţia descrisă,
d concomitent cuu păstrarea de către teraapeut a uneei atitudini poozitive neconndiţionate
asupra acestuia,
a caree se simte asstfel înţeles şi
ş neacuzat, neevaluat.
n

173
ION DAFINNOIU

IMPORTANT T
După acceastă scurtăă trecere în revistă a tehnicilor de reformulare
r p
putem rezum
ma astfel utillitatea lor
(Mucchieelli, 1994, p.550). Deşi utilă, simpla reeflectare estee insuficientăă; ea dovedeeşte centrarea atenţiei
asupra clientului
c şi este,
e în calitaatea de oglinndă, o reflexie obiectivatăă. În măsura în care refoormularea
este coreectă, clientull este obligatt să se recunnoască în acceastă imaginne ce-i este furnizată dinn exterior;
acest fappt are un imppact reflexiv şi-i furnizeazză sentimentul că este înnţeles şi ascuultat. Reformularea ca
inversaree a raportuluui figură-fond este, de fappt, o nouă formulare ce evidenţiază
e aaspectele impplicite ale
mesajuluui; ea realizeează un pas înainte
î faţă de
d tehnica prrecedentă deeoarece dă uun nou sens aceloraşi
fapte suubiective şi păstrează clientul în centrul acesstui nou sisstem de seemnificaţii. Înn sfârşit,
reformulaarea-clarificaarea, cu ajuutorul unui rezumat claar, coerent, extrage dinn discursul clientului
aspectele experienţiaale esenţiale pe care aceesta le recunoaşte ca funndamentale ppentru el, deşşi nu le-a
formulat niciodată caa atare.

Î ultimii ani, neuroprogrramarea lingvistică furnizzează un meeta-model caare permite depăşirea

În d
limitelor structurii supperficiale a limbajului şi accesul la structura
s proffundă a messajului. Tehnicile care
alcătuiessc acest meeta-model completează reformularea
r rogersiană şi are, în general, acelaaşi scop:
evidenţieerea sensurilor implicite (nu( totdeauna conştientizzate), înţeleggerea clientullui, a imaginiii pe care
acesta o are despre “realitate”,
“ prrecum şi a lim
mitelor acesteei imagini.

3 RESEMNIFICAREA
3.

A
Acest tip de intervenţie poate
p fi uşor ilustrat cu ajutorul bineccunoscutei buutade conform căreia,
în faţa aceluiaşi
a pahhar cu apă, pesimistul vede
v partea goală iar optimistul,
o paartea plină! De altfel,
majoritattea glumelor reuşite (a “bbancurilor”) au
a la bază un u astfel de procedeu: elle implică luaarea unui
obiect saau situaţie şi
ş transpunerrea lor neaşteptată într-uun alt contexxt, ori atribuirea unor seemnificaţii
neaştepttate.

DEFINIȚȚIE
Resemnificarea4 preesupune “schhimbarea conntextului connceptual şi/saau emoţionaal al unei situaţii, sau
perspecttivei din care ea este trăittă, plasând-oo într-un alt caadru, care coorespunde laa fel de bine, sau chiar
mai binee «faptelor»» acestei sittuaţii concreete, al cărei sens, prinn urmare, sse schimbă complet”
(Watzlaw
wicck, Weakland şi Fisch,, 1975, p.1266).

Utilizând ressemnificarea aderăm la filosofia coonstructivistă conform căăreia “harta nu este

teritoriul”” (Korzybskii); într-adevăăr, operaţia de recadraare are loc la nivelul metarealităăţii, unde
schimbarea se poatee produce chiar dacă coondiţiile obiective ale situuaţiei rămân neschimbatte; putem
schimba grila de lectură, sistemul de referinţăă şi “realitateaa” ne oferă altă
a imagine. Acest adevăăr nu este
de dată recentă; el area rădăcini în filosofia antică
a şi estee regăsit, muulte secole m
mai târziu, în opera lui
Shakesppeare: “Nu exxistă lucruri bune
b sau relee, gândirea noastră le face astfel”.
S
Semnificaţia fiecărui eveniment depinnde de cadruul în care estte plasat. Câând schimbăm cadrul,
schimbăm şi semnificaţia evvenimentului; schimbareea semnificaţiei antrennează schim mbări în

                                                            
4 “Reframiing” (engl.), “reecadrage” (fr.); traducem acesst termen prin resemnificare, accentuând asstfel efectul aceestui tip de
intervenţiee: schimbând caadrul de referinnţăă, “recadrândd” un comportament, evidenţieem noi semnificcaţii, propunem o altă grilă
de lectură a realităţii.

174
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

comportaamentul nosstru. De aceeea, recadraarea evenim mentelor furnnizează o m mai mare libbertate şi
multiplicăă alternativelle comportam
mentale.
Î terapia sttrategică promovată de Şcoala
În Ş de laa Palo Alto, resemnificarrea este o inntervenţie
deosebitt de utilă, deoarece
d perrmite terapeeutului să orrienteze paccientul spre o gamă întrreagă de
conduitee posibile; nuu e vorba de a găsi un addevăr exterioor pacientuluui, comportam mentul bun cec trebuie
prescris, ci de a descchide calea utilizării
u unor soluţii noi, orriginale.

IMPORTANT T
Prin reseemnificare nu
n ne propunnem să furnizăm paciennţilor nişte occhelari cu leentile roz, cuu care să
privească realitatea şi
ş să descopeere doar parttea plină a paaharului; problemele nu ddispar spontaan dar, cu
cât imagginea noastrăă despre ele este
e mai com mpletă şi cu cât
c avem maai multe alternnative de a lee aborda,
cu atât mai
m mult creşşte posibilitateea de a le rezzolva.

Prezentăm câteva
c exempple de resemmnificare a unnor trăsături de personaliitate, comporrtamente,
credinţe etc. (cf. 1, Wilkinson,
W 19998, p.67).

Caracteristicci individuale
C
- încchidere în sine /gânditor
- slab, temător / sensibil
- neffericit, se indispune uşor / sensibil, miilos, compăttimitor

Comportameente
C
- solicită atenţie celorlalţi
c / “se simte bine” cu oricine
- com
mportament argumentativ
a v, agresiv / pasionat, înnflăcărat

Credinţe
C
- totddeauna doreşte să argum
menteze / gândeşte că
c dezbatereaa este un luccru bun
- nevvoia de a conntrola / crede în assumarea respponsabilităţii

Factori cauzaali
- vedde totdeaunaa probleme / “clopoţel dee alarmă”
- solicită atenţia celorlalţi
c / capacitateaa de a abate gândurile
oamenilor de la problem
mele lor

Efecte
- dettermină discuuţii în contraddictoriu / este interessat de probleema ta
- facce presiuni assupra altora / testează câât de hotărâţi sunt

Deşi practicaarea resemnnificării soliciită din parteea terapeutullui experienţţă şi “intuiţiee”, acesta
trebuind să sintetizezze o mare caantitate de innformaţii, “un recadraj nu reuşeşte deecât dacă ţinee cont de
opiniile, aşteptările, motivaţiile,
m ippotezele - înntr-un cuvântt, de cadrul conceptual
c aal celui căruiia trebuie
să-i schimbăm probblemele” (Waatzlawick, WeaklandW şi Fisch, 19755, p.125). Prrin urmare, utilizarea
resemnifficării presuppune ca terappeutul să învveţe limbajul pacientului (ceea
( ce estee mult mai uşşor decât
invers), să utilizeze forţa simptoomului, a creedinţelor aceestuia ca înttr-un judo pssihologic. Watzlawick
W
subliniazză faptul că recadrajul nu n atrage ateenţia asupraa unui lucru anume - nuu produce o priză de
conştiinţăă ci învaţă pacientul
p unn nou joc caare îl face pee cel vechi caduc.
c Pacieentul“vede accum ceva
altfel şi nu
n mai poatee continua săă joace naiv”” ca şi cum nu ar cunoaşte şi celelallte faţete alee situaţiei.

175
ION DAFINNOIU

Astfel, coontrazicând pe cineva caare afirmă seentimente şi gânduri neggative faţă dee el însuşi, nu n facem
decât săă-l provocăm la organizareea argumenttelor necesarre susţinerii credinţelor
c saale; dacă evittăm acest
fapt şi inniţiem un “jocc” în care sunntem de acoord cu el, sunnt mai multe şanse ca accesta să desccopere el
însuşi allternative rezzonabile la credinţele
c saale. De altfel, de câte ori nu reuşim să ieşim, înn cele din
urmă, diintr-o situaţiee problematiică spunând “tot răul sppre bine!” (Înn România ppostdecembrristă sunt
cazuri în care intrareaa în şomaj a făcut din uneele persoanee oameni de afaceri prospperi!).
Î lucrarea amintită,
În a Wattzlawick şi coolaboratorii (1975, p.161)) prezintă cazul unui elevv de liceu
căruia i s-a interzis temporar săă intre în clăădirea şcolii unde studiaa şi care a decis să se răzbune
învăţândd cât mai puţiin posibil. Accceptând ideeea răzbunăriii, terapeutul propune un aalt “joc”. Astffel, mama
elevului, sfătuită de terapeut, l--a făcut pe acesta să valorizeze
v attitudinea sa iniţială ca venind
v în
întâmpinnarea dorinţei profesorului “care, fără îndoială,
î l-a exclus
e pentruu a-l putea lăăsa repetent”. Elevul a
înţeles căc se poate răzbuna muuncind mai bine b pentru a-i a demonstrra profesorului că nu-l pooate lăsa
repetent.

IMPORTANT T
La baza resemnificării, recadrării, găsim distincţia între comportamen
c nt şi intenţie,, adică distinncţia între
ceea ce facem şi ceeea ce încercăăm să realizăăm prin compportamentul respectiv.
r

Deseori comportameentele noastrre nu au efeectul dorit. Exemplul

E anterior evidenţţiază bine accest fapt.
Putem menţiona
m şi altele:
a de pilldă, o mamăă poate să se s afle într-oo stare de înngrijorare conntinuă cu
privire laa familia sa. Este
E felul ei de a-şi manifesta dragosstea faţă de cei apropiaţi, deşi familiaa găseşte
acest coomportament indezirabil, neplăcut, greeu de suporttat. Sau, alt exemplu,
e un bărbat poatee încerca
să-şi dem monstreze dragostea pentru familia sa, s făcând, la serviciu, cât mai multee ore suplimeentare, în
timp ce familia sa ar dori să-şi petreacă
p câtt mai mult tim
mp acasă, chiar
c dacă acceasta ar implica mai
puţini baani.
Resemnificarea se poatee realiza fie prin
p recadrarrea contextului, fie prin reecadrarea coonţinutului
(J. O’Connor, J. Seym mour, 1995, p.145, 146).
R
Recadrarea contextului porneşte
p de la ideea că aproape
a toatte comportammentele noasstre sunt,
sau au foost, utile întrr-un anume context
c spaţioo-temporal, altfel
a ele nu ar
a persista. M
M. Erickson afirmă că
simptomul însuşi nu este altcevaa decât un coomportamentt care, într-unn anumit moment, a avutt caracter
adaptativv, a fost ceaa mai bună soluţie la caare a ajuns pacientul, comportamen
c nt care ulteriior a fost
menţinutt, generând problemele
p pe care pacientul le acuzăă, întrucât contextul iniţial s-a schimbaat.
Pentru a reaaliza aceastăă recadrare trebuie să ne n punem urrmătoarele înntrebări:”Cânnd anume
acest comportament ar fi util?”. “ÎÎn ce situaţie acest compoortament ar constitui
c o ressursă?”.

IMPORTANT T
Recadraarea contextuuală realizeazză o conotaţie pozitivă a unor însuşiri sau comporrtamente, connsolidând
astfel aliaanţa terapeuutică şi facilitâând achiziţia unor noi com
mportamentee mai adecvatte situaţiei prrezente.

De exemplu,, unui părintee hiperprotecctiv i se poatee spune că grija

g deosebittă manifestattă faţă de
copil a foost benefică pentru dezvvoltarea lui dar,
d acum, câând acesta a devenit deja un bărbat,, el poate
apela la forme mai suubtile de prottecţie şi control pe care “ccopilul” să nuu le observe!
A
Acest tip de recadrare see realizează,, în mod freccvent, şi cu ajutorul
a metaforelor terapeutice. În
acest coontext ne puutem aminti de “Povesttea lui Harap Alb” undee însuşirile ccaricaturale ale unor
personajje - Setilă, Gerilă,
G Flămâânzilă, Păsărri-Lăţi-Lungilăă - s-au dovedit a fi în ccele din urmăă resurse
surpriză care i-au asiigurat successul eroului prrincipal.

176
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

ÎNTREBA ARE
Ce întrebbări utilizăm pentru a realliza o recadraare contextuaală a unui coomportamentt?

R
Recadrarea conţinutului. Istoria fiecăruia din noi nu este alcătuită din faptte, evenimennte, ci din
semnificaaţiile pe caree le atribuimm acestora. Un U insucces poate fi trăiit ca o înfrânngere dramaatică, sau
poate fi o “lecţie” caree să ne oriennteze în acţiuunile noastre viitoare!
Pentru realizzarea acestuii tip de recaddraj putem utiliza următoaarele întrebărri:
“Ce altă semmnificaţie ar putea
p avea acceasta?”
“Care este vaaloarea pozittivă a acestuui comportam ment?”
a putea desccrie acest comportament?”
“Cum altfel aş
T
Toate exempplele de reseemnificare meenţionate în tabelul anterrior (după I. W Wilkinson) au la bază
recadrarrea conţinutului.
Utilizând aceest tip de reccadraj unei paciente
p caree a dezvoltat o serie de m manifestări depresive,
consecutive unui acccident grav suferit de un prieten apropiat, şi care s-au dovedit rezistente la
chimioterapia obişnuită, i-am spuus următoarele: “Fiecare dintre d noi ajuunge, mai deegrabă sau mai
m târziu,
să-şi punnă întrebări fundamentalle: «Ce este viaţa?, “Ce este moarteea?”, “Merităă viaţa să fiee trăită?”»
etc. Pentru dvs., acuum a venit vrremea acestoor întrebări. Depresia
D estte felul dvs. dde a medita la aceste
întrebări fundamentaale. Prin urmaare, nu are roost să luptaţii împotriva depresiei; mai important este e să fiţi
atentă laa gândurile, răăspunsurile care
c vă vin înn minte”.
C
Conotaţia poozitivă a simptomului estte o etapă necesară în abordarea
a paaradoxală a acestuia;
într-adevvăr, nu putem m prescrie siimptomul, noon-schimbareea, decât daccă evidenţiem m valoarea pozitivă
p a
acestuia.

ÎNTREBA ARE
Ce întrebbări utilizăm pentru a realliza o recadraare a conținuutului unui evveniment?

Utilizată acuum în mod frecvent

f de terapeuţii caare aderă la paradigma sistemică, conotaţia c
pozitivăă este un proocedeu dezvoltat îndeoseebi în cadrul terapiei fam miliale practiccată de repreezentanţii
“Scolii dee la Milano”. În concepţiaa acestora, conotaţia
c pozzitivă este unn recadraj ofeerit familiei sub
s forma
unor conncluzii la sfârşitul unei înntâlniri terapeeutice; terapeeutul rezumăă şi reinterprretează ansaamblul de
informaţiii obţinute, într-o
î manieeră care difeeră de crediinţele actuale ale familiei. Comporttamentele
fiecăruiaa dintre membrii familiei sunt
s relaţionaate în aşa fel încât ele, deefinite până aatunci de căttre familie
ca probleematice, sunnt redefinite de
d către terappeut ca neceesare sau bennefice pentruu funcţionarea actuală
a familieei. Totuşi, nuu comportam mentul simpttomatic în siine este connotat pozitiv ci relaţia saa cu alte
comportaamente impoortante.
G. Salem (1997), într-o lucrare de psihoterapie
p familială, disstinge două categorii de recadraj,
funcţie de scopul teraapeutic şi de gradul de acccesibilitate pentru
p paciennt:
1) recadrajul cu sem mnificaţie descchisă: acesteea sunt comeentarii logicee, uşor de înţţeles de cătrre pacient
şi/sauu membrii fammiliei.
2) recaddrajul cu sem mnificaţie asccunsă: comentarii aparennt absurde şi ilogice caree derutează pacientul
şi/sauu sistemul familial.
Resemnificările deschisee, în cadrul terapiei fam miliale, cuprrind majoritaatea comentaariilor de
inspiraţiee sistemică reealizate de teerapeut pentru redefinireaa naturii confflictului, a uneei relaţii etc.
Resemnificările mascatee, ascunse au m deosebbit, studiate de adepţii modelului
a fost, în mod m
sistemic.. Exemplul tipic
t al acesstei categorii de resemnnificare este conotaţia ppozitivă, amintită mai

177
ION DAFINNOIU

înainte. Semnificaţiaa vehiculată de conotaţiia pozitivă a simptomului are un ccaracter paraadoxal şi

mascheaază adevăraata intenţie a terapeutuluui. Procedânnd astfel, terrapeutul paree să ignore deliberat
cererea ded schimbaree pe care o exprimă,
e indirect, simptommul. De fapt, scopul terappeutului este acela ca,
prin presscrierea simpptomului, acuum conotat pozitiv, să dezzechilibreze şi mai mult ssistemul famiilial, până
la punctul în care, înî virtutea teendinţelor sale homeostaatice, familia să acţionezze contrar prrescripţiei
terapeutice. Acest asspect este disscutat pe largg în capitolul dedicat presscripţiilor paraadoxale.

TEST DE AUTOEVAL
A UARE
1. Ce este faptul psihhologic in conncepția lui P. Ricoeur?
a) unn comportam ment observabbil
b) unn ansamblu de d semnificațții
c) o experiență innconștientă
2.Travaliiul psihanalitic este centraat pe raportuul ascuns - deezvăluit, incoonştient - conştient sau, dacă
preferăm, simulat - manifest.
a) addevărat
b) fals
3.O reforrmulare este corect efectuată şi devinne eficientă inndiferent daccă întruneşte acordul celui care îi
este destinată.
d
a) addevărat
b) fals
4. Care sunt
s tipurile de d reformularre-reflectare??
a) răăspunsul ecouu
b) reeformularea-rrezumat
c) reeformularea-cclarificare
d) reeformularea cac inversare a raportului figură-fond
f
5. La bazza resemnificcării, recadrăării, găsim disstincţia între:
a) coomportamentt şi intenţie
b) coomportamentt și resurse
c) acctor și observvator
6. Ce înttrebări utilizăm pentru a reealiza o recaadrare contexxtuală a unui comportameent?
a) Caare este valooarea pozitivăă a acestui coomportamennt?
b) În ce situaţie acest
a comporrtament ar coonstitui o resuursă?
c) Cuum altfel aş putea
p descriee acest compportament?
d) Câând anume acesta comporrtament ar fi util?
7. Conottaţia pozitivă a simptomullui este o tehhnica de recaadrare a:
a) coonținutului coomportamentului simptom m
b) a contextului comportamen
c ntului simptom m

178