PSIHODIAGNOSTIC II

Unitateea de învățțare 8.
INTERV VIUL CLINIC

1. INTRODUCEERE

Definiţie.. Caracteristiici generale

După cum am a mai aminntit, termenul “clinic” îşi are originea în cuvântul grecesc “klinè” care
înseamnnă pat. In medicină
m – examenul
e clinnic vizează demersul de obţinere dde informaţii la patul
bolnavului; astăzi se foloseşte şi termenul dee învăţământt clinic cu refferire la proccesul de dobâândire de
cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângăă patul acestuuia.

IMPORTANT T
În domenniul psihologiei, termenul de interviu clinic
c are un sens
s oarecum
m diferit: el vvizează dobândirea de
informaţiii şi înţelegerrea funcţionăării psihologicce a unui subbiect prin focaalizarea asuppra trăirilor accestuia şi
punând accent
a pe relaţia stabilită în cadrul situuaţiei de inteerviu.

Interviul clinic este însăşi paradigmaa muncii psihologului clinician. Utilizzând interviuul, acesta
poate obbţine informaaţii despre prroblemele şi dificultăţile subiectului,
s d
despre eveniimentele trăitte, istoria
sa, relaţiiile cu ceilalţii, viaţa sa inttimă etc. El este,
e prin urmmare, un instrrument care ne permite accesul
a la
subiectivvitatea pacienntului (clientuului) şi înţelegerea acestuuia în specificitatea sa. Innformaţiile obbţinute cu
ajutorul interviului cllinic nu pot fi înţelese decât d prin raaportarea la cadrele de referinţă interne ale
subiectului. De pildă,, dificultăţile unui individ nu n dobândessc un sens decâtd dacă suunt resituate în cadrul
lor de reeferinţă: istorria personalăă a subiectuluui, istoria sa familială, maniera în care se relaţionează cu
ceilalţi, personalitatea
p a sa.
Noţiunea dee interviu clinic este leggată de luccrările lui C. Rogers. Innteresat de dinamica
personallităţii şi de valorile umanne, C. Rogers a fundameentat o serie de noţiuni ccare astăzi alcătuiesc a
cadrul deesfăşurării prractice a inteerviului clinic: “acceptareaa celuilalt”, “ccentrarea pe persoană”, “eempatie”,
“non-direectivitate”, “coomprehensiuune”. Ideea sa s generală estee că, în doomeniul clinicc, trebuie să abordăm
subiectul fără un “a priori” teorettic: “singur pacientul
p ştiee unde şi cumm suferă”; trrebuie, deci, să avem
încrederee în el, să-l ascultăm
a cu atenţie adopptând o atituddine comprehhensivă şi respectuoasă care îi va
permite să-şi
s dezvolte toate resurrsele de caree dispune.
Desigur, praactica interviului clinic a fost influennţată şi de alte a teorii şi modele psiihologice:
psihanaliza, fenomennologia, aborrdarea sistem mică, abordarrea psihiatrică etc.
Felul în care se deruleazăă practic un interviu clinicc este funcţiee de mai mulţţi factori:
- obiectivele interviului: diagnostic, terrapie, cercetaare etc.;
- modelele teeoretice şi forrmarea profeesională a clinnicianului;
- personalitatea, vârsta subiecţilor şi aspectele
a particulare ale interacţiunii îîn cursul inteerviului;
- cine formuulează cerereea, cui îi apparţine iniţiattiva interviuluui: subiectului, familiei, instituţiei,
cercetătoorului etc.
- momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul: prrima convorbbire sau urm mătoarele,
mediu sppitalicesc sauu consultaţie externă, conntext de crizăă sau nu etc.
Lista nu estee exhaustivă, interviul poaate fi influenţaat de o multittudine de facctori, de aceeea fiecare
interviu este
e unic, la fel cum fieccare individ este e unic. Acceastă consttatare ne perrmite să subbliniem că
desfăşurrarea unui interviu clinicc nu stă suub semnul im mprovizaţiei şi că relaţiia pe care acesta o
presupunne favorizeaază un dialog asimetric între un subbiect şi un profesionist p care trebuiee să aibă
competeenţa de a lua o anumită pooziţie în acesst dialog.

67
ION DAFINOIU

Dincolo de variabilitatea pe care o pot introduce factorii menţionaţi, ceea ce rămâne relativ
constant în timpul interviului este cadrul creat de reguli tehnice (non-directivitate, semi-directivitate) şi de
atitudinea (atitudinea clinică) adoptată de psihologul clinician.

Tipuri de interviu
Funcţie de regulile tehnice privitoare la comportamentul clinicianului (pe axa non-directiv-
directiv) în timpul interviului există mai multe tipuri de interviu clinic.
a) Interviul non-directiv. Acesta este un interviu centrat pe persoană în cursul căruia subiectul
sau pacientul are libertatea de a vorbi despre problemele, dificultăţile sau temele sale de interes.
Clinicianul pune din când în când întrebări, circumscrie o anumită temă apoi lasă subiectul să
vorbească. Acesta poate să se abată de la tema propusă evocând problemele sale de sănătate, amintiri
din copilărie, viaţa sa de familie, problemele profesionale; clinicianul îl ascultă fără să-l întrerupă
deoarece tocmai aceste asociaţii libere sunt importante pentru accesul la structura profundă a
universului interior al subiectului. El respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile; “ceea
ce este important este ca subiectul să spună ceea ce are de spus, ceea ce vrea să spună şi ce poate
să spună” (C. Chiland, 1989).
Adoptând o atitudine respectuoasă, comprehensivă şi empatică, clinicianul îi urmăreşte
discursul şi-l stimulează să vorbească prin manifestări non-verbale şi verbale: mişcări ale capului,
aprobări, reformulări. Deşi acest feed-back este furnizat într-o atmosferă de neutralitate binevoitoare, el
influenţează pozitiv discursul subiectului încurajându-l să-şi verbalizeze experienţele sale.
Clinicianul va putea să analizeze informaţiile obţinute în cursul unui astfel de interviu funcţie de
conţinutul manifest (ceea ce spune subiectul) dar şi funcţie de conţinutul latent (reprezentări şi
semnificaţii uneori implicite asociate discursului). Aceasta presupune ca psihologul să fie atent nu doar
la ce anume spune subiectul ci şi cum spune şi când spune ceea ce spune. Dacă mesajul verbal face
parte din discursul conştient al subiectului, manifestările paraverbale şi non-verbale (tăceri, modificări
ale mimicii, manifestări fiziologice, schimbarea temelor etc.) ne informează despre infrastructura
inconştientă a acestuia şi ne permit să accedem la funcţionarea veritabilă a subiectului şi la maniera în
care el se situează în raport cu discursul lui.
Interviul non-directiv creează cadrul adecvat de manifestare spontană a unor lanţuri asociative
care exprimă subiectul în unicitatea sa şi permit clinicianului să verifice ipoteze pertinente cu scopul
înţelegerii lui. Ceea ce este dominant într-un interviu non-directiv este mai degrabă o atitudine clinică
bazată pe respect şi ascultare binevoitoare decât lipsa intervenţiilor verbale din partea clinicianului. De
altfel, mulţi subiecţi ar recepta cu oarecare teamă şi disconfort tăcerile prelungite ale clinicianului
interpretate ca lipsă de interes şi empatie.
b) Interviul semi-directiv. La fel ca şi în cazul interviului utilizat în cercetare, acest tip de interviu
se desfăşoară în baza unui ghid care cuprinde principalele teme care vor fi explorate împreună cu
subiectul. Întrebările cuprinse de ghid nu vor fi adresate într-o manieră strict ordonată ci la momentul
considerat oportun şi doar în cazul în care subiectul nu a atins deja, în mod spontan, tema avută în
vedere.
Interviurile cu scop diagnostic şi o bună parte din interviurile terapeutice au această structură: în
cadrul temelor propuse de clinician subiectul are libertatea de a-şi exprima, în felul său, gândurile,
stările afective, experienţele.
c) Interviul directiv. Acest tip de interviu este utilizat în domeniul psihologiei clinice pentru
completarea informaţiilor obţinute cu ajutorul altor metode. Caracterul clinic al acestui tip de interviu, în
care subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate, este mai puţin pregnant, din moment ce
verbalizarea spontană a experienţelor este redusă la maximum, iar implicarea personală este minimă.
În această categorie putem include interviurile clinice standardizate cu scop diagnostic utilizate
de psihiatri. Acest tip de interviu va fi analizat în detaliu în paginile următoare.

68
 
PSIHODIAGNOSTIC II

Atitudineea clinică
A
Aspectele teehnice ale innterviului clinnic (non-directivitatea – directivitateaa) sunt într-oo strânsă
relaţie cu atitudinea clinicianului. Iată câtevaa dintre elem mentele acesstei atitudini (R. Mucchieelli, 1994;
Benony & Chahraoui, 1999):
• Non-directiivitatea. Noţiuunea de atituudine clinică este aproappe de conceppţia rogersiannă a non-
directivităăţii şi poate fif definită astffel:
“
“Non-directiv vitatea este în primul râând o atitudine faţă de client. c Este o atitudine prin care
terapeutul îşi refuză tendinţa
t de a imprima clieentului o direecţie oarecaree, într-un plaan anume, îşii interzice
să gânddească ceeaa ce clientul trebuie să gândească, să simtă sau s să acţiooneze într-o manieră
determinnantă” (M. Paagès, 1965).
S observă că elementuul esenţial al
Se a acestei atitudini este centrarea pee subiect; aplicată la
relaţia dee ajutor, aceeastă atitudinne implică încredere în capacitatea
c p
pacientului dee autodeterm
minare, în
resurselee sale personnale.
• Individualizzarea relaţieei. Personalizzarea relaţieei, a ajutorului este o nnevoie şi un drept al
clientului. Oamenii nuu admit uşor să fie “cazurri”, etichete diagnostice,
d c
categorii.
• Libera expprimare a seentimentelor clientului. Grija G majoră a clinicianuului nu trebuuie să fie
problemaa clientului cii relaţia clientului cu problema sa, adiccă semnificaţiile pe care i le atribuie acesteia.
a
• Angajarea personală autentică a fărăă implicare afectivă.
a Estee vorba desppre ceea ce în unele
lucrări se
s numeşte “implicare personală p coontrolată” şi ceea ce rogersienii numesc autentticitate şi
empatie.. Este indispeensabil ca inntervievatorull să păstrezee o capacitate de obiectivvitate superiooară celei
a clientului său, adicăă un control de d sine şi o independenţăă permanentăă în situaţia dde interviu.
• Neutralitatee binevoitoarre. Clinicianuul nu trebuiee să formulezze judecăţi dde valoare, critici
c sau
dezaprobbări cu privirre la client. In acelaşi tim mp, neutralitaatea nu trebuuie confundaată cu răcealla sau cu
luarea unei
u anume distanţe d faţăă de client; dimpotrivă,
d neutralitatea
n se asociazăă cu bunăvoinţa şi cu
transmiteerea către cliient a unui seemnal de înccredere în capacitatea lui de a se exprrima liber.
• Acceptareaa clientului în realitateaa şi demnitaatea sa. Accceptarea clieentului nu înseamnă î
aprobareea atitudinilor sale, a reaacţiilor şi moddului său de a trăi. Obiecctul acceptărrii nu este Binele sau
Răul clieentului ci reaalitatea sa. Fiecare are nevoie – spune C. Roogers – de o imagine poozitivă în
tranzacţiile cu ceilalţii. Acceptareaa unei persoaane ca fiinţă raţională şi demnă de reespect este o condiţie
ca persooana însăşi să se acceptee pe sine.
• Auto-determ minarea clienntului. Acest principiu estte expresia reecunoaşterii dreptului clieentului de
a lua libeer propriile decizii.
d Acestt drept îl obligă pe cliniccian să stimuuleze şi să activeze potenţialul de
autoreglaare al clientului ajutânduu-l să identiffice şi să uttilizeze mai bine resurseele personalităţii sale
datorită recâştigării
r înncrederii în sine.
s
• Secretul prrofesional. Seecretul profesional se refferă la păstraarea de cătree clinician dooar pentru
el însuşi a informaţiilor confidenţiiale pe care clientul i le-aa transmis în cursul relaţiei profesionaale. Când
clientul solicită
s ajutoorul sau servviciile cliniciaanului el ştie că va trebuui să-i dezvăăluie fapte personale,
sentimennte intime etc. El comuniică toate aceestea cu speeranţa că asttfel clinicianuul va putea să-l s ajute.
De aceea el trebuie asigurat
a de păstrarea
p seccretului.

ÎNTREBARE
Care sunnt principalelee elemente ale
a atitudinii clinice?
c

69
ION DAFINNOIU

2 INTERVIUL CLINIC DE EVAALUARE

2.

Obiectivee
Interviul clinic reprezintăă doar una din multipleele modalităţţi de evaluaare clinică, alături a de
anamnezză, exameneele psihologicce care utilizeează probe standardizate
s e, observaţia în mediul naatural sau
clinic etcc. Interviul dee evaluare aree două obiecctive importannte:
- un obiiectiv diagnoostic: identificarea simptoomelor, clarificarea şi analiza acesttora şi, prin aceasta,
cunoaaşterea şi înţţelegerea funncţionării psihhologice;
- un obiiectiv terapeutic: uneori interviul aree un efect teerapeutic imeediat, cel maai adesea el e permite
crearrea unei bunee relaţii între clinician şi teerapeut şi – prin elementtele diagnosttice pe care le l oferă –
orienttează strateggia terapeuticcă.
Pentrru descriereaa şi înţelegereea activităţii şiş funcţionăriii psihologicee a persoanei, clinicianul utilizează
informmaţii care se referă la:
- manifestări obiectivve, vizibile – comportameente care pott fi direct obsservate, măsurate sau înregistrate
(de laa comportam mente compleexe până la gesturi
g simple sau manifeestări subtile prin care see exprimă
emoţiile);
- manifestări subiectiive, senzaţii, imagini, gânnduri care suunt produsul activităţii meentale a subiectului şi
care îiî sunt accessibile doar lui. Aceste mannifestări pot fif descrise dee subiect în timpul interviuului şi pot
face obiectul
o interrpretării cliniccianului.
La fel ca şi în
î cazul altorr tipuri de intterviuri clinicee, cel de evaaluare poate fi liber (nesttructurat),
semistructurat şi structurat.

ÎNTREBARE
Care sunnt obiectivelee interviului clinic de evaluuare?

Aspecte specifice şi dificultăţi

d
Dacă ţinem cont
c de faptuul că obiectivuul principal al a interviului clinic
c este înţeelegerea indiividului în
globalitatea şi singullaritatea sa subiectivă,
s attunci toate innformaţiile obbţinute în cursul interviului capătă
sens dooar raportatee la cadrele de referinţăă specifice acestuia: aşşteptări, conndiţii de viaţţă, istoria
personallă şi situaţiaa sa actualăă, modul de funcţionare psihică etc.. Imaginea ccare rezultă în urma
interviuluui este unică.. Prin aceasta interviul clinic de evaluaare se deoseebeşte de cel de cercetarre; acesta
din urmăă îşi propunne să obţină informaţii reeproductibilee, comparabiile cu cele oobţinute de la ceilalţi
subiecţi incluşi în cerrcetare.
Î al doilea rând, deoareece interviul clinic vizează cazul sinngular, unic şşi în dimenssiunea sa
În
esenţialm mente subiecctivă, el implică din parteaa clinicianuluui mobilizareaa la cel mai îînalt grad a capacităţii
c
sale emppatice fără dee care demerrsul comprehhensiv ar fi im mposibil.
Î aceeaşi ordine de idei, a abordării individdualizate, intterviul clinicc, pentru a-şi atinge
În
obiectiveele sale trebuuie să dezvolte o căutaree mai activă, mai centratăă care să vizeeze comporttamentele
sau simpptomele maii neobişnuitee, “insolite” precum
p şi unnele elementee precise caare pot fi intrroduse în
anumite categorii.

IMPORTANA AT
Comporttamentele coomune, obişnnuite, perform
manţele medii nu ne suntt de prea maare folos în alcătuirea
a
portretului clinic al unei
u persoanne; ceea ce individualizeează oamenii şi-i diferennţiază de ceilalţi sunt
comportaamentele neeobişnuite, excesele coomportamenttale (pozitive sau negaative), perfoormanţele
extreme (foarte mici sau
s foarte mari).

70
 
PSIHODIAGNOSTIC II

O evaluare corectă
c a infoormaţiilor ţine cont de suursa acestoraa; nu trebuie să situăm pe p acelaşi
plan sim mptomele obbservate şi simptomele trăite de pacient; p la fel trebuie să diferenţiem între
interpretaarea pe caree pacientul o dă simptom melor sale şii cele realizaate de clinician sau de membri
m ai
anturajullui (părinţii unnui copil, soţuul/soţia, antuurajul familial în cazul uneei persoane înn vârstă etc.)).
O dificultate frecvent întââlnită în discuuţiile de cazuri între cliniciieni este connfuzia între planurile la
care se realizează evvaluarea clinnică: simptom matic, structuural şi etiologiic. De pildă, o tendinţă înntâlnită în
domeniuul psihopatoloogiei infantilee este aceea de a apropiaa tablourile clinice c infantile de cele addulte – cu
atât mai mult cu cât clinicianul
c este şi el un om m adult; în accest context există
e tendinţa de banalizzare şi de
ignorare a factorilor specifici dezvoltării
d innfantile, a stilului,
s a riitmului de ccreştere al copilului,
variabilitaatea simptom matică proprie vârstei etc.
Î faţa tablouului clinic diveers pe care i-l oferă subieectul intervievat, clinicianul reuşeşte să
În s ajungă
la o construcţie logiccă şi semnificcativă apelânnd la diversee modele teooretice (psihaanalitic, etnoppsihiatric,
fenomennologic, psihoosocial etc.). Aceste moddele nu numaai că permit introducereaa unei ordini în datele
obţinute,, ele fundameentează şi ipotezele care orientează evaluareae şi, eventual, inttervenţia teraapeutică.

IMPORTANT T
Deşi foaarte utile, teoriile riscă să dezvolte unn caracter auutoconfirmativv – ele pot cconduce cliniicianul să
observe şi să reţină doar
d informaţţiile care validdează modelul la care accesta aderă

Î sfârşit, interviul clinic de

În d evaluare presupune
p o relaţie speccifică. Cliniciaanul are în faaţa sa, de
cele maii multe ori, o persoană care c suferă. Prin procedeee verbale şi ş nonverbalee specifice, clinicianul
c
favorizeaază emergennţa unor fenoomene inconşştiente (dorinnţi, reprezenttări, afecte, m modalităţi speecifice de
gândire etc.) ajungânnd astfel să cunoască suubiectul în tooată complexxitatea sa. See întâmplă deseori ca
subiectul să adopte o atitudine oarecum paaradoxală: deşi este invvitat să desccrie ceea ce simte şi
gândeştee, deşi înţeleege că pentruu rezolvarea problemelorr sale cliniciaanul trebuie ssă-l cunoascăă cât mai
bine – suubiectul nu poate,
p nu ştiee cum sau nuu vrea să se lase cunoscuut. De aceeaa psihologul trebuie să
facilitezee, să încurajeeze şi să susţină cât maai mult posibil exprimareaa gândurilor şi stărilor affective de
către subiect, ştiind în acelaşi timp că penttru aceasta trebuie t să depăşească
d unele mecannisme de
apărare mai mult sauu mai puţin inntense.
Î cazul în caare interviul clinic
În c este associat unui exxamen psihoologic, acestaa furnizează informaţii
utile, divverse asupraa pacientului:: aspecte istorice, conduuite habitualee, evoluţia unnor tulburări, aspecte
privind fuuncţionarea psihică
p generală etc.

Nivele dee evaluare înn cadrul interrviului clinic

Distingem cel puţin douuă nivele dee evaluare: nivelul simpptomatic sauu descriptiv şi nivelul
funcţionăării intrapsihicce.
a Nivelul simptomatic
a) s sau descripptiv. La acest nivel desscrierea clinică a pacientului se
realizeazză cu ajutorrul informaţiilor produse cu ajutorul interviului şi ş observaţiei directe. Trrebuie să
amintim că aceste innformaţii sunnt, de cele mai m multe ori, de natură calitativă şi, funcţie de obiectivul
evaluării şi amploarrea procesului evaluativ pus în act de către clinician, c com mpletează informaţiile
psihomeetrice obţinutee cu ajutorul testelor şi assigură un caddru adecvat innterpretării aacestora.
Gândire, raţiionament, siimţ critic. Caalitatea activităţii intelectuuale se exprimă prin caapacitatea
subiectului de a-şi orrganiza gânddirea, de a înţelege şi utiliiza adecvat conceptele
c şi de a proieccta acţiuni
coerentee în vederea atingerii unui obiectiv. Această
A capaacitate poatee fi evaluată la nivelul discursului
spontan al subiectului şi punânndu-i întrebăări pentru a vedea cum m îşi argumeentează răsppunsurile.
Perturbaarea activităţii intelectualee poate să-şi aibă sursa ori
o în tulburărri de ordin coognitiv ori în probleme
de naturăă emoţionalăă.

71
ION DAFINOIU

Simţul critic, dezvoltarea socio-cognitivă poate fi evaluată prin capacitatea subiectului de

ierarhizare a unor fapte şi idei funcţie de o scară de valori adaptată contextului. Se evaluează, în
general, supleţea, stabilitatea, soliditatea argumentării etc. Capacitatea de judecată este tulburată când
subiectul se manifestă într-o manieră rigidă, inadaptată, inconsistentă, incoerentă, inadecvată (de pildă
incapacitatea subiectului de a-şi modifica o opinie în ciuda informaţiilor noi care intră în dezacord cu
aceasta).
Parazitarea fluxului gândirii de către activităţi apropiate visului (onirism), obnubilarea (între
confuzie şi vigilenţă normală) sau, dimpotrivă, hipervigilenţa (reactivitate atenţională, stare de
hiperalarmă) semnalizează alterări ale vigilenţei. Gândirea poate fi lipsită de fluenţă, digresivă în timp ce
atenţia poate fi mai mult sau mai puţin intensă, stabilă, concentrată, prelungită sau eficientă.
Memoria. Memoria poate fi şi ea evaluată în timpul interviului. Se manifestă pierderea unor
amintiri recente sau mai vechi, o imposibilitate de fixare a unor informaţii noi, o dezorganizare a
amintirilor, de pildă, amestecarea prezentului şi trecutului, a realului şi imaginarului?
Imaginaţia. Imaginaţia poate fi săracă, stereotipă sau, dimpotrivă, exaltată, bogată, cu
combinaţii neaşteptate.
Aspectul general. Prezentarea, ţinuta, gradul de igienă şi curăţenie sunt revelatori semnificativi
ai adaptării şi caracterului.
Atitudini. Atitudinile manifestate în timpul interviului furnizează şi ele informaţii importante
referitoare la confortul psihologic al subiectului, la nivelul anxietăţii, la nevoia de control etc. De
asemenea, expresivitatea mimico-gestuală permite cunoaşterea stărilor afective trăite de subiect;
observăm: sărăcia sau excesul mimico-gestual, discordanţa dintre mimică şi discurs, manierism etc.
Este important să apreciem activitatea psihomotrică deoarece ea poate evidenţia, de pildă, agitaţie sau
pasivitate, dar şi agresivitate, persecuţie, depresie; limbajul şi forma discursului, în general – debit
verbal, mutism, bâlbâială, repetiţia unor cuvinte fără adaptare le situaţia de interviu – ne informează
despre stările atitudinal-afective ale subiectului.
Starea emoţională. Putem distinge, pe de o parte, modificări moderate, comparabile celor care
pot fi observate la subiecţi normali şi care se produc ca reacţie la o situaţie sau, pe de altă parte,
modificări de natură patologică determinate de o disfuncţie afectivă (tulburări afectiv-dispoziţionale).
Starea afectivă se exprimă prin intermediul unor manifestări paraverbale, al gesturilor, mimicii
sau modificărilor vasomotrice. Putem observa disproporţia, inadecvarea sau discordanţele dintre aceste
manifestări şi caracteristicile situaţiei de interviu.
Conştiinţa de sine şi de mediu. Conştiinţa de sine şi de mediu poate fi perturbată datorită
tulburării unor funcţii intelectuale superioare sau a stării emoţionale. In cursul interviului este important
să apreciem cum se vede subiectul pe el însuşi şi cum percepe lumea, deoarece acest fapt ne
furnizează informaţii semnificative despre personalitatea acestuia. Pentru aceasta dispunem, pe de o
parte, de ceea ce subiectul ne povesteşte despre reacţiile sale la diverse situaţii de viaţă şi de
informaţiile furnizate de comportamentul (verbal şi nonverbal) său în timpul situaţiei de interviu. De
pildă, în delir, conştiinţa de sine şi de lume este tulburată, subiectul afişând o convingere de neclintit în
afirmaţiile sale.
Percepţii. In cursul interviului putem evalua existenţa unor anestezii isterice, a insensibilităţii în
raport cu anumiţi stimuli sau a unor manifestări de tip halucinator.
Alte manifestări:
- particularităţi ale somnului (insomnie, hipersomnie, coşmaruri, somnambulism etc.);
- conduite alimentare (bulimie, anorexie, coprofagie); controlul sfincterian;
- conduite sexuale (dezinteres, impotenţă, frigiditate, perversiuni etc.);
- conduite sociale (încălcări ale legii precum: furturi, excrocherii, agresiuni, crime etc.);
- comportamente neconforme regulilor familiale şi/sau sociale precum fuga de acasă, tentative
de suicid, consum exagerat de alcool (beţie);

72
 
PSIHODIAGNOSTIC II

- conduite simptomaticee pentru annumite particularităţi psihice precum

m atitudini agresive,
cheltuieli exagerate, provocări sau
s refuzul de
d a munci – fără ca acestea
a să fie, în mod necesar,
patologicce.

ÎNTREBARE
Care suunt principaleele elementee psihocompportamentalee vizate de nivelul simpptomatic/desscriptiv al
interviuluui clinic?

b Nivelul funncţionării intrrapsihice. Adooptarea uneii perspective dinamice.

b)

IMPORTANT T
Modalităăţile de relaţţionare în timpul interviuului au o im mportanţă coonsiderabilă deoarece solicitarea
s
ajutoruluui şi fenomennele transfereenţiale inducc o dinamicăă revelatoare pentru perssonalitatea suubiectului
examinaat. Trăsăturille de persoonalitate şi personalitatea patologiccă adaugă relaţiei caracteristici
semnificaative pentru funcţionarea psihică norm mală şi patoloogică.

Descrierea şi ş analiza fuuncţionării psihice

p presuupune adopttarea unei pperspective dinamice
asupra personalităţii. Psihologiii cu o orieentare psihoodinamică se centreazăă asupra iddentificării
conflictelor primare, a analizei meecanismelor de apărare, a principaleloor teme fantaasmatice etc. Acestea
structureează într-un anume
a fel peersonalitatea subiectului şi
ş felul în caree acesta se m
manifestă în relaţia cu
clinicianuul – developeează mecanismele profunnde ale funcţţionării sale psihice.
p
Indiferent daacă psihologuul aderă sau nu la modelul psihanalittic, travaliul ssău este difeerit de cel
necesar descrierii seemiologice deoarece el se s centreazăă îndeosebi asupra
a raporrtului dintre conţinutul
c
manifestt şi cel latent al discurssului pacientului. Particuularităţile psihice care sse exprimă în planul
conduiteelor şi relaţiiloor sunt explorate prin prissma a ceea ce c pacientul povesteşte ddespre viaţa lui şi prin
prisma reeacţiilor transsferenţiale manifestate
m înn cursul intervviului.

IMPORTANT T
Aceeaşi conduită poaate avea maii multe sensuuri şi totdeauuna este mai uşor să o deescrii decât să
s înţelegi
care anuume este sem mnificaţia ei. De aceea esste preferabil să adoptăm
m mai întâi unn demers descriptiv şi
abia apooi să dezvoltăăm o analiză comprehenssivă.

E
Evaluarea t
tipului de tuulburare a personalităţii
p i. Tulburărilee de personnalitate, funcţionarea
patologiccă a acesteiaa pot fi identiificate prin annaliza compoortamentului verbal şi nonn-verbal mannifestat în
situaţia de
d interviu.
P
Personalitate
ea paranoidăă. Interviul esste dificil în măsura
m în caare persoana interpreteazză fără să
ţină contt de contextuul în care o anume
a acţiune a fost reaalizată. Ea ses îndoieşte, fără nici un motiv de
loialitateaa persoaneloor din anturaajul său. In mod
m frecvent, subiectul esste gelos, bănuitor, într-o continuă
alertă şi într-o continuă căutaree de argumeente care săă-i confirme bănuielile. Innterviul poatte deveni
tensionaat deoarece pacientul esste puţin sennsibil la puncctul de vedeere al celuilaalt şi puţin înnclinat să
accepte o atitudine critică; el rămâne rece, disstant, rigid.
P
Personalitate
ea schizotipiică/schizoidăă. personalitaatea schizotiipică se disttinge printr-oo gândire
plină de credinţe şi gânduri perssecutorii, de credinţe bizzare, în timp ce personalitatea schizooidă este

73
ION DAFINNOIU

infiltrată de indiferenţţă în relaţiile sociale şi multiple

m restricţii afective. De aceea coontactul în situaţia de
interviu va
v fi rece, săărac, fără ritm m şi cliniciannul puţin experimentat pooate trăi un ssentiment neplăcut de
singurătaate şi imposibbilitate de coomunicare.
P
Personalitate ea histrioniccă. Amplituddinea răspunsurilor emooţionale, soolicitarea exccesivă a
atenţiei, căutarea connstantă a lauudelor şi a unnui feed-back securizant facilitează contactul în situaţia de
interviu, dar pacienntul rămâne intruziv, exxcesiv, egoccentric. El este e animat, influenţabil, intuitiv,
impresioonabil, viu, făără autenticittate şi nu see simte prea bine când nu n se mai afflă în centrul atenţiei;
pacientul histrionic dramatizează şi se arată puţin tolerannt la frustraree. Cu astfel dde pacienţi, clinicianul
c
se poatee lăsa antrenaat de solicitările lor excessive şi fără lim mite şi riscă să
s depăşeasscă timpul aloocat iniţial
interviuluui.
P
Personalitate ea dependenntă va afişa un comportaament depenndent şi connformist, de supunere
deoarecee este incapaabilă să ia deecizii fără a fif consiliată sau s securizată într-o mannieră excesivvă de altă
persoanăă; în lipsa acestui
a feed--back securiizant persoaana poate deezvolta contra-atitudini de d iritare,
enervaree, agasare.
P
Personalitate ea obsesionaal-compulsivăă se caracterrizează prin perfecţionism
p m şi rigiditate şi se află
într-o continuă căutare a perfecţiuunii. Un astfeel de pacient insistă, uneoori într-o mannieră absurdă, şi cu o
perseverrenţă surprinnzătoare ca ceilalţi să se conformezze intenţiilor lui şi induce, astfel, clinicianului
sentimenntul că este prins într-unn sistem imppenetrabil în care activitaatea asociativă a pacienttului este
foarte săăracă deoareece este hipercontrolată. Rezultă R astfeel un interviu care are puţţine şanse săă producă
informaţiii noi, schimbbări de perspectivă, noi poosibilităţi de acţiune.
a
P
Personalitate ea evitantă manifestă
m o teamă
t continnuă de a fi evaluată
e nefaavorabil şi, de
d aceea,
manifesttă, în situaţii sociale – incclusiv în situaţia de intervviu – teamă, jenă, timidittate. Ea se im mplică cu
greu în relaţii
r cu ceilaalţi. In acestee condiţii inteerviul poate fi oarecum teensionat şi ccu greu ar puutea avea
acces la zonele intim me ale personnalităţii pacienntului.
P
Personalitate ea antisociallă. Interviul cu c un subiecct cu o structtură antisociaală se caraccterizează
printr-o distanţă
d defeensivă banaliizantă, asociiată cu un seentiment de inautenticitatte trăit de pssiholog în
situaţia de
d interviu. Faptele
F pot fi relatate striccto sensu cu absenţa senntimentelor dee jenă şi culppabilitate,
iar răsppunsurile pacientului evvidenţiază un univers interior gol, inafectiv, rrudimentar. In cazul
personallităţilor antisoociale, tulburrările de com mportament debutează
d înncă din copillărie sau adoolescenţă
cu simpttome precum m minciuni frecvente, furtuuri, vandalism m, fugă de acasă.

ÎNTREBARE
Care sunnt tipurile pattologice de personalitate care pot fi evvidentiate de interviul clinic?

Descrierre sau interprretare?

Manifestărilee psihopatoloogice şi entităăţile observaabile clinic suunt în continuuă schimbaree, la fel şi
descriereea şi înţeleggerea acestora. Disputelee teoretice privind
p normaalitatea/anorm malitatea psiihologică,
evoluţia modelelor şii teoriilor dinn domeniul psihologiei şi psihiatriei juustifică întrebbarea din titluul acestui
paragraff.

IMPORTANT T
In generral exista doouă tipuri dee abordare: interviul
i centtrat pe “insigght”, de facttură psihodinnamică şi
interviul centrat pe simptom; în tim
mp ce primull pune accennt pe interpreetare şi compprehensiune, al doilea,
adoptândd cadrul “ateeoretic” al DSM,
D îşi proppune să furnnizeze descrrieri sistemattice ale manifestărilor
psihopattologice.

74
 
PSIHODIAGNOSTIC II

C
Care abordaare este de preferat
p ? “E
Este preferabbilă o bună descriere
d carre permite accesul
a la
elementeele obiective ale cazului pentru ca appoi să le discutăm în plaan clinic mai degrabă deccât să ne
abandonnăm interprettării, desigurr bogată şi deseori
d fecundă pentru gândire, darr şi sursă poosibilă de
erori, dee globalizări excesive, dee imprecizii şi ş subînţelessuri. Dimpotrivă, absenţaa generării dee ipoteze
goleşte gândirea
g şi <<sfrijeşte>>> creativitateea” spune Beenony şi Charaoui (19999, p.103). Reezultă că
soluţia ar fi păstrareaa unei anumee proporţii înttre descriere şi interpretarre.
De cele mai multe ori, şi este bine aşşa, clinicienii aderă expliccit sau implicit la un modeel teoretic
care le orientează căutarea,
c orgganizarea informaţiilor obţinute şi înnţelegerea loor. Deşi clinicianul îşi
propune să fie cât maim “obiectiv” în descriereea faptelor şi interpretareaa lor, aceste activităţi inteerferează
în mod innevitabil cu cadrele
c sale interne de reeferinţă care îşiî au origineea în felul săuu de a fi în luume, de a
gândi, dee a simţi. În aceste
a condiiţii riscul apariţiei erorilor este mare. Pentru
P a micşora acest risc putem
să ne refugiem
r întrr-o abordaree strict desccriptivă, cât mai obiectivvă posibil, ddar rezultatuul ar fi o
cunoaşteere seacă, săăracă, incapaabilă să surprindă dimenssiunea istoriccă, dinamică a fiinţei umane.

IMPORTANT T
Acelaşi comportameent observabil manifestatt de mai muulte persoanee – exprimă “istorii” difeerite, sunt
efectul unui
u întreg unnivers mai muult sau mai puţin
p conştiennt/conştientizzabil şi care îîi dau un anuumit sens.
Acest unnivers psihollogic este reeconstituit – între anumite limite – de d către clinnician printr-uun intens
travaliu interpretativ-ccomprehensiiv.

Î timpul intterviului, clinnicianul trebuuie să receppteze nu numai mesajele digitale, conţinutul

În c
semanticc al cuvinteloor, ci şi mesaajele nonverbbale. Acesteaa din urmă exprimă
e infrastructura incconştientă
a compoortamentului subiectului în î situaţia dee interviu. Ea face obiecctul interpretăării clinicianuului. Fără
interpretaare rămânem m superficiali, iar interpreetând riscăm m să ne înşelăm ! Aceasttă dilemă evvidenţiază
faptul căă, pentru a reealiza astfel de interviuri,, spontaneitaatea clinicianului nu este suficientă; eae trebuie
dublată de
d o formaree specifică.

IMPORTANT T
Credem că cele douăă nivele – deescriptiv şi coomprehensiv – sunt compplementare şşi necesită o integrare
suplă în cadrul intervviului.

Nivelul compprehensiv preesupune o abordare mettapsihologicăă a faptului ppsihic şi, în acest

a caz,
conduitaa psihică estee rezultanta mecanismeloor interne afflate într-o strânsă relaţiee cu întreagaa istorie a
individuluui şi cu conflictele sale inntrapsihice. Dar
D metapsihhologia, pentrru a fi accepttabilă, trebuie să aibă
o anumee coerenţă intternă, o solidditate empiriccă şi să fie în acord cu obbservaţiile clinnice.

IMPORTANT T
Însăşi teermenul de simptom
s are la bază ideeea că manifeestările obseervabile, accesibile într-oo manieră
directă, sunt
s expresiaa unei realităăţi mai profunnde, “realitatee” care, în pssihologie, aree de cele mai multe ori
un caraccter ipotetic şi
ş este construită printr-unn demers infeerenţial de căătre psihologuul-clinician.

75