ION DAFINNOIU

Unitateea de învăţţare 5.
RELAŢ ŢIA PSIHOT TERAPEUTTICĂ

1 RELAŢIA TEERAPEUTICĂ ÎNN CONTEXTULL CELORLALTEE INTERACŢIUNNI SOCIALE

1.

C
Cercetările e
efectuate assupra teoriei şi practicii diverselor şcoli de pssihoterapie fuurnizează
argumennte conform cărora
c efecteele terapeuticce obţinute dee fiecare din acestea se datorează, dincolo
d de
ingredienntele tehnicee specifice, unuiu număr de d factori comuni. Accenntul asupra faactorilor com muni este,
deseori, în mod fals asociat cu dorinţad de a combina ingrediente de multe ori inccompatibile. Conceptul
C
factorilorr comuni reprrezintă, totuşi, un meta-moodel care desscrie un mecaanism valid pentru toate foormele de
psihoteraapie. Studiilee viitoare asuupra acestor factori vor contribui la o mai bună înnţelegere a procesului
p
terapeutiic şi în acelaaşi timp vor favoriza
f o mai bună relaţie între cerccetare şi pracctică. Unul dind factorii
comuni ai a oricărei praactici psihoterrapeutice estee relaţia cliennt-terapeut saau relaţia tera
rapeutică.
Pentru a înţeelege mai binne efectul teraapeutic al relaţiei pacientt (client) - terapeut să veddem în ce
măsură această
a relaţţie diferă de celelalte
c moddalităţi de inteeracţiune soccială.

IMPORTANT T
După cuum observa Gilieron (1997), majoritaatea psihoterrapiilor sunt clar delimitaate de câmppul socio-
cultural căruia
c îi aparrţin pacientul şi terapeutul, printr-un caadru ce implică două aspecte: un ansamblu de
coduri de
d relaţionarre (“regulile joocului”) şi unn dispozitiv
Orice terapie propunne reguli de relaţionare care diferă de regulile obişnuite, daar sunt acceeptate de
societatee deoarece este
e evident că c este vorbaa de un trataament; de aseemenea, disppozitivul tehnnic utilizat
subliniazză aspectul teerapeutic al relaţiei
r şi-i evvidenţiază annumite caractteristici.

Astfel, delimitarea câmpuului psihoteraapeutic în rapport cu câmppul socio-culttural se face în primul

A
rând prinn punerea suub semnul înntrebării a reggulilor socialee acceptate în cultura respectivă: se stabilesc
coduri psihoterapeuttice diferite de d codurile sociale
s P aceasta se instituie o barieră
convvenţionale. Prin
care circcumscrie clarr relaţia terappeutică, deossebind-o de celelalte form me de interaacţiune socială. Astfel,
în relaţiaa psihoterapeeutică, anumiite tabu-uri suunt anulate dar d sunt instaaurate alte intterdicţii.
Î psihanalizză, spre deossebire de ceelelalte situaţţii sociale, paacientul are ddreptul, teoreetic, de a
În
spune orice,
o dar îi este interziss să acţioneeze; cât despre terapeutt, el se anggajează într-o anume
neutralitaate şi abstineenţă, dar îşi impune o activitate
a de prelucrare coognitivă a prroducţiilor paacientului.
Unele scchimburi psihhosociale, în mod obişnuitt interzise, suunt în timpul terapiei perm mise, după cuum altele,
socialmeente autorizate, sunt, dim mpotrivă, interrzise de coduurile psihoterrapeutice de relaţionare. De pildă,
în timp cec în câmpul socio-culturaal anumite inntervenţii verbbale pot fi intterzise sau trebuie spusee cu grijă,
măsuratee, pentru a fi admise, sunt autorizzate sau chhiar obligatorrii în câmpuul curei psihhanalitice.
Dimpotrivă, în timp ce c în câmpul social anum mite acte sunnt necesare şi ş colectiv vaalorizate, sau însoţesc
manifesttările verbalee (de exempplu schimburi de cadouri, manifestărri de tandreţee sau dragooste etc.),
acestea sunt exclusee din câmpul psihoterapeuutic.
A
Aceste reguli modifică considerabil
c relaţiile interrpersonale obişnuite, atribuind fiecăruuia dintre
interlocuttori un rol speecific, în caree unul este înn mod necesaar îngrijit iar celălalt
c îngrijeeşte. Tocmai de aceea
este conttraindicată intterferenţa relaaţiei terapeutice cu alte tipuuri de relaţie - de rudenie, de prietenie etc.
e
A
Acest fapt este
e valabil nu numai pentru
p relaţiaa psihoterappeutică ci şii pentru oricce relaţie
terapeutică în generral. În faţa medicului
m paccientul se deezbracă, se întinde
î pe paat, scoate lim mba etc.,
comportaamente care ar fi aspru sancţionate, ori o ar avea o altă semnificcaţie în câmppul social.
Î domeniul medicinii, rellaţia terapeutt - pacient esste de cele mai
În m multe ori mediată de un u aparat
sau instrrument fizic care,
c chiar singure
s în afaara unor rituaaluri şi coduri de relaţionnare, au puteerea de a
delimita clar câmpul terapeutic dee câmpul soccio-cultural al a actorilor soociali aflaţi în interacţiunee. De cele

150
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

mai multte ori pacienttul învaţă “roolul de bolnav” şi aşteapttă anumite coomportamente corelativee acestuia
din parteea medicului. Dacă aştepttările lui nu sunt
s satisfăcuute, implicareea acestuia înn relaţia terappeutică şi
efectul teerapeutic ar putea
p devenii problematicce.
Î domeniul psihoterapieei, delimitareea relaţiei pssihoterapeutice de alte tipuri de intteracţiune
În
socială este
e cu atât mai m necesarăă cu cât există şi alte relaaţii sau situaţţii cu efecte ppsihoterapeuutice, fără
ca acestea să poattă fi consideerate psihoteerapii: sfatull unui prieteen primit înttr-o situaţie de mare
cumpănăă, participareea la un spectacol; comuunicarea meddic - bolnav şi orice act medical are şi efecte
psihoteraapeutice impplicite - deşi medicul
m nu-şi propune să facă psihoterapie.
T
Tocmai nouttatea rolului prescris de codurile rellaţiei psihoteerapeutice, m modul de comunicare
deosebitt de cel cotidian asigură puterea
p relaţiei psihoterappeutice, care poate spargge astfel autoomatismul
repetiţiei (conceptualizat de psihhanaliză prin termenul dee transfer, iaar de Şcoalaa de la Palo Alto prin
principiul multiplicării ce conducee la soluţii cee menţin probblema) răspuunzător de deezechilibrul evident
e al
pacientului în raport cu
c mediul în care se află.

IMPORTANT T
ÎÎn câmpul terapeutic se instaurează o nouă realitaate psiho-soccială deoarecce codurile reelaţionale
psihoteraapeutice trannsgresează în î mod delibberat regulile obişnuite. Într-un cadru în care paccientul nu
mai estee securizat dee obiceiuri, uzanţe şi coduri obişnuite,, în care tabuu-urile socio--culturale sunnt anulate
şi se aflăă sub imperiuul altor regulii şi interdicţii,, el trăieşte o stare în carre sunt puse sub semnul întrebării
fundameentele pe caare se sprijinnă echilibrul lui psihologic. Tocmai pe p acest fonnd de insecuuritate va
interveni terapeutul.
Regulile care organizează aceeastă relaţiee comportă un aspectt etic (dreppturile şi înndatoririle
partenerrului) şi un aspect
a tehn
nic (direcţionnism, neutralitate, abstineenţă, secret,, activitate, pasivitate
p
etc.). Acceste reguli definesc comportamenteele reciprocee atât ale teerapeutului ccât şi ale paacientului
(statusul terapeutuluii şi cel al paccientului).
La acestea se adaugă un u mod de comunicaree specific caare poate fi dominant veerbal sau
nonverbaal (relaxare, joc); se pooate trece dee la discursuul verbal la strigăt, la aacţiuni directe asupra
corpului sau la muziccă.
T aceşti paarametri au ca
Toţi c funcţie deefinirea unui fel f de “joc” caare diferenţiaază relaţia terapeutică
de o relaaţie interpersoonală convennţională.

Comportaamente recipproce ale

pacienttului şi terapeeutului

Status: drepturi şi înndatoriri Procedee teehnice:

“regulile joocului”

Modd de comuniccare

Verbbal Paraaverbal: striggăt, Non verball: relaxare,

muzică joc,,…
Caracterristicile speciifice relaţiei psihoterapeut
p tice (E. Gilierron, 1997, p.79)

151
ION DAFINNOIU

Fiecare şcoaală psihoteraapeutică pressupune o annumită conceepţie despre om, despree boală şi
sănătatee, normal şi patologic şi, funcţie dee acestea, utilizează
u unn anume disspozitiv tehnic pentru
atingereaa unor scoppuri specificce (realizarea “insight-ullui”, înlăturarea simptom mului, maturrizarea şi
dezvoltarea persoaneei etc.).
Evident, codurile relaţionale şi “regulille jocului” terrapeutic capăătă dimensiuni şi nuanţe specifice,
s
funcţie de şcoala teraapeutică căreeia îi aparţinee terapeutul.

IMPORTANT T
În acestt context am putea defini competenţa psihoterapeeutului ca fiind capacitateaa de a stabili o relaţie
dinamicăă în interiorul unui cadru spaţio-tempo
s oral dat, în funcţie de obieective precisee şi prin rapoortarea lor
la un moodel teoretic clar
c şi coerennt.

ÎNTREBA
ARE
Prin ce se
s deosebeștte relația teraapeutică de celelalte
c relațții sociale?

2 RELAŢIA TEERAPEUTICĂ ÎNN TEORIA ŞI PRACTICA UNO

2. OR ŞCOLI TERA
APEUTICE

1. Relaţia teerapeutică în n psihanalizăă

T
Teoria şi praactica psihannalitică a sufeerit o serie de d dezvoltări şi transform mări. Apariţia terapiilor
psihodinamice scurtee a modificaat substanţiall relaţia terapeutică întâlnită în cura psihanaliticăă clasică.
Consideraţiile noastree se referă, totuşi,
t doar laa terapia psihhanalitică ortodoxă, clasiccă.
Î conformittate cu teooria psihanalitică, terapiia tulburăriloor nevrotice se realizeează prin
În
explorareea unor asppecte ale isttoriei individului şi prin descoperireaa relaţiilor loor cauzale cu c starea
psihologică prezentăă. Afirmaţia fundamentală a psihanaalizei este acceea conform m căreia simmptomele
prezentee îşi au originnea în conflicte inconştieente. Procesul terapeuticc constă, în pprincipal, în aducerea
a
acestor conflicte
c la suuprafaţă, în domeniul
d connştientului. Conflictul nevrrotic este rezzolvat când acele
a părţi
ale Eului, Sinelui şi Supraeului, respinse din câmpul connştientului în timpul dezvvoltării, sunt integrate.
Obiectivuul tratamentuului este aceela de a motiva Eul să reenunţe la meecanismele dde apărare patologice p
sau să găsească
g alltele mai adeecvate. Acesste schimbăări structuralee ale Eului ssunt consideerate a fi
singura soluţie
s viabilăă la conflictelle bazale şi, în acelaşi tim
mp, garanţia unei
u permanente schimbăări.
Relaţia terappeutică psihanalitică impplică anumitee reguli. Principala reguulă care se referă la
pacient este
e regula asociaţiei
a liibere: pacienntul are dreppt consemn să s spună, pee cât posibil, tot ceea
ce-i vine în minte, fărră să înlăturee gândurile carec i se par prosteşti, banale sau fărăă importanţă. Această
regulă ses bazează pe afirmaţia lui Freud că c inconştienntul conţine tendinţe spre exprimaree în plan
conştient prin încercarea de a deepăşi bariereele Eului. Maaterialul psihologic produus în urma asociaţiilor
libere esste analizat cuc ajutorul unor tehnici orientate
o spree obţinerea insight-ului, precum conffruntarea,
clasificarrea, interprettarea şi perlaaborarea.
Ş comportam
Şi mentul terapeeutului se coonformează unor u reguli sppecifice:
- Tăcereea. Tăcerea psihanalistulu
p ui trebuie să permită asocciaţiilor pacieentului să se dezvolte.
- Atenţiaa flotantă. Asociaţiilor
A libbere ale pacientului - orieentate de tenndinţe inconştiente ale accestuia, le
coreespunde atennţia flotantă a psihanalistului - expresia “inconştientului exxpert” al teraapeutului.
Teraapeutul nu treebuie să aibăă o idee precconcepută câând îşi asculltă pacientul,, dar trebuie să poată
să se
s lase surprrins, să receppteze fără effort, idei, în aparenţă inccongruente, ssuscitate de discursul
acesstuia.

152
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

- Neutraalitatea. Psihhanalistul nu se pronunţăă asupra opiniilor pacientului; el estee acolo doar pentru a
înţelege şi interpreta.,
- Abstin nenţa. Aceasstă regulă aree un versantt îndreptat spre terapeut iar altul sprre pacient. Teerapeutul
trebuuie să se abţină a da pacientului satiisfacţiile pe care c acesta le l caută, penntru a evita săs devină
complicele nevroozei sale, şi-şşi limitează intervenţiile
i sale
s strict în domeniul intterpretării. Înn anumite
cazuuri, psihanalistul recomanndă pacientuului să se abţină de la luarea unor decizii impoortante în
cursul tratamentuului, pentru a-l a proteja dee deciziile dificil reversibiile ce ar puteea fi legate ded o fază
tranzzitorie a trataamentului, daar, mai ales, pentru a-l obbliga să verbbalizeze conflictele sale pe p divanul
psihaanalitic, în looc de a-l lăssa să acţionneze în viaţaa de zi cu zii într-o maniieră mai puţţin lucidă.
Absttinenţa analisstului şi abstinenţa recom mandată pacientului au caa obiect luptaa împotriva “trecerii la
act” (acting out),, adică împotriva exprimăării de către pacient a coonflictelor sale în limbajuul acţiunii.
Regula abstinenţţei asigură o conversie foorţată a conflictelor într-o formă verbală. Ipoteza care stă la
bazaa acestei regguli afirmă că datorită accestor măsuri de frustrarre controlatăă, pacientul, privat de
sursele obişnuitee de satisfacţţie, este plassat într-o starre de dezechhilibru: pe de o parte el vaa trăi mai
mult în analiza coonflictelor pee care caută să le rezolvee obişnuit în viaţav cotidiannă, pe de altaa, în cura
analitică însăşi; neputând
n obţţine de la analist satisfaccţiile pe care acesta i le reefuză, va înccepe să-şi
exprrime conflicteele într-un mood mai directt. Acestea voor deveni “anaalizabile”.
- Evitareea intervenţiiilor asupra anturajului pacientului.
p Psihanalistuul se intereseează de lumeea internă
a paacientului şi nu
n de anturajuul său.
- Interpretarea. Ea este instrumentul terappeutic principal al psihaanalistului; eea constă înn a ajuta
pacieentul să perrceapă originnea reală a sentimenteloor sale, a temerilor sau inhibiţiilor saale (când
pacieentul ajungee să relaţioneeze temerile sale de treccut nu se maai teme de pprezent). Inteerpretarea
trebuuie să ţină seeama de capacitatea de elaborare
e a pacientului
p şi să nu fie “săălbatecă”.
A
Aceste principii stau la baaza a ceea ce
c s-ar putea numi intersuubiectivitateaa relaţiei terappeutice şi
determinnă procesul psihanalitic. În timpul trratamentului,, relaţia teraapeutică, înssăşi, devine obiect al
analizei. S-a afirmatt că pacienţii nevrotici tinnd să manifeeste reacţii transferenţia
t le în care aceştia se
raportează la obiectte inconştiennte - în aceest caz terappeutul - spree care orienntează impullsurile lor
libidinalee sau agresiive. Aceastaa înseamnă că pacienţii tind să retrrăiască relaţţiile trecute în cadrul
tratamenntului, într-unn efort de căutare
c a graatificaţiei. Asstfel de “reppetări ale treecutului” în relaţia
r cu
terapeutul pot conduuce la manifeestarea unorr structuri libbidinale, ori comportamen
c ntale (de dependenţă
sau agreesive) foarte puternice faţţă de acesta.

IMPORTANT T
Reacţiilee transferenţiale sunt dee cea mai marem importaanţă şi sunt stimulate dee terapeut, deoarece
d
constituiee materialul esenţial ce este analizzat. Reacţiilee transferenţiiale pot fi ppozitive sau negative;
primele includ reacţiii precum sim mpatia, draggostea, respeectul pentru terapeut şi furnizează o bază a
alianţei terapeutice ce conducee pacientul la l o identificcare cu atituudinea şi deemersul teraapeutului.
“Argumeentele care nu au drept coorolar faptul de a emana de la persoaane iubite nuu vor exercitaa nici cea
mai micăă influenţă înn viaţa majorrităţii oameniilor” (Freud, 1980, p.360). Pacientul este ulterior ajutat să
perceapăă în mod difeerit situaţiile şi
ş să descopeere noi modaalităţi de funccţionare. În reeacţiile transferenţiale
negativee, pacientul actualizează vechile
v conflicte.

“
“Transferul, atât în formaa sa pozitivăă cât şi în cea
c negativă, se pune înn serviciul reezistenţei”
(Freud, cf.
c Laplanchee, Pontalis, 1994, p.440). Freud aborddează în detaaliu problemaa transferuluii în raport
cu rezisstenţele. El descrie douuă situaţii opuse: rezisttenţa la trannsfer şi rezzistenţa prin transfer.
Rezistennţa la transfeer se traducee prin întreruuperi ale asoociaţiilor, tăceeri prelungitee etc. Rezisttenţa prin
transfer are caracteriisticile următtoare: “Transferul asupra persoanei analistului nu joacă rolul reezistenţei
decât în măsura în care el estee un transfer negativ saau chiar pozitiv compus din elementte erotice

153
ION DAFINNOIU

refulate” (Freud, cf. Gilieron, 19997, p.24). În acest caz, continuă

c Freuud, pacientul vrea să pună în act
pasiunilee sale, fără săă ţină seamaa de situaţia reală.
r

IMPORTANT T
Totuşi, această
a “reppetiţie simboolică” a trecutului în cadrul relaţiei terapeutice asigură possibilitatea
schimbării şi “devine cel mai puteernic dintre instrumentelee terapeuticee” (Freud); annaliza şi inteerpretarea
trecutuluui patogen assigură “uciderrea” acestuiaa, şi, cum nim
meni nu poatee fi ucis în lippsă, transferuul asigură
prezentifficarea sa sim
mbolică.

Reacţiile afeective inconştiente ale terapeutului faaţă de paciennt sunt descrise ca reacţţii contra-
transfereenţiale. O atittudine pozitivvă a terapeuttului faţă de pacient paree să fie o conndiţie necesaară pentru
o cură analitică
a cu bune
b rezultatte. Totuşi, daacă această atitudine depăşeşte un aanume nivel critic, ea
poate stimula nevoiaa pacientului de gratificare şi dependdenţă. Astfel contratransfferul poate deveni d un
obstacol în evoluţia terapiei şi poate
p ridica chiar
c problem
me etice. Coontratransferuul pozitiv sauu negativ
devine, în
î aceste conndiţii, pentru terapeut o provocare
p personală cu efecte asupraa dezvoltării şiş formării
sale proffesionale.
A
Această scuurtă prezentaare a psihanalizei ortodooxe demonsttrează că relaţia terapeuutică este
considerrată a fi cel puţin la fel de importantă cac tehnicile analizei.
a

IMPORTANT T
Factorii importanţi peentru psihanaaliză, şi care pot fi întâlniţi şi în alte tipuri de psihotterapii, sunt următorii:
u
1) Accenntul pus pe alianţa terapeutică
2) Un stil empatic, noondirectiv şi neevaluativ
n a terapiei
al
3) Identifficarea pacieentului cu teraapeutul
4) Accepptarea insightt-urilor şi a metodelor
m anaalitice

Deşi practicaa psihanalitică a suferit o serie de transformării şi dezvoltăări, relaţia terapeutică

rămâne unul dintre cei
c mai impoortanţi factori terapeutici. Acest fapt a şi fost dem monstrat de o serie de
cercetării empirice. Astfel,
A s-a constatat
c că, luate separrat, caracterristicile terappeutului şi paacientului
explică doar
d o mică partep din varrianţa successului terapeuttic în timp cee interacţiuneea specifică din
d cadrul
diadei teerapeutice corelează
c semnificativ cuu rezultatele (cf. Schaapp, Bennun, Schindler, Hoogdvin,
H
1993).

ÎNTREBĂ ĂRI
Care sunnt regulile specifice care guvernează
g c
comportamentul terapeuttului în psihanaliză?
Care sunnt regulile specifice care guvernează
g c
comportamentul pacientuului în psihannaliză?

2. Relaţia teerapeutică în n terapia cen ntrată pe cliient

T
Terapia centtrată pe client are la bazăă un model al personalităţţii care accenntuează rolul deosebit
al dezvoltării sau autoo-actualizăriii. Obiectivul ideal
i al actuaalizării este dezvoltarea
d ddeplină a personalităţii
şi tendinţa de a evoluua în direcţiaa maturizării. Această dezzvoltare este rezultatul exxperienţelor personale
p
(“self” - eu)
e care pot apare doar în î relaţiile cu ceilalţi. Multte experienţee au un caraccter simbolicc, deşi ele
pot fi connştientizate.

154
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

A
Adaptarea psihologică see află într-o strânsă coevvoluţie cu im maginea de ssine (“self - concept”).
c
Aceasta înseamnă că c toate expeerienţele fizicce şi senzoriaale ale organnismului sunt asimilate laa un nivel
simbolic,, aflat într-o relaţie conggruentă cu imaginea de sine. Oameenii vor deveeni din ce înn ce mai
securizaţi şi congruennţi, dacă în relaţiile lor cuu celelalte persoane se sim mt acceptaţi şi înţeleşi.
Dimpotrivă, dacă
d o persooană trăieştee ignorarea sau neaccepptarea univerrsului său interior, ori
chiar lipssa de respecct, acest fapt îi va afecta funcţionarea
f sa psihologică. Dacă unn individ este continuu
confruntaat cu aceastăă atitudine, ded exemplu laa şcoală, la serviciu,
s acassă, atunci el vva dezvolta o scăzută
stimă dee sine şi o im magine negaativă de sinee. Imaginea de sine a inndividului va avea, astfel, la bază
evaluareea propriilor experienţe de d către ceilalţi. Deoareece evaluărille celorlalţi interiorizate de către
individ nu se află întrr-o relaţie necesară cu exxperienţa facctuală a acesstuia, ele vor fi exprimate din ce în
ce mai inntens sub forrma sentimenntelor de tenssiune, dureree, suferinţă.
Î
Întrucât fiecaare are nevooie de o imaagine pozitivăă în tranzacţţiile cu ceilallţi, persoana aflată în
această situaţie deezvoltă ceeaa ce C. Roogers numeşşte o imag gine pozitivvă condiţion nată prin
interiorizzarea unor condiţii
c ale demnităţii:
d eaa se simte demnă
d de reespect numaai în anumitee condiţii,
funcţie ded valorile immpuse din exxterior, valori care nu au nici o legătuură cu ceea cce simte persoana cu
adevăratt.
Experienţele care sunt înn dezacord cu c aceste vaalori introiectaate (“condiţii ale demnităăţii”) pot fi
perceputte ca ameninnţătoare şi dee aceea ele vor fi ignoraate, dezavuatte şi respinsee. Dacă acesst fapt se
întâmplăă în mod reppetat, atunci structura euului devine innflexibilă penntru a rezistaa acestor am meninţări,
ajungânddu-se astfell la un fel de barierăă în calea dezvoltării personalităţţii. Dezinteggrarea şi
dezorgannizarea se manifestă
m cânnd persoana aflată în această stare dee incongruennţă se confruntă cu un
evenimeent important (“momentul adevărului”). Comportam mentul dezorgganizat al persoanei estee expresia
pendulărrii între direccţiile de acţiune dictate dee “condiţiile demnităţii”
d im
mpuse din exxterior şi celee indicate
de ceeaa ce aceastaa simte cu adevărat.
a Scoopul terapieii centrate pee client estee acela de a diminua
această dezorganizaare şi de a depăşi rezisteenţa. Se poaate ajunge la o autoperceepţie realistăă, care va
schimba structura euului şi-i va măări autoaccepptarea.
Deoarece relaţiile interpeersonale sunt consideratee a fi cheia dezvoltării
d inddividului, teraapia oferă
o relaţie care este astfel
a structurată încât vaa permite acctualizarea reesurselor, faacilitarea dezzvoltării şi
maturizăării.

IMPORTANT T
Rogers consideră
c căă, pentru a-şi atinge acesste obiective, relaţia terapeutică trebuuie să se conformeze
unor principii. Astfell, el descriee următoarelee şase conddiţii care sunt necesaree şi suficientte pentru
schimbarea personallităţii:
1) Două persoane inttră într-o relaaţie semnificaativă pentru fiecare
f dintree ele.
2) Clienttul se află într-o stare dee incongruenţţă adică vulnnerabil şi anxxios; el trăieşşte sentimenntul că nu
coreespunde imagginii pe care o are despree sine.
3) Terappeutul furnizeează clientului o relaţie congruentă şi integrată; adică, teraapeutul este el însuşi
conggruent cel puţin în relaţia cu clientul.
4) Terappeutul acordăă clientului o atenţie poziitivă necondiţionată şi accceptă toate experienţele acestuia
întruucât ele alcătuiesc persoaana unică pe care o are înn faţa sa.
5) Terappeutul retrăieeşte universul interior al clientului
c într-o manieră empatică
e şi îîncearcă să returneze
r
cătree acesta experienţele astffel receptate.
6) Clienttul are dispoonibilitatea dee a accepta, cel puţin în principiu, mesajul
m terapeeutului în leggătură cu
atitudinea pozitivvă necondiţionată a acesttuia faţă de el e şi cu felul cum
c înţelege situaţia sa.

Punctele 3, 4 şi 5 evidennţiază principalele caracteeristici terapeeutice ale relaaţiei dintre teerapeut şi

client, descrise de terapia rogeersiană ca fiind
f condiţiile congruen nţei, atenţiei (imaginii) pozitive

155
ION DAFINOIU

necondiţionate şi empatiei. Relaţia terapeutică este înţeleasă ca o alianţă activă în care terapeutul nu
are alt obiectiv decât de a stabili o relaţie care să satisfacă cerinţele menţionate. Dacă clienţii pot
accepta oferta unei relaţii empatice, necondiţionate şi congruente, atunci aceasta va preciza şi clarifica
comportamentul acestora precum şi răspunsurile consecutive ale terapeutului. Rogers sugerează că
eficienţa terapeutică nu constă în construirea unei relaţii terapeutice eficiente ci în efortul continuu al
terapeutului de a menţine această relaţie.
Deşi în domeniul terapiei centrate pe client pot fi, astăzi, identificate mai multe orientări
(psihoterapia experienţială - Gendlin, 1973, o abordare dominant cognitivă - Wexler şi Rice, 1974 şi una
dominant didactică - Truax şi Carkhuff, 1969), concepţia asupra relaţiei terapeutice nu s-a schimbat
prea mult. Totuşi, în abordarea terapeutică “interpersonală” relaţia terapeut - client ocupă un rol chiar
mai important
Kiesler (1982), subliniind aspectele esenţiale ale psihoterapiei interpersonale, a afirmat că
aceasta este o ramură mai directivă şi cu caracter interactiv accentuat a terapiei centrate pe client.
Interacţiunea terapeut - client, în ciuda caracteristicilor sale unice este în multe privinţe asemănătoare
oricărei tranzacţii umane. Într-o astfel de relaţie, terapeutul este un participant şi un observator. De
asemenea, clientul se prezintă în faţa terapeutului cu acelaşi tip de mesaj rigid pe care îl transmite şi
celorlalţi. Prima sarcină importantă a terapeutului este aceea de a încerca să identifice şi să evalueze
stilul comportamental specific aşa cum se manifestă el în cadrul interacţiunii. Sursa majoră a acestei
evaluări sunt reacţiile emoţionale ale terapeutului însuşi, trăite în timpul acestor tranzacţii, precum şi
regulile care au fost dezvoltate şi care îşi pot manifesta, uneori într-o manieră deranjantă, rolul lor în
cadrul relaţiei.
Obiectivul terapiei interpersonale este atât pentru terapeut cât şi pentru client, identificarea,
clarificarea şi stabilirea de alternative la stilul comportamental rigid şi auto-defensiv al clientului. Sarcina
lor este aceea de a înlocui tranzacţiile înguste, rigide şi contraproductive cu o comunicare mai flexibilă şi
mai clară, adaptată la realităţile mereu schimbătoare ale contactelor sociale neprevăzute. Este
important ca terapeutul să nu răspundă la fel cum au răspuns anterior persoanele semnificative pentru
client, ci, mai degrabă, să răspundă chiar într-o manieră neconvenţională şi să rămână centrat pe
domeniile, temele tratamentului şi pe procesul interactiv.
Teoria lui Rogers cu privire la caracterul necesar şi suficient al empatiei, imaginii pozitive
necondiţionate şi congruenţei pentru provocarea schimbării terapeutice a determinat multe controverse
şi cercetări. A. Ellis, de exemplu, afirma încă din 1959 că schimbarea terapeutică poate apare şi în
absenţa tuturor condiţiilor menţionate de Rogers (cf. Davis şi Fallowfield, 1991). Nici cercetările empirice
nu au ajuns la concluzii categorice. Astfel Parloff (1978), după o trecere în revistă a unui număr
important de studii, concluzionează că după 20 ani de cercetare dovezile privind caracterul necesar şi
suficient al condiţiilor rogersiene rămân neconvingătoare. Mai mult, terapeuţii înşişi au revizuit
postulatele iniţiale ale centrării pe client. În 1976, 702 membri ai Asociaţiei Germane de Psihoterapie
Rogersiană au fost intervievaţi în legătură cu metoda lor terapeutică. Doar 9% din respondenţi
păstraseră condiţiile rogersiene ortodoxe iar o treime dintre ei incluseseră frecvent ingrediente
nerogersiene. Mulţi terapeuţi au raportat utilizarea unor tehnici neortodoxe precum jocul de rol şi
relaxarea.
De fapt, comparată cu alte modele, teoria personalităţii a lui Rogers rămâne relativ insuficient
elaborată şi, după cum afirmă Rachman, un model mai adecvat, precum analiza de varianţă, trebuie să
ia în consideraţie nu doar caracteristicile terapeutului şi ale clientului ci şi tehnicile terapeutice şi,
probabil mult mai important pentru o înţelegere corectă, o cunoaştere a interacţiunii dintre aceşti trei
factori (cf. Davis şi Fallowfield, 1991).

156
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

ÎNTREBA ARE
Care sunnt principalelee caracteristiici terapeuticce ale relaţiei dintre terapeeut şi client, descrise de terapia
t
rogersiannă?

33. Relaţia teerapeutică în

n terapia cog gnitiv-compo ortamentalăă
T
Teoriile cognnitiv-comporttamentale poot fi considerrate o bineveenită sinteză a diverselorr abordări
terapeutice şi sunt astăzi unele din d cele mai răspândite psihoterapii.
p Deşi în acesst domeniu există
e mai
multe oriientări şi cadre teoretice, ele împărtăşşesc câteva afirmaţii
a de bază
b care justtifică grupareea lor sub
aceeaşi etichetă. Afirmaţia de baază este că toate t comportamentele, adaptative
a saau neadaptative, sunt
rezultatuul unor schem me implicite. Acestea sunnt mai mult sau mai puţin conştiente şşi înglobeazăă structuri
cognitivee şi sisteme de prelucrarre a informaţiilor. Termennul cogniţiee este oarecuum vag definnit dar se
referă dee cele mai multe ori la ideei, semnificaţţii, credinţe, gânduri,
g inferrenţe, expecttaţii, afirmaţii, atribuiri.
Se afirmă că acesteaa mediază coomportamentul în mod diirect (inclusivv manifestările emoţionale) şi sunt
obiectivuul major al scchimbării psihhoterapeuticee.
C
Cogniţiile u individ la altul şi sunt dobândite de-a
variază de la un d lungul vvieţii. Nu estee exclusă
nici posibilitatea ca aceste
a cogniţţii să fie exprresia experieenţelor din prrima copilăriee, cogniţii ce continuă
să exerccite o influeenţă puterniccă asupra persoanei addulte. În genneral se connsideră că tulburările t
comportaamentale rezzultă dintr-o perturbare a proceselor cognitive şi, ş de aceeaa, terapia îşi propune
identificaarea, provoccarea şi schiimbarea aceestora. Acest fapt impliccă schimbareea afirmaţiiloor, ideilor
false, a gândirii ce operează
o cu termeni rigizzi şi extremi, a concepţiilor greşite ssau inadecvaate, astfel
încât peersoana să gândească,
g s se compoorte şi să trăiască stări afective avâând o bază mult mai
să
raţionalăă.

IMPORTANT T
Spre deeosebire de terapiile analitice şi ceentrate pe client
c care acordă
a un rool important relaţiilor
terapeutice însăşi şi a processelor derivaate din aceestea, în ecconomia geenerală a schimbării
s
psihoteraapeutice, teraapia cognitivv-comportamentală se centrează în mod
m deosebitt pe tehnicilee utilizate
în cadrull creat de relaaţia client - teerapeut

. Totuşi o serie
s de obsservaţii şi cercetări
c emppirice subliniază şi în ccadrul acesttei terapii
importannţa transferu ului. Transferrul asigură o mai bună anngajare a paccientului în teerapie şi creaarea unei
alianţe active
a între acesta şi teraapeut. Chiar primele
p dezvvoltări ale terrapiei compoortamentale aua permis
observaţţia conform căreia,
c în cazzul în care clientul discutăă unele temee anxiogene ccu un terapeeut cald şi
empatic, atunci proccesul desenssibilizării va fi mai rapid şi mai eficiient. Inhibiţiia reciprocăă (Wolpe)
poate fi privită din peerspectiva traansferului: daacă pacientul realizează un transfer ppozitiv în relaaţia sa cu
terapeutul, atunci ell se va puteea relaxa din ce în ce mai bine innhibându-şi aastfel anxiettatea. De
asemeneea, sentimenntele pozitivee pe care le presupune relaţia transfeerenţială asiggură succesuul tehnicii
modelărrii (Banduraa) şi se poot transforma în factori recompenssativi în stiimularea doorinţei de
însănătooşire. Importanţa întăririii sociale aree la bază innfluenţa verbală a terappeutului. A. Bandura
considerră influenţa ca
c bază a moodelării, proces care asigură realizareea schimbării terapeutice.. În teoria
sa social-cognitivă, observarea
o m
modelelor joacă un rol impportant şi, dee aceea, el attribuie terapeeutului un
rol impoortant în schimbarea clieentului. Pentru ca terapeeutul să fie capabil să jjoace acest rol, este
necesar ca el să fiee văzut, într--o mare măssură, ca atraactiv şi avânnd un statuss superior caa expert.
Identificaarea clientuluui cu terapeuutul asigură identificarea cu strategiilee de adaptarre pe care lee propune
acesta din urmă

157
ION DAFINNOIU

S deosebbire de relaţiaa terapeuticăă dezvoltată de

Spre d celelalte terapii,
t unde predomină caracterul
c
non-direcctiv al acessteia, în cazzul terapiilor cognitiv-com mportamentaale avem dee-a face cu o relaţie
directivă; de fapt, maai potrivit ar fif termenul de d “relaţie dee ghidare”, deeoarece terapeutul ajută pacientul
să ia anuumite decizii,, nu ia deciziii în locul lui.

IMPORTANT T
Dacă în psihanaliză terapeutul îşi î propune să fie o “ogglindă perfecctă” care să--i ofere paciientului o
imagine ce conţine înn egală măsuură lumini şi umbre,
u iar înn terapia rogeersiană terappeutul doreştee să fie şi
el oglindă ce oferă pacientului
p “oo imagine pozzitivă neconddiţionată”, în terapia cognnitiv-comporttamentală
terapeutul are un rool mai activ,, directiv, caare implică în î egală măăsură processe precum: orientare,
o
ghidare, colaborare, parteneriat.

IMPORTANT T
Putem sintetiza rolul şi atitudinea terapeutului în terapia coognitiv-comportamentală astfel:
1) Culege datele şi efectuează annaliza funcţioonală a compportamentelorr
2) Expliccă, informeazză, dedramattizează
3) Defineeşte simptommul ţintă, idenntifică factorii de menţinerre şi cerceteaază beneficiille secundaree ale
acestuuia
4) Alege strategia terrapeutică
5) Stimulează motivaaţia de particiipare la terappie a pacientuului
6) Aplicăă tehnica teraapeutică
7) Pune capăt relaţieei terapeutice (conform coontractului terrapeutic).

Nu ne propunem să analizăm toate acestea dimensiuni ale relaaţiei terapeuttice, deoarecce o astfel
de analizză ar ajungee inevitabil laa discutarea unor detalii tehnice caree ne-ar îndeppărta de obieectivul pe
care îl avem
a în vedeere. Menţionăm totuşi cââteva consideeraţii asupraa acţiunilor m menţionate mai
m sus la
punctul 2.2
T
Terapeutul furnizează, în princiipal, expliccaţii asuprra dobândirrii răspunsurilor şi
comportaamentelor innadaptate, menţinerii
m aceestora precuum şi asupraa tehnicilor terapeutice ce pot fi
utilizate pentru schim mbarea lor. ElE răspunde astfel
a aşteptăărilor clienţiloor care doressc să înţeleaggă, să fie
securizaţi cu privire la viitor şi să fie deculpaabilizaţi. Cerrcetările emppirice efectuaate asupra pacienţilor
p
care au urmat o teraapie cognitiv comportameentală au evidenţiat, în acord cu celee menţionate mai sus,
următorii factori care au contribuitt la succesul terapiei (Slooane şi Coll, 1975):
1 personalitatea teraapeutului,
accesul la înţelegerea problem melor lor, înncurajarea înn înfruntarea graduală cu situaţiilee dificile,
posibilitaatea de a voorbi despre problemele lor cuiva caare înţelege, posibilitateaa de a învăăţa să se
înţeleagăă pe ei înşişi.
Explicaţiile teerapeutului au
a un rol impoortant în creaarea unei aliaanţe active înntre acesta şi
ş pacient.
Ele reiauu într-un lim mbaj coerent,, comprehennsibil, experieenţele emoţiionale şi com mportamentaale trăite,
până atuunci, ca iraţioonale; de assemenea, exxplicaţiile perrmit numireaa acestor expperienţe, eviddenţierea
unor relaaţii cauzale, fapt ce are consecinţe
c a
asupra niveluului general ala anxietăţii ddeoarece până atunci
ele fusesseră trăite caa invadatoarre şi indefinibbile. Astfel, explicaţiile
e poot stimula, laa pacient, seentimentul
controlului, favorizează intrarea înn terapie şi cresc
c încredeerea în terappeut. Se trecee, în acest mod,
m de la
a suferi la a acţionaa ajungându-sse la o relaţiee de parteneriat între paccient şi terapeeut.
Pentru a expplica, terapeuutul face apeel la un cadruu de referinţăă teoretic. Foolosindu-se de acesta,
el transmite pacienttului imagineea, concepţţia sa de a le rezolva. Terapeutul permite paacientului
înţelegerrea problemeelor sale cu ajutorul unoor argumentee teoretice caare corespunnd sistemuluui său de
credinţe.. Însă, pentrru a demaraa procesul schimbării terrapeutice, treebuie ca sisstemul de crredinţe al

158
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

terapeutului să intre în
î acord cu cel
c al clientului. Acesta din urmă are şi ş el imagineaa lui despre problemă
şi despree soluţiile poosibile. Pentrru a evita poosibilele rezisstenţe care ar
a putea apaare ca urmare a unui
dezacordd dintre cei doi,
d relaţia teerapeutică treebuie să fie construită înntr-o manierăă colaborativăă. Doar o
bună relaaţie terapeutică poate serrvi ca suport pentru învăţţarea experieenţelor corecttive de către pacient.

ÎNTREBĂ ĂRI
Prin ce anume se deosebește relația terapeutică din terapia cognitiv comporrtamentală de d relația
terapeutică dezvoltattă în cadrul psihanalizei
p ș terapiei roggersiene?
și
Care sunnt principalelle elemente ale rolului şi atitudinii terrapeutului în terapia cognnitiv-comporttamentală
astfel?

3 TENDINŢE INTEGRATIVE
3. I

Î 1960, Shostrom a produs trei film

În me în care C. C Rogers, F. F Perls şi A A. Ellis au inntervievat
acelaşi client.
c Acestee filme au prrovocat numeroase discuuţii deoarecee pentru prim ma dată repreezentanţii
cei mai autorizaţi
a u şcoli terapeutice îşi expuneau public
ai unor p activitaatea lor cliniccă. De-a lunggul anilor,
aceste filme au deveenit obiect dee cercetare pentru
p numerroase studii ce-şi
c propuneeau să identiifice şi să
sistemattizeze aspecttele practicii terapeutice.
t
A
Astfel Hill, Thames şii Rardin (11979), analizând acestee filme cu ajutorul unei grile
comportaamentale, auu ajuns la conncluziile următoare: Rogeers a demonsstrat un supoort minimal,, a utilizat
parafrazzarea, interp pretarea şi cllarificarea; Perls
P a fost dominant
d direectiv, a oferiit informaţii,, a utilizat
interpreetarea precum m şi tehnici de afirmare pentru cliennt; Ellis a fosst apreciat caa fiind mai activa şi ca
utilizând preponderennt clarificareea, prescripţţii comportaamentale, intterpretarea şşi reformulaarea.
Utilizând o tehnică
t asemmănătoare, Braunink
B şi Schroeder (1979)
( au coomparat înreegistrările
video alee unor şedinnţe de terappie ale unui număr de 18 psihanalişşti, gestaltişti şi comportaamentişti.
Gestalt-tterapeuţii s-aau detaşat evvident de ceilalţi, în timp ce psihanaliştii şi terapeeuţii comporttamentişti
au fost similari
s din multe puncte de d vedere. Astfel,
A gestalt--terapeuţii auu fost mai peersonali şi maai directivi
decât ceeilalţi, care aua încercat într-o
î manierră mai expliccită să faciliteze comuniicarea şi au fost mai
influenţaaţi de clienţii lor.
l De altfel, apropierea surprinzătoa
s re dintre psihhanalişti şi coomportamenttişti a fost
evidenţiaată şi de alte studii (Greennwald şi colaab., 1981, DeeRubeis şi coolab., 1982 ettc.).
C
Compararea principiilor teoretice alee diferitelor şcoli a evidenţiat faptul că fiecare abordare
terapeutică a analizaat şi sistemaatizat doar unn singur asppect. Astfel, terapiat centrrată pe client, în mod
exclusiv,, iar psihanaliza într-o mai mică măssură, au acceentuat asupraa componentei relaţionalle în timp
ce terappia cognitiv comportameentală s-a ceentrat asuprra tehnicii. În ciuda aceestui fapt, ceercetarea
practicii clinice a unor terapeuţi ce aparţin acestora şcoli ne propunee o altă imaagine care fuurnizează
argumennte pentru exxistenţa unorr factori com muni, sau a unei
u tendinţee integrative. Multe din foormulările
teoreticee sunt mai multm sau maii puţin ignorate în practiica clinică. Astfel, A terapeeuţii rogersieeni nu au
reţineri în a folosi tehnici com mportamentaale şi relaxaarea iar terrapeuţii cognnitiv-comporttamentişti
demonsttrează caraccteristici caree, teoretic, ar a trebui asoociate terapeeuţilor centraaţi pe clientt, şi care
sugereazză că schimbbarea terapeuutică este poosibilă doar înn contextul reelaţiei terapeeutice.

IMPORTANT T
Într-o încercare de a stimmula reflexiile teoretice şi
ş cercetările empirice, G
Gelso şi Carter (1985,
1994) propun un model
m multiddimensional al relaţiei teerapeutice. Relaţia terapeutică se referă la

159
ION DAFINNOIU

“sentimeentele şi atitudinile pe carre participanţţii la terapie lee au unul faţţă de celălalt precum şi laa maniera
în care acestea
a sunt exprimate” (Gelso
( şi Carter, 1994, p.297). Ei connsideră că indiferent de orientarea
o
teoreticăă a terapeutuului, orice relaaţie terapeuttică este commpusă dintr-oo relaţie “reallă”, o relaţie “nereală”
(relaţie trransferenţialăă/contratranssferenţială) şi
ş o “alianţă activă”
a între client
c şi terapeeut.

R
Relaţia “reaală” este “ceeva care exxistă şi se dezvoltă întree terapeut şii client ca reezultat al
sentimenntelor, perceepţiilor, atituddinilor şi acţţiunilor fiecărruia faţă de celălalt” (Geelso şi Carteer, 1985,
p.185). Acest
A aspectt al relaţiei este
e real deooarece este centrat c pe reealitate, adeccvat şi nedistorsionat.
Această perspectivă asupra relaţţiei terapeuticce a fost teorretizată în mood deosebit, tipic, de cătrre terapia
rogersiannă sub formaa condiţiilor faacilitative ofeerite de consilier: autenticcitate/congrueenţă, imaginee pozitivă
necondiţţionată şi em mpatie. Totuşşi, în concepptualizarea luui Gelso şi Carter,
C relaţiaa reală este mai mult
decât acceste condiţii facilitative. Dacă
D modeluul relaţiei teraapeutice s-arr restrânge doar la acesteea, atunci
el s-ar reduce
r doarr la oferta teerapeutului şi ş nu ar luaa în consideerare natura interactivă a relaţiei
personalle dintre teraapeut şi cliennt, care are laa bază o inteeracţiune directă, autentică şi nedistoorsionată.
De aceeea, pentru o mai m bună desscriere a “relaţiei reale”, se au în veddere nu numaai condiţiile facilitative
f
descrise de Rogers (autenticitatte, imagine pozitivă neccondiţionată şi empatie) ci şi unele activităţi
interperssonale iniţiatee de terapeuut precum “aautodezvăluirrea” (self-disclosure) mannifestată prinn expresii
ca “şi mie
m mi s-a înntâmplat să… …”, “şi eu… …”); de asem menea, tot înn acest conttext, au fostt studiate
interacţiuunile dintre inntenţiile, moddurile de răsppuns ale teraapeutului şi comportamen
c ntele corespuunzătoare
ale clienntului (Sextonn şi Whistonn, 1994). Totuşi, dificultaatea definirii operaţionalee a acestor variabile,
importannţa contextului în care see desfăşoarăă relaţia teraapeutică preccum şi caraccterul unic al acestuia
sunt arggumente freccvent invocatte pentru a justificaj rezuultatele neconcludente alle studiilor carec şi-au
propus să s studieze relaţia dintre unele dinttre aceste variabile v ale relaţiei terapeutice şi reezultatele
terapiei.
R
Relaţia “neereală”. În modelul lor, Gelso şi Carterr (1985, 1994) consideră că
transferuul/contratranssferul pot fi considerate
c o “eroare” perceptivă, o distorsiune, o percepţie grreşită sau
o interprretare eronată a evenim mentelor în cadrul
c relaţiei terapeuticee fie de cătrre client, fie de către
terapeut. Deoarece transferul/coontratransferuul nu sunt asspecte direccte ale interaacţiunii dintree client şi
terapeut, Gelso şi Caarter au caracterizat transsferul şi contratransferul ca c un aspectt “nereal” al relaţiei.
r În
urma unnui studiu meeta-analitic care c şi-a proopus să evalueze rolul trransferului şii contratranssferului în
consilieree şi psihoterapie, Sextoon şi Whistonn (1994) nu au reuşit să ajungă la concluzii caategorice:
“Diverse metode au furnizat unelle argumentee că structurile relaţionalee cu care paacienţii intră în î terapie
sunt eviddente în relaaţia terapeuttică şi că acceste structuuri pot influeenţa rezultateele terapeutice. Rolul
transferuului în terapiee este, totuşi,, complicat” (Sexton
( şi Whiston, 1994, p.35).

ÎNTREBA ARE
Care sunnt aspectele „nereale” alee relației terappeutice in cooncepția lui Gelso
G şi Carteer (1985, 19994)?

Diferenţiereaa de către Gelso

G şi Carrter între “reeal” şi “nereeal” în cadruul elementeloor relaţiei
terapeutice a provoccat o serie de
d dispute teeoretice (Greeenberg, 19994; Patton, 1994; Gelso şi ş Carter,
1994). Cum
C poate cineva identificca într-o relaaţie care sunt aspecte reaale şi care sunt cele “obţţinute” de
terapeut?? (Greenbergg, 1994).

IMPORTANT T
Fiecare pacieent intră în reelaţia cu teraapeutul cu tooată istoria saa. Toate interacţiunile socciale sunt
construitte cu ajutoruul modelelorr interne alee fiecăruia care c au la bază
b experieenţa trecută; această

160
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

experiennţă include multe

m influenţţe culturale, roluri
r sexualee şi sociale etc.
e Aceastaa înseamnă că c oricine
este impplicat într-o reelaţie interperrsonală, în mod
m obişnuit, interpreteazză sau aşteapptă anumite reacţii
r din
partea ceelorlalţi în baaza trecutului său unic. Cuu alte cuvintee, “nu putem să nu transfeerăm” (paraffrazându-l
pe P. Waatzlawick), deeoarece oricee relaţie interrpersonală poartă marca istoriei noastre unice.
De aceea, am putea connsidera că traansferul estee un concept prea larg peentru a difereenţia între
ceea ce este “real” (aautentic) şi “nnereal” (distoorsionat) în caadrul relaţiei terapeutice.

A
Alianţa activă (working alliance). Alianţa terapeuutică are o isstorie lungă în cadrul cooncepţiilor
psihoteraapeutice. Freeud discuta încă
î de la încceputul secolului importanţa unei alianţe în care terapeutul
trebuie săs aibă o annume capacittate compreehensivă şi pacientulp să fie orientat spre terapeuut, care îi
oferă înccurajarea dee care are neevoie. Alţi auutori au recuunoscut şi ei importanţa naturii colabborative a
relaţiei teerapeutice şi au considerrat că o identtificare între client
c şi terappeut este neccesară (Sterbba, 1934;
Zetzel, 1956).

IMPORTANT T
Ulterior Bordin şi Greenson
G (19979), abordâând alianţa terapeutică
t î
într-o manieeră mai speccifică, au
considerrat că aceassta se comppune din treei elemente: acordul asuupra obiectivvelor, acorduul asupra
sarcinilor de îndeplinit şi dezvoltarea unei relaaţii emoţionale între client şi terapeut.

Interesul pentru acest concept

c a deepăşit domeeniul teoreticc şi a determ minat alcătuiirea unor
multiple instrumente de evaluaree a alianţei teerapeutice (P Penn Helpingg Alliance Sccale, 1983; Vanderbilt
V
Therapeutic Alliance Scale, 1983; California Psychotherap
P py Alliance Scales, 1987).
Deşi există multiple
m modalităţi psihom metrice, existtă totuşi un consens
c asuppra faptului că
c alianţa
presupunne atât colaaborarea dinttre participanţi precum şi capacitateea clientului şi terapeutuului de a
negocia un contract terapeutic addecvat. Spree deosebire de d modelele ce se referăă la transfer şi ş condiţii
facilitativve, alianţa nuu este considerată ca meccanism al schimbării, ci mai m degrabă ca un mecannism care
favorizeaază colaboraarea, consim mţirea pacienttului de a paarticipa la traatament. Aliaanţa terapeuutică este
considerrată de mulţţi autori ca un cadru teoretic comprehensiv utill pentru connceptualizareea relaţiei
terapeutice (Frieswykk & al., 1986; Gelso & Caarter, 1985; Horvath
H & Greeenberg, 19889).
C
Cercetările e
emipirice asuupra relaţiei dintre
d alianţa terapeutică şi rezultatelee terapiei inddică faptul
că alianţţa explică 45% din variannta rezultateloor terapeutice măsurabilee (Horvath & Greenberg, 1989). În
plus, se pare că aliannţa este o coomponentă semnificativă
s a relaţiei terrapeutice, inddiferent de abordarea
a
terapeutică utilizată.
T
Trebuie să observăm
o totuuşi că măsurra în care alianţa terapeuutică coreleazză cu rezultaatele pare
să depinndă de persppectiva măsuurării şi speccificitatea critteriilor de evvaluare a rezzultatelor. Majoritatea
studiilor care au incluus evaluări alle alianţei efeectuate de teerapeut, cliennt şi observattor, au găsit că
c aceste
evaluări nu corelau în aceeaşi măsură cuu rezultatele.. În majoritaatea cazuriloor, evaluărilee alianţei
efectuatee de către client au avut cea mai mare putere preedictivă privind rezultatele (Sexton & Whiston,
1994).
Dacă la faptul că alianţaa terapeutică poate oferi imagini diferrite atunci câând este privită de cei
doi “aliaaţi” adăugăm m şi observaaţia că intennsitatea aliannţei variază de-a lungul diverselor faze ale
procesului terapeuticc, este eviddent că aliaanţa terapeuutică este un u proces innteracţional complex,
multidimensional şi care,c bine utilizat, poate asigura
a o bună parte a succesului terrapeutic, indiiferent de
teoria caare îl fundameentează.

161
ION DAFINNOIU

ÎNTREBA ARE
Care sunnt elementelee componentte ale alianței terapeutice?

4 RELAŢIA PSSIHOTERAPEUUTICĂ - O CONSSTRUCŢIE PSIHHOSOCIALĂ

4.

De mai mult timp relaţia terapeutică nu mai este descrisă doaar în termeni ce se referră strict la
psihologia celor doi protagonişti. Relaţia teraapeutică estee un tip anum me de interaccţiune socială în care
protagonniştii, deşi cuu istorii diferitte, aparţin acceluiaşi mediu socio-cultuural şi împărrtăşesc anummite valori
care facc posibilă întâlnirea lor. Există
E deja o serie de studii
s (Hill & al., 1988; H
Hill & O’Graddy, 1985;
Watkins,, 1989; Sextton & Whistton, 1994) care c îşi focaalizează descrierea mai degrabă la un nivel
interacţioonal decât inndividual. Ideeea fundameentală a acesstora este acceea că relaţţia terapeuticcă este o
interacţiuune socială coconstruită; din aceasttă perspectivvă structurilee interacţionaale capătă sens doar
când sunnt consideratte în contextuul particular în î care relaţiaa se manifestă.

IMPORTANT T
“Putereaa terapeutică””, pentru a-şşi îndeplini misiunea,
m estee un capital simbolic
s ce ttrebuie recunnoscut ca
atare de grupul sociaal. În orice cuultură există o serie de “vvindecători” care,
c deşi obbţin efecte terapeutice
incontestabile, nu suunt considerraţi “adevăraaţi” terapeuţi deoarece comportamen
c ntul acestoraa, valorile
afirmate în cursul teerapiei nu suunt în acord cu reprezenntarea pe caare grupul ssocial respecctiv o are
asupra terapiei.
t Nu este întâmpllător că prim ma psihoterappie cu adevăărat (!) ştiinţiifică - psihannaliza - a
propus un
u model - modelul mediccal - ce-şi afirrmase deja puterea
p terapeutică.

Î acest conntext trebuie înţeleasă affirmaţia lui J.Guyotat:

În J “…
…problema eeste totdeaunna cea a
relaţiei între doi saau mai mulţţi indivizi înntre care cirrculă putereea terapeuticcă, circulaţiee care, în
definitiv, nu se poatte realiza deecât regularizzată de grupp, de terţi, de
d instituţia tterapeutică, adică de
această formă de orrganizare înttre indivizi căăreia grupul îi conferă o funcţie datăă, funcţia terapeutică
(subl. auut.) tot aşa cum
c conferă şi altora, mai
m mult sau mai puţi duurabil, o funccţie politică, o funcţie
educativă… şi exercită sau încearcă să exerccite un controol asupra puteerii astfel connferite” (19788, p.10).

IMPORTANT T
Prin urmmare putereea terapeuticcă are la bază b nu num mai o serie de cunoştinţe psihologgice şi o
“tehnologgie” specificăă ei ci şi - pooate în primul rând (!) - consensul grupului. De aaltfel, în ţările în care
costul pssihoterapiei este
e decontaat prin sistem mul de asigurăări sociale esste şi mai evvident faptul că relaţia
pacient-tterapeut estee socialmentee mediată. Înnsăşi definiţiaa dată de Strrozka psihoteerapiei face referire
r la
consensul grupului.

O demonstraaţie indubitabbilă a influennţei mediului social, în geeneral, şi a innstituţiilor căărora li se

recunoaşşte formal “puterea terrapeutică”, în î special, asupra relaaţiei terapeutice este studiul lui
D. Rosennhan - “Etree sain dans un environnnement malaade”. În conddiţiile în caree spitalele psihiatrice p
investescc medicii (teerapeuţii) cu o putere deeplină asupraa pacienţilor, iar sistemul de relaţii stabilite în
cadrul acestor
a instituuţii ţine, totuuşi, la distannţă cele douuă categorii de actori soociali - se produce o
fracturarre a processului comunicaţional dinntre aceştia;; acest fapt are conseecinţe gravee asupra

162
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

personallităţii pacienţţilor, din mooment ce etticheta diagnnostică de tip psihiatric influenţeazăă negativ
relaţiile acestora
a nu numai
n în cadrul spitalului ci şi în afaraa lui.
Psihanalistull, care se dooreşte o oglindă perfectăă a pacientuului, devine deseori, fărăă să ştie,
prizonierrul cadrelor ded referinţă ale
a mediului în î care se afflă şi al unor stereotipuri ccare îşi au originea în
teoria la care aderă. Această ideee poate fi ilusstrată cu situuaţia unuia din falşii pacieenţi incluşi înn amintitul
studiu all lui D. Roseenhan. Acesta a afirmat că c în prima copilărie
c a foost foarte aprroape de maama sa şi
destul dee distant de tatăl
t său; totuuşi, începândd cu adolescenţa, între ell şi tatăl său s-a dezvoltat o relaţie
de profuundă prieteniee, în timp cee relaţia cu mama
m a devvenit mai recce; cu soţia aavea relaţii strânse
s şi
calde şi, cu excepţia unor izbucniri ocazionalee, nu se certaau decât rareeori iar copii lor primiseră foarte rar
câteva palme
p la fundd. Aproape orice cititor addult se poatee recunoaşte în acest porrtret. Iată, înssă, cum a
fost interrpretată aceaastă poveste,, în contextull psihopatologic al spitalului:

C
CITAT
“Relaţiilee acestui om alb de treizeeci şi nouă anni cu persoanele apropiaate (…) sunt m marcate înceepând din
prima coopilărie de o mare ambiivalenţă. Dinn adolescenţţă, relaţia saa cu mama, până atuncii strânsă,
devine mai
m distantă. Relaţia cu tatăl
t său, pânnă atunci disstantă, devinne dimpotrivăă foarte aproopiată. Se
constatăă absenţa echhilibrului afecctiv. Eforturilee sale pentruu a-şi controlaa emotivitateaa faţă de soţţie şi copii
sunt întrrerupte de acccese de mâânie; copii, câât despre ei, primesc palm me la fund. ŞŞi, deşi afirm
mă că are
mai mullţi prieteni buuni, se simtte că şi aceste relaţii suunt marcate de o profunndă ambivallenţă.” D.
Rosenhaan, 1988, 1411

ÎÎntr-un spitaal, medicii operează

o cu termeni caategorici aflaaţi în opoziţţie: normal-ppatologic,
sănătos--bolnav. Meddicul percepee bolnavul prrin intermediuul unei grile ce c se doreştte ştiinţifică, obiectivă,
o
care inhiibă acestuia din urmă oricce manifestaare subiectivăă, strict persoonală. Bolnavvul nu trebuie să aibă
opinii, păăreri, iniţiativee, ezitări, etcc.; el trebuie să relateze fapte,
f să răsppundă cât mai precis la întrebările
puse. Dee altfel intervviul medical conţine mai ales întrebbări închise, factuale, alee căror răspuunsuri nu
evidenţiaază aproape deloc ce sim mte şi gândeşşte pacientul.
Î cadrul reelaţiei psihoteerapeutice, terapeutul
În t se intereseazză în primul rând de “ppovestea”
pacientului; tăcerile, ezitările, gesturile acestuia ori atribuutele şi compplementele uutilizate de el e sunt de
cele maai multe ori mai importaante decât faptele sau acţiunile reelatate; ele evidenţiază atitudini,
sentimennte, semnificcaţii, cereri de d ajutor ettc. Clientul şi ş terapeutull negociază sensul, sem mnificaţia,
definiţiilee problemelor, regulile rellaţiei terapeuutice; aceste reguli vor înncuraja anum mite comportaamente şi
vor desccuraja altele.

IMPORTANT T
Relaţia terapeutică
t p
presupune un spaţiu “inttersubiectiv”, o realitate comună, împărtăşită, în continuă
evoluţie. Când interppretarea anaalistului devine un simpllu exerciţiu intelectual,
i ffără vreo leggătură cu
întrebările fundamenntale pe caree şi le pune pacientul, attunci terapiaa devine inefficientă şi inuutilă (A.J.
Horner, 1985).

Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglindda realităţii. Perspectiva social-consttructivistă

afirmă că, dimpotrivăă, cuvintele şi
ş dialogul social în caree limbajul se manifestă cconstruieşte realitatea
(McNamee, 1992; Wittgenstein,
W 1953); cuvvintele vehicculează înţelesuri socialmmente consttruite, iar
explicaţiiile pe care le
l propunem m în legătură cu noi, cu ceilalţi sau cu situaţiile în care ne aflăm,
a se
dezvoltă în cadrul interacţiunii cu ceilalţi.

163
ION DAFINNOIU

Neuroprograamarea lingvvistică evidennţiază că lim mitele limbajuului sunt limmitele “hărţii” pe care
individul o are desprre realitatea în care se află. a Interacţiunea prilejuiită de relaţiaa terapeutică modifică
“harta” pacientului
p prrin intermediuul unui “dialoog transformaaţional” (Sexxton, Whistonn, 1994, p.677) în care
reprezenntările şi orgaanizarea inforrmaţiilor de care
c acesta dispune
d sunt schimbate pprin renegocieerea unor
noi premmise şi semnifficaţii.
Pacientul îşi spune “povestea” de cele mai multe m ori vorbbind iar cuvvintele utilizaate de el
încurajeaază anumite comportameente şi descuurajează alteele, funcţie dee imaginile ddespre lume şi despre
el însuşi pe care aceestea le vehicculează. Deseori limbajul implică nu numai n un schimb verbal, ele este un
proces activ
a al adooptării unor poziţii relaţioonale şi al unor secvennţe comportaamentale, fuuncţie de
aspectele importantee ale “poveştii” fiecăruia.
C
Ceea ce Gelso şi Carterr (1994) num mesc “relaţia nereală”, adică manifestăările transferrenţiale şi
contratraansferenţiale din cadrul reelaţiei terapeutice, nu repprezintă altceva decât efectul “ întâlnirrii” a două
istorii differite; atât pacientul
p cât şi terapeutuul intră în interacţiune cu credinţele şi aşteptările lor, cu
experiennţa altor relaţţii sociale annterioare. Dinn perspectivaa constructivvismului sociaal se poate afirma
a că
aşteptăriile şi credinnţele oamennilor construiesc o anum me “realitatee”, aceasta este menţinnută prin
intermeddiul interacţiuunii sociale care, la rânndul său, coonfirmă creddinţele şi aşşteptările soccialmente
determinnate. Astfel manifestările
m transferenţiaale şi contratransferenţiaale se înscriuu într-un procces auto-
referenţiaal.
Din aceeaşi perspectivă a constructivvismului soccial, alianţa teerapeutică ar putea fi considerată
ca fiind expresia scoopurilor împăărtăşite ale procesului
p dee coconstruccţie. Nucleul alianţei estee acordul
privind scopurile
s şi diversele
d preescripţii ce orientează
o şii construiescc intervenţia terapeutică. Această
colaboraare trebuie să s aibă la bazab o sinteeză a aştepptărilor, credinţelor şi cuunoştinţelor celor doi
protagonnişti: client şi terapeut.

ÎNTREBA ARE
Care sunnt principalelee elemente ale
a „puterii terapeutice”?

TEST DE AUTOEVAL
A UARE
1. Care sunt
s regulile specifice carre guverneazză comportam mentul terapeeutului în psihanaliză?
a) tăcerea
b) associația liberăă
c) atenţia flotantăă
d) neeutralitatea
e) abbstinenţa
f) intterpretarea.
g) intterdicția
h) inttervenții asuppra anturajului
2. Comppetenţa psihooterapeutului este capacittatea de a sttabili o relaţiee dinamică înn interiorul unui cadru
spaţioo-temporal dat, în funcţiee de obiectivee precise şi prin raportarrea lor la un model teoreetic clar şi
coereent.
a) addevărat
b) fals
3. Care sunt
s principaalele caracterristici terapeuutice ale relaţţiei dintre teraapeut şi cliennt, descrise de
d terapia
rogerrsiană?
a) abbstinența

164
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

b) empatia
c) disponibilitatea
d) congruența
e) imagine pozitivă necondiționată
4.Care sunt aspectele „nereale” ale relației terapeutice in concepția lui Gelso şi Carter (1985, 1994)?
a) alianța terapeutică
b) transferul
c) dispozitivul tehnic utilizat
d) contratransferul
5. Care sunt elementele componente ale alianței terapeutice?
a) acordul asupra obiectivelor terapiei
b) empatia
c) acordul asupra sarcinilor de îndeplinit
d) transferul
e) dezvoltarea unei relaţii emoţionale între client şi terapeut

165