ION DAFINNOIU

Unitateea de învăţţare 3.
SCHIMBAREA PS SIHOTERAAPEUTICĂ

1. CE “REALITTATE” SCHIMBBĂM ?

E psihoteerapia posib
Este bilă? Dincoloo de aspectul ei retoric, această întrebbare exprimăă, pe de o
parte, îndoielile celorr ce se adressează psihotterapeuţilor solicitând
s ajuutor, pe de altă parte, îi îndeamnă
pe psihooterapeuţii înnşişi să medditeze mai prrofund la lim mitele şi resuursele demersului psihotterapeutic
adoptat. Mărturisescc că abordarrea acestei probleme
p esste, între alteele, şi urmarea unui diaalog cu o
persoanăă care îşi exprima
e îndooiala cu privvire la eficiennţa abordării psihoterapeutice a prooblemelor
psihologice generatee de şomaj, considerândd că singura soluţie eficientă este assigurarea unui loc de
muncă, soluţie
s care, evident, nu este
e la îndem mâna psihoterapeutului.
A
Această opinnie este exppresia unui raţionament
r foarte simplu: dacă probblemele noaastre sunt
expresiaa realităţii în care trăim, atunci
a singurra soluţie estte schimbareea acestei reealităţi. De cââte ori nu
auzim "PPutem discutaa oricât, oricuum nu putem m schimba luccrurile, situaţţia!".
Dar ce este "realitatea" care
c trebuie schimbată? Răspunsul laa această înttrebare face parte din
gândireaa filosofică a oricărui psihooterapeut.
P. Watzlawicck abordeazăă această prroblemă într--un studiu inttitulat "Theraapy is what you y say it
is" (Watzzlawick, 19900) şi care expprimă sugestiv filosofia auutorului privinnd psihoterappia.
Î acord cu filosofia lui Kant, care deosebea
În d "luucrul în sinee" (realitatea obiectivă) de
d "lucrul
pentru sine" (realitateea psihologiccă, construităă), Watzlawicck considerăă că întregul nostru compportament
este deteerminat de acesta
a din urrmă. Între miicile întâmplăări pe care el e le povesteşte pentru a-şi ilustra
acest punct de vederre se află şi unau extrasă dintr-o
d lucraree a lui Wilsonn (1982):

C
CITAT
"Un hipnotizator, deossebit de respectat pentru priceperea
p şii succesele saale clinice, poovesteşte că într-o zi a
fost invitaat să organizzeze un seminnar pentru unn grup de meedici, la domicciliul unuia dinntre ei. Intrânnd în casă
el a obsservat că fieccare suprafaaţă orizontalăă era încărcaată cu bucheete de flori. Hipnotizatoruul avea o
puternicăă alergie la flori
f proaspătt tăiate, şi approape imediiat binecunosscutele senzaaţii de disconnfort şi-au
făcut apaariţia în ochi şi nas. El s--a întors cătree gazdă şi i-aa relatat probblema şi team ma sa că, în astfel de
condiţii, i-ar
i fi imposibbil să-şi desfăăşoare activittatea. Acestaa din urmă şi--a exprimat ssurpriza şi l-aa rugat să
examinezze florile - caare s-au doveedit a fi artificciale. Descoperind acest fapt,
fa reacţia ssa alergică a încetat la
fel de reppede cum a apărut".
a

A
Astăzi foartee mulţi oameni sunt streesaţi şi preoocupaţi să elimine
e streesul şi cauzele lui şi
vorbesc despre stress ca despre un u obiect pe care îl ai sauu nu. Desigurr că cea mai mare vină înn această
chestiune o are H. Selye
S care a introdus terrmenul de sttres! Mă întrreb ce simţeeau oamenii în situaţii
problemaatice înainte ca stresul săă fi fost invenntat!
Pentru a desscrie realitateea psihologiccă utilizăm nume, cuvintee. Ori, există riscul de a confunda
cuvintelee cu lucrurile pe care le denumesc, im maginea pe caare o avem despre
d ceva anume - cu acel
a ceva
"real". Koorzybski (19333) a şi atras atenţia asuupra acestui fapt când a formulat celeebrul dicton: "Numele
nu este lucrul; harta nu
n este teritooriul".

128
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

IMPORTANT T
De foartee multe ori cuuvintele nu doar denumessc o realitatee ci o şi creeaază, adică o afirmaţie odaată făcută
tinde să--şi confirme propriul
p adevvăr.

Această idee este teorettizată de connceptul "autoîmplinirii preddicţiei" (R. R

Rosenthal") şii teorema
lui Thom
mas:

C
CITAT
"Dacă oamenii definnesc o situaţţie ca fiind reeală, atunci această situuaţie este reeală prin connsecinţele
definirii ei
e ca reală" (W
W.I.Thomas, 1923).

Dacă văd floori proaspete într-o camerră am reacţii alergice, daccă aflu că elee sunt artificiaale atunci
mă simt din nou binee! Stresul dinttr-un nume a devenit o "rrealitate" împpotriva căreiaa utilizăm proobabil cea
mai marre cantitate din medicam mentele conssumate astăăzi. Din aceaastă perspecctivă, chiar etichetele
e
diagnosttice din domeeniul psihopaatologiei devin "predicţii cee se autoîmpplinesc" (Dafiinoiu, 1996).
T
Teoriile ce fuundamenteazză intervenţiile terapeuticce pot fi evaluate din aceeeaşi perspeectivă. Nu
de puţine ori, ele coonţin propoziiţii autoconfirrmative şi, toocmai de acceea, validitaatea lor estee greu de
infirmat. Astfel, dacăă subscriu laa principiul explicativ
e că insight-ul înn legătură cuu cauzele treecute ale
simptomului este o precondiţie
p p
pentru schimbarea prezentă, şi clienttul meu se ssimte mai binne, atunci
acest fapt este o doovadă a coreectitudinii afirrmaţiei referitoare la impportanţa terappeutică a inssight-ului.
Dar, daccă clientul nu se însănătoşşeşte, atuncii probabil nu am căutat suuficient de prrofund în incoonştientul
lui cauzeele situaţiei luui prezente! Astfel
A princippiul explicativv enunţat estee confirmat aatât de succeesul cât şi
de insuccesul aplicărrii lui.
Natura auto--confirmativăă a unor asttfel de propoziţii este plastic ilustrată de Watzlawick cu
ajutorul unei
u glume:

CITAT
C
„Nimeni nu se comppară cu rabinnul meu. El nu n numai ca vorbește direct cu Dum mnezeu dar, dacă
d poţi
să-ți imaaginezi, Dumnnezeu vorbeșște direct cu el!”
„Nu credd asta. Ai doovezi? Dacă rabinul tău afirmă
a acest lucru, nu nuumai că exaggerează ci minte
m de-a
binelea!”
„Crezi? Iaată cea mai bună
b dovadă:: ar vorbi Dum
mnezeu cu cinneva care minte?”

A
Adoptând acceastă persppectivă consttructivistă istooria pacientuului devine ppovestea sa (history -
his storyy), "hartă" carre îi permite să găseascăă un sens, săă pună ordine în fluxul dee evenimentee pe care
le trăieştte.
A confunda "povestea" pacientului cu "realitateea" poate conduce c uneeori la impossibilitatea
efectuăriii psihoterapiei. Unul dinn pacienţii mei m acuza o durere pe care o descriia spunând că ea se
deplaseaază pe traseuul unui nerv care c îi traverrsează parteaa superioară a corpului înn diagonală! Spunând
aceeaşi "poveste" unnui medic, a fost calificat drept "nebunn" pentru că nu s-a lăsat întrutotul coonvins că,
în realitaate, nu existăă nici un nervv cu această localizare. Pentru
P a-şi sppune povesteea, pacientul foloseşte
cuvinte. Numai că noi n nu avem cuvinte penntru a denum mi fiecare seenzaţie; cuviintele vehicuulează un
conţinut categorial caare nu poate surprinde asspectele intim me, singularee, concrete aale universuluui interior.
Aceste aspecte
a pot apare
a la "inteersecţia" sferrelor semantice ale cuvinttelor iar metaaforele şi com
mparaţiile

129
ION DAFINNOIU

oferă aceeastă posibillitate: "dureree ascuţită saau surdă", "o gheară la inimă", "simt ccă explodez" etc. Însă
metaforeele şi compaaraţiile măreesc riscul reeificării, al confundării
c n
numelor cu lucrurile, a hărţii cu
realitateaa.

IMPORTANT T
Psihoteraapia nu estee altceva deccât o alternativă la construcţia psiholoogică a pacieentului, o nouuă "hartă"
care îi permite acesttuia să găseaască alternative la căile iniţiale care păreau că nnu duc nicăieeri sau să
descopeere alte obiecctive.

Psihoterapia este posibilă pentru că ea nu-şi propune în modd necesar săă schimbe "reealitatea",
lucrurile (această saarcină o au politicienii, economiştii etc.) ci imaginea noasstră despre acestea,
gândurilee noastre. Acceastă persppectivă asuprra realităţii şi existenţei nu este o desscoperire receentă. "Nu
lucrurile sunt cele care ne supărăă ci părerile pe
p care le avvem despre ele"e spunea E Epictet cu approape 18
secole înî urmă, iar Shakespearre spunea cu c mult timpp după el: "LLucrurile nu sunt bune sau rele,
gândurilee noastre le fac
f astfel".

IMPORTANT T
Psihoteraapia îşi proppune să-l facăă pe om mai liber iar, în acest context, libertateaa ar putea fi definită
drept caapacitatea de d a dezvoltta alternativve. Si dacă există
e o formă supremă a libertăţii, acceasta ar
putea fi libertatea de a gândi.

Dacă considderăm psihoterapia ca o formă de influenţă socială (Frankk, 1973, cf. Walrond-
Skinner, 1992, p. 2881), atunci scchimbarea teerapeutică ar putea fi prrivită în conteextul pe caree îl oferă
schimbării psihologiaa socială.

IMPORTANT T
Acceptânnd ideea căă "schimbareea socială constituie o transformare
t e observabilăă şi verificabbilă pe o
perioadăă scurtă de timp"
t (Neculaau, 1996, p. 224), trebuie să sublinieem că schim mbarea terapeutică se
conformeează aceloraaşi exigenţe: ea trebuie săă fie manifesstă - să fie obbservabilă dee către pacient sau de
către peersoanele semnificative din d jur, să poată
p fi verificată prin raaportarea la câteva obiective clar
formulatee înaintea încceperii terapiei şi să aparră într-o periooadă rezonabbilă de timp.

ÎNTREBA ARE
Din perspectiva sociaală, care sunt caracteristicile schimbării terapeutice.

Modelul schimbării terapeeutice variazză de la o şcooală terapeuttică la alta. DDiferenţele vizează nu

numai definiţia schimmbării ci şi foormularea faactorilor ce o provoacă şi ş a perioadeei de timp înn care ea
trebuie să
s apară. Nuu ne propuneem acum să facem o annaliză sistematică a schim mbării terapeeutice din
perspecttiva diverseloor şcoli şi sistteme ci să foormulăm doarr câteva obseervaţii generaale.

130
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

2 PERSPECTIIVA PSIHANALLITICĂ ASUPRAA SCHIMBĂRII

2.

Î general, schimbarea
În s t
terapeutică e apreciatăă prin disparriţia sau ameeliorarea sim
este mptomului,
fapt ce implică
i transsformări cu ponderi
p diferrite la nivel fiziologic,
f cognitiv, afectiv şi comporrtamental.
Totuşi, din
d perspectiva modeluluui psihanaliticc al schimbăării, dispariţiaa sau ameliorarea simptoomului nu
sunt connsiderate o scchimbare auttentică, deoaarece ele pott fi expresia temporară t a relaţiei transferenţiale
pe care pacientul o stabileşte
s cu terapeutul şiş nu consecinţele manifeeste ale unor schimbări sttructurale
profundee ale personnalităţii. Acesstea din urm mă apar în urma u unui traavaliu terapeeutic îndelunngat care
urmeazăă "lunii de mieere " terapeuutice în care pacientul
p afirrmă că probleemele lui au dispărut.
A
Analizând prroblema schimbării terapeeutice la Freud, D. Widlocher (1970) reuşeşte să realizeze
o imagine completă asupra a modeelului freudiann al schimbării, subliniindu-i atât limiteele cât şi resuursele.
Procesele scchimbării, spune D. Widloocher, se orddonează pe două axe prrincipale: unaa pe care
se deruleează reconveersia elemenntelor morbidde (conflicteloor primare) în echivalenţee "normale" şi cea pe
care sunnt activate forrţele capabilee să opereze această reconversie sauu să i se opunnă.
Rezistenţa laa schimbare este legată de d persistenţţa conflictului dintre repreezentarea patogenă şi
restul peersonalităţii pacientului.
p Înn ceea ce priveşte forţelle care concură la schim mbare "se constată că
medicul dispune dee sugestie şi ş mai ales de interpreetare, pacienntul de interresele sale raţionale
(curiozitaate intelectuaală, dorinţă de însănătoşire, sentiment de descărccare) şi, secundar, de afeccţiunea şi
stima pee care o maniifestă faţă dee medic" (D. Widlocher,
W 1970, p. 34).
T
Teoria freudiiană a schim mbării pare a fi suma unor ipoteze parrţiale care see completeazză sau se
suprapunn pe măsură ce Freud îşi elaborează concepţia saa privind perssonalitatea şii patologia accesteia.
Iniţial schimbbarea a fost tratată
t ca un proces elem mentar care privează
p simpptomul de loccul său în
economia psihică. Acceastă conceepţie are ca principal ageent al schimbbării interprettarea eficienttă: sensul
nou pe care
c ea îl introduce este probat de reezolvarea sim mptomului. Psihanalistul
P nnu face altceeva decât
să fie ateent, într-o maanieră "flotanntă", la efecteele intervenţieei sale, la joccul defensiv ppe care îl proovoacă, la
modificările structuraale şi dinamiice pe care interpretareaa le iniţiază, la investiţiilee afective pee care le
deplaseaază. Încetineeala cu care se instaleazză aceste efeecte este expresia unei iinerţii psihicee, fapt ce
justifică repetarea
r inttervenţiei.
Pe măsură ce c Freud şi-a definitivat cooncepţia sa asupraa aparaatului psihic şşi diferenţieriii acestuia
în mai multe
m instanţţe interdependente, asupra jocului constant c artiiculat al tenddinţelor pulssionale, a
devenit evident
e că nuu se poate opera o transfformare fără a interveni asupra a ansammblului acesttui aparat
psihic. Această
A transsformare nu poate fi, decci, efectul unnei interpretăări izolate caa în cazul unui sistem
mecanic care ajungee la un nou echilibru când se modiffică un elem ment. Orice inntervenţie see loveşte,
înainte chiar
c de prodducerea efecctelor sale, de un întreg sistem de reeglări. Rezisttenţa la schim mbare se
manifesttă chiar în momentul
m înn care analisstul intervinee, cu scopull de a neutrraliza efectuul acestor
intervenţţii. De aceea intervenţiile terapeutuului trebuie orientate o alteernativ spre diferite subbstructuri,
încercânnd să acţiooneze aproaape simultan asupra elementelor e care contrribuie la assigurarea
homeosttaziei sistemuului.

IMPORTANT T
Principallii factori caree intră în ecuuaţia schimbăării psihanalittice sunt rezisstenţa, interppretarea, trannsferul.

A
Analiza lor nu
n face însă obiectul aceestui studiu. Acum este important
i să subliniem căc limitele
acestui model
m al schimbării îşi auu originea în conceptele fundamentale
f e ale psihanaalizei.. Dorind să facă
din psihaanaliză o ştiinnţă care să respecte
r toatte canoanelee ştiinţelor naaturii, Freud şşi-a construitt întreaga
teorie în jurul noţiuniii de energie - concept central al fizicii şi chimiei. Dar,
D după cum m a observatt Bateson
(cf. J.J. Wittezaele, T.
T Garcia, 19992, p. 82), luarea energgiei ca bază de explicaţiee a comportaamentului
uman a însemnat utilizarea
u unnei analogii fizice inadeccvate. Deşi teoriile psihhodinamice utilizează

131
ION DAFINNOIU

termenul de energiee într-o maniieră analogiccă - comporttamentul um man putând ffi explicat caa şi cum
motorul său ar fi o cantitate dee energie mintalăm sau psihică
p (libiddo-ul, bio-eneergia etc.) - această
metaforăă limitează capacitatea explicativă a construcţiiei teoretice pe care o fundamenteează. Se
vorbeştee despre eneergie blocată sau descărrcată, de cannalizarea sa, de rezerva de pulsiuni - termeni
inadecvaaţi studiului feenomenelor de interacţiuune care implică organism me vii unde eelementul capital care
determinnă reacţiile, comportamen
c ntul individului, nu poate fi redus la un u transfer dde energie. Transferul
T
de inform maţii şi toatee procesele implicate în tratarea ei (codare,
( classificare, modd de organizare etc.),
relaţiile de
d determinaare de tip reccursiv pe caree le implică teoria
t informaaţiei pot alcăătui o bază explicativă
mai validă pentru comportameentul uman. Nu negăm m rolul unoor procese psihice eminamente
"energettice" precum afectivitatea şi motivaţia, dar şi aici inntervin processe de autoreeglare de tip cibernetic
c
(cibernettica fiind, duppă Ashby, stuudiul "sistemelor legate prin informaţiee").
Deşi psihanaaliza consideeră interpretaarea, proces informaţionaal, motorul schimbării terrapeutice,
rezistenţţa la schimbbare este traatată într-o manieră
m eneergetică şi văzută
v ca annsamblu de "forţe" şi
pulsiuni ce se opunn tentativei de schimbare exercitatăă de terapeut. Eşecul ((neapariţia schimbării s
aşteptatee) este interppretat ca "rezzistenţă" din partea clientului, deoarecce terapeutull "expert" (caare are de
partea sa s autoritateea unei "ştiinnţe" infailibile) nu poatee greşi. O cu c totul altăă perspectivăă asupra
rezistenţţei la schimbaare o au teorriile terapeutice construitee în jurul connceptului de iinformaţie caare, luând
în considderaţie aspecctul colaboraativ al relaţiei terapeutice şi procesele de tip recurssiv pe care aceasta
a le
presupunne, afirmă: "N Nu există eşeec, există feeed-back" (Peller & Walter, 1992).

3 ALTERNATIIVA TERAPIEI STRATEGICE

3. S

Ştiinţa expliccă şi interpreetează. Dorinnd să se afirm

Ş me ca ştiinţăă, psihanalizaa a adoptat un limbaj
explicativv şi interprettativ. Pentru a depăşi lim mitele psihannalizei, psihooterapia conttemporană trrebuie să
adopte unu limbaj preescriptiv. Daccă psihanalizza afirmă că pentru a obbţine schimbăări în compoortamente
trebuie mai
m întâi să determinăm
d s
schimbări în imaginea paacientului desspre sine şi ssituaţia în care se află
(schimbăări obţinute prin explicaare şi interprretare - insight), psihoteerapia de orientare straategică şi
sistemicăă consideră că schimbarrea terapeutiică poate deemara şi prinn prescrierea de schimbăări mici la
nivelul coomportamentelor. Acesteea pot iniţia un u ciclu ascenndent al schiimbării care vva include inevitabil şi
schimbări la nivelul modului
m în care individul percepe
p (construieşte”) reealitatea.
Psihanaliza, terapia roggersiană şi terapiile dinnamice, în general,g au promovat ideea că
pacientul, cel care solicită ajutorr, determină ceea ce se produce în timpul t terapiei. Terapeutul are, în
general, o atitudine pasivă, mulţumindu-se să s interpreteeze sau să reflecteze
r assemenea unei oglinzi
perfecte ceea ce spuune sau facee pacientul. MetodaM asocciaţiei libere şi atitudinea, în general, pasivă a
terapeutului fac din psihanaliză şi terapiile de d inspiraţie dinamică, înn mod inevittabil, terapii de lungă
durată, la
l capătul căărora schimbbarea terapeeutică pare ori o incertă ori rezultatul altor factori,, exteriori
terapiei. În psihanaliză se considderă o “manipulare” faptul ca terapeutul să-şi ceentreze efortuul asupra
unei probleme anum me, să fixeze obiective, săă intervină înntr-o manierăă deliberată îîn existenţa cuiva
c sau
să evalueze rezultatuul unei terapii.
Î opoziţie cu această situaţie s-a deezvoltat demeersul utilizat de terapiile scurte care este unul
În
esenţialmmente strateggic.

C
CITAT
“Terapia strategică - spune J. Haley - nu consstă într-o aboordare sau teorie particulaară; se dă acest nume
terapiilorr în care teraapeutul îşi assumă responnsabilitatea de
d a influenţaa direct oameenii.” (J. Haleey, 1984,
p.22).

132
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

În terapia strategică schimbarea terapeutică nu este aşteptată, ea este sistematic provocată.

Terapeutul care utilizează un astfel de demers “identifică problemele susceptibile a fi rezolvate, fixează
obiective, evaluează răspunsurile pe care le primeşte pentru a-şi corecta modalitatea de abordare şi, în
final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficienţa ei” (J. Haley, 1984, p.21).
Începând cu anii ’50 s-au dezvoltat foarte multe abordări terapeutice ce aparţin terapiei
strategice: diverse modalităţi de terapie familială, terapii cognitive etc.
M. Erickson poate fi considerat “maestrul incontestabil” (J. Haley, 1984) al abordării strategice
în psihoterapie. Una din credinţele fundamentale ale acestuia era aceea conform căreia “schimbarea
este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă (Haley). Important este, ca terapeutul, utilizând tehnici
adecvate, să valorifice şi să orienteze schimbarea, permanenţă a oricărei relaţii sociale, inclusiv a
relaţiei terapeutice, în vederea atingerii obiectivelor terapiei.
Consecvenţi perspectivei constructiviste, teoreticienii şcolii terapeutice de la Palo Alto consideră
că schimbarea terapeutică nu presupune totdeauna dispariţia comportamentului problemă; schimbarea
poate interveni la nivelul semnificaţiilor care fac dintr-un comportament anume, o "problemă". Astfel, la
sfârşitul unei terapii scurte reuşite, un pacient a rezumat cu aceste cuvinte schimbarea terapeutică
produsă: "Problema era felul în care vedeam eu situaţia. Acum o văd altfel şi de aceea ea nu mai este o
problemă" (Watzlawick, 1990, p. 56). Este ilustrativ şi cazul prezentat de S. de Shazer: o tânără
pacientă s-a prezentat la terapeut afirmând că în prezenţa viitorului soţ şi a altor persoane cunoscute nu
poate vorbi decât foarte puţin; la sfârşitul terapiei pacienta nu vorbea mai mult dar tăcerea sa nu mai era
o problemă ci expresia unei capacităţi valorizate, aceea de a şti să asculţi şi să înţelegi! (S. de Shazer,
1985, p. 14).

DEFINIȚIE
În acest context schimbarea (terapeutică) poate fi definită ca "un proces terapeutic al iniţierii (şi
promovării) de comportamente observabile noi şi diferite şi/ori percepţii (cadre de referinţă) cu privire la
contextul problemei prezentate (şi a structurilor care o înconjoară) şi/sau a soluţiilor acestei probleme
(având permanent în minte că structurile care înconjoară problema şi problema însăşi nu sunt două
"lucruri" separate ci sunt aspecte recursiv relaţionate ale aceluiaşi "lucru")" (S. de Shazer, 1985, p. 65).

Schimbarea terapeutică presupune, prin urmare, o abordare ecologică ce vizează promovarea

de alternative comportamentale sau referenţiale la problemele sau soluţiile cu care se prezintă
pacientul. Din această perspectivă am putea spune că obiectul principal al psihoterapiei îl constituie
creşterea libertăţii omului, înţeleasă drept capacitatea de a dezvolta şi promova alternative.
Inspirându-se din teoria grupurilor şi teoria tipurilor logice, Watzlawick & al. (1975) deosebesc
între schimbarea de ordinul I şi schimbarea de ordinul II: prima se desfăşoară în interiorul sistemului,
sistemul însuşi rămânând neschimbat, a doua modifică sistemul. Schimbarea terapeutică de ordinul I
utilizează resursele cunoscute ale sistemului şi-l conduce la starea sa iniţială după ce perturbările au
fost eliminate, resorbite: o obrăznicie a lui Gigel determină o pedeapsă ce-l aduce pe drumul cel bun; o
ceartă într-un cuplu sfârşeşte printr-o scenă de plâns, scuze şi consolări care, ca de obicei, restabileşte
armonia familială.
Când, sub presiunea condiţiilor externe sau interne, mecanismele de autoreglare ale sistemului
nu sunt suficiente pentru a restabili buna lor funcţionare, se produce o escaladă a transformărilor
centrifuge, care se poate termina fie prin destructurarea sistemului (ex. - destrămarea familiei) fie
printr-o reorganizare a sa care să permită o funcţionare diferită de cea de până atunci. În acest caz
avem de-a face cu o schimbare de ordinul II.
După P. Watzlawick (1975), o schimbare de ordinul II implică totdeauna o schimbare de nivel
logic. Dintr-o anume perspectivă, aceasta înseamnă că, dacă persoanele implicate în situaţie ar fi putut
prevedea soluţia care ar fi condus, eventual, la o schimbare de ordinul II, aceasta li s-ar fi părut ilogică,

133
ION DAFINNOIU

chiar abssurdă, din puunctul de veddere al logicii lor de atuncci. Părinţii luii Gigel, ca săă revenim la exemplul
anterior, ca şi Gigel însuşi, funcţţionau după principiul căă părinţii decid totul în legătură cu coopiii, spre
binele accestora, iar nerespectare
n ea deciziilor trebuie pedeepsită. Nimenni nu a pus sub semnul întrebării
acest prrincipiu înainnte ca pedeppsele, deşi repetate şi din ce în cee mai aspree, să se dovvedească
ineficientte. Singura soluţie
s este schimbarea
s r
regulilor sisteemului, respeectiv Gigel vaa avea dreptuul şi el să
ia anumite decizii, vaa avea dreptuul la o anumee autonomie.

IMPORTANT T
Schimbaarea de ordinul I, care aree ca regulă prrincipală multiplicarea, nuu face altcevaa decât să alimenteze
cercul viicios ce mennţine problem ma. P. Watzlawick numeşte "soluţii ce c menţin prooblema" soluuţiile bine
intenţionate dar prosst orientate deoarece
d auu la bază un principiu dee bun simţ: "mai mult din acelaşi
lucru" (reegula multipliicării - dacă ceva
c nu mi-aa reuşit nu am
m încercat dee suficient dee multe ori!).

Referindu-see la aceeaşi idee

i S. de Shazer afirmăă: "Acuzele suunt menţinute de ideea pacienţilor
p
că ceea ce au hotărâât să facă în legătură cu dificultatea
d loor iniţială a foost singurul luucru corect şi
ş logic ce
trebuia făcut.
f De aceeea pacienţii se comportăă ca şi cum ar fi prinşi înn capcana dee a face mai mult din
acelaşi lucru..."
l (S. de Shazer, 1985, p. 25)). Nici terapeeuţii nu suntt feriţi de acceastă capcaană când
abordeazză problemeele pacienţiloor lor! În această situaţie terapeutul "expert",
" singgurul care şttie soluţia
"corectă şi logică" arre "şansa" dee a eticheta pacientul
p ca "rezistent"!
"

IMPORTANT T
Schimbaarea terapeuttică este eseenţialmente o schimbare de ordinul II. Ea promovează reguli noi care
schimbă cadrul de referinţă, înntrerupând joocul fără sfâârşit, cercul vicios caree alimenta problema.p
Tehnicilee specifice acestei schim mbări sunt cenntrate pe situuaţia "aici şi acum", pe eefecte şi nu pe
p cauze,
pe prezeent şi viitor şi nu pe trecutt.

Intrând într-oo polemică immplicită cu pssihanaliza şi teoriile de soorginte psihanalitică P. Watzlawick

W
afirmă căă modelul scchimbării bazzat pe cercettarea cauzelor furnizeazăă de cele maai multe ori "soluţii
" ce
menţin problema":
p "P
Putem acum m să constatăăm că cerceetarea cauzeelor în trecut este tocmai una din
aceste <<soluţii>>
< cee antreneazăă propriul eşeec”.
A
Aceeaşi ideee este susţinuută şi de afirm
maţia categoorică a lui J.A
A. Malarewiczz: “Trecutul nu
n explică
prezentuul”. Întrucât acest enunţ contrazice reggula bunului simţ, el îl refformulează: ““Explicaţiile pe
p care ni
le aducee trecutul sunnt de mică uttilitate în ceeea ce priveştee schimbărilee căutate în prezent” (Maalarewicz,
1992, p.221). Menţionăm, rezumattiv, argumenttele acestei afirmaţii.
a

IMPORTANT T
Intre treccutul şi prezzentul unui inndivid există un număr inncalculabil de
d evenimentte aflate întrr-o relaţie
circularăă de cauză-eefect, fapt ce c permite construirea
c mai
m multor explicaţii caauzale pentruu acelaşi
evenimeent prezent. De D aceea oriice explicaţiee cauzală este una incom mpletă, subieectivă şi, maii mult, nu
numai căă nu favorizeează schimbaarea dar o pooate bloca, sttimulând struucturarea rezistenţelor: “a da sau a
împărtăşşi o explicaţie, înseamnăă în egală măsură
m şi a procura
p pacieentului posibbilitatea de a construi
contra-argumente, raaţionamente contrare”
c (Maalarewicz, 19992, p.21).

134
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

Î acord cu ideea promovvată de “şcooala de la Palo Alto (G. Bateson, D. Jackson, J. Weakland,
În W
P. Watzlawick, R. Fissch etc.), Maalarewicz afirmă că insighht-ul nu provooacă în mod necesar schhimbarea;
pentru caa ea să se producă
p este nevoie de “oo modificare relaţională între pacient şi simptomul său sau
între paccient şi anturajul său”. Este
E nevoie, deci, de o schimbares c
care să antreeneze modifiicări şi la
nivele suuperioare sim mptomului, să
s depăşeasscă spaţiul psihologic
p al acestuia prrin introduceerea unor
relaţii (reeguli) noi. Acceastă idee este
e metaforric prezentatăă de P. Wattzlawick prin problema ceelor nouă
puncte ce c trebuie unnite prin patrru linii dreptee fără a ridicca creionul de
d pe hârtie. Dacă adopttăm drept
cadru dee referinţă dooar spaţiul deelimitat de cele
c nouă puncte - regulăă care nu este impusă dee enunţul
problemeei - problemaa nu poate fif rezolvată inndiferent câtee încercări am a efectua. S Soluţia poatee fi găsită
doar daccă se depăşeeşte acest sppaţiu, realizânnd astfel “schhimbarea de ordinul II”.

X X X
X X X
X X X

Din perspecctiva terapiei strategice promovată

p de şcoala dee la Palo Altto practica schimbării
s
terapeutice cuprinde următoarele etape (Watzzlawick & al., 1975):
1. Definirea clară a problemei în termeni cureenţi. După cuum se ştie “oo problemă bbine formulatăă este pe
jumăttate rezolvatăă”.
2. Exam minarea soluţţiilor deja înccercate. De fooarte multe orio problemelle apar şi se menţin prin utilizarea
unor soluţii inadecvate în cazul unor dificuultăţi, iniţial minore.
m Eşeccurile anterioaare nu ne inddică doar
ce annume nu trebbuie făcut ci şi ş zona în inteeriorul căreiaa poate fi înceercată schimbarea.
3. Definirea clară a schimbării laa care dorim să ajungem.. Această etaapă implică nnecesitatea unui u scop
definiibil concret şi
ş realizabil practic.
p Propuunerea unor scopuri “utoopice” nu num mai că nu coonduce la
rezolvvarea probleemei ci ducee la agravarrea ei. Se spune, s pe drrept cuvânt, că “mai binnele este
duşm manul binelui”” sau “Forţânndu-ne să atinngem inacceesibilul, facem m imposibil ceea ce ar fi realizabil”
r
(R.Arrdrey, cf. Wattzlawick & al., 1975, p.666).
4. Formularea şi aplicarea
a unnui proiect pentru
p a effectua schim mbarea proppusă. Două principii
fundaamentale guvvernează aceeastă etapă:
a. obbiectivul schim mbării nu estte altul decâtt oprirea, elim
minarea încerrcărilor de sooluţionare a problemei
p
(eeliminarea “sooluţiilor ce menţin
m probleema”, ruperea cercului viicios “a face mai mult din acelaşi
luccru”).
b. tactica utilizatăă trebuie traddusă în “limbbajul” propriuu subiectului, adică trebuuie să-i fie prezentată
într-o manieră care utilizeaază propriile-i imagini asuppra “realităţii”.
T
Tehnicile utilizate, în mood deosebit, sunt cele care c au la bază
b resemnificarea (“refframing”),
descopeerirea de noi sensuri şi, prin p aceasta, de noi alterrnative la form mulările iniţiaale ale problemelor şi
soluţiilor (vezi definiţiia schimbării terapeutice după S. de Shazer), şi prescripţiile
p pparadoxale caare au ca
scop abaandonarea sooluţiilor “logicce” dar inutilee.

ÎNTREBAARE
Care sunnt etapele scchimbării teraapeutice din perspectiva terapiei strategice promoovată de şcooala de la
Palo Altoo?

Adoptând o perspectivăă integrativă, Cancrini (1993,

A ( p.99)) consideră că pentru obţinerea
o
schimbării, spaţiul psihologic
p creeat de relaţiia terapeuticcă permite înn general uttilizarea urm
mătoarelor
manevree:

135
ION DAFINNOIU

1) Dezvooltarea unei confruntări între premissele pacientuului şi cele ale a terapeutuului; acesta din urmă
trebuie antrenat cuc grijă să nuu cadă în cappcana de a confirma
c vechhile premise ale pacientuului (riscul
“nevrrozei în doi”, de care vorbbea Freud).
2) Conduucerea pacieentului în situuaţia de a see comporta, atât
a în cabineetul terapeutului cât şi în afara lui,
în aşşa fel încât săs fie confruuntat cu preemisele care, fără ca el să-şi dea sseama, îi controlează
compportamentul.
3) Dem montarea contradicţiilor dintre realittate şi premisele caree controleazză în mod obişnuit
compportamentul pacientului.
p
4) Induccerea la pacient a anum mitor exagerăări sau caricaaturizări ale experienţeloor fondate pe vechile
premise (mişcareaa contraparaadoxală).
Unitatea tutuuror tehniciloor psihoterappeutice, spune Concrini, constă în ffaptul că elee vizează
într-un fel
f sau altul aceste “coontradicţii”. Psihoterapia
P conduce la o schimbaare a premisselor sau
fundameentelor pe caare individul saus grupul şii-a organizatt şi blocat exxperienţa proprie. Individuul “devine
conştient de relativittatea diverseelor puncte de vedere, de imposibilitatea de a adera o dattă pentru
totdeaunna la o interpretare unică a realităţii” (C
Concrini, 19993, p.100).

4 HARTA SAUU TERITORIUL?

4.

După trecereea în revistăă a câtorva dintre cele mai semnifiicative punctte de vedere asupra
schimbării terapeuticce, ne putem m întreba: care trebuie să fie ţinta schimbării terapeutice - teritoriul
(acţiunilee reale, merreu în schimmbare) sau hartah (reprezzentarea/sem
mnificaţia maai mult sau mai m puţin
încremennită a acestoora)?
Psihanaliza şi psihoteraapiile dinamice în generral acordă prioritate
p “hăărţii”, consideerând că
înţelegerrea, clarificarea, insight-ul vor antrena în cele din d urmă o schimbare ccomportamenntală. De
obicei acest
a process este de luungă durată iar schimbbarea la niveelul comporrtamentului nu n apare
întotdeauuna, iar cândd apare poatee fi atribuită şi
ş altor factorri.
T
Terapiile scuurte, numite generic “strrategice”, fărră a neglija importanţa ““hărţii” şi a înţelegerii
î
acesteia, pentru schhimbarea cărreia utilizeazză tehnici sppecifice, conssideră că scchimbarea terapeutică
poate deemara şi cu mici schimbbări la niveluul “teritoriului”, adică prin schimbări aale comportaamentelor
care, prinntr-un process de cauzalitaate circulară,, vor antrenaa schimbări laa nivelul semnificaţiilor.

IMPORTANT T
Pentru a accţiona la nivvelul reprezeentărilor se utilizează
u înddeosebi inteerpretarea, explicarea
e
(psihanaaliza), resemnnificarea (“reframing”), cooncluziile paradoxale sau “conotaţia poozitivă” a sim
mptomului
etc.
Pentru a moodifica “teritoriul” se folossesc prescrippţii comportaamentale fundamentate de d teoriile
învăţării, prescripţiile paradoxale, ritualurile coomportamenttale.

Având în veedere axa teemporală, puutem observaa că psihoteerapiile de innspiraţie freuudiană se

A
centreazză asupra treecutului, conssiderând că problemele
p prezente îşi au originea înn istoria pacieentului, în
timp ce terapiile strrategice se orientează
o a
asupra prezeentului şi viittorului. Cândd iau în connsideraţie
trecutul, acesta este redefinit (“reframing”, conotaţii pozitive
p ale simptomelorr etc.) în fuuncţie de
necesităţile prezentului!

136
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

IMPORTANT T
Relaţia cauzală sim mplă trecut-pprezent, întââlnită în majjoritatea connstrucţiilor explicative dee factură
psihanalitică, este înnlocuită în caadrul terapieii strategice de
d un mecannism determiinativ mai coomplex în
care “viitorul schimbbă prezentul” (Malarewiccz, 1992, p.123) în urm ma unui procces autorefeerenţial şi
anticipativ. Prin gradul său cresccut de nedeteerminare, viittorul asigură o mare libertate de construcţie a
alternativvelor comporrtamentale caare, odată addoptate, devin “predicţii cee se autoîmpplinesc”.

ÎNTREBĂ ĂRI
Care sunnt principalelee tehnici prinn care terapeutul poate scchimba „hartaa” pacientuluui?
Care sunnt principalelee tehnici prinn care terapeutul poate scchimba „teritooriul” pacienttului?

TEST DE AUTOEVAL
A UARE
1. În teraapia strategiccă terapeutul:
a) ideentifică probllemele susceeptibile a fi reezolvate,
b) fixxează obiecttive,
c) evaluează răsspunsurile pee care le prim meşte,
d) veerifică rezultaatul terapiei sale
s pentru a vedea eficieenţa ei
2.Princippalii factori caare intră în eccuaţia schimbării psihanaalitice sunt:
a) reezistenţa,
b) reeframing-ul
c) intterpretarea,
d) traansferul
e) prrescripții commportamentale
f) asscultarea actiivă
3. Care sunt
s etapele schimbării teerapeutice din perspectivaa terapiei straategice prom movată de şcooala de
la Palo Alto?
a) deefinirea clară a problemei în termeni curenţi
c
b) formularea unuui diagnostic
c) exxaminarea sooluţiilor deja încercate
î
d) neegocierea preescripțiilor terapeutice
e) deefinirea clară a schimbăriii la care dorim m să ajungem m
f) stimularea cathharsis-ului
g) formularea şi aplicarea
a unuui proiect penntru a efectuaa schimbareaa propusă
4. Care sunt
s principalele tehnici prin p care terapeutul poatee schimba „haarta” pacientuului?
a) intterpretarea
b) exxplicarea
c) prrescripții commportamentale
d) reesemnificareaa
e) coonotația pozittiva a simptomului
f) joccul de rol
g) deesensibilizareea

137