ION DAFINNOIU

Unitateea de învăţţare 2.
TENDIN NŢE INTEG GRATIVE ÎN
Î PSIHOT
TERAPIA CONTEMPO
C ORANĂ

Lucrări recennte comunicăă date diferitte privind nuumărul şcoliloor şi abordărrilor psihoterrapeutice.
Astfel, unii autori (M.. Marie-Cardine, O. Cham mbon, R. Meeyer, 1994) afirmă existennţa a peste două d sute
cincizeci forme de psihoterapie,
p în timp ce alţii (J.C. Norcross,
N M.RR. Goldfried,, 1998) conssideră că
numărul acestora a depăşit
d patruu sute. În faţţa unei astfell de oferte, pacientul
p (sau orice altă persoană
cu problleme - indifeerent cum o numim) addaugă la întrebările sale iniţiale altte întrebări la fel de
dramaticce: Ce terapiee să aleg? Care este cea mai bună teerapie pentru problemele mele? etc.
O analiză isttorică atentă a domeniuluui psihoterappiei evidenţiază un aspecct oarecum paradoxal:
dacă până la sfârşittul anilor 60, domeniul psihoterapiei
p era dominaat de trei şcooli ce propuneau trei
sisteme închise (psihhanaliza, terrapia rogersiaană, terapia comportameentală), aparriţia, în anii ‘70-’80,
‘ a
unui num măr impresioonant de noi modele şi abordări,
a a condus
c la ceeea ce W. Huber (1997) numeşte
“criza sisstemelor şi deeclinul gândirii centrate pep şcoli”.
Din ce în ce mai mulţi psihoterapeuţi, confruntaţi cu c cerinţele şiş problemelee multiple alee practicii,
găsesc prea strâmtee limitele im mpuse de utilizarea unui singur moddel teoretic; ei îşi dau seama s că
anumite psihoterapii nu sunt indiicate sau sunt mai puţin indicate deccât altele în anumite patoologii. De
aici, necesitatea de a sistematizaa mai bine indicaţiile şi coontraindicaţiile diverselor metode şi teehnici, de
a cunoaaşte efectelee lor diferennţiale şi de a elabora strategii penntru utilizareea lor într-o manieră
complem mentară sau de d a realiza o sinteză a acestora.
a
Există mai multe formee de manifeestare ale inntegrării în psihoterapiee. Cele mai frecvent
menţionaate (Norcrosss, Goldfried, 1998) sunt:
a) Eclecttismul tehnic
b) Integrrarea teoreticcă
c) Factorrii comuni
A
Aceste trei direcţii
d propunn diverse graade şi forme de integrare şi au dorinţaa comună dee a creşte
eficienţa şi aplicabilitatea terapiiilor prin deppăşirea limittelor tehnicilor ancorate în cadrele teoretice
tradiţionaale.

ÎNTREBA ARE
Care sunt principalele forme de manifestare
m a integrării în psihoterappie?
ale

1. ECLECTISM
MUL TEHNIC

Etimologia teermenului “eeclectic” (ekleegein, în limba greacă, însemnă

î a aalege) trimitee la ideea
unei aleggeri realizatee între mai muulte obiecte sau
s idei; în secolul
s al XIX
X-lea, acest teermen va desemna în
general pe cel care nu are opţiuni exclusive,, opusul celuui care este exclusiv, secctar. Din nefeericire, în
zilele nooastre, termenul “eclectism” provoaacă numeroaase reacţii emoţionale
e nnegative (şi nu doar
epistemoologice) întruucât vehiculează conotaţii la fel de puţin agreate: mediocritate
m intelectuală, amestec
confuz de genuri diveerse, simplă problemă dee identitate a psihoterapeuutului debutaant etc.

122
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

DEFINIŢ ŢIE
În domeeniul psihoterrapiei, eclecttismul poate fi definit ca utilizarea sistematică dee către un teerapeut a
unui anssamblu de tehhnici care proovin din şcolii şi orientări, altele decât a sa, fără caa aceasta să provoace
o restruccturare teorettică a orientăării sale de baază sau încercarea unei sinteze
s supraateoretice.

Dacă eclecttismul este mai puţin teoretic t decâât alte tenddinţe integrative, nu trebuie să-l
considerrăm, totuşi, ca nonteorretic sau antiteoretic. PartizaniiP săăi sunt preoocupaţi conntinuu de
îmbunătăăţirea modului de selecţioonare a tehnnicilor celor mai m adecvatee persoanei şşi problemei,, utilizând
datele diisponibile priivind eficienţţa tehnicilor cu
c persoane şi problemee similare. Ecclectismul îşii propune
să anticipeze care intervenţii
i suunt mai eficiente: fundam mentul său este mai deegrabă statisstic decât
teoretic. Pluralitatea metodelor pssihoterapeutice este dominată, controolată - de cătrre terapeuţii eclectici
e -
printr-o perspectivă
p inntegrativă dee factură în primul rând prragmatică şi mai puţin teooretică.
Deşi eclectissmul a încetaat să viseze laa un supra-m model teoreticc unificator, aadepţii săi coontinuă să
spere căă, în viitor, deciziile teraapeutice şi eficienţa
e diverselor tehnnici vor putea fi validatee empiric,
ajungânddu-se astfel la un model eficient,
e garaant al unei praactici unificatte (Beutler, 1998).

IMPORTANT T
Observăăm că eclecctismul tindee să supraavalorizeze impactul i tehhnicilor ca factori ai schimbării
s
terapeutice, în timp ce, în baza studiilor em mpirice (unelee amintite deeja anterior),, mulţi autorri sunt de
acord căă schimbareaa nu poate fi atribuită decât într-o prooporţie de 155% tehnicilorr specifice. Totuşi, T nu
trebuie neglijată
n relaţţia tehnicii cuu utilizatorul ei
e care, funcţţie de identitaatea, personnalitatea, sisttemul său
de valorii, reperele saale de identifiicare narcisicce, nu este deschis
d la orice. Terapeuttul trebuie, până la un
anumit punct,
p să poaată idealiza tehnica
t sa, adică
a să o invvestească maim mult decâât pe altele, pentru
p ca
ea să fiee eficace.

Fără a intra în detaliile sau nuanţele care s-ar impune (întrrucât există deja multe forme de
eclectismm în psihoterrapie) menţioonăm ca reprrezentativi peentru acest curent
c pe A. Lazarus (19882, 1998)
cu a sa “Terapie Muultimodală” şii pe L.E. Beutler (1983, 1998) care propune p o “PPsihoterapie eclectică
sistemattică”.
Practica teraapeutică ecleectică este attestată de numeroase annchete efectuate în Stateele Unite,
unde approximativ 400-60% dintree psihoterapeuţi îşi recuunosc o astffel de orienttare. Totuşi “reţetele”
considerrate eficientee de către terrapeuţii eclecctici sunt relaativ diverse, aşa cum ateestă o cercettare, deja
veche, (G Garfield & Kuurtz, 1977, cff. Narcross & Goldfried, 1998). Autorii menţionaţi ddisting treizecci şi două
combinaaţii teoretice diferite
d între care
c primele locuri, în orddine descresccătoare, suntt ocupate de:
- psihanaaliză şi teoriaa învăţării;
- abordarea neo-freudiană şi teoria învăţării;
- abordări neo-freudieene şi reogerrsiene;
- teoria învăţării şi pssihologia umaanistă;
- abordarea rogersiannă şi teoria înnvăţării.

ÎNTREBA ARE
Care sunnt primele treei combinații teoretice dee factură integgrativă din clasamentul aalcătuit de Naarcross &
Goldfriedd, 1998?

123
ION DAFINNOIU

A
Aproape zecce ani mai târziu, Norcrosss & Prochasska (1988) au obţinut rezzultate asemăănătoare.
Dintre ceei 113 terapeuţi intervievvaţi care s-aau declarat eclectici,
e 42%
% au declaraat că niciodaată nu au
aderat laa un anumee sistem terrapeutic şi 58% 5 aveau o formaţie de bază înntr-o anume “şcoală”
terapeutică. Între “anncorările” teooretice anterioare opţiuniii eclectice see găsesc (cf. Norcross, Goldfried,
G
1998, p.443):
- punctull de vedere psihodinamic
p c 44%;
- orientarea comportaamentală 27% %;
- abordarea centrată pe client 12% %;
- abordarea cognitivăă 6%;
- psihanaaliza 6%.
Î acord cu alte cercetăări similare, cercetarea
În c luui Norcross şi Prochaskka, confirmă faptul că
schimbarea cea mai importantă se s situează laa clinicienii caare provin dinn abordarea psihodinamiccă.

ÎNTREBA ARE
Care suunt primele trei „ancore”” teoretice anterioare
a opțiunii eclecctice din clasamentul alcătuit de
Norcrosss & Goldfriedd, 1998?

2 INTEGRAREEA TEORETICĂĂ
2.

Termenul “inntegrare” provvine din latinnă, unde inteeger înseamnnă întreg, purr, şi integraree - a face
T
complet, a desăvârşii, şi desemneează faptul de d a introducce o parte înntr-un ansam mblu. El este utilizat în
foarte multe domenii:: matematicăă, filosofie, pssihologie, fiziologie, econoomie etc.
Î psihoterappie, integrareea este o form
În mă de sintezză în care sunt incluse ceel puţin două teorii, cu
speranţaa de a obţinee rezultate superioare
s celor utilizării separate a teoriilor iniţiiale. În acesst proces,
prioritateea este integrarea teoriiloor ce stau la baza psihoteerapiilor, realizându-se ceeea ce Londoon (1986)
numeştee metaforic un u “piure de teorii” care se deosebeeşte de “salaata de tehnicci” pe care o propun
eclecticii.

IMPORTANT T
Integrareea teoretică obligă la deepăşirea simplului amestec de tehnicci şi metode, angajându--se într-o
elaboraree teoretică sau
s conceptuuală. Scopul este e de a creea un cadru conceptual ccare sintetizeează cele
mai bunee elemente ce c aparţin a cel puţin douuă abordări terapeutice
t ş care, fiind mai mult decât suma
şi
părţilor, poate
p deschiide noi piste pentru practiica terapeuticcă şi cercetare.

Această direecţie poate fif ilustrată prrin unele tenntative de inttegrare a teoriilor psihannalitice şi
A
comportaamentale - precum cea a lui Wachtel (1988, 1987, 1992) - sauu de unele prooiecte mai am mbiţioase
care îşii propun coombinarea principalelor sisteme psihoterapeut
p tice - de exemplu “aabordarea
transteorretică” a lui Prachaska
P ş Di Clementte (1984, 1992) şi “modeelul generic aal psihoterappiei” al lui
şi
D. Orlinssky (1992).
C
Calea integrrării teoreticee rămâne, totuşi, un drumm cu, încă, foarte
f multe obstacole. O parte a
acestor obstacole
o suunt prezentate în cercetarrea lui Norcrooss & Thomaas (1988) caare a inclus membri
m ai
Society for
f Exploratioon of Psychootherapy Integgration. Cinccizeci şi opt integraţionişt
i ti eminenţi treebuiau să
claseze, în ordinea importanţei, douăsprezec
d ce obstacole potenţiale, utilizând
u o sccală tip Likerrt cu cinci
puncte, unde unu = lipsa obstaacolului, iar cinci = obstacol grav. Primele cincci obstacole în calea

124
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

integrării, în ordine descrescătoare (între paranteze - punctajul mediu obţinut) sunt următoarele
(Norcross & Goldfried, 1998, p.49):
1) Implicarea personală a indivizilor în teoriile şi percepţiile particulare proprii (3,97);
2) Angajarea insuficientă în formarea în mai multe abordări terapeutice (3, 74);
3) Postulatele divergente asupra psihopatologiei şi sănătăţii a diferitelor abordări(3, 67);
4) Insuficienţa cercetărilor empirice asupra integrării psihoterapiilor (3, 58);
5) Absenţa unui limbaj “comun” în rândul psihoterapeuţilor (3, 47).
Lectura acestei cercetări şi a altora asemănătoare, precum şi afirmaţiile unor integraţionişti
importanţi, conduc la concluzia că practica actuală este în bună măsură eclectică, în timp ce integrarea
teoretică reprezintă încă o promisiune pentru viitor.

3. FACTORII COMUNI

Abordarea factorilor comuni se situează la un nivel de abstractizare aflat între teorie şi tehnică.
Acest nivel mediu de abstractizare, pe care îl putem numi strategie clinică sau proces de schimbare,
poate fi considerat o metodă euristică ce orientează eforturile terapeuţilor adepţi ai integrării.
Această abordare îşi propune să determine ingredientele esenţiale împărtăşite de diferite
terapii, cu speranţa de a crea terapii mai eficiente şi mai economice, pornind de la aceste puncte
comune. Acest demers are la bază postulatul conform căruia rezultatele terapeutice (care sunt, în
general, comparabile indiferent de terapie) sunt determinate în primul rând de punctele comune
diferitelor terapii şi mai puţin de factorii care le diferenţiază.
Această idee este susţinută şi de concluziile cercetării efectuate de Lambert, Shapiro şi Bergin
(1966) ), care evidenţiază o pondere de două ori mai mare a factorilor comuni în raport cu cei specifici
între factorii cărora li se atribuie schimbarea terapeutică (Lambert, 1998, p.108), adică 30% faţă de
15%.
Dacă factorii comuni au un rol important în schimbarea terapeutică, atunci ei trebuie identificaţi
şi incluşi în mod intenţionat în orice abordare eclectică.
Există mai multe conceptualizări cu privire la factorii comuni (sau nespecifici) care asigură
eficienţa oricărei psihoterapii (Karasu, Rogers, Bergin şi Lambert etc.).
Vom prezenta, în continuare, “Sistematizarea factorilor comuni” aparţinând lui Bergin şi Lambert
(Bergin şi Lambert, 1994, Lambert, 1998). Aceştia împart factorii comuni în trei categorii - de susţinere,
de învăţare, de acţiune - considerând că acestea sunt faze succesive în dezvoltarea construcţiei
terapeutice, comune majorităţii terapiilor. Se presupune, astfel, că susţinerea precede schimbarea
credinţelor şi atitudinilor care, la rândul ei, pregăteşte şi încurajează pacientul să acţioneze.
Mai multe studii subliniază importanţa acestor factori comuni. Printre cei mai frecvenţi studiaţi
sunt cei pe care C. Rogers i-a considerat ca fiind “condiţii necesare şi suficiente” ale schimbării
terapeutice: empatie, consideraţie pozitivă, căldură nonposesivă şi congruentă sau autenticitate.
Practic, toate abordările terapeutice recunosc că variabilele relaţionale sunt importante pentru progresul
semnificativ al psihoterapiei şi pentru construirea unei alianţe de lucru între cei doi protagonişti -
terapeut şi pacient.
Totuşi, comparaţia între terapii evidenţiază, în egală măsură, atât asemănări cât şi deosebiri.
Factorii specifici unor terapii le fac mai eficiente decât altele în anumite tulburări particulare: terapiile
comportamentale - pentru tulburările de comportament la copii, terapiile de cuplu - pentru conflictele
conjugale şi terapiile cognitive - pentru tulburările de panică.
De aceea, am putea spune că, în controversa care opune factorii comuni celor specifici,
asistăm la naşterea unui consens asupra faptului că nu avem de-a face cu o dihotomie ci mai degrabă
cu o complementaritate. În acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia lui Beitman (1992) care spunea că
“mergem treptat spre integrare combinând asemănările fundamentale şi diferenţele utile fiecărei şcoli”.

125
ION DAFINNOIU

Î tabelul care urmează sunt enumerraţi factorii coomuni ce se referă la terrapeut, la prrocedurile
În
terapeutice şi la cliennt.

Factorii de susţinerre Facto ori de învăţarre Factori de acţiune

- Cathaarsis - Sfatuuri - Reglarea comportameentului
- Identifficarea cu terrapeutul - Trăirre afectivă - Control coognitiv
- Atenuarea sentimeentului de - Asimmilarea experrienţelor - Încurajareea în a-şi înfrrunta
singurrătate probblematice temerile, aa-şi asuma
- Relaţie pozitivă - Modificarea aştepptărilor riscuri,a-şşi controla efoorturile
- Securrizare priviind eficienţa personală - Modelaj
- Descăărcarea tensiunii - Învăţţare cognitivăă - Antrenam ment
- Structturare - Expeerienţă efectivă - Confruntaarea cu realitaatea
- Alianţaa terapeuticăă corecctivă - Trăirea suuccesului
- Participare activă terapeut-clie
t nt - Explorarea cadruului de - Perlaboraare
- Imaginnea clientului despre referinţă intern
pregăătirea terapeuutului - Retrooacţiune
- Căldură, respect, empatie,
e - Prizăă de conştiinţţă
accepptarea autentiicităţii terapeeutului - Justiificare
- Încreddere
Lista seccvenţială a faactorilor comuuni asociaţi rezultatelor
r pozitive (Lambbert & Berginn, 1994, p.1663)

ÎNTREBA ARE
Care sunnt categoriile de factori coomuni majorittății abordărilor terapeuticce?

TEST DE AUTOEVAL
A UARE
1. Care sunt cele maim frecvent menționate forme de inntegrare în domeniul
d psiihoterapiei (NNorcross,
Goldffried, 1998)?
a. ecclectismul tehhnic
b. ecclectismul traansteoretic
c. inttegrarea teorretică
d. inttegrarea tehnnica
e. factorii comunii
f. abbordarea pragmatică
2. Care sunt
s primele trei combinaații teoretice de factură inntegrativă dinn clasamentuul alcătuit de Narcross
& Goldfried în 19998?
a. abbordări neo-frreudiene şi reogersiene;
b. teoria învăţării şi psihologiaa umanistă;
c. abbordarea rogersiană şi teooria învăţării
d. abbordarea neoo-freudiană şi teoria învăţţării;
e. pssihanaliza și teoria învățării
f. abbordarea expperiențială şi psihanaliză
3. Care sunt primelee trei „ancorre” teoretice anterioare opțiunii ecleectice din claasamentul allcătuit de
Norcrross & Goldfrried, 1998?
a. orrientarea com mportamentală
b. abbordarea cenntrată pe cliennt

126
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

c. abordarea cognitivă
d. psihanaliza
e. punctul de vedere psihodinamic
4. Care sunt categoriile de factori comuni majorității abordărilor terapeutice?
a. de susţinere
b. de informare
c. de învăţare
d. de relaționare
e. de acţiune
5. Care dintre următoarele aspecte fac parte dintre obstacolele în calea integrării teoretice în domeniul
psihoterapiei identificate de Norcross & Goldfried în1998?
a. implicarea personală a indivizilor în teoriile şi percepţiile particulare proprii
b. concepţia diferită despre inconștient
c. postulatele divergente asupra psihopatologiei şi sănătăţii a diferitelor abordări
d. lipsa unui cadru transteoretic capabil sa integreze teoriile existente
e. insuficienţa cercetărilor empirice asupra integrării psihoterapiilor.

127