TRANSILVANIA ȘI ARTA EUROPEI CENTRALE

Dicţionar
alegorie – 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei printr-o imagine; 2.
Operă artistică în care se foloseşte acest procedeu; 3. Figură de stil constituită dintr-un şir de
metafore, comparaţii şi personificări
a fresco (it. „proaspăt”) – tehnică de la care provine şi denumirea unui tip de pictură
(frescă) aplicată pe tencuiala proaspătă; această tehnică permite astfel o mai bună fixare şi
păstrare în timp a pigmenţilor
afrontat – modalitate de dispunere, faţă în faţă, a ornamentelor; se întâlneşte cu precădere în arta orientală
arricio – tencuiala-suport aplicată direct pe zidărie, peste care se suprapune stratul numit intonacco şi eventual pictura
murală sau simpla zugrăveală
aquamanila – vas din metal (sau ceramică) care are formă de animal: grifon, tigru, leu, centaur sau dragon, mai rar de
corp uman (ex. cavaler), care a servit, în primele secole ale creştinismului şi câteva secole mai târziu, în cultul liturgic, la
păstrarea apei pentru spălarea mâinilor preotului înainte de slujbă. Câteva acvamanile s-au găsit şi în Transilvania sau în Câmpia
de Vest: Boarta, Şelimbăr, Chişinău-Criş, dar sunt simple, din bronz; provin din spaţiul german
antimis – văl liturgic cu funcţii complexe: acoperămînt al mesei altarului şi instrument de sfinţire. În vechime a fost pictat
sau brodat, apoi, din sec. XVII, a început să fie decorat prin imprimare
a secco (it. secco – „lipsă de apă”) – pictura murală executată pe tencuială uscat şi cu pigmenţi amestecaţi cu un liant
(emulsie de ou, ulei, var etc.); există şi tehnică mixtă fresco-secco
atlant (telamon, atlas) – statuie masculină, nudă sau seminudă, care îndeplineşte funcţia unei coloane şi poate susţine
astfel părţi ale unei construcţii
aulic/ă – care aparţine curţii unui suveran, privitor la curtea unui suveran; artă dezvoltată la o curte imperială, regală etc.
bestiar – gen lucrare caracteristică Evului Mediu cuprinzând culegeri de fabule şi povestiri alegorice cu animale care
simbolizează virtuţile şi viciile; lucrări artistice (dintre care cele romanice sunt foarte numeroase) inspirate de aceste scrieri. În
Transilvania, cuprinde reprezentări de pe mai multe reliefuri/capiteluri romanice şi gotice (din catedrala de la Alba Iulia, la
bisericile de la Vurpăr şi Ocna Sibiului etc.)
blazon – ansamblu de semne convenţionale (având ca fond un scut; dar nu orice scut a aparţinut unui blazon!) care
constituie emblema unui stat, oraş, familii nobile etc. A devenit din Evul Mediu o modă, apoi şi o ştiinţă (heraldică). În
Transilvania apariţia blazoanelor se leagă de dinastia angevină
cariatidă – statuie feminină care îndeplineşte rolul de coloană. Pandantul ei se nume atlant sau telamon (statuia cu
acelaşi rol, înfăţişând un bărbat) (ex. clădire de sec. XVIII pe str. Mitropoliei din Sibiu)
cartuș – motiv ornamental de sine-stătător, pictat sau în relief (cioplit, turnat) având chenar şi un câmp central care poate
purta un ornament sau un simbol. Foarte popular în Renaştere şi baroc
cenotaf – monument funerar cu caracter comemorativ care nu conţine relicvele defunctului
champlevé – relief din email denumit astfel după tehnica de prelucrare; în placa de metal sunt scobite alveole care sunt
umplute, prin turnare, cu smalţuri de diferite culori
cheie de boltă – denumire dată piesei din centrul unei bolţi sau de la intersecţia mai multor arce, care poate avea
suprafaţa vizibilă pictată sau sculptată. Cele mai spectaculoase chei de boltă sunt cele gotice
ciboriu – baldachin susţinut de coloane ce acoperă altarul dintr-o biserică timpurie sau ulterior bizantină (cu precădere);
vas, având forma unei cupe din fruct de nufăr servind la catolici pentru păstrarea rezervei euharistice după slujbă
cloisonné – tehnică din giuvaergie şi, în general, din artă; constă din turnarea unor smalţuri (pulbere) în compartimente
formate prin unirea unor lamele fine de cupru sau aur aşezate sub formă de gard (cloisons) pe o placă de metal. Pulberea se
fixează după ce piesa a fost supusă arderii la o temperatură ridicată, aleasă în funcţie de culorile folosite
clarobscur - procedeu grafic şi pictural care constă în imitarea efectului pe care îl produce lumina pe suprafaţa unui corp,
astfel încât unele părţi să rămână în umbră
contraposto – termen folosit în Renaştere pentru a indica realizarea corpului uman în poziţie asimetrică; axul central se
curbează şi toată greutatea corpului se sprijină pe un singur picior, celălalt fiind flexat, iar umerii - unul înălţat, altul lăsat
damaschinaj – veche tehnică orientală; constă din încrustarea unor fire de aur, argint sau cupru pe o suprafaţă de metal
comun formându-se astfel un decor
diptic – piesă formată din două plăci prinse între ele, având feţele interioare acoperite de o peliculă de ceară pentru a se
putea scrie prin incizie; la unele piese vechi, exteriorul era decorat cu reliefuri în fildeş, os, steatit, metal sau lemn preţios. În
perioada romană şi în sec. V-VI, erau des solicitate dipticele acordate cu prilejul alegerii unei persoane în funcţia de consul (=
diptice consulare); ulterior, devin importante şi ca icoane, altare portabile sau pomelnice purtând numele ctitorilor şi ale
ierarhilor bisericii. Artefactul cu trei plăci/părţi este triptic, iar cel cu multe părţi/aripi (fixe sau mobile) este poliptic (=retablu)
engolpion – cruce pectorală sau medalion, din metal preţios, alcătuit din două părţi identice care adăposteau relicve; a
ajuns unul din însemnele demnităţii episcopale la ortodocşi
epitaf – monument funerar cu inscripţie (prin extensie, chiar inscripţia); văl liturgic de mari dimensiuni specific cultului
ortodox care servea iniţial acoperirii mesei altarului, dar care a ajuns să fie utilizat pentru procesiunile din Vinerea Patimilor.
ex voto – termen ce indică obiectele donate unui lăcaş de cult, expuse împreună cu o inscripţie dedicatorie; placă special
gravată
gisant – monument funerar cu reprezentarea defunctului, în relief (ex. gisanţii sarcofagelor aparţinând Hunedoreştilor în
catedrala din Alba Iulia)
1
 grisaille – pictură monocromă, în care se sugerează reliefuri cu ajutorul mai multor tonuri de gri (rar şi cu nuanţe calde şi
reci)
hermă – denumire derivată de la zeul Hermes şi de la stâlpii de hotar care aveau chipuri de zeităţi; în sculptură, categorie
de statuie în care figura umană – tors ori bust – este prinsă într-un soclu de formă rectangulară, uneori îngustat la bază. În
Renaştere, astfel de statui au decorat mai ales grădinile
intarsie – tehnică de decorare a pieselor din lemn (marchetărie); constă din încrustarea într-o placă de fond a unor motive
tăiate din bucăţi de fildeş, os, sidef, metal sau lemn de alte culori şi calităţi. În Transilvania a pătruns sub influenţa Renaşterii
italiene la începutul sec. XVI. Principalul maestru: Johannes Reychmuth din Sighişoara (cunoscut pentru uşi de la Aţel, Biertan,
Richiş, strane la Biserica din Deal – Sighişoara etc.)
intonacco – stratul de tencuială care poate constitui suportul pentru o pictură murală (=strat preparator); decoraţie în
tencuială aplicată peste arricio
izocefalie – mod de reprezentare a mai multor personaje ale căror capete sau aureole sunt dispuse la aceeaşi înălţime
maiolică – 1. Produs ceramic poros, smălţuit, din care sunt confecţionate obiecte de uz casnic; faianţă; 2 Faianţă italiană,
cu smalţ metalic, din timpul Renaşterii
mascaron – ornament pictat sau sculptat în relief format dintr-o figură antropomorfă, redată realist sau fantezist, adesea
înconjurată de frunziş; foarte popular în toate categoriile artistice, dar mai ales în arhitectură şi sculptură
modo transsilvano/drotemail/Drahtemail – formule datorate unor documente din sec. XVI care se refereau la obiecte
lucrate în Transilvania, realizate din aur sau argint cu email şi filigran. Tehnica emailului filigranat reflectă o versiune avansată a
emailării pieselor de orfevrărie, pe care au ajuns să o practice aurarii transilvăneni din sec. XV-XVI. Printre cele mai vechi piese
împodobite cu email filigranat şi care reflectă specificitatea acestei tehnici artistice se numără celebrul potir „Suki” (după numele
comanditarului său, nobilul transilvănean Benedek Suki), lucrare din anii 1437-1440 realizată de un meşter clujean pentru
episcopia catolică din Alba-Iulia
monstranță – obiect de cult de forma unei construcţii miniaturale sau a unui disc solar cu raze, având în partea inferioară
o tijă şi un picior plat, iar în centru un lăcaş în care se ţine o hostie consacrată (vizibilă prin sticlă)
neerlandez – care provine din Țările de Jos
orfevrărie - arta/meşteşugul confecţionării obiectelor fine, lucrate în aur şi argint; = giuvaergie
pandantiv – triunghi sferic de colţ care asigura trecerea de la planul pătrat la planul circular şi la cupolă (popular în
arhitectura bizantină şi post bizantină); în giuvaergie, podoabă sau parte dintr-o podoabă care atârnă de lanţ, verigă sau panglică
perspectivă – ansamblu de reguli şi procedee urmărind redarea unor obiecte tridimensionale pe o suprafaţă plană
perspectivă centralizată (dezvoltată la înc. sec. XV - F. Brunelleschi) – metodă ştiinţifică de redare a perspectivei, în care,
pentru privitor, toate liniile dintr-un tablou se îndreaptă într-un punct central invizibil. Se mai numeşte şi perspectivă liniară sau
proiecție conică. A fost perfecţionată şi diversificată în Renaştere şi ulterior
perspectivă cromatică – profunzimea dintr-o pictură care a fost obţinută prin intermediul culorii. Obiectele mai
îndepărtate sunt pictate mai puţin intens, în verde şi albastru, iar cele din prim-plan sunt realizate mai mult cu roşu, portocaliu şi
galben. O formă specială de perspectivă cromatică este perspectiva aeriană sau atmosferică – în care, pe măsură ce creşte
distanţa, culorile verde şi albastru îşi pierd tot mai mult tăria, diluându-se, devenind tot mai puţin distincte
perspectiva importanței – personajele sunt reprezentate în funcţie de importanţa lor/statutului
perspectiva inversă – folosită în arta bizantină pentru a figura un tărâm spiritual, ireal, aflat în afara spaţiului; măreşte
planurile pe măsură ce se depărtează
perspectiva „zbor de pasăre” – specifică picturii extrem-orientale şi gotice, în care spaţiul este văzut de sus, în planuri
etajate
predela – partea inferioară a unui tablou sau altar reprezentând scene în legătură cu obiectul principal pictat (v.
diptic/poliptic)
raccourci/racursiu – procedeu de redare a unui subiect în pictură, sculptură sau fotografie, micşorându-se dimensiunile
prin efectul perspectivei, astfel încât extremităţile obiectului reprezentat par mai apropiate (ex. Andrea Mantegna - Renaştere)
relicvar – obiect de forme diferite (cutie, cruce, cap, mână, bust etc.), care serveşte la păstrarea moaştelor. În Evul Mediu,
cerinţa de relicvarii a fost imensă. Relevant pentru popularitatea unor astfel de obiecte: numai pentru moaştele Sf. Thomas
Beckett, s-au comandat la Limoges (Franţa) 52 de racle, unele figurate cu o iconografie complexă (incluzând şi scena uciderii
sfântului în timpul slujbei din catedrala sa de către trimişii regelui Henric al II-lea). Din zona noastră, o adevărată capodoperă a
este bustul-relicvar al Sf. Ladislau, lucrare provenind dintr-un atelier din Oradea, din jurul lui 1402, acum aflat în muzeul din Györ
(Ungaria)
sfumato – termen care ar fi fost folosit pentru prima oară de Leonardo da Vinci; desemnează o tehnică folosită în pictură
care suprapune multiple straturi translucide de culoare, aplicate în tuşă extrem de subţire, asemănătoare tuşei de culoare
folosită în acuarelă, pentru a reda senzaţia de formă, volum şi adâncime
șaton – termen utilizat pentru partea superioară a unui inel, cea care constituie suportul decoraţiei principale
tenant – figură antropomorfă sau zoomorfă care susţine un element central dintr-o lucrare, de ex. scut, blazon, coroană
etc.
trompe l'œil („a înşela”, „a induce în eroare” şi l'œil = „ochiul”) - pictură care produce iluzia tridimensionalităţii
xilogravură – gravură în lemn; se realizează prin incizarea unui desen pe o placă de lemn şi imprimarea lui pe hârtie. În
Transilvania, genul s-a dezvoltat începând din sec. XVI ca o anexă a activităţii tipografice, pentru iniţiale, vignete, frontispicii.