Dreptul Comertului International - Suport de Curs

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
1.1. Noţiunea dreptului comerţului internaţional

1.2. Principiile dreptului comerţului internaţional
1.3. Corelaţia cu alte izvoare de drept
1.4. Izvoarele dreptului comerţului internaţional
Rezumat
Capitolul explică noţiunea dreptului comerţului internaţional,
principiile acestuia, corelaţia cu alte ramuri ale dreptului şi, în final,
analizează izvoarele interne şi internaţionale ale acestei ramuri de drept.
1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
În literatura de specialitate s-au folosit în ultimele decenii mai multe denumiri si

anume: a) Drept internaţional privat comercial; b) drept internaţional comercial; c) Drept
comercial internaţional, iar Comisia specializata a Naţiunilor Unite în acest domeniu a
adoptat, la înfiinţarea sa, în 1966 denumirea de “drept comercial internaţional“.
Considerăm că nici una din aceste denumiri nu răspunde specificului materiei
juridice pe care o studiem. Dacă am accepta denumirea de „drept internaţional privat
comercial” – aceasta ar acoperi numai o parte a raporturilor juridice care fac obiectul de
reglementare al dreptului comerţului internaţional ar fi vorba numai de un drept
conflictual în materie, inevitabil si util, dar insuficient pentru a cuprinde toate sau măcar
cele mai importante instituţii ale comerţului internaţional; care înglobează si numeroase
raporturi ce se stabilesc în sfera dreptului civil sau comercial, administrativ, financiar-
valutar etc. - deci în sfera dreptului naţional material – sau în sfera dreptului
internaţional privat se defineşte ca ramură a dreptului intern al fiecărui stat.
Nici denumirea de drept internaţional comercial nu pare mai adecvată. Această
denumire ar sugera că dreptul comerţului internaţional este o parte a dreptului
internaţional, ceea ce se dovedeşte eronat; dreptul comerţului internaţional
reglementează, în principal, relaţii stabilite între persoane fizice sau juridice, între
comercianţi străini, subiecte care depăşesc sfera titularilor de drepturi si obligaţii din
dreptul internaţional public, care pot fi numai statele suverane sau, în anumite limite,
organizaţiile interstatale.
În sfârşit, nici denumirea atât de folosită „drept comercial internaţional” nu este
posibil a fi reţinută. Deşi este utilizată chiar în documentele Organizaţiei Naţiunilor
Unite, denumirea enunţată nu pare a avea un solid suport ştiinţific. Pe de o parte, nu
toate sistemele de drept cunosc dualitatea dreptului privat, existând numeroase state în
care nu există un drept civil si un drept comercial; or, si aceste state în care este
3
CAPITOLUL I
legiferată unitatea dreptului civil participă la circuitul internaţional de mărfuri, fiindu-le

aplicabil dreptul comerţului internaţional; pe de altă parte, a vorbi de un drept comercial
internaţional înseamnă a reveni în trecut, respectiv atunci când comerţul era apanajul
unei categorii speciale, aceea a comercianţilor. Mai mult, denumirea de drept comercial
internaţional sugerează ideea existenţei unui drept comercial cu aplicabilitate
internaţională, peste suveranitatea statelor comunităţii internaţionale, un drept al căror
subiecte sunt comercianţii, persoane fizice si juridice, subiecte de drept intern,
nepurtătoare de suveranitate.
În virtutea acestor considerente optăm pentru denumirea de drept al comerţului
internaţional care ilustrează de la început caracterul de sine stătător al acestei materii
interdisciplinare, având un obiect propriu de reglementare, respectiv comerţul
internaţional în sens larg.
Conceptul de drept al comerţului internaţional are doua accepţiuni:

Definim dreptul comerţului internaţional ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţionale.
Normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice
naţionale cu ordinea juridică internaţională. Normele dreptului comerţului internaţional
reglementează relaţiile comerciale internaţionale, dar şi relaţiile de cooperare economică
şi tehnico-ştiinţifica internaţionale. Normele dreptului comerţului internaţional sunt atât
norme de drept material, cat şi norme de drept procesual, vizând arbitrajul din comerţul
internaţional.
1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică internaţionale fac obiectul dreptului comerţului internaţional, al unui ansamblu
de principii şi norme care structurează juridic cadrul tranzacţiilor comerciale
internaţionale. La baza dreptului comerţului internaţional se află un set coerent de
principii, care se completează unele pe altele.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor:
1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

Charles Montesquieu atrăgea atenţia că “Libertatea comerţului nu este un drept
acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă
robia lui”. “Nu de restricţii”, ci “de încurajări şi stimulări” în comerţ “avem trebuinţă”
arăta Xenophon.
Pe toate continentele au existat preocupări pentru crearea unor structuri
organizatorice apte să asigure promovarea si extinderea libertăţii comerţului pe teritorii
cât mai întinse. Aceste preocupări s-au materializat în acorduri internaţionale
multilaterale, pe baza cărora s-au constituit zone comerciale în care este liberă circulaţia
oamenilor, a bunurilor si a capitalurilor, dintre care pot fi exemplificate Uniunea
Europeană si Zona Nord Americană a Liberului Schimb.
Spaţiul economic european, a fost iniţiat în anul 1957, prin Tratatul de la Roma
si extins treptat prin alte convenţii, cum a fost Tratatul de la Masstrich din anul 1992,
4
CAPITOLUL I
care a realizat integrarea pe multiple planuri pentru aproape 400 milioane de oameni .
Libertatea comerţului este deplină în acest spaţiu si se concretizează în libera circulaţie a
mărfuri lor, serviciilor, capitalurilor, oamenilor si în libera concurenţă în 18 ţări din
Europa, incluzând si cele 6 ţări care făcuseră parte din Asociaţia Economică a Liberului
Schimb.
Pe continentul Nord-american s-a creat un spaţiu economic similar, în anul 1994,
de către SUA, Canada si Mexic, prin înfiinţarea Tratatului Nord-american de Liber
Schimb (North American Free Trade Agrement – N.A.F.T.A.).
O altă operaţiune de liberalizare a comerţului a reprezentat-o semnarea în anul
1994 a Actului final al Rundei Uruguay, de către 124 de state, prin care s-a convenit
reducerea taxelor vamale în proporţie semnificativă. Totodată s-a decis crearea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului , cu rolul de a prelua si de a amplifica atribuţiile
Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT).
Libertatea de a revinde pentru a câştiga. În comerţul internaţional, ca în orice
act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea de a revinde pentru a câştiga.
Libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune:
- dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se poată
vinde nu numai materii prime, ci şi produse finite;
- un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească importurile;
- împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel încât
banii investiţi să producă profituri, nu pierderi.
d. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.
e. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare:
- implică un anumit control al statului asupra activităţii de comerţ internaţional,
desfăşurată de persoanele fizice şi juridice. Mijloacele financiar-bancare de care
dispune statul sunt: taxele şi impozitele, licenţele de import-export etc., care permit
statului să-şi îndeplinească funcţiile în domeniu.
- libertatea comerţului – importul şi exportul – este asigurată prin taxe vamale
moderate.
1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

Concurenţa, în schimburile comerciale, a constituit dintotdeauna un factor de
progres economic. Concurenţa a avut un rol hotărâtor: în dezvoltarea meşteşugurilor, în
înflorirea unor localităţi şi chiar în dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă – constă într-o concurenţă între cei care exercită activităţi
asemănătoare. Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare
în care diversitatea agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt
sustrase concurenţei, adică de confruntare pe plan economic, cu mijloace economice.
b. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale. În comerţul internaţional, relaţiile
de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează: atragerea de noi clienţi, în
condiţiile menţinerii vechii clientele, cucerirea de noi pieţe pentru desfacerea
mărfurilor, în scopul declarat de realizare a unor profituri corespunzătoare.
Concurenţa, care ţine de esenţa relaţiilor comerciale, îmbracă mai multe forme,
dintre care:
- concurenţa loială – este când concurenţa comercială internaţională se exercită în
conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă în sensul
respectării normelor deontologice ale profesiei de comerciant;
5
CAPITOLUL I
- concurenţa neloială – în condiţiile liberalismului comercial si-au făcut loc, în

activitatea comercială şi industrială, acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite generate
de tendinţa de a obţine profituri cât mai mari cu orice mijloace;
- convenţia anticoncurenţială – se întâlneşte în situaţia prin care printr-un contract de
sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în contract, debitorul se
obligă, temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-un anumit domeniu sau la o
altă interdicţie privind concurenţa. Când această obligaţie este încălcată, debitorul
urmează să fie supus răspunderii contractuale specifice. Convenţia este acceptată
numai dacă sunt respectate: principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor;
ordinea publică şi bunele moravuri.
c. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Concurenţa loială, principiu
fundamental al dreptului comerţului internaţional, ca o expresie a liberalismului
economic, exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale:
- funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţa;
- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi
persoanelor;
- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburilor comerciale
internaţionale.
d. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Având în vedere că actele de
comerţ sunt exercitate în scopul obţinerii de beneficii (profit), principiul concurenţei
are un rol esenţial nu numai în fixarea preţului mărfii, ci – prin efectul preţurilor,
care se reflectă în beneficii – şi în determinarea unei mai bune organizări a
proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie competitive pe piaţa
internaţională, tot mai exigentă.
1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR

Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor, fiecare
parte contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale.
a. Voinţa părţilor – evident este expresia principiului egalităţii juridice a părţilor.
Actele şi faptele de comerţ se concretizează în: iniţiative, opţiuni şi decizii – care în
operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor.
b. Raporturi de jure gestionis – sunt raporturile ce iau naştere între agenţi economici –
persoane fizice şi juridice – din diferite state, în calitatea lor de participanţi la
comerţul internaţional, adică de pe o poziţie de egalitate juridică a unei părţi cu
cealaltă parte, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca
subiecte de drept privat. În raporturile în care statul acţionează ca o putere suverană
– de jure imperii – în realizarea politicii comerciale se stabileşte o relaţie de
subordonare a persoanelor fizice şi juridice străine – aceste raporturi ţin de domeniul
dreptului public.
1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele
comerciale internaţionale şi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei juridice a
părţilor, depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a căror limite sunt stipulate în
dispoziţiile exprese ale legii. În aceste limite se aplică principiul libertăţii convenţiilor.
Concret acest principiu implică o multitudine de aspecte dintre care cele mai
semnificative par a fi următoarele:
6
CAPITOLUL I
- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie

prin acordul de voinţă al părţilor;
- fiecare participant la raporturile de comerţ internaţional este liber să-şi aleagă
partenerii contractuali şi să negocieze cu aceştia condiţiile de contractare astfel încât în
conţinutul contractului să se regăsească interesele sale care să fie suficient de bine
protejate prin clauzele stipulate;
- părţile sunt libere să determine, prin acordul lor de voinţă, natura juridică, obiectul
şi conţinutul contractului perfectat de ele;
- pe parcursul executării contractului părţile sunt libere să modifice, prin acordul lor
de voinţă, contractul, precum şi să decidă rezilierea lui;
- contractanţii au libertatea să desemneze, de comun acord legea (fie română, fie
străină) care să guverneze fondul şi efectele contractului de comerţ internaţional
intervenit între ei;
- de asemenea, în contractele comerciale internaţionale părţile au libertatea unei
opţiuni şi în ceea ce priveşte jurisdicţia (de drept comun sau arbitral) căreia înţeleg să
supună eventualele litigii generate de contractul lor. 0 asemenea opţiune implică şi
dreptul părţilor de a alege între jurisdicţia din statul uneia dintre ele şi Jurisdicţia
existentă într-un stat terţ,
Concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă. Concepţia subiectivă cu privire la

libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al părţilor izvorul principal al
drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract. Concepţia obiectivă susţine
primatul legii asupra voinţei. Tendinţele de absolutizare a virtuţilor uneia sau altei
concepţii sunt criticabile, însă trebuie să admitem necesitatea concordanţei acordului de
voinţă al părţilor cu ordinea juridică naţională. În temeiul clauzei electio iuris, părţile pot
desemna legea contractului lor, o asemenea opţiune este permisă de legea care
guvernează materia.
1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului
libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al
acestuia în realităţile economice şi juridice pe care le concretizează asemenea raporturi.
Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală
potrivit căreia condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale
contractului comercial internaţional sunt guvernate de legea desemnată în acest scop de
către părţile contractante.
În alţi termeni principiul /ex voluntatis exprimă regula de generală aplicare la
contractele comerciale internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obligaţional ale
acestor contracte sunt prioritar supuse legii desemnată de părţi ca fiind competentă să le
reglementeze.
Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional reclamă uniformizarea
normelor conflictuale existente în acest domeniu, în condiţiile în care sistemele
conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate de soluţii cu referire la
determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex voluntatis - după cum s-a remarcat
în doctrina juridică - este comună majorităţii sistemelor de drept internaţional privat. Ea
reprezintă deci un element de uniformitate într-o mare diversitate.
7
CAPITOLUL I
Principiul lex voluntatis permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile

juridice atât de variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret
schimburile internaţionale de mărfuri.
În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina juridică română,
facultatea părţilor contractante de a desemna lex contractus nu este limitată la sistemele
de drept internaţional ce au o anumită legătură obiectivă sau, în orice caz, o legătură
semnificativă cu contractul lor. După cum s-a remarcat în doctrina juridică, posibila
legătură a contractului comercial internaţional cu sistemul juridic existent într-un anumit
stat nu este în mod necesar de natură teritorială şi ca urmare nu este în mod necesar
aparentă, vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu legea unei anumite ţări este
prin excelenţă internă, de natură economică, comercială, deci are caracter neaparent.
Tocmai legătura de acest gen prezintă relevanţă pentru alegerea de către părţi a legii care
să le guverneze contractul.
Principiul /ex voluntatis este construit de aşa manieră încât să permită părţilor
contractante să releve conexiunea economică a contractului lor cu legea dintr-o anumită
ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege ca lex contractus, chiar dacă între statul
căruia îi aparţine respectiva lege şi contractul lor nu se poate stabili o conexiune
teritorială.
Părţile îşi pot motiva opţiunea privind legea aplicabilă contractului şi pe diverse alte
raţiuni de ordin politic, economic, comercial, juridic sau chiar financiar. Rezultă, aşadar,
că principiul lex voluntatis comportă pentru părţi o liberă şi suverană apreciere a tuturor
circumstanţelor concrete în care se integrează şi se derulează contractul lor şi o
nelimitată putere de decizie privind desemnarea legii care să guverneze raportul juridic
respectiv într-un mod cât mai corespunzător cu propriile lor interese.
Sistemele de drept internaţional privat din diverse ţări ale lumii recunosc nelimitat
facultatea părţilor de a desemna legea contractului, necondiţionând exercitarea acestei
facultăţi de existenţa unei conexiuni teritoriale între contract şi ţara legii desemnate.
Interesul părţilor contractante de a lega contractul lor de un sistem juridic faţă de
care acesta are anumite aderenţe constituie prin el însuşi o veritabilă garanţie că acestea
(adică părţile) se vor comporta corect în aplicarea principiului lex voluntatis. Pentru
eventualitatea unui comportament incorect al părţilor în alegerea legii aplicabile
contractului lor urmează a se face aplicarea teoriei fraudei la lege. În virtutea acestei
teorii desemnarea legii competente făcută cu intenţia de a se frustra aplicarea normelor
conflictuale incidente rămâne fără eficienţă juridică.
Frauda la lege presupune coexistenţa a două elemente de natură diferită: unul
obiectiv, concretizat în crearea artificială a unui contract comercial internaţional cu legea
unei anumite ţări, iar altul subiectiv, constând în intenţia părţilor contractante de a frustra
aplicarea normală a principiului lex voluntatis prin eludarea sistemului juridic sub
incidenţa căruia s-a perfectat contractul. Existenţa celor două elemente trebuie probată
de către cel ce invocă frauda la lege. Proba elementului obiectiv nu comportă dificultăţi
deosebite, în schimb, dovada elementului subiectiv este extrem de dificilă. Suntem de
părere că făcându-se dovada existenţei elementului obiectiv se creează o prezumţie
relativă cu referire la existenţa elementului subiectiv, iar pe această cale dificultăţile de
probaţiune sunt în mare măsură înlăturate. Într-adevăr, părţile contractante care până
atunci erau considerate de bună credinţă sunt puse acum in situaţia de a răsturna
prezumţia respectivă prin proba contrară care comportă de această dată dovada bunei
credinţe cu care ele au lucrat.
8
CAPITOLUL I
Prin efectul dovedirii fraudei la lege opţiunea exprimată de părţi cu referire la legea
competentă să le cârmuiască raportul juridic în care s-au implicat rămâne lipsită de
eficienţă juridică şi ca urmare organul de jurisdicţie competent o va înlocui cu sistemul
de drept ce are o legătură reală cu contractul în cauză.
Principiul /ex voluntatis suportă şi o altă limitare prin impactul ordinii publice de
drept internaţional privat asupra domeniului său de aplicare. Astfel în ipoteza când
uzând de acest principiu părţile desemnează ca /ex contractus o lege străină care
cuprinde reglementări diferite, chiar contrarii faţă de cele existente în legea forului,
aplicarea acestei legi nu trebuie înlăturată, deoarece respectivele deosebiri de
reglementare nu pot legitima o atare soluţie, oricât de grave ar fi ele. Intervenţia ordinii
publice de drept internaţional privat nu produce ca efect înlăturarea legii străine
desemnată de părţi ca lex contractus, ci numai a rezultatului la care ar conduce aplicarea
sa de către organul de jurisdicţie competent în măsura în care acel rezultat ar fi
incompatibil cu exigenţele acelei ordini din ţara forului.
Lex mercatoria universalis.

În doctrină şi în practică este controversată problema de a şti dacă lex
mercatoria, compusă din reguli transnaţionale, ar putea sau nu să fie aleasă de părţi în
calitate de lege care să guverneze contractul.
Lex mercatoria ar cuprinde regula potrivit căreia contractele trebuie să fie
negociate cu bună-credinţă;1 prezumţia că la operaţiunile comerciale internaţionale
participă persoane calificate;2 principiul pacta sunt servanda3; principiul interpretării
convenţiilor cu bună credinţă4; principiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam
ut pereat; excepţia non adimpleti contractus; principiul conform căruia creditorul
trebuie să încerce să-şi modereze prejudiciul în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte
angajamentele asumate; principiul autonomiei clauzei compromisorii faţă de contractul
în care a fost înscrisă5 etc.
Poziţia instanţelor de judecată este diferită în ceea ce priveşte investirea cu
formulă executorie a sentinţelor arbitrale pronunţate pe temeiul lex mercatoria. Astfel,
dacă în ţări precum Franţa, Italia sau Marea Britanie, exequatur-ul nu este refuzat
sentinţelor arbitrale pronunţate pe baza lex mercatoria, în alte state, invocarea ordinii
publice de drept internaţional privat poate să conducă la soluţia contrară.
În dreptul nostru, tendinţa majoritară este de a nu admite existenţa lex
mercatoria.
Totuşi, un prestigios autor sublinia, în contextul analizării criteriilor de
interpretare ale convenţiei arbitrale, că s-a ajuns, îndeosebi pe cale jurisprudenţială, la
formularea unor principii proprii de interpretare a convenţiei arbitrale, care se încadrează
în lex mercatoria universalis.6
Totodată, în jurisprudenţa CAB s-a făcut referire la lex mercatoria într-o afacere
în care soluţia asupra căreia s-a oprit arbitrii a fost examinată şi în raport cu aceste
reguli, pentru a-i găsi o justificare suplimentară.7
1 Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences arbitrales de la CCI
1974-1985, ICC Publishing SA, p. 275.

2 Sentinţa CCI nr. 1512/1971, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p.209.
3 Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274.
6 În acest sens, O. Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, „Revista de drept comercial”, 1999, nr. 12, p.
7-8.
7 Sentinţa nr. 145/1996, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, p. 10.
9
CAPITOLUL I
Apreciem că lex mercatoria este în curs de formare. Procesele de integrare

economică care se desfăşoară în diferite zone ale lumii (Europa, America de Nord,
America de Sud) contribuie la evidenţierea unor principii comune sistemelor de drept în
prezenţă.
În plus, în domeniul comercial, rolul uzanţelor devine tot mai însemnat. De
aceea, potrivit art. 9 par. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri, în afară de convenţie contrară a părţilor, acestea sunt
considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa la orice uzanţă
pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în comerţul internaţional este
larg cunoscută şi în mod obişnuit respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip din
ramura comercială avută în vedere.
De asemenea, art. VII din Convenţia de la Geneva solicită arbitrilor să ia în
considerare uzanţele comerciale, iar conform art. 360 alin. 1 C.pr.civ., când este cazul,
arbitrii trebuie să ţină seama, din oficiu, de astfel de uzanţe.
1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

În procesul încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, buna
credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se importanţa pe care o
are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase.
Buna credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât procesul elaborării
normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În normele
privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în
acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru încălcarea principiului bunei
credinţe.
1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT
Dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară, ceea ce subliniază

importanţă cunoaşterii corelaţiilor sale cu celelalte ramuri de drept. Dreptul comerţului
internaţional are relaţii mai apropiate cu:
∑ Dreptul comercial intern – având caracter patrimonial şi comercial, aceste două
ramuri sunt foarte apropiate, operând cu aceleaşi concepte şi categorii. În
ambele ramuri, raporturile juridice sunt patrimoniale şi comerciale, iar
participanţii la aceste raporturi – persoane fizice şi juridice – au calitatea de
comerciant. Raporturile juridice sunt guvernate, în ambele ramuri de Codul
civil. Raporturile comerciale internaţionale au în cuprinsul lor un element de
extraneitate, de aceea sunt susceptibile să cadă sub incidenţa a două sau mai
multe sisteme de drept.
∑ Dreptul civil – fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional
include – între normele sale – multe norme de drept civil. În raporturi
comerciale internaţionale părţile sunt pe poziţie de egalitate şi în ambele ramuri
raporturile juridice sunt de drept privat, iar contractul este principalul izvor de
obligaţii.
∑ Dreptul procesual civil – au caracter comun pentru dreptul comerţului
internaţional numai acele norme de drept procesual civil cu caracter general.
10
CAPITOLUL I
∑ Dreptul internaţional privat – asemănările şi deosebirile rezultă din existenţă

unor caracteristici comune şi din sfera diferită de cuprindere a relaţiilor de
reglementat.
∑ Dreptul internaţional public – asemănările şi deosebirile dintre aceste două
ramuri se regăsesc în anumite caracteristici comune, iar deosebirile în natura şi
poziţia diferită a subiectelor raporturilor juridice.
1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
1.4.1.Noţiune
Izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin care conţinutul perceptiv
al normei de drept devine regula de conduită, impunându-se ca model de urmat în
relaţiile comerciale internaţionale.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt: izvoare interne şi izvoare
internaţionale. Ele cuprind reguli de drept material şi reguli conflictuale în materie.
În etapa actuală, izvoarele interne se caracterizează printr-o sporire a volumului de
norme materiale, prin perfecţionarea legislaţiilor naţionale iar relaţiile comerciale
beneficiază de o reglementare proprie. Izvoarele interne nu deţin însă supremaţia în
cadrul dreptului comerţului internaţional. Insuficienţa normelor interne a determinat o
reglementare proprie sub forma izvoarelor internaţionale.
Reglementarea internaţională a schimbat raportul dintre izvoare şi a configurat
particularităţile disciplinei. Reglementarea internaţională formează un cadru juridic
necesar şi util, care permite desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale. Izvoarele
internaţionale au un rol important în unificarea normelor privind comerţul asigurând
evitarea situaţiilor litigioase şi stabilitatea raporturilor juridice.
În situaţiile în care dispoziţiile existente sunt insuficiente sau nu există deloc,
relaţiile comerciale se organizează pe baza unor instrumente specifice. Principalele
instituţii, instrumente care asigură schimburile de mărfuri şi de servicii sunt: contractul,
autonomia de voinţă şi examinarea arbitrală a litigiilor comerciale.
Recunoscute de sistemele de drept ale tuturor statelor aceste trei instituţii facilitează
îmbinarea intereselor urmărite de către comercianţi, precum şi siguranţa operaţiunilor
comerciale.
1.4.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial internaţional
1. Izvoare interne:
- Constituţia fiecărei ţări;
- Codul civil al fiecărei ţări;
- Codul comercial al fiecărei ţări;
- Legile speciale ale fiecărei ţări în materie comercială.
2. Izvoare internaţionale:
- convenţiile bilaterale sau multilaterale;
- uzanţele.
3. Practica instanţelor judecătoreşti şi practica instanţelor arbitrale. În ţara noastră
practica instanţelor nu este un izvor de drept intern.
11
CAPITOLUL I
1.4.2.1. Izvoare interne

În sistemele juridice ale statelor izvoarele juridice ale materiei sunt: legea,
jurisprudenţa.
Legea
Legile şi celelalte acte normative elaborate în baza lor reprezintă principalul izvor al
dreptului comerţului internaţional.
Legile naţionale se împart in: legi civile şi legi comerciale.
Legile civile se aplică în absenţa unor reguli comerciale. De altfel, în această materie
reglementarea de drept civil reprezintă dreptul comun în materie.
Legile comerciale sunt concretizate sub forma unor legi codurilor comerciale, sub
forma codurilor de comerţ exterior sau sub forma unor legi speciale. Normele
sancţionate în cadrul lor se aplică nemijlocit relaţiilor comerciale.
Jurisprudenţa
Reprezintă ansamblul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile de
competenţa lor. Practica judiciară sau jurisprudenţa are o importanţă deosebită în
aplicarea şi interpretarea dreptului comerţului internaţional. În unele cazuri, practica
judiciară permite crearea sau elaborarea de reguli materiale.
În dreptul român izvoarele interne ale materiei – ale dreptului comerţului

internaţional – sunt: Constituţia, Codul civil, alte texte de lege şi hotărâri aplicabile în
materie.
Principiile fundamentale ale Constituţiei din 1991 sunt aplicabile şi relaţiilor
comerciale. Astfel, în încheierea şi menţinerea relaţiilor comerciale statul nostru se
conduce după principiile generale admise în dreptul internaţional. Tot astfel, art.134 din
Constituţie prevede că economia ţării noastre este o economie de piaţă, în consecinţă
statul român trebuie să asigure desfăşurarea normală şi eficientă a relaţiilor comerciale,
protecţia concurenţei loiale, precum şi cadrul favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor din economia noastră. Prin acest articol se consacră instituţiile fundamentale
ale economiei de piaţa în ţara noastră, precum şi obiectivele ce revin statului în
exercitarea funcţiilor specifice corespunzător condiţiilor din ţara noastră.
1.4.2.2. Izvoare internaţionale

Convenţia internaţională
Convenţia internaţională – este o înţelegere convenită între două sau mai multe state
sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme internaţionale.
Convenţiile internaţionale pot fi: bilaterale sau multilaterale şi pot îmbrăca forma
tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme asupra cărora pot conveni părţile.
Deci, Convenţia internaţională este o înţelegere scrisă între două sau mai multe state
privind reglementarea relaţiilor dintre ele. Convenţia internaţională reprezintă
modalitatea juridică prin care se concretizează voinţa statelor. Convenţia internaţională
prezintă o pondere importantă în domeniul relaţiilor comerciale, deoarece permite
organizarea relaţiilor internaţionale în condiţii de certitudine şi stabilitate juridică.
Convenţiile internaţionale reprezintă acte normative bilaterale sau multilaterale – în
funcţie de numărul statelor semnatare, şi se mai numesc acorduri, tratate, pacte etc.
Convenţiile iau naştere în cadrul unor organisme internaţionale specializate în acest sens
şi se pot referi la o serie de domenii ca: securitatea naţională, transporturi, domeniul
12
CAPITOLUL I
bancar, relaţii comerciale internaţionale, relaţii de drept internaţional privat s.a. Aceste
convenţii prin ratificarea lor (semnarea sau aderarea), de către un stat devin legi interne
ale statului respectiv. La Convenţia de la Viena din 1980 România a aderat în anul 1991
(Legea nr. 24/1991).
Convenţia internaţională bilaterală permite statului stabilirea modalităţii de
contractare, un drept de opţiune al statului în cauză, fiecare stat are dreptul să decidă
asupra celei mai avantajoase şi mai convenabile modalităţi de realizare a schimburilor de
valori şi a formelor de cooperare. Convenţia internaţională bilaterală reprezintă forma
obişnuită a înţelegerilor comerciale deoarece realizează un echilibru între cerinţele celor
două state şi menţine relaţii favorabile.
Convenţia internaţională multilaterală contribuie la unificarea mijloacelor materiale
şi conflictuale aplicabile în relaţiile comerciale. În domeniul relaţiilor comerciale cele
mai importante sunt cele privind: proprietatea intelectuală, arbitrajul internaţional,
instrumentele de plată, transporturile, raporturile vamale.
Acordul comercial
Acordul comercial poate fi definit ca o înţelegere interguvernamentală prin care se
reglementează schimburile de mărfuri şi prin care se garantează un anumit regim
politico-economic. Prin acordul comercial pot fi convenite: modalitatea de desfăşurare a
schimburilor comerciale între două state, modalităţile de plată, termenele şi modalităţile
de contractare, reglementări vamale s.a.
Acordul comercial este format din: text şi anexe.
Textul cuprinde:
- titlul;
- preambulul – care individualizează natura înţelegerii, părţile şi obiectul înţelegerii şi
mai precizează scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial, specificându-se
motivele care au stat la baza înţelegerii;
- conţinutul – constă într-un număr de stipulaţii care sunt formulate în articole.
Articolele conţin dispoziţii de drept internaţional, administrativ, financiar, vamal. În
ansamblul reglementărilor cuprinse în acordul comercial normele de drept privat au
o pondere redusă şi nu determină reglementările juridice ale acordului.
Prevederile acordului comercial se referă la: contingentele de mărfuri – plafoane
cantitative (valorice stabilite de părţi), modalitatea de transport a mărfurilor,
reglementările reexporturilor, eliberarea de licenţe de import şi export, nivelul preţurilor,
reduceri şi scutiri de taxe vamale, instituirea unui regim preferenţial, comisiile mixte,
soluţionarea litigiilor, valabilitatea acordului, modul de prelungire şi lichidare a
acordului comercial.
Anexele – în raport cu obiectul înţelegerilor intervenite între părţi, au rolul de a
exemplifica şi interpreta prevederile generale incluse în acordul comercial. Anexele pot
cuprinde şi un număr de prevederi speciale. Anexele pot reglementa o serie de
operaţiuni: tranzitul, prelucrarea mărfurilor, prestaţiile de servicii. Uneori sunt mai
importante decât textul acordului comercial, de exemplu cele “secrete” – care sunt
valabile numai între ţările semnatare ale acestora.
Egalizarea avantajelor între părţile acordurilor comerciale se realizează în baza unor
principii generale.
Clauza naţiunii celei mai favorizate – părţile se angajează să-şi acorde avantaje şi
privilegii comerciale la fel de favorizante ca oricărui stat terţ. Rolul acesteia este:
- unifică conţinutul material al regimurilor juridice aplicabile în raporturile dintre
părţi;
13
CAPITOLUL I
- asigură o stabilitate a comerţului, prin evitarea unor eventuale concesiuni ce pot fi

acordate unui anumit stat;
- stabileşte condiţii de concurenţă egale pentru exportatorii străini.
Privind natura ei: clauza este de natură convenţională – părţile se înţeleg asupra
acordării ei, sau unilaterală – decizia este a unui singur stat. Privind forma: poate fi
necondiţionată sau condiţionată. În raport de poziţia părţilor poate prezenta o forma
specială, în sensul că avantajele şi privilegiile acordate fac excepţie de la aplicarea
acestor prevederi în măsura în care se referă la: o uniune vamală, o zonă a liberului
schimb, un regim preferenţial, micul trafic de frontieră.
Clauza regimului naţional – persoana care aparţine unui stat străin şi care exercită
activitatea de comerţ pe teritoriul statului partener, beneficiind în principiu de aceleaşi
drepturi şi înlesniri ca şi cetăţenii statului respectiv. Tratamentul luat în considerare este
prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Această clauză asigură egalitate de
tratament între părţile convenţiei.
Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplica în comerţul
internaţional, presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată prin
continuitate, consonanţă şi uniformitate şi se impun, printr-o repetare frecventă şi
participarea mai multor persoane interesate.
Extinderea şi generalizarea uzanţelor comerciale este în funcţie de sfera de aplicare,
de numărul participanţilor şi de volumul comerţului. Pentru formarea unei uzanţe
comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, care în raport de
condiţiile concrete poate fi mai lungă (îndelungată) sau mai scurtă (redusă). În acest
domeniu importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este relativă. Exigenţele
relaţiilor comerciale au determinat luarea în considerare şi a duratelor scurte de timp.
Aplicarea repetată a unei uzanţe implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar
nu şi o durată îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile care se stabilesc
între părţile contractante, în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţe între părţile
contractante se înţeleg o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi
considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între părţi o bază comună de interpretare a
expresiilor şi a actelor lor. În aceeaşi măsură, comportarea părţilor, concomitentă sau
posterioară contractului, este luată în considerare pentru a servi drept bază pentru
interpretarea intenţiei lor. Tot referitor la obişnuinţe – se consideră că părţile sunt legate
prin uzanţele la care au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. Rezultă,
deci, că distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor
care le aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către un
număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe comerciale.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele
comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma; pe de altă parte între uzanţe şi cutumă
există importante deosebiri. În relaţiile comerciale cutuma dintr-o anumită ţară se aplică
în calitate de lege a contractului.
Uzanţele comerciale se pot grupa după mai multe criterii, respectiv: după ramura de
activitate; după obiectul contractului; după profesiunea părţilor; după modul sau
modalitatea de transport şi alte asemenea elemente.
Uzanţele pot fi privite din două puncte de vedere: uzanţele ca izvoare de drept intern
şi uzanţe internaţionale.
Uzanţele comerciale se pot clasifica astfel:
14
CAPITOLUL I
1. Uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale:

- interne – se folosesc pe teritoriul unui anumit stat. Sunt legislaţii interne ale
diferitelor state care consacră puterea normativă a uzanţelor (dreptul italian).
- internaţionale – se folosesc în relaţiile comerciale cu străinătatea. Uzanţele
internaţionale sunt uzanţele din cadrul organismelor internaţionale consacrate.
Astfel de uzanţe sunt: Uzanţele sau regulile INCOTERMS – recunoscute în
vânzarea internaţională de mărfuri pentru Europa – şi uzanţele sau regulile
RAFTD – recunoscute în vânzarea internaţionala de mărfuri în Canada şi SUA.
2. Uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale:
- locale – se aplică într-o anumită localitate, port sau regiune;
- speciale – se aplică în anumite domenii ale relaţiilor comerciale;
- generale – se aplică pentru toate relaţiile comerciale.
Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile
internaţionale şi asigurările de mărfuri în transporturile internaţionale.
Natura juridică a uzanţelor comerciale este considerată diferit de către doctrină şi de
către practica judiciară comercială. Opiniile exprimate au asimilat uzanţele comerciale
fie dispoziţiilor legale, fie prevederilor contractuale.
Uzanţele comerciale nu pot fi incluse însă într-o categorie unitară (într-o singură
categorie). Determinarea naturilor juridice implică luarea în considerare a distincţiei
dintre uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.
Uzanţele de drept – au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor normative
este de a completa sau de a suplini legea ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale.
Uzanţele normative au autoritate proprie, întrucât legea se refera la ele sau aplicarea
anumitor prevederi de existenţa unor uzanţe contrare. Prin includerea în domeniul legii,
uzanţele normative se impun voinţei contractanţilor. Uzanţele normative nu trebuie
dovedite de către părţile contractante, datorită identităţii de regim juridic cu legea se
presupune că instanţa judecătorească cunoaşte uzanţele normative, fiind ţinută să le
aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se
sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă.
Uzanţele de fapt – au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor
convenţionale este de a interpreta, de a preciza şi de a completa conţinutul contractului.
Uzanţele convenţionale se aplică prin convenţia părţilor, care se poate manifesta în mod
expres sau tacit. De asemenea, aplicarea uzanţelor convenţionale poate fi înlăturată de
către părţi printr-o clauză contrară sau printr-o altă reglementare. Uzanţele convenţionale
pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive. Constituind un element de
fapt, uzanţele convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare
sau aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară, este
o probă de fapt. Uzanţele convenţionale care se folosesc în mod obişnuit în relaţiile
comerciale au un caracter convenţional. Eficacitatea juridică a uzanţelor comerciale
rezultă din voinţa părţilor contractante.
15
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL II
2.1. Noţiune
2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional
2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.
2.2. Subiectele în dreptul comerţului internaţional
2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor
2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale
2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale
Rezumat
Capitolul analizează noţiunea raportului de comerţ internaţional şi a

elementelor sale, cu studierea aprofundată a subiecţilor acestui raport.
2.1. NOŢIUNE
Comerţul internaţional se desfăşoară în cadrul unor raporturi care cad sub incidenţa
normelor dreptului comerţului internaţional. Aceste raporturi se stabilesc între
participanţii la schimburile comerciale internaţionale, având un obiect determinat şi
vizând finalitatea convenite între părţi în baza principiilor şi normelor fundamentale care
guvernează comerţul internaţional şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională. Raporturile juridice de comerţ internaţional au elemente comune
celorlalte raporturi de drept internaţional, dar şi elemente specifice, care le configurează
drept o categorie deosebită de raporturi în cadrul circuitului mondial de valori.
Definim raportul juridic de comerţ internaţional ca o relaţie patrimonială în cadrul
activităţii de comerţ internaţional, reglementată juridic, în care participanţii, aflaţi într-o
deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi şi obligaţii, realizate, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statelor.
Deci când este vorba de un raport de comerţ internaţional, acesta este reglementat
prin normele dreptului comerţului internaţional, iar participanţii la comerţul internaţional
şi la cooperarea economică internaţională sunt titulari de drepturi şi obligaţii corelative.
Raportul juridic de comerţ internaţional se bazează pe acordul de voinţa al părţilor,
care se găsesc în relaţii de egalitate juridică în cadrul schimburilor comerciale
internaţionale.
Mai simplu definim raportul juridic comercial internaţional ca fiind raportul
patrimonial reglementat de normele dreptului comerţului internaţional, iar relaţia
patrimonială se stabileşte între participanţii la raportul juridic.
18
CAPITOLUL II
2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional

Raportul juridic de comerţ internaţional cunoaşte mai multe caracteristici, dintre
care unele comune altor ramuri ale dreptului şi altele specifice.
Caracterele raportului juridic comercial internaţional sunt:
- Caracterul social al raportului juridic;
- Caracterul voliţional al raportului juridic;
- Caracterul de egalitate al părţilor în cadrul raportului juridic;
- Caracterul de comercialitate – se îndeplinesc acte şi fapte de comerţ;
- Caracterul de internaţionalitate – existenţa elementului de extraneitate.
Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional

Instrumentele juridice principale prin care se realizează raporturi juridice de comerţ
internaţional sunt: contractele de comerţ internaţional şi titlurile de valoare. În ambele
situaţii rolul hotărâtor revine voinţei juridice a subiectelor de drept. Orice contract de
comerţ internaţional se încheie prin acordul de voinţă al părţilor; participanţii la raportul
juridic de comerţ internaţional determină – prin acordul lor de voinţă – obiectul şi
conţinutul contractelor pe care le convin între ele, dar şi condiţiile în care pot completa
sau modifica conţinutul contractelor ori le pot chiar rezilia. Participanţii la raportul
juridic de comerţ internaţional au libertatea să opteze şi asupra legii care să guverneze
fondul şi efectele contractului, precum şi asupra jurisdicţiei căreia vor supune litigiile ce
ar putea să apară pe parcursul derulării contractului.
Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind

obţinerea unor beneficii
Participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional urmăresc, în mod declarat,
obţinerea unor beneficii, a unui profit. Aceasta este o caracteristică a raporturilor de
comerţ internaţional din cele mai vechi timpuri. În raporturile juridice de comerţ
internaţional beneficiile nu se realizează cu uşurinţă în condiţiile unei competiţii tot mai
puternice, de aceea atât încheierea contractelor de comerţ internaţional, cât şi pe
parcursul realizării clauzelor stipulate, trebuie să se facă tot ce se cuvine pentru ca
produsele să fie la nivelul calitativ al pieţei mondiale sau a celei locale, iar preţurile
practicate să fie atractive.
Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.

Elementul de internaţionalitate este foarte important în configurarea specificităţii
acestor raporturi juridice, deosebindu-le de celelalte şi conferindu-le locul şi rolul pe
care îl au în sistemul raporturilor juridice internaţionale. Internaţionalitate împreună cu
alte elemente specifice ca: comercialitatea sau caracterul patrimonial, definesc
raporturile juridice de comerţ internaţional drept raporturi specifice în ansamblul
raporturilor juridice.
Sediul sau domiciliul sau, în absenţa lor, reşedinţa părţilor constituie elemente de
internaţionalitate pentru raportul juridic de comerţ internaţional determinat de contractul
încheiat între părţi.
În dreptul român, atât în convenţiile internaţionale la care România este parte cât şi
în legislaţia internă, sunt reglementate, de regulă două criterii de definire a caracterului
19
CAPITOLUL II
internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional

şi anume1:
a) un criteriu de natură subiectivă, ca părţile la raportul juridic, persoane fizice
sau juridice să aibă domiciliul sau sediul în state diferite2;
b) un criteriu de natură obiectivă şi anume ca marfa, lucrarea, serviciul sau orice
alt bun care face obiectul raportului juridic să se afle circuitul (tranzitul)
internaţional, adică în executarea acelui raport bunul să treacă cel puţin o
frontieră3.
În cazul în care nu există o reglementare imperativă se pune problema calificării
unui raport juridic ca având sau nu un element de internaţionalitate.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate4, un raport juridic este
internaţional şi atunci când conţine un alt element de extraneitate, cu condiţia ca acesta
să fie de o asemenea intensitate încât să scoată acel raport juridic de sub incidenţa
exclusivă a unui sistem de legi, făcându-l susceptibil de a fi reglementat de cel puţin
două sisteme de drept.
2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.
Elementele raportului juridic sunt:

1. părţile raportului juridic – reprezentând participanţii la raporturi
juridice comerciale internaţionale;
2. obiectul raportului juridic – reprezentând prestaţia caracteristică
a părţilor;
3. conţinutul raportului juridic – reprezentând drepturile şi
obligaţiile.
1. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional
Raportul juridic de comerţ internaţional apare numai în cazul în care există anumite
premise:
a) norma juridică de comerţ internaţional;
b) participanţii la raporturile comerciale internaţionale;
c) existenta unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor.
Normele juridice de comerţ internaţional definesc comportamentul posibil sau
datorat al participanţilor la raporturile comerciale internaţionale. Tot ele definesc
capacitatea subiectelor raportului juridic de comerţ internaţional şi precizează categoriile
de fapte juridice care ar putea să producă efecte juridice în raporturile de comerţ
internaţional.
Raporturile juridice au loc între persoane fizice sau juridice care săvârşesc fapte
obiective de comerţ. Actele şi faptele de comerţ internaţional sunt acele împrejurări de
1 D.Al. Sitaru, op. cit., vol. I, pag. 141 şi urm

2 Consacrat de exemplu de Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva (1961),
Convenţia de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor
state (1965), Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980) sau de
Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (New York, 1974).
3 Adoptat, de regulă, în convenţiile din materia transporturilor, precum Convenţia de la Varşovia de unificare a
unor reguli relative la transportul aerian internaţional, Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de
mărfuri pe şosele CMR din 1965, etc.
4 B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, op. cit., pag. 12 – 13 ; O, Căpătână, B. Ştefănescu, op. cit., pag. 24 – 25 şi 27
20
CAPITOLUL II
care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de
comerţ internaţional. Faptele juridice sunt acele împrejurări – evenimente şi acţiuni – de
care normele dreptului comerţului internaţional ataşează consecinţe juridice. Actele
juridice sunt acte de voinţă (volitive) săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.
Operaţiunea juridică este un mijloc sau o tehnică juridică la care se recurge în scopul
realizării actului comercial internaţional.
Raporturile juridice de comerţ internaţional au elemente comune celorlalte raporturi
de drept internaţional, dar şi elemente specifice, care le configurează drept o categorie
deosebită de raporturi în cadrul circuitului mondial de valori. Pe baza autonomiei lor de
voinţă, părţile convin asupra acţiunilor sau inacţiunilor la care se obligă. De asemenea,
părţile stabilesc volumul şi substanţa obligaţiilor pe care şi le asumă. Raportul de drept
al comerţului internaţional este o relaţie comercială, caracterizată prin existenţa
drepturilor şi obligaţiilor juridice corelative în procesul efectuării schimburilor
comerciale. Acest raport poate fi definit, deci, prin precizarea specificităţii sale în raport
cu genul proxim – în cazul nostru – sunt relaţiile internaţionale, în ansamblul lor.
2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

Alături de subiectele raportului juridic de comerţ internaţional, obiectul şi conţinutul
acestui raport reprezintă părţile, elementele sale constitutive.
Prin obiectul raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularii dreptului subiectiv
le întreprind sau le solicită în cursul desfăşurării raportului juridic. Obiectul raportului
juridic defineşte conduita la care se referă conţinutul acestui raport. Obiectul raportului
juridic de comerţ internaţional îl reprezintă conduita, o anumită prestaţie în scopul
realizării conţinutului raportului juridic.
Obiectul raportului juridic este prestaţia pe care are obligaţia să o efectueze debitorul
faţă de creditorul său. Aceste prestaţii sunt de natură patrimonială, concretizate în:
a) acţiunea de a da sau de a face sau în
b) inacţiunea debitorului, adică de a nu face ceva în beneficiul creditorului sau a
unei persoane desemnate de acesta.
Obligaţiile generate de faptele de comerţ sunt obligaţii de rezultat, ceea ce înseamnă
că prestaţia asumată de debitor într-un raport juridic de comerţ internaţional va fi
considerată executată numai în cazul în care creditorul va obţine rezultatul vizat.
Definim obiectul raportului juridic de comerţ internaţional ca prestaţia (conduita,
comportamentul) subiectului pasiv pe care acesta o datorează subiectului activ, în
vederea satisfacerii intereselor sale legitime.
3. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional poate fi definit ca fiind
ansamblul drepturilor dobândite de subiectul activ şi obligaţiilor asumate de subiectul
pasiv privind fondul de comerţ, întreprinderea pe care o organizează sau activitatea de
comerţ internaţional pe care urmează să o desfăşoare. Aceste drepturi şi obligaţii trebuie
să fie în concordanţă cu normele de drept al comerţului internaţional care guvernează
materia ce face obiectul raportului juridic respectiv.
Drepturile dobândite de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional –
comercianţii persoane fizice sau societăţi comerciale – permit:
21
CAPITOLUL II
- să aibă o anumită atitudine faţă de drepturile dobândite, de pildă să dispună de

drepturile respective;
- să ceară subiectului care şi-a asumat obligaţia să şi-o onoreze la timp şi la nivelul
calitativ convenit prin contractul internaţional încheiat;
- să ceară apărarea drepturilor organelor competente ale statului a cărui lege a fost
desemnată de părţi să guverneze fondul şi efectele contractului.
Obligaţiile asumate de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional. Într-
un contract de comerţ internaţional îndatoriri revin ambelor părţi. În măsura în care una
din părţi se obligă, ea este ţinută să le îndeplinească, altfel cealaltă parte va avea
pierderi. Între părţi pot fi convenite clauze prin care ambele părţi au atât drepturi cât şi
obligaţii.
Tranzacţiile de comerţ internaţional implică interdependenţa drepturilor şi
obligaţiilor, participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional sunt, în acelaşi timp,
titulari de drepturi, cât şi de obligaţii, pe parcursul derulării contractului.
Practica raporturilor juridice de comerţ internaţional demonstrează că operaţiunile
de comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor. În
consecinţă este greu să se facă distincţie netă între subiectul activ şi subiectul pasiv,
constatându-se destul de frecvent că aceştia au o dublă calitate creditor şi în acelaşi timp
debitor unul faţă de celălalt.
2.2. SUBIECTELE ÎN DREPTUL COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor

Complexitatea tranzacţiilor internaţionale implică un mare număr de participanţi la
raporturile juridice de comerţ internaţional. Pe măsura dezvoltării schimburilor
comerciale, în condiţiile extinderii interesului pentru afaceri locale, regionale şi globale,
subiectele raporturilor juridice de comerţ internaţional s-au diversificat foarte mult.
În doctrină se foloseşte, uneori, noţiunea de întreprinzător pentru a defini persoana
implicată în activităţi comerciale. Prin noţiunea de agenţi economici se desemnează
participanţii la raporturile comerciale, prin noţiunea de agent economic înţelegându-se
“orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, exportă, transportă,
depozitează şi comercializează produse ori părţi din acestea ori prestează servicii”. În
această categorie sunt incluşi comercianţii persoane fizice, societăţile comerciale, regiile
autonome, cooperativele de consum şi cooperativele de credit, cooperativele
meşteşugăreşti, asociaţiile în participaţie, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate
juridică şi asociaţiile familiale, dacă efectuează acte obiective de comerţ.
Noţiunile de întreprinzător şi aceea de agent economic pot fi utilizate pentru a defini
participanţii la schimburile comerciale, însă se poate recurge la orice altă noţiune cu
condiţia să i se definească conţinutul. Pentru a defini, însă, participanţii la raporturile
juridice comerciale şi, mai ales, la raporturile juridice de comerţ internaţional este
necesar să se folosească termeni consacraţi, având o largă circulaţie internaţională.
Participanţii la raporturile juridice comerciale internaţionale pot fi:
- Persoanele juridice – societăţile comerciale;
- Persoana fizică comerciant;
22
CAPITOLUL II
- Organizaţiile interguvernamentale – sunt persoane juridice ce iau naştere în baza

acordurilor interguvernamentale stabilite între diferite ţări, pe diferite domenii de
activitate.
- Societăţile transnaţionale;
- Persoanele juridice nonprofit;
- în unele clasificări apare şi statul, care participa prin Ministerul Finanţelor şi nu ca
titular de suveranitate, la încheierea unor contracte (ex. împrumuturi externe).
Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional pot aparţine:
- ordinii juridice naţionale sau
- ordinii juridice internaţionale.
2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale

Comercianţii – persoane fizice
Persoana fizică comerciant participă din ce în ce mai redus la raporturile comerciale
internaţionale.
Comercianţii – subiectele raportului juridic de comerţ internaţional – sunt aceia care
fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţi comerciale. La
raporturile juridice comerciale participă şi alte persoane fizice şi juridice care nu au
calitatea de comerciant, de aceea noţiunea cea mai indicată pentru a preciza care sunt
participanţii la comerţul internaţional este aceea de subiecte ale raportului juridic de
comerţ internaţional.
Reglementarea capacitaţii de a fi comerciant nu are caracter unitar pe plan
internaţional, deoarece în baza principiului libertăţii comerţului “oricine ar putea
exercita orice comerţ”. Cu toate acestea, în toate ţările sunt stipulate condiţiile în care
unei persoane i se acorda posibilitatea de a exercita un comerţ, şi anume: protecţia
interesului general, a intereselor altor profesiuni şi a intereselor clienţilor. Persoana
fizică, pentru a fi comerciant, trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu.
Legislaţia naţională a statelor poate prevedea interdicţii pentru exercitarea
comerţului ca profesie de către persoane care îndeplinesc anumite funcţii, deci funcţii
incompatibile cu profesia de comerciant. Comiterea unor fapte grave, desfăşurarea unor
activităţi economice ilicite în procesul producţiei, pe parcursul circulaţiei mărfurilor, în
activităţile bancare, în domeniul asigurărilor şi în alte domenii – fapte care constituie
infracţiuni – atrag decăderea din dreptul de a exercita profesia de comerciant.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor comerciantului alcătuieşte statutul său juridic.
Drepturile recunoscute şi consacrate în legislaţiile naţionale ale statelor sunt: dreptul de
a-şi alege liber şi a exercita o profesie comercială; dreptul comerciantului la libera
circulaţie (persoana fizică); dreptul la circulaţie liberă a mărfurilor, serviciilor şi
capitalurilor; dreptul de a fi informaţi în permanenţă cu privire la orice schimbare
legislativă. Obligaţiile comercianţilor sunt: înscrierea la Registrul Comerţului, ţinerea
unei evidente privind derularea afacerilor, efectuarea unor acte de publicitate privind
bilanţul, lichidarea (falimentul), afacerii, etc.
Comercianţii, persoane fizice străine, au dreptul să exercite acte şi fapte de comerţ
internaţional, cu respectarea regulilor stipulate în legea naţională a statului respectiv.
Elementul de extraneitate care defineşte comerciantul persoană fizică drept străin îl
constituie domiciliul său în străinătate; cetăţenia nu este relevantă în stabilirea regimului
juridic prevăzut pentru investitorii străini.
23
CAPITOLUL II
Societăţile comerciale
Regimul juridic al societăţilor comerciale este supus dreptului comun, reprezentat de
reglementările comerciale interne. Ne vom opri asupra: regimului juridic derogator de la
dreptul comun, care se aplică societăţilor comerciale române constituite cu participare
străină, şi asupra reglementărilor speciale privind activitatea de comerţ internaţional a
societăţilor comerciale române.
Societăţile comerciale cu participare străină nu reprezintă o categorie distinctă de
societăţi comerciale, ci o specie a societăţilor comerciale româneşti, având o serie de
particularităţi. În legislaţia ţării noastre criteriul naţionalităţii societăţilor comerciale
este, de regulă, sediul social.
Temeiul juridic al societăţilor comerciale cu participare străină îl constituie
principiul fundamental privind libertatea comerţului consacrat în Constituţia României,
legile speciale care reglementează activitatea societăţilor comerciale din diferite unghiuri
de vedere şi acordurile bilaterale semnate de România cu alte state.
Obiectul general al activităţii – societăţile comerciale cu participare străină pot fi
constituite în toate sectoarele din domeniile: industriei, explorării şi exploatării
resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii şi comunicaţiilor, construcţiilor civile şi
industriale, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, comerţului, transporturilor,
turismului, serviciilor bancare şi de asigurare etc. şi în alte domenii având dreptul să
opteze pentru orice obiect de activitate admis prin reglementările în vigoare.
Societăţile comerciale cu participare străină, precum şi filialele şi sucursalele lor se
pot constitui în societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe
acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată. Pentru
constituirea societăţii este necesară întocmirea documentelor constitutive ale societăţii:
contractul de societate şi statutul. În actul constitutiv trebuie să se precizeze localităţile
din afara ţării unde se constituie filiale sau sucursale.
În temeiul legii române, toate societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice romane, deci inclusiv societăţile comerciale cu participare străină.
Aceste societăţi urmează regulile care se aplică societăţilor comerciale române, desigur
în condiţiile participării partenerului străin care contribuie la majorarea capitalului
social.
Societatea comercială îşi dobândeşte personalitatea prin îndeplinirea unor condiţii de
fond şi formă. Condiţiile de fond: obiectul de activitate, capitalul minim, participarea la
beneficii şi pierderi etc, iar condiţiile de formă: semnarea unor înscrisuri, forme de
publicitate etc. Consecinţele juridice ale dobândirii personalităţii juridice ale societăţii
comerciale sunt: societatea comercială are patrimoniu propriu: societatea comercială are
un nume; societatea comercială are un sediu social; societatea răspunde în nume propriu,
în funcţie de scopul acesteia; societatea este citată în justiţie pe numele ei.
Legea aplicabilă statutului organic al societăţii comerciale. Legislaţiile diferitelor
state, cuprinzând reglementări variate si în legătură cu societăţile comerciale, unele
recunoscând tuturor acestora personalitate juridică, altele conferind calitatea de subiect
colectiv de drept numai societăţilor de capitaluri, unele acceptând principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă cu privire la orice societate comercială, altele aplicând teoria
„ultra vires” numai societăţilor de capitaluri, în sfârşit, altele, recunoscând societăţilor
comerciale o capacitate de folosinţă nelimitată. Apare important, deci, în condiţiile
participării societăţilor comerciale la raporturile juridice de comerţ internaţional, să se
24
CAPITOLUL II
determine legea care reglementează toate aceste aspecte ca si pe acelea implicate de

statutul organic al societăţii.
Statutul organic al unei societăţi comerciale desemnează ansamblul regulilor
privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea ori încetarea acesteia sau relaţiile societăţii
cu membrii săi ori cu terţi.
Potrivit principiilor dreptului internaţional privat, statutul organic al societăţii
comerciale – ca al oricărei persoane juridice, de altfel, este reglementat de legea sa
naţională, respectiv legea statului pe teritoriul căruia îşi are sediul social principal – ca în
sistemele de drept neo-latine, sau legea statutului unde a fost incorporată (înregistrată) –
ca în sistemul de common law. Lex societatis, astfel determinată, guvernează capacitatea
de folosinţă, capacitatea de exerciţiu, puterile organelor societăţilor, condiţiile de
înfiinţare, necesitatea eventuală a înregistrării, formele de publicitate etc.
Recunoaşterea subiectivităţii juridice a societăţilor comerciale străine. O condiţie
prealabilă pentru posibilitatea exercitării drepturilor de către o societate comercială
străină într-un anumit stat o constituie recunoaşterea de către acesta a calităţi i ei de
subiect de drept.
Recunoaşterea, act declarativ de drepturi, rezidă în constatarea subiectivităţii
unei persoane juridice străine si, implicit, în admiterea efectelor ei extrateritoriale.
Aceasta obligă statul care o acordă să respecte statutul juridic stabilit de legea naţională
a societăţii străine.
Majoritatea legislaţiilor ca si convenţiile internaţionale bi si multilaterale în
materie, consfinţesc principiul recunoaşterii de plin drept a personalităţii juridice a
societăţilor comerciale străine, cu aplicarea implicită a principiului reciprocităţii. În
acest sens se manifestă si legislaţia română (art. 24 C.com si art. 43 din Legea 105/1992)
si practica internaţională convenţională bilaterală a ţării noastre, ca si practica arbitrală.
Convenţia de la Haga din 1956 privind recunoaşterea personalităţii juridice a
societăţilor, asociaţiilor si fundaţiilor prevede principiul recunoaşterii ope legis a
subiectivităţii societăţilor comerciale străine dacă: formalităţile de publicitate si
înregistrare a societăţii, precum si sediul social statutar ale respectivei societăţi sunt
situate pe teritoriul aceluiaşi stat, si dacă societatea are personalitate juridică în
conformitate cu lex societatis.
Condiţia juridică a societăţilor comerciale străine, are în vedere întinderea
drepturilor pe care o societate străină le poate avea pe teritoriul altui stat.
Capacitatea de folosinţă a societăţilor economice străine este stabilită deci numai
de lex societatis ci si de normele juridice care alcătuiesc condiţia juridică a persoanelor
juridice străine din dreptul statului recunoaşterii.
În dreptul nostru se acordă societăţilor comerciale străine, sub condiţia
reciprocităţii, regimul naţional conform căruia acestea se bucură pe teritoriul ţării
noastre de aceleaşi drepturi pe care le au si organizaţiile economice naţionale
corespunzătoare.
Pe cale de convenţie, bilaterală (sau în aplicarea principiilor G.A.T.T.) se poate
acorda si regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia se recunosc în ţara
noastră societăţilor comerciale ale statului contractant cel puţin aceleaşi drepturi
acordate sau care se vor acorda societăţilor comerciale ale unui stat terţ. Tratamentul
aplicat societăţii străine nu poate conferi acesteia în statul de referinţă mai multe drepturi
decât are potrivit legii sale naţionale si nici mai multe drepturi decât are în acest stat o
societate comercială naţională de acelaşi fel.
25
CAPITOLUL II
Activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale străine se înfăptuieşte

în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul pe teritoriul căruia se desfăşoară. Astfel,
spre exemplu, conform dreptului român, societăţile comerciale străine în ţara noastră pot
prospecta piaţa, pot negocia si încheia contracte de reprezentaţie sau săvârşi alte operaţii
de durată si continuitate dar cu autorizarea pentru acestea din urmă din partea organelor
de stat competente etc.
2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale

Sucursalele şi filialele societăţilor comerciale
Sucursalele şi filialele sunt structuri exterioare societăţilor comerciale, determinate
de amplificarea activităţii lor în zone şi regiuni întinse ca efect al creşterii interesului
clientelei pentru produsele respective. Sucursala şi filiala sunt două entităţi distincte,
având un regim juridic diferit.
Definim sucursala ca un stabiliment secundar, având o anumita autonomie, dar –
neavând personalitate juridică – este dependentă economic de societatea mamă. Deci
sucursala este un dezmembrământ al societăţii comerciale, care este dotat de societate cu
anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică în cadrul obiectului de
activitate al societăţii.
Definim filiala ca o societate comercială cu personalitate juridică proprie, cu
patrimoniu, obiect de activitate şi răspundere proprii, având o legătura economică cu
societatea–mamă, care deţine o parte importantă din capitalul acesteia. Astfel:
– sucursalele nu se disting de societatea-mamă, nu au personalitate juridică şi sunt
dependente economic total de societatea-mamă. Sucursalele sunt cârmuite de lex
societatis, deci de legea societăţii-mamă.
- filialele sunt societăţi comerciale propriu-zise; beneficiază de autonomie juridică totală
faţă de societatea-mamă dar sunt dependente economic de societatea-mamă care deţine,
de regulă, mai mult de jumătate din capitalul lor. Filialele sunt cârmuite de legea ţării pe
teritoriul căreia îşi au sediul social şi a cărei naţionalitate o au.
În cazul când o societate comercială românească vrea să constituie o sucursală sau
filială în străinătate urmează:
a) să specifice acest lucru în documentele sale constitutive (contract, statut);
b) să facă obiectul unei hotărâri a adunării generale, dacă dorinţa de constituire este
ulterioară înfiinţării societăţii. Actul constitutiv şi hotărârea adunării generale trebuie
să precizeze: forma noii entităţi (sucursală sau filială); sediul din străinătate;
capitalul afectat etc.
Legea naţională reglementează toate momentele esenţiale ale funcţionării societăţii
comerciale: constituirea, organizarea, desfăşurarea activităţii, transformarea, dizolvarea,
lichidarea, inclusiv capacitatea juridică a societăţii.
Reprezentanţele societăţilor comerciale

Societăţile comerciale îşi pot organiza reprezentanţe pe teritoriul altor state, potrivit
cerinţelor impuse de expansiunea activităţii lor comerciale.
Reprezentanţele se înfiinţează la cererea societăţilor comerciale pentru a efectua acte
şi fapte juridice în numele şi în contul acestora. Ele apar în procesul derulării
tranzacţiilor comerciale din nevoia societăţilor comerciale de a-şi asigura punerea în
aplicare a clauzelor contractuale pe teritoriul ţărilor în care sunt înfiinţate.
26
CAPITOLUL II
Reprezentanţele societăţilor comerciale sunt o prelungire a personalităţii juridice a

societăţii-mamă, neavând calitatea de subiect distinct de drept, ele sunt cârmuite de
legea societăţii comerciale care le-a constituit. Reprezentanţele societăţilor comerciale
nu au un capital propriu, ci numai bunuri care fac posibila îndeplinirea activităţilor
comerciale pentru care au fost înfiinţate. Reprezentanţele societăţilor comerciale exercită
numai funcţii de intermediere, în calitate de comisionar sau mandatar al societăţii-mamă.
Definim reprezentanţele societăţilor comerciale ca fiind acele entităţi juridico-
economice care îndeplinesc funcţii de intermediere între societăţile care le-au constituit
şi partenerii lor contractuali din ţara respectivă.
Din definiţie rezultă: reprezentanţele comerciale nu au personalitate juridică
distinctă; ele sunt o prelungire a personalităţii societăţii primare şi îndeplinesc acte
juridice şi fapte materiale în numele şi pe seama societăţii care le-a constituit.
Reprezentanţele societăţilor comerciale pot emite şi primi oferte sau comenzi; pot
negocia sau încheia contracte; pot desfăşura activităţi de informare şi reclamă
comercială şi pot efectua alte acte juridice şi activităţi în numele societăţii şi în
concordanţă cu obiectul de activitate al acesteia. Răspunderea pentru actele şi faptele
reprezentanţilor revine societăţii comerciale care a constituit-o.
Reprezentanţele societăţilor comerciale pentru activităţile comerciale pe care le
desfăşoară sunt obligate: să plătească impozitele şi taxele prevăzute de lege; să achite
impozitul de profit; să plătească impozitul pe salariile personalului; să respecte regimul
vamal al bunurilor introduse în ţară pentru dotarea şi întreţinerea sediilor.
Personalul reprezentanţei societăţii comerciale poate fi format din cetăţeni romani şi
străini. Societatea comerciala răspunde solidar cu angajaţii reprezentanţei pentru daunele
ce rezultă din faptele ilicite săvârşite de angajaţi în exercitarea activităţii sau în legătura
cu exercitarea activităţii reprezentanţei.
Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional

Integrarea societăţilor comerciale este un fenomen economic complex, determinat de
amplificarea fluxurilor comerciale regionale şi mondiale, precum şi de tendinţa, tot mai
accentuată, de concentrare a capitalurilor.
Cele mai frecvente forme de integrare a societăţilor comerciale sunt:
a. trusturile – unifică în unităţi colective puternice mai multe societăţi comerciale,
care îşi pierd autonomia, fiind subordonate unei conduceri centralizate, care le
orientează activitatea, le stabileşte obiectivele, precum şi modalităţile realizării lor.
Trusturile reprezintă o formă accentuată de integrare a societăţilor comerciale la
nivel regional şi mondial.
Tendinţa cea mai puternică o constituie specializarea societăţilor componente pe
diferite categorii de operaţiuni, preocuparea de a asigura atingerea obiectivelor
comune, integrate. Politicile comerciale ale trustului vizează funcţionarea eficientă a
fiecărei societăţi comerciale componente, bazându-se pe un management comercial
eficient atât la nivel global, cat şi la nivel sectorial, pentru a se atinge parametrii de
calitate şi de competitivitate la nivelul sistemului integrat pe care îl reprezintă
trustul.
Această grupare este caracteristică zonei de comerţ nord americane.
b. concernul – este constituit pe principii similare sistemului integrat al trusturilor. Ele
se constituie fie printr-un contract de dominare, fie printr-unul de încorporare. Prin
efectul contractului de dominare, conducerea societăţilor dependente trece asupra
27
CAPITOLUL II
întreprinderii dominante. Prin efectul încorporării, societatea principală devine unic

acţionar al societăţii pe care o încorporează.
Concernele s-au legitimat ca societăţi comerciale de proporţii constituite printr-
un proces de treptată şi constantă integrare a unor societăţi comerciale cu o forţa
economică mai mică, dar cu potenţial de creştere şi consolidare în sistemul integrat,
oferit de concern. Conducerea concernului are un caracter unitar, urmărind obiective
strategice comune şi adoptând procedeele tactice impuse pentru atingerea lor.
c. holding-ul – este o societate comercială care deţine majoritatea acţiunilor uneia sau
mai multor filiale, exercitând – prin aceasta poziţie economică – controlul asupra
activităţii acestora. Dreptul de control permite societăţii de tip holding să influenţeze
strategia şi tactica societăţilor controlate. Holding-ul este în măsura să emită
directive obligatorii privind managementul general al societăţilor comerciale
implicate. Cu toate că nivelul capitalului holding-ului este, de cele mai multe ori,
sub nivelul capitalurilor însumate ale societăţilor controlate, acest tip de societate are
un rol important în integrarea printr-un proces constant de achiziţionare a firmelor
mici şi mijlocii. În acest proces se îmbină interesul holding-ului de a deveni tot mai
puternic şi influent în tranzacţiile comerciale, cu interesul firmelor comerciale
implicate de a dobândi acea siguranţă în afacerile pe care le derulează, oferită de un
sistem comercial integrat.
d. grupările de interes economic – fără a fi obligate să urmărească un scop lucrativ si
netrebuind să constituie un capital social, au totuşi personalitate juridică si permit
unor asociaţi ce doresc să-si păstreze autonomia să realizeze unele activităţi comune
colaborând între ele prin crearea de centre comune de cercetare, care de import sau
export, birouri de vânzare în comun a produselor etc. în scopul facilitării dezvoltării
obiectului propriu de activităţi al fiecăreia. Acestea sunt situate la limita dintre
asociaţie si societate, membrii grupului de interes economic răspunzând nelimitat si
solidar pentru pasivul acestuia.
Societăţile transnaţionale.
Societăţile transnaţionale au o importanţă deosebită datorită volumului mare al
afacerilor realizate. Societăţile transnaţionale iau naştere prin participarea mai multor
societăţi comerciale ce provin din diferite state, având în felul acesta mai multe sedii,
aspect care duce la imposibilitatea stabilirii legăturii (apartenenţei) cu un anumit sistem
de drept specific unei anumite ţări.
Dat fiind caracterul multinaţional şi cifra foarte mare de afaceri a acestor societăţi,
precum şi numărul lor în continuă creştere s-a ajuns la formarea unui sistem de drept
propriu, cu reguli proprii de organizare şi desfăşurare a activităţii, sistem cuprins în
actele lor constitutive. De asemenea, au şi un sistem propriu de reglementare a litigiilor.
Localizate îndeosebi în ţările dezvoltate, societăţile transnaţionale ocupă pieţe de cel
mai mare interes strategic: industria petrolieră, industria de automobile, industria
chimică şi farmaceutică s.a. Creşterea forţei şi influentei companiilor transnaţionale este
definită drept o expresie a globalizării şi modernizării economiei.
Societăţile transnaţionale sunt societăţile care:
- se constituie pe baza unor elemente fără caracter naţional – provenienţa capitalului;
- sedii principale în state diferite;
- nu au o legătură juridică cu un stat anumit.
Trăsăturile distinctive sunt de natură economică şi juridică:
28
CAPITOLUL II
a) capitalul lor este naţional sau multinaţional;

b) au o structură internaţională distinctă, care le deosebeşte de vechile monopoluri;
c) îşi extind activităţile de producţie şi comercializare pe mai multe pieţe, printr-o
strategie globală, bazată pe studii aprofundate, aduse la zi în mod permanent;
d) nu se afla sub incidenţa unor anumite legi naţionale, datorita structurării şi
funcţionarii concomitente în mai multe ţări;
e) litigiile ce pot să apară nu sunt de competenţa instanţelor naţionale, ci a unor instanţe
speciale.
Modalităţi de constituire – Actele de constituire ale Companiilor transnaţionale
conţin reglementări convenite între parteneri, dând expresie acordului lor de voinţă
privind: a) structura societăţii; b) obiectul de activitate; c) pieţele pe care acţionează; d)
capitalul social; e) principiile şi normele care vor guverna tranzacţiile comerciale. În
ultimii ani, modalitatea cea mai frecventă de constituire şi implicit de expansiune a
Companiilor transnaţionale a reprezentat-o fuziunea. Constituirea prin fuziune a fost
determinată de cinci factori, prin excelenţă economici: interesul pentru o expansiune mai
rapidă a tranzacţiilor; teama de o restrângere a pieţei şi căderea preturilor; supraoferta pe
unele pieţe (automobile); incertitudinile provocate de unele schimbări tehnologice;
creşterea costurilor activităţilor de cercetare.
Evoluţiile spectaculoase ale companiilor transnaţionale din ultimii ani în afara
circumstanţelor favorizante enunţate, se explica prin: deţinerea unor evidente avantaje
concurenţiale ca urmare a superiorităţii lor tehnologice; competenţa managerială şi
organizatorică; existenţa unui sistem informaţional dezvoltat; accesul la resurse
financiare importante, în condiţii avantajoase; posibilitatea diversificării pieţelor şi
obţinerea unor valori adăugate din ce în ce mai ridicate.
Societăţile transnaţionale se constituie şi funcţionează fără o legătură juridică cu un
anumit stat, instituindu-şi principii şi norme acceptate de părţile contractante, aplicabile
în derularea tranzacţiilor lor comerciale. Societăţile evită jurisdicţia instanţelor naţionale,
convenind să se supună unor instanţe internaţionale ad-hoc, compuse pe criteriile
parităţii internaţionale.
Există tendinţa ca regimul juridic al societăţilor transnaţionale să fie structurat pe
baza unor norme juridice uniforme, statuat prin convenţii internaţionale.
29
CAPITOLUL III
CONTRACTUL ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL III
3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de comerţ
internaţional
3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional
3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ internaţional
3.4. Forma contractului
3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ internaţional
3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional
3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional
3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional (ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor stipulate concretizate în principalele clauze generale şi
clauze specifice convenite între părţi)
3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ internaţional
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional
3.7.1. Interpretarea contractului
3.7.2. Obligativitatea contractului
3.7.3. Riscul contractului de comerţ internaţional
3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional
3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ internaţional
3.8.2. Executarea silita în natură a contractelor de comerţ internaţional
3.8.3. Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de comerţ
internaţional
3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de comerţ
internaţional
Rezumat
În cuprinsul acestui capitol sunt analizate toate aspectele care ţin de

contractul de comerţ internaţional, mai ales cele caracteristice acestor
contracte.
Contractul de comerţ internaţional este un acord de voinţă între doi sau mai mulţi
participanţi la comerţul internaţional în vederea obţinerii unui profit (beneficiu).
Definiţia: contractul comercial internaţional este actul juridic bilateral încheiat între
participanţii la raportul juridic comercial internaţional, cu intenţia de a manifesta voinţa
în sensul creării, modificării sau stingerii acestui raport juridic concret.
31
CAPITOLUL III
3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de

comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional reprezintă o forma a contractelor comerciale,

deosebindu-se de contractele civile prin natura lor comercială şi de contractele
comerciale prin caracterul lor specific de internaţionalitate. Ele sunt acte de comerţ care
generează obligaţii comerciale şi juridice din diferite ţări şi reprezintă principalul
instrument juridic în procesul schimburilor comerciale internaţionale.
Acestea au următoarele trăsături caracteristice:
a. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte cu titlu oneros. Realizarea
profitului constituie trăsătura esenţială a comerţului, iar contractele de comerţ
internaţional sunt menite să faciliteze şi să garanteze atingerea acestui obiectiv.
Chiar şi în cazul unor operaţiuni care, la prima vedere, au caracter gratuit –
distribuirea gratuită de eşantioane; vânzarea în regim de solduri; licenţe de brevete
neremunerate – au în ultima instanţă consecinţe oneroase.
b. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte sinalagmatice, deoarece
generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi. În comerţul internaţional
contractele de comerţ internaţional au caracter sinalagmatic perfect, urmare faptului
că “în domeniul comerţului orice serviciu se plăteşte”.
c. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte consensuale realizate, de regulă,
în formă scrisă, care dă certitudinea părţilor cu privire la executarea obligaţiilor
asumate.
d. Contractele de comerţ internaţional sunt contracte comutative, deoarece prestaţiile
la care se obligă părţile sunt, de regulă, certe, determinate sau determinabile, ceea ce
nu exclude existenţa unor elemente aleatorii în cazul unor contracte, cum sunt cele
de asigurare şi reasigurare internaţională.
3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional
În comerţul internaţional, identificarea şi cunoaşterea principalelor tipuri de

contracte şi înţelegerea criteriilor obiective ale clasificării lor are o importanţă practică
deosebită atât în procesul negocierii lor, cât şi în cel al încheierii şi derulării tranzacţiilor
comerciale.
Contractele de comerţ internaţional se pot clasifica după următoarele criterii:
1) Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc:

- contractele de comerţ internaţional constitutive de drepturi – se referă la crearea
de drepturi de creanţă (contractul de transport, depozit, antrepriza, consultanţa
etc.)
- contractele de comerţ internaţional translative de drepturi – este vorba de
transferul unor drepturi reale, iar în alte cazuri este transferat un drept de
folosinţă; mai rar întâlnim în comerţul internaţional şi contractul translativ de
drepturi de creanţă (contractul de vânzare-cumpărare, contractele de schimb etc.)
- contractele de comerţ internaţional declarative de drepturi – sunt contractele de
tranzacţie, frecvenţa lor nefiind pretutindeni aceeaşi.
2) Clasificarea contractelor în funcţie de natura operaţiunilor comerciale:
32
CAPITOLUL III
- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni comerciale

propriu-zise, de export sau import de mărfuri şi servicii (contractele de vânzare-
cumpărare internaţională de mărfuri şi cel de schimb)
- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Unele din aceste contracte se
derulează sub forma unor societăţi cu participare străina, ele vizând conlucrarea
dintre părţile contractante, fiind specifice “epocii moderne”, al căror obiect îl
formează operaţiunile de cooperare economică internaţională, care nu presupun
neapărat o legătură directă cu marfa.
3) Clasificarea contractelor după modalităţile de executare a obligaţiilor stipulate în
contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri:
- contracte subsecvente sau complementare
- contracte cu executare instantanee, imediată (ocazionale) sau contracte cu
executare succesivă (printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel repetate la intervale
diferite)
- contractele de comerţ internaţional cu executare continuă (contractele de
furnizare de gaze naturale).
4) Clasificarea contractelor după durata pentru care se încheie:
- contractele de comerţ internaţional pe o durată scurtă;
- contractele de comerţ internaţional pe o durată medie;
- contractele de comerţ internaţional pe lungă durată.
3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ

internaţional
Condiţiile de validitate ale contractului de comerţ internaţional sunt: capacitatea,

consimţământul, obiectul şi cauza.
Termenul este un element esenţial în cele mai multe contracte de comerţ
internaţional, iar condiţia este esenţială în acele contracte în care vânzarea-cumpărarea
internaţională de mărfuri se efectuează conform mostrei sau pe încercate. Forma – în
cele mai multe contracte – nu reprezintă o condiţie de validitate.
a) Capacitatea părţilor – capacitatea statului şi a reprezentaţilor săi în contractele de
comerţ internaţional este reglementată de norme naţionale şi internaţionale, ceea ce îi
conferă statului un statut juridic special, ca şi în cazul organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale implicate în raporturi contractuale internaţionale. Capacitatea
de a contracta a comercianţilor persoane fizice este reglementată de lex personalis –
legea naţională a persoanei fizice, iar a societăţilor comerciale de lex societatis –
legea sediului social al persoanei juridice.
b) Consimţământul părţilor – este cârmuit de lex contractus. Fiind un acord de voinţă
între două sau mai multe persoane care încheie un contract de comerţ internaţional,
consimţământul se concretizează în oferta făcută de o parte şi în acceptarea ei de
către cealaltă parte. Consimţământul produce efecte juridice numai dacă a fost
exprimat în mod liber, în cunoştinţă de cauză, nefiind viciat în conţinutul sau
intelectual sau în exercitarea sa liberă. În contractele de comerţ internaţional un loc
important revine leziunii contractuale, ca viciu de consimţământ şi se cunosc
reglementări specifice privind eroarea substanţială şi eroarea de drept. În dreptul
33
CAPITOLUL III
comerţului internaţional leziunea este viciu de consimţământ de care se ţine seama

mai mult decât în dreptul civil.
c) Obiectul contractului – prestaţia la care se obligă părţile sau numai una dintre ele în
contractul de comerţ internaţional – trebuie să fie: determinat în momentul încheierii
contractului sau determinabil ulterior, potrivit clauzelor stipulate în contract.
d) Cauza – element constitutiv al contractului – este o condiţie de validitate a
contractului de comerţ internaţional vizând scopul pentru care părţile îşi dau
consimţământul. Cauza trebuie să fie licită şi morală, pentru ca să fie îndeplinite
condiţiile de validitate ale contractului respectiv. Aceste cerinţe cu privire la cauza
sunt determinate de legea contractului (lex contractus).
Lex contractus se aplică şi în privinţa cesiunii de creanţă, subrogaţiei convenţionale,
delegaţiei, novaţiei, a modului de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract. Sunt
supuse legii contractului aspectele procedurale: calitatea procesuală, obiectul şi cauza
acţiunii nu pot fi disociate de aspectele de fond.
3.4. Forma contractului
Forma contractului reprezintă un număr de elemente care exteriorizează şi

concretizează manifestarea de voinţă a părţilor.
În schimburile comerciale internaţionale se recurge tot mai mult, în ultimii ani, la
forme simplificate pentru încheierea contractelor.
Părţile au libertatea să aleagă modalitatea în care îşi exteriorizează consimţământul
lor. Forma scrisă este instituită pentru unele contracte ca o condiţie esenţială pentru
validitatea contractului. Părţile recurg la formă scrisă a contractelor, deoarece în
comerţul internaţional permite o mai mare rigoare, reducând substanţial riscurile
neînţelegerilor ulterioare dintre parţi.
În comerţul internaţional forma scrisă nu se cere în mod obligatoriu1. În cazul în
care o legislaţie internă stabileşte în mod expres forma scrisă pentru contractele de
comerţ internaţional, această formă este cerută ad validitatem, contractul căpătând un
caracter solemn.
În relaţiile de comerţ internaţional, limba în care se încheie contractul este cea aleasă
de părţi. Contractul se încheie în două sau trei exemplare originale, redactate în limbile
celor două părţi, unul fiind într-o limbă de circulaţie internaţională. În practică se alege
frecvent limba în care sunt consacrate formulele tehnico-comerciale specifice
contractului.
Alegerea limbii de circulaţie internaţională în care se încheie contractul are
importanţă şi pentru executarea clauzelor sale, precum şi pentru soluţionarea unor
eventuale litigii.
Volumul în creştere şi frecvenţa tranzacţiilor a impus deja mijloacele electronice,
inclusiv la încheierea contractelor. Mijloacele moderne se impun tot mai mult în
schimburile comerciale. Având în vedere stadiul atins în folosirea mijloacelor
electronice şi ţinând seama că sistemul tradiţional se menţine în ţări şi chiar în mai multe
regiuni ale lumii, Comisia Naţiunilor Unite a adoptat soluţia coexistenţei celor două
1 Legea din 1971 care reglementa relaţiile României în domeniul cooperării ştiinţifice cu alte state a
fost abrogată şi o altă lege nu prevede o asemenea reglementare. Această lege prevedea în mod expres
obligativitatea formei scrise a contractului comercial internaţional.
34
CAPITOLUL III
sisteme, încurajându-se promovarea, în tot mai multe tranzacţii, a mijloacelor electronice

în încheierea şi derularea contractelor.
3.5. Negocierea şi formarea contractului de comerţ

internaţional
3.5.1. Negocierea contractelor de comerţ internaţional
Negocierile comerciale constituie un proces complex care se desfăşoară în
momentele decisive ale formarii contractului, implicând participarea activă – fizică şi
intelectuală – a negociatorului.
Negocierea implică elemente de strategie şi tactică, folosirea tehnicilor adecvate
contractului respectiv, recurgerea la metode şi instrumente dictate de scopul şi
finalităţile urmărite. Orice negociere cunoaşte coordonate generale, pe care urmează să
le parcurgă negociatorii, cât şi etape succesive subordonate realizării obiectivelor
generale.
Putem defini negocierea contractelor de comerţ internaţional drept o activitate
complexă întreprinsă prin excelenţă de comercianţi, persoane fizice şi societăţi
comerciale, în scopul obţinerii unor rezultate reciproc avantajoase în procesul derulării
raporturilor contractuale. Negocierea acestor contracte este un proces organizat, etapizat
şi competitiv, în cursul căruia se ajustează şi armonizează interesele lor fundamentale,
urmărindu-se să se asigure obţinerea profitului scontat de către fiecare parte.
Având în vedere principiile generale ale Dreptului comerţului internaţional,
desprindem principiile specifice ale negocierilor comerciale:
1) Principiul reciprocităţii – aplicarea căruia implică “reciprocitatea concesiilor”;
2) Principiul legalităţii – părţile au drepturi egale în promovarea şi determinarea legii
aplicabile contractului, părţile nu sunt indiferente în privinţa legii care va guverna
contractul;
3) Principiul moralităţii – trebuie corelat cu principiul bunei – credinţe.
Etapele negocierii contractelor de comerţ internaţional
1. Informarea preliminară – înaintea angajării negocierii unui contract de comerţ
internaţional – implică prospectarea pieţelor străine, cunoaşterea conjuncturii
economice, investigarea oportunităţilor unor tranzacţii comerciale pe respectivele
pieţe, astfel încât să se opteze pentru operaţiunea comercială cea mai favorabilă.
După ce s-a conturat opţiunea pentru o anume piaţa, este lansată reclama comercială
în scopul de a polariza interesul pentru produsul sau produsele care urmează a face
obiectul negocierilor.
2. Pregătirea dosarelor pentru iniţierea dialogului contractual – înaintea începerii
negocierilor se pregătesc dosarele tehnice, comerciale, financiare şi juridice, în
scopul stabilirii modalităţilor de negociere şi lansării dialogului contractual. Dosarul
tehnic trebuie să includă date privind: parametrii de calitate ai produsului respectiv,
garanţiile tehnice, elemente comparative cu oferta concurentă, limitele acceptate de
partener. Dosarul comercial trebuie să cuprindă: modalităţile de livrare, de ambalare,
nivelul minim al preţului, garantarea plăţii în cazul operaţiunilor pe credit. Dosarul
financiar priveşte bonitatea partenerului.
3. Scrisorile de intenţie – pe parcursul dialogului dintre potenţialii parteneri are lor un
schimb de documente care se numesc scrisori de intenţie – fără a avea un statut
juridic. Se poate distinge între: scrisorile de intenţie cu efecte provizorii şi scrisorile
35
CAPITOLUL III
de intenţie cu efecte definitive. Ambele categorii de scrisori de intenţie sunt

preliminarii la o înţelegere, prefigurând acordul pe care intenţionează să-l încheie
părţile.
4. Promisiunea unilaterală de a contracta – denumită antecontract – când una dintre
părţi îşi asumă obligaţia de a încheia în viitor un contract.
5. Negocierea comercială propriu-zisă – fiecare parte îşi argumentează punctul de
vedere, urmărindu-se prevenirea şi combaterea obiecţiunilor. Principalul efort se
concentrează asupra convingerii partenerului privind justeţea propriului punct de
vedere. Pe parcursul negocierilor propriu-zise se pot acorda concesii reciproce şi se
poate conveni soluţia finală, care poate însemna încheierea contractului respectiv sau
decizia de a nu finaliza şi încheia contractul.
3.5.2. Încheierea contractelor de comerţ internaţional

Oferta de a contracta
Oferta constituie, în principiu, punctul de pornire şi temeiul desfăşurării negocierilor
pentru încheierea contractului. Oferta este propunerea pe care o persoană o adresează în
scopul încheierii unui contract, deci este o manifestare de voinţa în vederea încheierii
contractului.
1. Condiţiile ofertei:
- Oferta trebuie să fie fermă – poate echivala cu o comandă fermă;
- Oferta trebuie să fie precisă şi completă – trebuie să precizeze toate elementele
contractului, aşa încât să faciliteze perfectarea acestuia printr-o simpla acceptare.
2. Revocarea ofertei – oferta produce efecte numai în momentul ajungerii ei la
destinatar, deci o ofertă poate fi retrasă dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau
cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta.
- Revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar – dacă oferta nu a ajuns la
destinatar nu poate avea efecte pe planul asumării unor obligaţii contractuale.
- Revocarea în cazul în care a ajuns la destinatar – sunt două situaţii: în cazul în
care contractul este sinalagmatic, până ce contractul nu este perfect propunerea şi
acceptarea sunt revocabile. Deci contractul este împiedicat să devină perfect şi
dacă cealaltă parte întreprinsese executarea lui, atunci partea care revocă
contractul răspunde de daune-interese. În cazul în care contractul este unilateral
numai ofertantul se obligă. În astfel de cazuri propunerea este obligatorie îndată
ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută.
Acceptarea ofertei
A doua latură a consimţământului o constituie acceptarea. Cunoaşterea modalităţilor
în care se exprimă şi a condiţiilor ei de validitate se impune pentru a înţelege cum se
formează contractul în mod valabil.
1. Acceptarea este definită a fi o declaraţie sau o altă comportare a destinatarului
ofertei, din care rezultă acordul său cu oferta. Acceptarea este deci, manifestarea de
voinţa a destinatarului ofertei de a încheia contractul respectiv. Dacă oferta are forma
comenzii ferme, acceptarea o reprezintă confirmarea comenzii.
2. Acceptarea poate fi expresă – în cazul unui răspuns (declaraţii ale destinatarului
ofertei) sau poate fi tacită – când rezultă dintr-un fapt juridic (o anumită comportare)
al destinatarului, care exprimă voinţa sa de a accepta oferta. În cazul acceptării tacite
trebuie avute în vedere: conţinutul ofertei, natura contractului, uzanţele comerciale
36
CAPITOLUL III
etc. Tăcerea nu poate constitui acceptare, în cazul în care o asemenea clauză nu

există.
3. Condiţiile de validitate ale acceptării. Pentru a produce efecte juridice, acceptarea
trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- sa emane de la destinatarul ofertei ori de la reprezentantul său autorizat;
- să fie conformă cu oferta;
- să ajungă la cunoştinţa destinatarului înlăuntrul termenului de acceptare.
4. Conţinutul acceptării. Acceptarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie în
concordanţă cu conţinutul oferite. Atunci când nu este în concordanţă cu conţinutul
ofertei poate fi considerată o noua ofertă, deci o contraofertă, care implică în
prealabil un refuz al ofertei iniţiale. Răspunsul la o ofertă care conţine condiţionări
sau limitări constituie un refuz şi devine o contraofertă.
Acceptarea cu modificări nu va fi considerată contraofertă dacă: conţine elemente
complementare care nu alterează în mod substanţial stipulaţiile ofertei; ofertantul nu
face obiecţie în cadrul unui termen scurt şi dacă oferta nu a stipulat în mod expres
acceptarea pură şi simplă. În cazul în care ofertantul nu a făcu nici o obiecţie, atunci
răspunsul constituie o acceptare, iar contractul va conţine stipulaţiile din ofertă, cu
elementele complementare cuprinse în acceptare.
5. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea. Regula este că acceptarea să se
producă atunci când oferta există încă, când oferta nu are specificat termenul
acceptarea trebuie să se producă într-un termen rezonabil, ţinând cont de natura
afacerii şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare. În cazul ofertei cu termen,
acceptarea îşi produce efectele numai în cazul în care ajunge la ofertant în termenul
stipulat.
Acceptarea este tardivă – în cazul în care ajunge la cunoştinţa ofertantului după ce a
expirat termenul pe care l-a fixat pentru acceptare, iar când un asemenea termen nu
s-a fixat se socoteşte expirat “termenul necesar schimbului propunerii”. Acceptarea
tardivă este lipsită de efecte juridice, neputând duce la încheierea contractului. Dacă
ofertantul a hotărât un termen pentru acceptare şi acesta nu a fost respectat, atunci
oferta devine caducă. Exista şi o excepţie: ofertantul poate primi ca bună o acceptare
tardivă cu condiţia ca să încunoştinţeze îndată pe acceptant despre aceasta. În mai
multe sisteme de drept se acordă ofertantului latitudinea de a considera o acceptare
tardivă ca având efecte juridice.
6. Revocarea acceptării. Acceptarea poate fi retractată dacă retragerea ei ajunge la
ofertant înaintea acceptării sau cel mai târziu în acelaşi timp cu acceptarea. Conform
legislaţiei române, până ce contractul nu este perfect acceptarea este revocabilă, deci
revocarea trebuie să ajungă la ofertant cel mai târziu odată cu acceptarea pentru a
putea avea efecte juridice.
Momentul şi locul încheierii contractului
Când se produce întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează acordul de voinţă
dintre părţi, care marchează încheierea contractului. Aşadar, momentul şi locul în care
are lor întâlnirea concordantă a propunerii de a contracta cu acceptarea acestei propuneri
reprezintă momentul şi locul încheierii contractului. Pentru determinarea momentului şi
locului încheierii contractului se impune să facem deosebirea între cele două situaţii:
părţile sunt prezente sau părţile sunt absente.
1. Încheierea contractului între persoane prezente
37
CAPITOLUL III
În cazul în care părţile sunt prezente, contractul se încheie în momentul realizării

acordului de voinţă. Regula generală este că data şi locul încheierii contractului sunt
menţionate, marcând momentul semnării, care coincide cu cel al încheierii
contractului. Evident, voinţa părţilor materializată într-un înscris produce efecte
numai după semnarea contractului.
În cazul încheierii contractului prin telefon, părţile sunt considerate prezente,
deoarece acordul de voinţă se exprimă simultan şi se aplică aceleaşi reguli care
guvernează încheierea contractului când părţile sunt prezente.
2. Încheierea contractului între absenţi
În cazul contractului de comerţ internaţional, părţile se află, de regulă, în ţări diferite,
contractele fiind încheiate între absenţi. Pentru determinarea momentului încheierii
contractului între absenţi, se cunosc patru sisteme:
- Sistemul emisiunii sau declaraţiunii de voinţă – în acest sistem contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei şi-a exprimat voinţa
de a o accepta. Consimţământul se formează prin emiterea sau declararea celei
de-a doua voinţe. Momentul încheierii contractului depinde numai de voinţa
acceptantului, care poate reveni oricând asupra ei. Acceptantul poate semna
înscrisul constatator al adeziunii sale la propunerea de contractare făcută de
ofertant, dar are libertatea sa-l trimită cu întârziere sau să nu-l mai trimită.
- Sistemul expedierii sau transmisiei declaraţiei – în acest sistem, contractul se
consideră încheiat în momentul expedierii acceptării către destinatar; deci prin
expedierea acceptării, destinatarul si-a exprimat consimţământul. În cazul în care
voinţele părţilor coincid, momentul încheierii contractului este uşor de precizat.
- Sistemul recepţiei (Theory of reception) – în acest sistem se consideră încheiat
contractul în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant. Sistemul introduce
criteriul obiectiv al ajungerii acceptării la autorul propunerii de a contracta. Acest
criteriu ia în considerare sosirea acceptării, contractul fiind considerat încheiat
chiar şi în cazul în care ofertantul nu a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul
acceptării.
- Sistemul informaţiei – în acest sistem, contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul ia cunoştinţă despre acceptarea destinatarului.
Momentul concret în care ofertantul a luat cunoştinţă despre conţinutul acceptării
este greu de dovedit, lăsând perfectarea contractului la discreţia ofertantului.
Sistemul informaţiei a fost promovat şi susţinut în literatura noastră juridică
apreciindu-se că este cel mai bun, îmbinând criteriu obiectiv al recepţiei cu cel
subiectiv al luării efective la cunoştinţă despre conţinutul acceptării.
În Legea Model privind comerţul electronic sunt stipulate exigenţele minime
acceptabile în comunicaţiile electronice, ceea ce le conferă caracter obligatoriu în
relaţiile comerciale prin mijloace electronice. Sunt stipulate:
– principiul autonomiei – caracteristic tuturor relaţiilor contractuale;
– norme tipice relaţiilor contractuale – aşa cum sunt cele care reglementează relaţiile
dintre cel care trimite mesajul electronic şi cel căruia îi este adresat acest mesaj.
38
CAPITOLUL III
3.6. Conţinutul contractului de comerţ internaţional

(ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate concretizate
în principalele clauze generale şi clauze specifice convenite
între părţi)
3.6.1. Definirea conţinutului contractului de comerţ internaţional

Orice contract de comerţ internaţional trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate ale unui contract, aşa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern
determinat conform legii aplicabile în speţă, în măsura în care nu-şi găseşte aplicarea un
drept uniform în materie. Cunoaşterea şi analizarea conţinutului contractului de comerţ
internaţional pune în evidenţă trăsăturile sale specifice, deosebirile prin care acest tip de
contract se distinge de celelalte tipuri de contracte.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate de părţile contractante constituie
conţinutul contractului de comerţ internaţional. Sintagma conţinutul contractului de
comerţ internaţional desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere
voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract convenit între participanţii
la comerţul internaţional.
Părţile sunt libere să decidă ce clauze să fie incluse în contractul pe care îl încheie.
Practica a demonstrat că există o multitudine de clauze susceptibile a fi incluse într-un
contract de comerţ internaţional. Între clauzele generale ale contractului de comerţ
internaţional sunt: cele referitoare la identificarea părţilor; cele referitoare la obiectul
contractului; clauza privind preţul; clauza de forţă majoră; clauza privind alegerea legii
aplicabile; clauza privind arbitrajul; clauza de exonerare; clauza de hardship (de
impreviziune) şi alte clauze. Clauzele clare şi precise nu sunt susceptibile de
interpretare.
Sunt clauze care nu sunt indispensabile în configurarea contractelor de comerţ
internaţional, cum sunt cele privind ambalarea mărfii sau cele privind calitatea.
Stipularea lor dă un plus de siguranţă părţilor în executarea în bune condiţiuni a
obligaţiilor convenite în contract. Aceste clauze au un caracter opţional. Singura
consecinţă a absenţei lor o constituie riscurile contractului faţă de care părţile rămân mai
puţin protejate.
Multitudinea clauzelor contractelor de comerţ internaţional obligă la o sistematizare
a lor, în scopul înţelegerii şi formulării lor corecte în contractele încheiate. În contractele
lor, părţile ar trebui să stipuleze:
1. clauze generale (necesare) pentru validitatea contractului;
2. clauze specifice comune tuturor contractelor de comerţ internaţional, cum sunt cele
prin care se atenuează sau agravează răspunderea, cele privind soluţionarea litigiilor,
precum şi cele privind dreptul aplicabil;
3. clauze specifice unor anumite contracte (cele pe termen lung), cum ar fi clauzele
asigurătorii împotriva riscurilor valutare; clauzele asigurătorii împotriva riscurilor
nevalutare;
4. clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi, cum ar fi clauza primului refuz,
clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente;
5. clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de concurenţă.
39
CAPITOLUL III
3.6.2. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ

internaţional
a) Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante – în
contract, pentru a-i garanta executarea, trebuie stipulate acele sancţiuni care se vor
aplica părţilor în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste sancţiuni sunt
conţinute în clauza penală. Părţile pot stipula clauze exoneratorii de răspundere, în
cazul în care în cursul executării obligaţiilor contractuale survin evenimente
imprevizibile care împiedică îndeplinirea obligaţiilor asumate. Contractul poate
include şi clauza solve et repete potrivit căreia debitorul unei prestaţii contractuale
nu poate pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune excepţii bazate pe
neexecutarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi, atâta timp cât el nu şi-a îndeplinit
obligaţia contractuală. În contract se pot stipula clauze privind rezoluţiunea
contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţi.
b) Clauze referitoare la dreptul aplicabil – sistemul de drept ales de părţi va reprezenta
dreptul aplicabil contractului. Părţile, pentru a evita conflictele de legi, exprimă din
momentul încheierii contractului voinţa lor de a supune raporturile lor contractuale
unui anumit sistem de drept. În cazul în care părţile contractuale nu fac uz de electio
juris la încheierea contractului lor, lex contractus va fi determinată de către organul
de jurisdicţie competent.
c) Clauza privind soluţionarea litigiilor – părţile contractante obişnuiesc să prevadă în
contractele lor clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării
obligaţiilor stipulate în contract. Dacă litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile recurg
mai întâi la o soluţionare amiabilă pe cale de conciliere. În contract trebuie stipulată
o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor contractante pentru instanţele
judecătoreşti sau pentru un tribunal arbitral. Clauza compromisorie este clauza
stipulată în contract prin care părţile recurg la arbitraj. Convenţia arbitrală este
înţelegerea prin care părţile contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele
unui arbitraj, renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe
judecătoreşti. Părţile contractante au obligaţia să arate, în cadrul compromisului –
sub sancţiunea nulităţii – obiectul litigiului, ceea ce distinge compromisul de clauza
compromisorie, care stipulează înţelegerea părţilor cu privire la soluţionarea unui
litigiu viitor şi eventual.
3.6.3. Clauze specifice unor contracte de comerţ internaţional
Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele mai
multe contracte sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung şi conţin clauze
importante.
1. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare – riscul contractual reprezintă
posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării contractului dintr-
o cauză independentă de culpa uneia dintre părţile contractante. Consecinţele
realizării riscului, în contractele de comerţ internaţional, se concretizează, mai întâi,
într-o pierdere materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este
împiedicată (ex, paritatea leului faţă de dolarul american). Riscurile valutare se
referă la modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea
parităţii monedei de plată faţă de moneda de referinţă. În scopul prevenirii riscurilor
valutare, părţile contractante pot stipula în contract asemenea clauze, cum sunt:
a) clauza aur – principalele forme ale acestei clauze sunt:
40
CAPITOLUL III
-gold-value clause – se recurge la ea atunci când preţul stipulat în contract este

exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al acestei valute.
- gold-coin clause – se recurge la aceasta atunci când preţul este exprimat
direct în aur, urmând a fi plătit în monedă de aur.
b) clauzele valutare – în literatura de specialitate se disting:
- clauza monovalutară – se bazează pe luarea în considerare a două monede
diferite: una de plată şi cealaltă de cont. Moneda de cont este considerată mai
stabilă, în ea se exprimă preţul, constituie etalon de plată şi stingere a
datoriei.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit
între părţi – părţile stabilesc preţul contractual exprimat într-o anumită
monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă pe cele existente între
această monedă şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul valutar. Prin coşul
valutar este înlocuit astfel etalonul aur şi etalonul dolar. Stabilirea coşului
valutar implică obligaţia părţilor de alegere a valutelor şi determinarea
ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar. Părţile trebuie să convină şi
asupra metodei de calcul a modificărilor cursului valutei de plată faţă de
valutele din coşul valutar; trebuie să stabilească modalităţile de modificare în
structura coşului, precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării
contractului.
- clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
instituţionalizat sau pe o unitate de cont instituţionalizată – în acest caz
valutele nu sunt convenite de părţi, ci de un organ internaţional specializat. O
asemenea clauza are în vedere o unitate de cont instituţionalizata (FMI). În
anul 1976 Drepturile Speciale de Tragere (DST) au devenit etalonul principal
al sistemului monetar internaţional, în coşul valutar DST intrând 5 monede2.
Conform clauzei, în momentul efectuării plăţii se va compara cursul valutei
de plată faţă de DST din acel moment cu cel de referinţa, adică la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un
anumit procent, suma de plată se va recalcula. După lansarea monedei unice,
EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar european,
manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor membre.
c) Clauza de opţiune a locului de plată – este o variantă a clauzei monovalutare,
prin care părţile contractante stipulează unde se va face plata; astfel creditorul
optează pentru plata de către debitor în moneda locală, cuantumul fiind calculat
în funcţie de cursul de schimb al acestei monede, faţă de moneda de cont.
d) Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple – părţile
contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de plată, ţinând
seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul
având dreptul să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către
debitor la scadenţă.
2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
a) Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială –
prin aceasta părţile stipulează că preţul contractual se raportează la preţul curent
al unei unităţi de măsură uzuală a unui produs de bază. Părţile trebuie să indice în
2 Actualmente, numărul acestor valute este de patru, respectiv : USD 45%, EURO 29%, zenul japonez 15% şi
lira sterlină 11%.

41
CAPITOLUL III
contract documentul (indicelele de referinţă – de exemplu jurnalul unei burse),

sau toate elementele necesare care stabilesc etalonul.
b) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă – sunt
stipulate asemenea clauze pentru cazul în care preţul stabilit este legat de
valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ (contractul de
antrepriza pentru lucrări de construcţii-montaj – preţul depinde de valoarea unei
pluralităţi de elemente). Părţile trebuie să precizeze elementele de referinţă.
c) Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală – prin
aceasta părţile raportează preţul contractului la valoarea întregului ansamblu de
bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat preţul. Părţile au în vedere, ca element de referinţă, indicele statistic
sintetic asupra evoluţiei preturilor din întreaga economie a unei ţări.
d) Clauze de postcalculare a preţului – părţile stipulează în contractele lor
asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului mărfii, a serviciilor sau a lucrării
efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei. Definitivarea preţului este
realizată de creditor şi poate avea loc ulterior executării integrale a obligaţiilor
asumate sau la termenele intermediare convenite de părţile contractante.
3. Clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi
a) Clauza primului refuz – se prezintă ca un antecontract unilateral, una din părţi
obligându-se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi. Această
clauză este inclusă între clauzele de opţiune. Este o condiţie potestativă simplă şi
conţine o promisiune suspensivă. Clauza presupune: beneficiarul să ofere
promitentului condiţii similare celor oferite de terţi; promitentul să nu ofere
terţilor condiţii mai favorabile decât pe care s-a obligat să le ofere beneficiarului.
b) Clauza clientului mai favorizat – prin aceasta una din părţi se obligă ca, în cazul
în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai favorabile decât
cele stipulate în contractul aflat în proces de executare, să acorde aceste condiţii
şi celeilalte părţi contractante.
c) Clauza ofertei concurente – vânzătorul se obligă să acorde cumpărătorului
aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi furnizori
concurenţi în domeniul respectiv.
4. Clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă
Asemenea clauze sunt specifice contractului de comerţ internaţional şi au un rol
deosebit în unele dintre aceste contracte în raport de natura şi finalităţile lor.
a) Clauza de confidenţialitate – stipulată mai ales în contractele de consulting-
engineering, cele de asistenţă tehnică, cele de vânzare şi cele de publicitate.
Aceasta clauză îmbracă frecvent forma unei convenţii în care este stipulat
angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia confidenţială conţinută
în ofertă. Obligaţia de confidenţialitate poate să fie în sarcina ambelor părţi şi
începe din momentul comunicării informaţiei secrete şi poate dura chiar şi după
executarea contractului, în raport de natura şi specificitatea sa.
b) Clauza de exclusivitate – stipulată de obicei în contractele de franchising, de
concesiune exclusivă sau de agent. Această clauză se poate referi la o
exclusivitate absolută acordată asupra unui domeniu de activitate, cu privire la o
categorie de clienţi sau pe un teritoriu determinat.
c) Clauza de neconcurenţă – admisă numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului
clauzei este justificată economic şi juridic. Clauza trebuie să indice cu precizie
42
CAPITOLUL III
obiectul interdicţiei pentru a evita limitările excesive iar interdicţia trebuie să fie
limitată în spaţiu şi în timp.
5. Clauzele prestabilite în contractele de comerţ internaţional
Extinderea relaţiilor comerciale internaţionale a determinat multiplicarea
raporturilor contractuale între părţi. Întrucât contractele încheiate conţin clauze care
se repetă urmărind finalităţi identice şi oferind un grad de protecţie similar părţilor
contractante, s-a luat iniţiativa elaborării unor contracte-tip sau contracte-cadru, care
conţin clauze prestabilite.
Clauzele prestabilite sunt cele care au un grad ridicat sau foarte ridicat de
repetabilitate în cadrul unui anumit tip de contract. Aceste clauze au un caracter
general şi sunt adaptate principalelor raporturi juridice.
Clauzele prestabilite sunt obligatorii pentru părţi numai în cazul în care acestea le
acceptă. Fiind elaborate de specialişti, clauzele prestabilite reduc riscul unor
omisiuni sau al unor formulări ambigue. Acceptarea şi răspândirea clauzelor
prestabilite contribuie, totodată, la uniformizarea practicii contractuale, ceea ce
facilitează expansiunea schimburilor comerciale internaţionale.
3.7. Efectele contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional se încheie în scopul executării obligaţiilor

asumate de părţi, astfel încât tranzacţia comercială să fie finalizată.
Particularităţile contractelor de comerţ internaţional constau în aceea că la încheierea
şi derularea lor participă subiecte de drept din ţări diferite, afacerile sunt finalizate în
zone şi chiar regiuni diferite – ceea ce determină fie întărirea efectelor principiului
obligativităţii, fie restrângerea lor.
3.7.1. Interpretarea contractului
Interpretarea contractelor de comerţ internaţional se face în scopul determinării
înţelesului exact şi complet al conţinutului contractului. Interpretarea urmăreşte să
elimine ambiguităţile care pot apărea în înţelegerea unora din clauzele contractului.
Interpretarea contractelor intervine, deseori, înaintea fazei contencioase a litigiului,
desluşirea interesului clauzelor făcându-se pe cale amiabilă. Interpretarea îndeplineşte
următoarele funcţii: clarificarea sensului şi desluşirea înţelesului anumitor clauze din
contract, asupra cărora au apărut controverse; deblocarea procesului de executare a
obligaţiilor stipulate în unele clauze din contract.
Putem defini interpretarea contractelor de comerţ internaţional ca fiind un ansamblu
de principii şi reguli folosite în operaţiunea logico-raţională şi sistematică de clarificare
şi determinare a înţelesului exact şi complet al conţinutului (clauzelor) contractului.
3.7.1.1. Principiile care guvernează interpretarea contractelor
de comerţ internaţional
1. Principiul bunei-credinţe – clauzele contractelor, uzanţele şi cutumele admise trebuie
interpretate cu bună-credinţă, astfel încât executarea contractului să se efectueze
după voinţa reală a părţilor. Buna-credinţă este unul din principiile fundamentale ale
Dreptului comerţului internaţional, fiind aplicat în interpretarea şi executarea
contractelor de comerţ internaţional.
43
CAPITOLUL III
2. Principiul loialităţii – presupune interpretarea clauzelor contractului în baza

respectului pentru cealaltă parte, într-un efort de căutare şi găsire a acelor înţelesuri
reale ale textului clauzelor care au fost concepute în interesul ambelor părţi.
3. Principiul colaborării dintre părţi – în procesul interpretării contractului presupune
obligaţia fiecărei părţi de a-si aduce contribuţia la determinarea conţinutului său.
Una din exigenţele acestui principiu în cursul interpretării contractului o constituie
obligaţia de a lua măsuri de limitare a pierderilor şi a câştigului nerealizat de către
partea care invocă încălcarea contractului – cealaltă parte poate cere o reducere a
daunelor-interese egală cu mărimea daunelor care ar fi putut fi evitate, dacă cealaltă
parte ar fi luat măsurile care se impuneau.
3.7.1.2. Principalele reguli de interpretare a contractelor de
Codul civil român stipulează că interpretarea contractelor se face după intenţia
comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Dacă suntem în prezenţa unei clauze susceptibile de mai multe înţelesuri, aceasta se
interpretează în baza regulii potius ut valeat în sensul în care să producă oarecare efecte,
iar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
În cazul unor termeni susceptibili de două înţelesuri, regula este că ei se
interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului.
Regula in dubio pro reo este aplicată ţinând seama de poziţia celui care se obligă.
Când există îndoială, Convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă, însă
trebuie avută în vedere excepţia conform căreia orice clauză obscură sau insidioasă se
interpretează în contra vânzătorului.
Toate clauzele contractelor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg. Orice interpretare trebuie să ţină seama de concepţia
generală a contractului şi de locul şi rolul fiecărei clauze în configurarea sa, de
ansamblu.
1. Reguli generale de interpretarea contractelor de comerţ internaţional încheiate pe
baza de clauze prestabilite:
- condiţiile generale se consideră incorporate în contract numai dacă una din părţi
le-a propus, iar cealaltă parte le-a acceptat în mod expres;
- orice clauză convenită în mod expres de către părţi prevalează asupra oricărei
clauze din condiţiile generale;
- condiţiile generale propuse de una din părţi sunt interpretate în favoarea celelalte
părţi, prin aplicarea regulii in dubio contra stipulantem;
- dacă ambele părţi propun reguli generale, existând neconcordanţe între ele,
interpretarea va ţine seama cu precădere de cele propuse de cumpărător, deoarece
în practica relaţiilor contractuale propunerea cumpărătorului este ulterioară celei
pe care o face vânzătorul, iar în cazul în care n-a fost respinsă este considerată
acceptată, fiind opozabilă ambelor părţi.
2. Reguli de interpretarea contractelor de comerţ internaţional pe baza uzanţelor
comerciale:
- într-un conflict între o uzanţă comercială şi o clauză comercială stipulată expres
de părţile contractante, prevalează clauza contractuală;
- clauzele tip, expresiile şi formulele obişnuite în comerţul internaţional vor fi
interpretate în sensul consacrat în practica relaţiilor contractuale în domeniul
respectiv;
44
CAPITOLUL III
- uzanţele codificate pe plan internaţional prevalează asupra uzanţelor locale, iar

interpretarea se face în baza acestei reguli;
- dacă între exemplarul aflat la vânzător şi cel aflat la cumpărător apar
neconcordanţe, interpretarea se face în favoarea cumpărătorului, avându-se în
vedere că în mod obişnuit proiectul de contract este întocmit de vânzător;
- dacă suma de plată apare scrisă în două moduri, în cifre şi în litere, şi la cea în
litere apar neconcordanţe, prevalează suma stipulată în litere avându-se în vedere
că în acest caz posibilitatea de eroare este redusă considerabil.
3. Reguli de interpretarea contractelor de comerţ internaţional în funcţie de limba în
care sunt redactate:
- obligativitatea interpretării după sensul acordat termenilor, expresiilor,
formulărilor din contract în limba de redactare;
- interpretarea după sensul care le este acordat în limba de redactare a contractului
se impune, chiar dacă acest sens este, uneori, diferit de sensul dat de legea
aplicabilă contractului;
- termenilor tehnici, economici, financiari etc., trebuie să li se desluşească
conotaţiile din limba contractului pentru a fi posibilă desprinderea concluziilor
privind conţinutul acestuia, în ansamblul său.
3.7.1.3. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional pe
baza textelor legale uniforme
1. Interpretarea prin luarea în considerare a lucrărilor pregătitoare şi a comentariilor –
judecătorii şi arbitrii au obligaţia să dea o soluţie corectă privind litigiul ivit şi pentru
a ajunge la o asemenea soluţie, ei trebuie să înţeleagă legea uniformă care cârmuieşte
contractul cât mai bine, iar cunoaşterea lucrărilor premergătoare şi a comentariilor
textelor serveşte acestor scopuri.
2. Interpretarea pe baza studierii unor soluţii pronunţate în cazuri precedente – s-a
observat rolul ce revine studierii colecţiei de cazuri. S-au făcut paşi remarcabili, în
doctrină, în pregătirea şi sistematizarea soluţiilor pronunţate în cazuri precedente,
demonstrându-se utilitatea lor.
3. Interpretarea urmăreşte promovarea uniformităţii – uniformitatea şi internaţionalitate
se află într-o relaţie strânsă. Dacă interpretarea va desluşi sensurile şi semnificaţiile
proprii clauzelor contractului, acţionând în baza legii care îl guvernează, va asigura
ajungerea la concluzii corecte, facilitând executarea obligaţiilor asumate de părţi în
tranzacţia comercială respectivă.
3.7.2. Obligativitatea contractului
3.7.2.1. Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile
contractante
Conform legii române, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante – această dispoziţie are caracter de generala aplicare şi este fără echivoc. În
contractele de comerţ internaţional, principiul obligativităţii are o semnificaţie deosebită
nu numai în relaţiile dintre părţi, dar şi în afacerile internaţionale în general, deoarece
contractele reprezintă instrumentul principal al derulării acestor afaceri.
Principiul obligativităţii îşi găseşte expresia şi în imposibilitatea modificării
unilaterale de către una din părţi a contractului. Orice adaptare sau modificare pot fi
efectuate numai prin acordul de voinţă al părţilor contractante.
45
CAPITOLUL III
Forţa obligatorie a contractului poate fi afectată, în anumite cazuri, de împrejurări

exterioare voinţei părţilor contractante, cum este cazul contractelor încheiate intuitu
personae. În caz de forţă majoră executarea contractului poate fi împiedicată total sau
parţial, definitiv sau temporar, sau poate determina suspendarea temporară a executării,
obligativitatea contractului fiind suspendată sau încetând definitiv în raport de
circumstanţele concrete.
3.7.2.2. Obligativitatea contractului în raporturile cu
persoanele care nu au calitatea de părţi contractante –
efectele contractului faţă de terţi
Conform legii române, convenţiile n-au efecte decât între părţile contractante. Acest
text stipulează principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că numai părţile se
pot obliga prin încheierea acestuia şi pot beneficia de drepturile cărora le dă naştere.
Succesorii părţilor, fără să fi participat la încheierea contractului suportă, în anumite
limite, efectele contractului.
De regulă, participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional sunt persoane
juridice, care sunt supuse fuziunii sau divizării, circumstanţe în care suntem în prezenţa
unei transmisiuni de efecte ale contractului către succesorii lor.
În contractul de comerţ internaţional se admite stipularea unor drepturi în favoarea
unor persoane străine de contractul respectiv.
3.7.3. Efectele specifice contractului de comerţ internaţional ca şi
contract sinalagmatic
Drepturile şi obligaţiile din contractele de comerţ internaţional sunt reciproce şi
interdependente, deoarece aceste contracte, în marea lor majoritate, sunt sinalagmatice,
fiecare parte având atât calitate de creditor, cât şi de debitor faţă de cealaltă parte.
Creditorul are dreptul să refuze îndeplinirea prestaţiei sale dacă debitorul nu şi-o
îndeplineşte pe a sa. Creditorul care şi-a îndeplinit integral prestaţia are dreptul să ceară
şi să obţină pe cale jurisdicţională rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Sarcina
riscului se distribuie între creditor şi debitor, decurgând din neexecutarea fortuită a
obligaţiilor asumate prin contract.
3.7.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului de comerţ
internaţional
Contractele de comerţ internaţional fiind contracte sinalagmatice, obligaţiile
asumate trebuie să fie executate simultan de către ambele părţi.
Excepţia de neexecutare presupune existenţa unor condiţii, între care: neîndeplinirea
prestaţiei, chiar dacă este parţială, să fie importantă; obligaţiile (prestaţiile) să aibă
caracter reciproc şi să fie stipulate în acelaşi contract; neîndeplinirea prestaţiei să nu se
datoreze celui care invocă excepţia de neexecutare, ci unor circumstanţe care nu-i sunt
imputabile; raportul contractual să presupună îndeplinirea simultană a prestaţiilor
stipulate în contract.
Excepţia de neexecutare reprezintă modalitatea prin care o parte contractantă
înştiinţează cealaltă parte contractantă, care trebuie deja să-şi fi îndeplinit obligaţia, că
nu-şi va îndeplini propria obligaţie până când cealaltă parte nu-şi va îndeplini obligaţia.
46
CAPITOLUL III
3.7.3.2. Rezilierea contractului de comerţ internaţional

Rezilierea este o sancţiune aplicată în cazul contractelor de comerţ internaţional,
având caracter sinalagmatic cu executare succesivă. Aceasta sancţiune constă în
desfiinţarea contractului cu efecte numai pentru viitor.
Rezilierea poate fi constatată şi pronunţată de tribunalul arbitral sau de către o
instanţă judecătorească sau poate opera în baza unui pact comisoriu între părţi. Dacă
după reziliere mai sunt executate prestaţii de către părţi, ele urmează a fi supuse
restituirii.
3.7.3.3. Rezoluţiunea contractului de comerţ internaţional
La cererea uneia din părţi, cea care şi-a îndeplinit prestaţia la timp şi în condiţiile
stipulate în contract, se poate aplica rezoluţiunea – care înseamnă desfiinţarea
contractului, pentru că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit prestaţia sa. Desfiinţarea
contractului de comerţ internaţional prin rezoluţiune constituie o sancţiune supremă, în
urma aplicării căreia finalităţile contractului sunt compromise total.
În literatura de specialitate s-a susţinut într-o că rezoluţiunea în cazul contractului de
comerţ internaţional are caracter judiciar, majoritatea doctrinei apreciind că rezoluţiunea
contractului se face prin simpla declaraţie notificată celeilalte părţi.
Atât în cazul rezoluţiunei judiciare, cât şi în cazul rezoluţiunei convenţionale, se
produc următoarele efecte: desfiinţarea contractului; repunerea părţilor în situaţia
anterioară; solicitarea şi obţinerea de despăgubiri în favoarea părţii contractante care şi-a
executat prestaţia.
Rezilierea şi rezoluţiunea contractului sunt sancţiuni intervenite ca urmare a
nerespectării obligaţiilor uneia dintre părţi, în timp ce cealaltă parte îşi respectă
obligaţiile.
În cazul rezilierii, contractul încetează după ce a fost încheiat valabil datorită
nerespectării obligaţiilor de către una dintre părţi. Se aplică în cazul contractelor cu
executare succesivă, când nu se poate ca părţile să fie puse în situaţia anterioară
încheierii contractului.
În cazul rezoluţiunei contractul este desfiinţat, iar părţile sunt puse în situaţia
anterioară încheierii sale. Se aplică contractelor cu executare dintr-o dată (contractul de
vânzare-cumpărare).
3.7.4. Riscul contractului de comerţ internaţional
Contractele de comerţ internaţional sunt supuse unor riscuri economice şi politico-
administrative.
Riscul contractului este suportat de regulă de către proprietarul sau debitorul
prestaţiei imposibil de executat.
Regula generală este că riscurile contractului sunt suportate de către debitor.
Excepţia de la aceasta regulă o constituie devalorizarea monedei de plată între momentul
încheierii contractului şi cel al executării sale, care este în sarcina creditorului. Dacă
contractul cuprinde clauze privind menţinerea valorii contractului, riscul este suportat de
către debitor.
În cazul contractelor translative de drepturi reale, transferul riscurilor operează în
momentul preluării mărfii de către cumpărător. Transferarea dreptului de proprietate
asupra mărfii nu are loc în momentul încheierii contractului, ci în acela al predării mărfii
cumpărătorului. Astfel, se ajunge la o distribuire echilibrată între părţi a riscurilor
fortuite, care pot apărea în contractele de comerţ internaţional pe termen lung.
47
CAPITOLUL III
3.8. Executarea contractului de comerţ internaţional
Executarea obligaţiilor asumate într-un contract de comerţ internaţional se poate

face de bună voie, prin plată sau pe cale silită în natură sau prin echivalent. Fiecare din
aceste modalităţi de executare face obiectul unor reglementări adecvate.
3.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comerţ internaţional
Executarea voluntară a obligaţiilor înseamnă îndeplinirea prestaţiei asumate de
debitor prin contract. Plata preţului, la termenele şi în condiţiile stipulate în contract,
constituie modul în care sunt executate cele mai multe contracte de comerţ internaţional.
a) Modalităţi de plată – Plata poate fi făcută de debitor sau orice altă persoană în
numele debitorului. Cel care primeşte plata este creditorul sau mandatarul său. Legea
prevede trei posibilităţi: plata să se facă creditorului, reprezentantului său sau unei
persoane autorizate de lege sau de instanţa de judecată să o primească. Plata trebuie
făcuta în moneda stipulată în contract. Plata într-o altă monedă reprezintă o
modificare unilaterală a acordului dintre părţi. Plata într-o altă monedă poate fi
acceptată de creditor, iar raportul dintre această monedă şi cea convenită este
determinat în momentul în care se efectuează plata.
b) Data executării obligaţiei – în contractele de comerţ internaţional pure şi simple plata
trebuie făcută imediat, la data facturării mărfii. În cazul în care obligaţia este afectată
de un termen suspensiv, plata urmează să se efectueze la expirarea termenului
respectiv.
c) Locul executării obligaţiei – este cel stipulat de părţi prin acordul de voinţa. În cazul
în care lipseşte o clauză contractuală expresă, contractul trebuie să fie executat în
locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul comercial sau cel puţin domiciliul
ori reşedinţa, la formarea contractului.
d) Imputaţia plaţii – În raporturile de drept comercial internaţional nu se aplică regulile
din dreptul civil. Termenele de graţie din dreptul comun nu sunt admise în materie
comercială. În privinţa imputaţiei, soluţiile sunt stipulate în favoarea creditorului,
deci mai favorabile creditorului decât debitorului. Imputaţia plăţii, ca şi modul cum
operează imputaţia plăţii se stabilesc prin acordul de voinţă al părţilor. Doar dacă un
asemenea acord nu s-a realizat, atunci ea se face de către debitor cu ocazia plăţii şi
de către creditor prin chitanţă.
3.8.2. Executarea silita în natură a contractelor de comerţ
internaţional
Daca obligaţiile asumate nu se execută voluntar, tribunalele recurg la aplicarea
regulilor executării silite în natură a acestor obligaţii. Prin executarea silită în natură,
creditorul primeşte prestaţia care îi era datorată. Se are în vedere natura contractului,
ţinând cont de faptul că executarea silită în natură în unele cazuri nu ar fi posibilă.
Executarea silită în natură a obligaţiilor asumate este mai puţin întâlnită în cazul
contractelor de comerţ internaţional.
48
CAPITOLUL III
3.8.3. Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de

În situaţia când este vorba de neexecutarea voluntară a obligaţiilor, în relaţiile
comerciale internaţionale se procedează, de regulă, la executarea prin echivalent,
devenind aplicabile regulile răspunderii contractuale.
3.9. Condiţiile răspunderii contractuale în raporturile de

Răspunderea contractuala operează în cazul când:

- există un fapt ilicit – fapta ilicită poate fi: neexecutarea de către debitor a obligaţiilor
contractuale; executarea obligaţiilor în mod necorespunzător sau executarea lor cu
întârziere;
- s-a produs un prejudiciu – creditorul poate obţine despăgubiri pentru prejudiciile
materiale cauzate, dar şi pentru prejudicii de ordin moral;
- există un raport de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciul cauzat – care
condiţionează existenta răspunderii;
- există vinovăţia debitorului – în cazul obligaţiilor de rezultat culpa debitorului este
prezumată, în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă culpa trebuie dovedită.
49
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE - CUMPĂRARE ÎN
COMERŢUL INTERNAŢIONAL
4.1. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională, privit ca şi

contract de comerţ internaţional
4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-
cumpărare în comerţul internaţional
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri –
Convenţia de la Viena din 1980
4.1.3. Efectele contractului
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor
4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale
de mărfuri – Regulile INCOTERMS şi RAFTD
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale
de mărfuri
4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD
4.4. Categorii de vânzări
4.4.1. Vânzarea prin burse
4.4.2. Contractul forward
4.4.3. Vânzarea prin licitaţii
4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie
Rezumat
În cadrul acestui capitol este tratată problematica contractului

internaţional de vânzare – cumpărare, cu precizarea Convenţiilor în
domeniu, a uzanţelor internaţionale şi a categoriilor speciale de vânzări.
4.1. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională, privit ca şi

contract de comerţ internaţional
Contractul de vânzare–cumpărare în relaţiile comerciale internaţionale constituie un

instrument juridic important, prin care se efectuează operaţiuni comerciale internaţionale
de transmitere a mărfurilor de la producător la consumator.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic prin care părţile – vânzătorul şi
cumpărătorul – aparţinând unor state diferite, se obligă reciproc să transmită proprietatea
unui bun în schimbul plăţii unui preţ.
51
CAPITOLUL IV
4.1.1. Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-cumpărare

în comerţul internaţional:
- Comercialitatea – contractul de vânzare-cumpărare internaţional are caracter
comercial deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile de comerţ
exterior; comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare este determinată de
natura operaţiunilor îndeplinite. Pe plan internaţional, deosebirea dintre vânzarea-
cumpărarea civilă şi vânzarea-cumpărarea comercială are o semnificaţie minoră,
deoarece sunt supuse unor norme identice; în măsura în care se ridică totuşi
probleme, caracterul vânzării-cumpărării se determină după lex contractus.
- Internaţionalitatea – contractul de vânzare-cumpărare are caracter internaţional,
deoarece cuprinde elemente de extraneitate care se întemeiază pe naţionalitatea
diferită a partenerilor, circuitul mărfii de la o ţară la alta, actele – oferta sau
acceptarea – pot fi îndeplinite pe teritorii diferite.
Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional este un contract original, care
comportă caracteristici proprii şi problematici specifice şi nu este un contract intern la
care se adăugă un elemente de extraneitate.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa vândută, în schimbul
căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru existenţa contractului
bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul să fie în circuitul civil;
- bunul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor;
- bunul să fie determinat sau determinabil;
- bunul să fie proprietatea vânzătorului.
Când vânzătorul are calitatea de intermediar are următoarele obligaţii: să procure
mărfurile pe care le vinde şi să le predea cumpărătorului.
4.1.2. Contractul de vânzare internaţională de mărfuri – Convenţia de la
Viena din 1980
Încă din primul capitol, Convenţia de la Viena din 1980 precizează că “se aplică
contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sedii în state diferite”, când
aceste state “sunt state contractante” sau când normele de drept internaţional privat
conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Convenţia defineşte caracterul
internaţional al acestor contracte prin aceea că se aplică părţilor care au sedii în state
diferite. Faptul că părţile au sedii în state diferite trebuie să rezulte din contract ori din
tranzacţiile încheiate anterior între părţi sau din informaţiile furnizate de ele în orice
moment care trebuie să fie anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului.
Convenţia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri. După confruntarea mai
multor puncte de vedere, s-a apreciat că normele Convenţiei trebuie să circumscrie
obiectul acesteia, aşa încât să vizeze mărfurile ce urmează a fi fabricare sau produse,
deci bunuri viitoare, deoarece aceste bunuri sunt determinate sau determinabile.
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri nu este reglementat sub
toate aspectele în Convenţie, ci trebuie avute în vedere locul şi rolul ce revin voinţei
părţilor, precum şi practicilor tradiţionale în materie.
Validitatea contractului, clauzele sale, uzanţele şi efectele pe care contractul poate să
le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute nu intră sub incidenta Regulilor Uniforme
ale Convenţiei. Aceste reguli cârmuiesc exclusiv formarea contractului de vânzare şi
drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă naştere între vânzător şi
cumpărător.
52
CAPITOLUL IV
Normele Convenţiei nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni

corporale cauzate oricui de către mărfuri, având caracter delictual.
Atât domeniul de aplicare personal – ratione personae – cât şi domeniul de aplicare
material – ratione materiae – au fost riguros reglementate, ajungându-se chiar la
reglementări de detaliu. În procesul de elaborare a unor Reguli Uniforme care să
faciliteze schimburile comerciale internaţionale, practicile internaţionale, uzanţele
comerciale au fost prezentate pe larg demonstrându-se utilitatea lor. Astfel au triumfat
exigenţele privind promovarea unor norme care – precizând domeniile supuse
uniformizării – să respecte diversitatea, prin luarea în considerare a valenţelor ei în
vânzarea internaţională de mărfuri.
Reguli privind interpretarea
S-a convenit ca la interpretarea Convenţiei să se ţină seama de caracterul său
internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum şi de a
asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional. Buna-credinţă este necesară în
toate fazele contractului.
Problemele cârmuite de Convenţie care nu sunt rezolvate în mod expres de către ea,
urmează să fie reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră sau, în
lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept
internaţional privat.
Criteriile obiective cum sunt uzanţele şi obişnuinţele părţilor şi criteriile subiective
care ţin de comportamentul părţilor sunt de natură a servi la determinarea intenţiei în
procesul, adeseori complex, al interpretării contractului. Convenţia stipulează expres că
– potrivit scopurilor ei – indicaţiile şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie
interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore
această intenţie.
Forma contractului
Convenţia de la Viena din 1980 stipulează reguli exprese cu privire la forma
contractului, precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu
este supus nici unei alte condiţii de forma. (Art.11)
Art.29 din Convenţie prevede că un contract poate fi modificat sau reziliat prin
acordul părţilor.
Proba contractului
Conform Regulilor Uniforme stipulate în Convenţie, principiul care guvernează
probaţiunea este libertatea probei contractului. Conform art. 11, contractul poate fi
probat prin orice mijloace, inclusiv martori. Se admit şi comunicările adresate prin
telegramă sau prin telex, evident telefaxul şi alte mijloace moderne de comunicare.
Formarea contractului
Pentru a acoperi întregul proces al cărei finalitate este încheierea contractului ar
trebui să denumim acea fază drept faza formarii contractului şi ea cuprinde: oferta,
acceptarea ofertei şi încheierea contractului.
Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai
multor persoane determinate. Convenţia de la Viena din 1980 stipulează câteva condiţii
de validitate ale ofertei: să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate; să fie
suficient de precisă (să conţină denumirea mărfurilor şi, expres sau implicit, cantitatea şi
preţul sau să dea informaţii care să permită determinarea lor; să denote voinţa
53
CAPITOLUL IV
ofertantului de a se angaja în cazul acceptării). Oferta produce efecte în momentul în

care ajunge la destinatar.
Momentul acceptării ofertei este definit ca fiind acela în care destinatarul printr-o
declaraţie sau altă formă de manifestare îşi exprimă acordul său la o ofertă. Convenţia de
la Viena din 1980 precizează că tăcerea sau inacţiunea, prin ele însele, nu pot constitui
acceptare.
Dacă destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unor acte de
natură a confirma această concluzie suntem în prezenta unei acceptări tacite, care îşi
produce efectele din momentul îndeplinirii unor asemenea acte.
Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine
ofertantului, iar în cazul în care acceptarea ofertei are stabilit un termen aceasta trebuie
să se situeze în termenul stipulat, altfel nu produce efecte. Momentul producerii
efectelor acceptării este cel al îndeplinirii unuia dintre actele din care rezultă că oferta a
fost acceptată: expedierea mărfurilor sau plata preţului. Convenţia prevede condiţia
acceptării exprese a ofertei.
Regula instituită de Convenţie cu privire la conţinutul acceptării este ca acceptarea
să fie pură şi simplă, adică să concorde cu conţinutul ofertei. De la aceasta regulă
Convenţia instituie o excepţie: tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine
elemente de completare sau diferite care nu alterează în mod substanţial termenii ofertei,
constituie o acceptare. Convenţia stipulează o excepţie la aceasta excepţie: ofertantul,
fără întârziere nejustificată, a relevat verbal diferenţele sau a adresat un aviz în acest
scop, în acest caz răspunsul nu va fi considerat o acceptare, chiar dacă nu alterează
termenii ofertei.
Privind termenele de acceptare, Convenţia precizează că termenul de acceptare a
ofertei începe să curgă în raport cu mijloacele de comunicare folosite. Zilele de
sărbătoare sau nelucrătoare sunt cuprinse în cadrul acestui termen.
Acceptarea tardivă este cea care parvine ofertantului după expirarea termenului
stipulat în oferta sau a termenului rezonabil reglementat prin Convenţie.
Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de
momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment.
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea unei oferte produce
efecte potrivit regulilor analizate anterior. Momentele în care acceptarea ofertei îşi
produce efectele sunt: cel al recepţiei, când acceptarea parvine ofertantului; cel al
realizării acordului de voinţă între părţi; cel în care actul de acceptare tacită a fost
îndeplinit. Aceste momente, în care acceptarea unei oferte produce efecte, constituie
momentul în care contractul este încheiat.
4.1.3. Efectele contractului
Efectele contractului se concretizează în:
- obligaţiile care se creează în sarcina părţilor;
- transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
4.1.3.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor
În dreptul românesc regula este: transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la
vânzător la cumpărător are loc prin simplul efect al încheierii contractului. Excepţiile de
la regulă sunt: părţile pot să prevadă printr-o clauză expresă un alt mod de transferare a
proprietăţii bunului; vânzarea de bunuri generice; vânzarea de bunuri viitoare.
54
CAPITOLUL IV
În celelalte sisteme de drept există o reglementare unitară – în general există două

modalităţi: proprietatea se transmite în momentul încheierii contractului sau în
momentul predării bunului vândut.
În practica comerţului internaţional stabilirea transmiterii proprietăţii are un caracter
simplificat: momentul transmiterii proprietăţii se determină de părţi în funcţie de
specificul contractului, în caz contrar transmiterea dreptului de proprietate va fi
guvernată de lex contractus. Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se
ocupă de transmiterea proprietăţii, ci se referă numai la remiterea efectivă a mărfurilor .
Privind problema transmiterii riscurilor, în unele legislaţii se precizează că: riscurile
se transmit odată cu dreptul de proprietate; riscurile vor fi suportate de cumpărător, care
devine proprietar al bunului vândut; pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului rămâne
în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat. În alte legislaţii transmiterea
riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate şi are loc în momentul
încheierii contractului, în momentul individualizării bunului sau în momentul predării
bunului vândut.
În practica comercială internaţională părţile determină transmiterea riscurilor prin
includerea în contract a unor clauze tip uzuale.
Datorită importanţei lor, soluţiile privind problema transmiterii riscurilor au fost
consacrate în cadrul dreptului uniform al contractelor: Convenţia Naţiunilor Unite de la
Viena din 19801 sau Regulile INCOTERMS.
Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer a riscurilor, însă
intenţia părţilor trebuie să se manifeste în mod clar, iar în absenţa unei clauze exprese,
transferul riscurilor este supus lui lex contractus.
1
Art. 62 Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor către cumpărător,
nu-l eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt
datorate unui fapt al vânzătorului.
Art. 67 (1). Când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut
să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului de la remiterea mărfurilor
primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. Când
vânzătorul este ţinut să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat, riscurile nu sunt
transferate cumpărătorului până ce mărfurile nu au fost remise transportatorului în acel loc. Faptul că
vânzătorul ar fi autorizat să păstreze documentele reprezentative ale mărfurilor, nu afectează transferul
riscurilor. (2). Totuşi, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost
identificate, potrivit cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri prin documentele de
transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.
Art. 68 În ce priveşte mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate
cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Totuşi, dacă circumstanţele o implică, riscurile sunt
în sarcina cumpărătorului din momentul din care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis
documentele constatatoare ale contractului de transport. Cu toate acestea, dacă în momentul încheierii
contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi
nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
Art. 69 (1). În cazurile neprevăzute la art. 67 şi 68, riscurile sunt transferate cumpărătorului când
acesta preia mărfurile sau, dacă nu o face în timpul potrivit, din momentul în care mărfurile sunt puse la
dispoziţia sa, iar el săvârșește o contravenţie la contract prin nepreluarea lor. (2). Totuşi, în cazul în care
cumpărătorul este ţinut să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile sunt transferate
când predarea este făcută, iar cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în acest loc. (3).
Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, mărfurile nu sunt considerate a fi fost puse la
dispoziţia cumpărătorului decât atunci când s-a făcut identificarea lor în mod clar, potrivit cu contractul.
55
CAPITOLUL IV
4.1.3.2. Obligaţiile care se creează în sarcina părţilor

1. Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are o poziţie
importantă şi activă. Rolul său se concretizează în următoarele obligaţii principale:
- predarea efectivă a mărfii vândute;
- asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractului;
- remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă.
A. Predarea mărfii vândute.
Predarea înseamnă actele, faptele, procedeele prin care marfa este remisă
cumpărătorului.
Termenul predării. Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului
privind executarea obligaţiei; momentul predării se stabileşte de părţile contractante.
Termenul de predare poate fi: determinat sau cert şi determinabil sau indicativ. În raport
de posibilitatea existenţei unor date suplimentare termenul poate fi riguros sau ferm şi
simplu.
Ţinând cont de felul termenului, predarea poate fi:
- promptă – marfa se expediază de regulă în 15 zile de la formarea contractului;
- la termen – în contract se prevede expres data predării;
- îndată ce e gata, posibil – fără a depăşi 45 zile de la formarea contractului.
Daca marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă
prevedere, vânzătorul poate să determine data permisă a predării. Termenul de predare
se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligaţia de predare este
condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să curgă după realizarea
lui. Predarea mărfii parţială în avans se poate efectua numai cu acordul anticipat al
cumpărătorului.
În absenta unei clauze predarea se efectuează într-un termen rezonabil în funcţie de
natura mărfurilor şi împrejurările contractului. Vânzătorul trebuie să-şi îndeplinească
obligaţia de predare a mărfii fără a fi necesară punerea în întârziere.
Locul predării mărfii este, de regulă, locul prevăzut în contract. În mod obişnuit
locul predării este în raport de condiţiile de livrare prevăzute de părţi. Când vânzătorul
este ţinut să ia măsuri pentru trimiterea mărfurilor, el trebuie să execute contractul
pentru ca marfa să fie predată la locul prevăzut.
Controlul calităţii mărfii. Modalităţile folosite în practică sunt în raport de natura
mărfurilor şi înţelegerea părţilor. Controlul calităţii mărfii poate fi făcut la locul de
expediere a mărfii; la locul de destinaţie al mărfii sau la locul de instalare a utilajelor.
Înainte de expedierea mărfii vânzătorul este obligat să supună controlului calităţii
mărfii, pe cheltuiala sa, în condiţiile prevăzute în contract şi conform condiţiilor
obişnuite existente în ţara sa pentru marfa respectivă. La livrarea mărfurilor de larg
consum şi a produselor alimentare, verificarea calităţii se face numai prin sondaj,
conform regulilor obişnuite din ţara vânzătorului. Vânzătorul este obligat să confirme
calitatea mărfii livrate prin: protocolul de încercare; certificatul de calitate sau un alt
document similar. Controlul calităţii se poate efectua de către cumpărător la locul de
expediţie al mărfii sau la locul de destinaţie al mărfii şi se execută în porturi, staţii de
frontieră s.a. cumpărătorul trebuie să procure actele de control. Controlul calităţii
executat de părţi implică cheltuieli ridicate şi dificultăţi tehnice, iar pentru anularea lor,
în practica comercială internaţională, s-a impus o formă proprie de control care se
realizează prin intermediul unui organ terţ specializat: o casă de control.
56
CAPITOLUL IV
Garanţia calităţii mărfii. Prin înscrierea clauzei de garanţie în contract, vânzătorul

răspunde pentru calitatea mărfii. O anumită perioadă de timp el este obligat să remedieze
oricare defecţiune şi să asigure folosirea normală a mărfii, potrivit destinaţiei sale.
Părţile trebuie să prevadă în contract: durata garanţiei; ziua când începe garanţia; la
ce se referă garanţia şi responsabilităţile părţilor.
B. Conformitatea mărfii predate
Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea
defecte sau vicii. Bunul predat trebuie să posede calităţile şi particularităţile prevăzute
expres sau tacit în contract. Conformitatea mărfii predate se determină ţinând cont de
stipulaţiile contractuale privind calitatea, cantitatea şi tipul mărfii.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei dispoziţii
contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri:
- sunt proprii îmbunătăţirilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
- sunt adecvate oricăror întrebuinţări speciale care a fost adusă la cunoştinţa
vânzătorului în momentul încheierii contractului;
- posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca
eşantion sau model;
- sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip şi
într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
Cantitatea mărfii se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe, prin utilizarea
unor unităţi de măsură specifice. În contract trebuie să se menţioneze locul unde se va
determina cantitatea mărfii – la locul de expediere sau la locul de destinaţie -, momentul
determinării cantităţii mărfii şi modul de determinare a cantităţii mărfii.
Calitatea mărfii reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la
nivelul tehnologiei moderne şi datorită cărora e preferată, satisfăcând în condiţii optime
necesităţile cumpărătorului. Calitatea mărfii trebuie prevăzută în contract de către părţi
în mod precis şi detaliat. Calitatea mărfii se referă la caracteristicile tehnice ale mărfii, la
funcţionalitatea ei şi la gradul în care corespunde cerinţelor pentru care a fost produsă.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau caracteristici
ale produsului. Calitatea mărfii se poate stabili prin unele metode ce folosesc
următoarele elemente:
- văzut şi plăcut – marfa va fi conformă cu cea văzută de cumpărător. Contractul se
încheie fără a fi necesară o deschiere tehnică;
- după încercare – clauză care echivalează cu o condiţie suspensivă de executare a
contractelor2;
- după degustare – varietate a clauzei „după încercare”;
- tel quel – cumpărătorul este de acord să primească marfa aşa cum este;
- rye terms – cumpărătorul primeşte marfa în starea în care este, dar poate primi o
bonificaţie dacă nu este corespunzătoare;
- sound delivered – cumpărătorul poate refuza marfa avariată;
- mostre (etalon, eşantion) – marfa trebuie să fie conformă eşantionului. De regulă, în
practică, ambele părţi păstrează câte un exemplar;
- tipuri – noţiune abstractă faţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să se
apropie cât mai mult; denumiri uzuale: lămâi de Catania, bumbac Cleveland;
- norme şi standarde – caracteristici ale produsului care au fost codificate;
- descriere – indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului.
2
D.Florescu, L.N.Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2009,
p.104
57
CAPITOLUL IV
Dacă părţile nu au stabilit ca bunul să corespundă unei anumite calităţi, vânzătorul

este obligat să livreze marfa de calitate medie obişnuită existentă în ţara sa,
corespunzător destinaţiei prevăzute în contract, în caz contrar conform destinaţiei
obişnuite a acesteia în ţara vânzătorului.
C. Predarea documentaţiei tehnice.
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale mari,
aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-how-ul
corespunzător. Vânzătorul trebuie să asigure montarea maşinilor şi utilajelor, punerea lor
în funcţiune, întreţinerea şi posibilitatea unei utilizări normale.
Predarea documentaţiei tehnice are loc în momentul, locul şi forma prevăzută în
contract sau uzanţe. Documentaţia tehnică se poate expedia odată cu marfa, indicându-se
numărul contractului şi comenzii. Vânzătorul păstrează un drept exclusiv asupra
documentaţiei tehnice transmise cumpărătorului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.
Cumpărătorul o poate folosi doar pentru întreţinerea utilajului achiziţionat şi numai pe
teritoriul ţării sale.
2. Obligaţiile cumpărătorului.
În contractul de vânzare comercială internaţională cumpărătorul are următoarele
obligaţii principale:
- plata preţului;
- luarea în primire a mărfii predate.
A. Plata preţului
Plata preţului este obligaţia asumată de cumpărător, pe care o execută în schimbul
mărfii primite. Cumpărătorul este obligat să ia măsurile şi să îndeplinească formalităţile
destinate să permită plata preţului prevăzut în contract şi lege.
Determinarea preţului. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi:
- determinat – prevăzut de părţi cu ocazia încheierii contractului. Preţul se înscrie
printr-o formulă fixă sau mobilă. Se fixează un preţ de bază, iar după efectuarea
livrării, în raport de limitele admise şi de proporţiile imediate se va determina preţul
efectiv.
- determinabil – se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere:
cotaţiile la bursă; media cotărilor de pe diferite pieţe, preţul din ziua predării.
În stabilirea preţului se ţine cont de:
- cantitatea la care se calculează preţul – după cantitatea de marfă ce se găseşte la
locul şi momentul executării contractului;
- valuta în care se face plata – care poate fi cea stabilită de părţi, iar dacă se face plata
cu altă valută decât cea stabilită, în contract se prevede şi cursul de schimb valutar;
- reducerile de preţ acordate cumpărătorului – de către vânzător, care sunt uzuale sau
specifice. În practică se utilizează reduceri privind calitatea şi integritatea mărfii sau
determinate de natura operaţiilor legate de obiectul contractului.
Daca preţul nu a fost fixat în contract, părţile s-au referit la preţul practicat în
momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi
mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Elementele preţului. Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern plus un
număr de elemente, în funcţie de situaţia concretă. Componente:
- cheltuieli de ambalare – depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Părţile pot să
nu discute însă cine le suportă.
58
CAPITOLUL IV
- Cheltuieli de transport – sunt în funcţie de condiţia de livrare şi se împart între părţile

contractante după modalităţile de vânzare folosite.
- cheltuielile de asigurare – constituie un element al preţului numai în vânzarea CIF;
vânzătorul are obligaţia să procure pe propria cheltuială o poliţă de asigurare
maritimă sub formă transferabilă. În celelalte condiţii de livrare, asigurarea revine
cumpărătorului.
Cheltuieli în legătură cu procurarea unor acte prevăzute de regimul legal al
exporturilor sau importurilor, respectiv cheltuieli diverse: impozite, taxe, tarife vamale,
comisioane bancare şi comerciale şi alte elemente ale preţului de vânzare în raport de
partea care le suportă.
Data plăţii se prevede de către părţi în contract sau rezultă din uzanţele comerciale.
Preţul se plăteşte la momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate
din partea vânzătorului, sau în caz contrar în momentul punerii la dispoziţie a mărfurilor
ori a remiterii documentaţiei reprezentative a mărfurilor . Vânzătorul poate face din plată
o condiţie a remiterii mărfurilor sau documentaţiei. Cumpărătorul nu este ţinut să
plătească preţul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afara de
cazul în care în contract se prevede altfel.
Locul plăţii este diferit de dreptul comun. Locul plăţii este portabil: preţul se plăteşte
la sediul vânzătorului, dacă contractul nu prevede altfel sau la locul predării bunului,
dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau documentaţiei. În situaţia în
care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie să suporte
orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.
B. Luarea în primire a mărfii
Luarea în primire a mărfii – reprezintă îndeplinirea oricărui act care se poate cere, în
mod rezonabil, cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. În
raport de natura livrării, cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţiile vânzătorului şi în
unele cazuri trebuie să procure mijloacele de transport şi să indice elementele mărfii.
3. Răspunderea în vânzarea internaţională.

Prin contractul de vânzare-cumpărare internaţional părţile urmăresc executarea
obligaţiilor asumate şi crearea unor condiţii optime pentru realizarea operaţiunilor
comerciale. Părţile răspund pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale şi pentru
executarea acestora în mod necorespunzător.
Formele răspunderii materiale sunt: repararea prejudiciilor cauzate şi plata de
penalităţi.
Partea care a atras o terţă persoană la îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale
poartă răspunderea faţă de cealaltă parte contractuală pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către terţa persoană, ca pentru propriile
acţiuni.
Acordarea de penalităţi este condiţionată de unele cerinţe:
- să existe un contract valabil între părţi;
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor;
- penalităţile să fie prevăzute de Condiţiile generale de livrare, acordul bilateral,
contract;
- creditorul să ceară penalităţile respective.
Creditorul are dreptul să ceară plata penalităţilor pentru următoarele temeiuri:
- întârzierea în livrare;
- întârzierea în punerea la dispoziţie a documentaţiei tehnice;
59
CAPITOLUL IV
- neprezentarea certificatelor de analiză;

- întârzierea în livrare în cazul sistării livrărilor din cauza defectelor care se repetă;
- neutilizarea mărfii;
- cererea neîntemeiată privind restituirea sumelor plătite;
- nedeschiderea acreditivului la termenele prevăzute.
a) Răspunderea vânzătorului
Daca vânzătorul nu-şi execută obligaţiile contractuale, cumpărătorul poate să ceară
executarea contractului, poate să solicite rezoluţiunea contractului sau poate să pretindă
daune-interese.
1. Executarea contractului poate fi cerută dacă marfa nu este conformă cu
prevederile contractului:
- cumpărătorul poate să ceara predarea unor mărfuri de înlocuire sau să se remedieze
lipsa de conformitate într-un termen rezonabil de la denunţarea lipsei de
conformitate sau în momentul denunţării lipsei de conformitate;
- cumpărătorul poate să ceară o bonificaţie, reducerea preţului proporţional cu
diferenţa între valoarea pe care mărfurile efectiv predate le aveau în momentul
predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment;
- cumpărătorul poate să acorde vânzătorului un termen suplimentar, de o durată
rezonabilă, pentru execuţia obligaţiei sale. Înainte de expirarea acestui termen
cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care ar dispune
în caz de încălcare a contractului, dar nu pierde dreptul de a cere daune-interese
pentru întârziere în executare.
2. Rezoluţiunea contractului – este sancţiunea pentru neexecutarea de către vânzător
a obligaţiilor asumate prin contract şi poate fi cerută în următoarele împrejurări, conform
Convenţiei de la Geneva din 1980:
- neexecutarea de către vânzător a uneia din obligaţiile sale constituie o încălcare
esenţială a contractului;
- vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau
declară că nu le va preda într-un termen astfel acordat;
- dacă neexecutarea parţială a obligaţiilor asumate sau lipsa de conformitate reprezintă
o încălcare esenţială a contractului.
Rezoluţiunea contractului se face printr-o declaraţie notificată de cealaltă parte.
Dacă este evident că înainte de data executării contractului se va săvârşi o încălcare
esenţială a contractului, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea anticipată a
contractului.
b) Răspunderea cumpărătorului
Vânzătorul are posibilitatea: să ceară executarea contractului; rezoluţia contractului
şi daune-interese.
1. Executarea contractului. Dacă nu s-a prevalat anterior de un mijloc incompatibil,
vânzătorul poate cere: plata preţului; preluarea mărfii predate; executarea altor obligaţii
ale cumpărătorului. Vânzătorul poate să acorde cumpărătorului un termen suplimentar,
de durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor sale. Înainte de expirarea termenului,
vânzătorul nu se poate prevala de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de
încălcare a contractului. Dacă plata preţului se efectuează cu întârziere, vânzătorul are
dreptul să ceară penalităţi. Datorită întârzierii în deschiderea acreditivului, vânzătorul
poate să oprească expedierea mărfii, suspendarea executării contractului intervenind
automat, nefiind necesară nici o formalitate.
2. Rezoluţiunea contractului – se poate declara de vânzător în următoarele cazuri:
60
CAPITOLUL IV
- neexecutarea de către cumpărător a uneia din obligaţiile sale contractuale care

constituie o încălcare esenţială a contractului;
- cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau preluare a mărfurilor
predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau cumpărătorul declara că
nu o face în termenul acordat.
În caz de executare tardivă, dacă vânzătorul a declarat rezoluţiunea contractului
înainte de a afla despre executarea contractului, partea respectivă poate declara
contractul rezolvit pentru viitor.
c) Daune – interese
Daunele-interese cuprind pierderea suferită, care este supusă întotdeauna reparării de
cealaltă parte, şi câştigul nerealizat, care este supus reparării numai dacă s-a prevăzut în
contract sau dacă există acordul părţilor. Daunele-interese nu pot fi superioare pierderii
suferite şi nici câştigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit
să le prevadă în momentul încheierii contractului. Persoana care invocă încălcarea
contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări pentru a
limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, iar dacă neglijează să o facă, partea cealaltă
poate să ceară o reducere a dezdăunării egală cu pierderea care ar fi trebuit evitată.
Pentru acordarea despăgubirilor trebuie întrunite următoarele condiţii:
- neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale;
- producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- legătura cauzală între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale şi producerea unei pagube materiale celeilalte părţi;
- culpa debitorului.
Sarcina probei revine creditorului. Culpa debitorului este prezumată.
d) Exonerarea de răspundere
Părţile sunt exonerate de răspundere dacă neexecutarea obligaţiilor contractuale sau
executarea lor necorespunzătoare se datorează unei cauze străine, dacă nu pot fi
imputabile debitorului ori dacă dreptul creditorului de a cere executarea contractului
încetează.
Exonerarea de răspundere intervine în următoarele cazuri:
- culpa contractantului
- culpa terţului – dacă motivul invocat este determinat de neexecutarea de către un
terţ, pe care partea l-a însărcinat să execute în întregime sau parţial contractul, ea nu
este exonerată decât în cazul în care dovedeşte că sunt întrunite condiţiile exonerării
în persoana sa şi a terţului;
- forţa majoră – împrejurare care a intervenit după încheierea contractului ca urmare a
unor evenimente extraordinare, neprevăzute şi inevitabile pentru una din părţi. Forţa
majoră trebuie anunţată în scris celeilalte părţi, fără întârziere, în limita termenului
de executare a obligaţiilor contractuale, în caz contrar impunându-se repararea
prejudiciilor cauzate. În consecinţă termenul de executare a obligaţiilor contractuale
de către părţi se dublează în mod corespunzător cu durata acelor împrejurări şi a
consecinţelor lor.
Comunicarea va cuprinde date despre intervenirea şi caracteristicile împrejurării,
despre eventualele consecinţe ale acesteia. De asemenea, partea este obligată să
comunice, în scris, încetarea forţei majore.
Exonerarea de răspundere poate rezulta din: Condiţiile generale de livrare, un acord
bilateral sau contract, dreptul naţional al ţării vânzătorului, aplicabil contractului
respectiv.
61
CAPITOLUL IV
Sarcina de a dovedi existenţa împrejurărilor exoneratoare de răspundere aparţine

debitorului.
4.2. Prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri
Datorită numeroaselor diferenţe în reglementarea problemei prescripţiei3, în materia

vânzării internaţionale de mărfuri aceasta a făcut obiectul Convenţiei adoptată la New
York la 14 iunie 1974 şi a Protocolului de modificare a acestei Convenţii, adoptat odată
cu Convenţia asupra contractului de vânzare internaţionala de mărfuri, la 11 aprilie
1980.
Precizăm de la început că termenul de prescripţie este de 4 ani şi ca în Convenţie
sunt stipulate dispoziţii riguroase cu privire la modalităţile determinării termenului de
prescripţie şi a punctului de plecare a acestui termen.
Convenţia prevede o limitare generală a termenului de prescripţie, precizând că orice
termen de prescripţie expira cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă.
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată, în
temeiul reglementărilor exprese stipulate în Convenţie. O acţiune rezultând dintr-o
încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care aceasta încălcare s-a
produs. O acţiune sprijinită pe dol sau rezultând din manopere frauduloase ulterioare,
poate fi exercitată începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fi
fost descoperit. În cazurile în care o parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei
fixate pentru executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care
declaraţia este adresată celeilalte părţi.
Convenţia reglementează trei cauze de încetare a curgerii termenului de prescripţie:
- îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva
debitorului. Când părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul
de prescripţie încetează să curgă începând de la data la care una dintre părţi recurge
la procedura de arbitraj;
- îndeplinirea de către creditor a oricărui act care are efect întreruptiv de prescripţie,
conform legii statului unde debitorul îşi are sediul;
- recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.
3 Prescripţia extinctivă, este reglementată în dreptul român prin Decretul nr. 167/1958, care stabileşte
un termen general de trei ani, aplicabil si în raporturile de comerţ internaţional în cazul în care nu există
norme juridice derogatorii.
În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea prescripţiei, din cauza
reglementărilor diferite în legislaţiile naţionale.
În Franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile născute între
comercianţi, cu câteva excepţii pentru care termenul se reduce la doi ani.
În Italia este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia se
reduce la cinci ani sau la un an.
În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării mărfurilor, chiar dacă cumpărătorul a
descoperit mai târziu defectele mărfii livrate, cu excepţia cazului în care s-a stabilit un termen mai lung de
garanţie, sau a constatării unor manopere dolosive din partea vânzătorului.
În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de mărfuri si executări de lucrări, iar pentru
aspecte referitoare la calitate prescripţia este de sase luni pentru lucruri mobile si de un an pentru imobile.
În Anglia există prescripţie de sase ani, cu caracter general si de 12 ani pentru obligaţiile care sunt
consemnate în acte autentice.
În SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, care se
reduce însă la sase luni pentru livrarea produselor din stoc. Aceste termene pot fi reduse sau mărite prin
înţelegerea părţilor.
62
CAPITOLUL IV
Convenţia stipulează în mod expres că termenul de prescripţie nu poate fi modificat,

nici cursul său schimbat – printr-o declaraţie a părţilor sau pe calea unui acord de voinţa
între ele – cu excepţia cazurilor prevăzute expres în Convenţie. În cursul termenului de
prescripţie, debitorul poate să prelungească acest termen, printr-o declaraţie scrisă
adresată creditorului.
Efectul prescripţiei constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut, nici nu
devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de prescripţie.
Efectul prescripţiei nu se produce când: prescripţia nu este invocată de către partea
interesata; atunci când dreptul este invocat pe cale de excepţie.
Convenţia stipulează că termenul de prescripţie este calculat astfel încât să expire la
miezul nopţii al zilei a cărei date corespunde celei la care termenul a început să curgă. În
lipsa datei corespunzătoare, termenul de prescripţie expiră la miezul nopţii ultimei zile a
ultimei luni a termenului.
4.3. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale
de mărfuri – Regulile INCOTERMS şi RAFTD;
4.3.1. Uzanţele internaţionale în materia vânzărilor internaţionale de
mărfuri
Uzanţele comerciale se aplică prin înscrierea în contracte a unei clauze de trimitere
sau prin formularea unei clauze integrate în contractele tip sau în condiţiile generale de
livrare.
În materie comercială se considera că, în absenţa unei convenţii contrare, părţile s-au
referit în mod tacit, în contractul pe care l-au încheiat, la oricare uzanţă pe care o
cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în relaţiile comerciale este în mod
constant repetată, larg cunoscută, în contracte de acelaşi tip în ramura comercială
respectivă.
Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este determinată de principiul libertăţii
comerţului, consacrat în Codul comercial. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor
comerciale sunt prevăzute de legea contractului, care se determină de părţi, iar în absenţa
unei alegeri a părţilor se determină de instanţa de judecată.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională, care poate fi expresă
sau tacită. Clauzele convenţionale, ca şi prevederile instanţelor judecătoreşti şi arbitrale
în soluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile comerciale, trebuie să ţină seama pe
lângă prevederile legii aplicabile contractului şi de uzanţele comerciale – prevedere
consacrata expres în Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, preluată
ulterior în majoritatea legislaţiilor naţionale.
În absenţa unor reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica comercială
internaţională:
- a creat anumite reguli nescrise, acceptate de bună voie şi folosite în mod regulat.
Aceste reguli nescrise au devenit norme ce se aplică în relaţiile comerciale;
- a realizat o uniformizare şi o standardizare a uzanţelor comerciale prin elaborarea
unor condiţii uniforme şi contracte tip şi prin includerea în contracte a unor condiţii
generale;
- o codificare a uzanţelor comerciale în anumite ramuri ale activităţii, care asigură
certitudine juridică şi uniformitatea reglementărilor.
Rolul uzanţelor comerciale este de a determina drepturile şi obligaţiile părţilor prin
precizarea şi completarea conţinutului contractului şi acela de a interpreta şi explica
termenii şi expresiile folosite de părţi în contractele comerciale.
63
CAPITOLUL IV
4.3.2. Regulile INCOTERMS şi RAFTD

Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva tipuri de
vânzări internaţionale individualizate, îndeosebi în raport de modul în care sunt
delimitate obligaţiile părţilor. Contractele respective sunt desemnate prin formule sau
abreviaţii care dau o expresie sintetică operaţiunilor juridice pe care le determină părţile
potrivit autonomiei lor de voinţă.
4.3.2.1. INCOTERMS 2010
INCOTERMS – Internaţional Commercial Terms – Termeni Comerciali
Internaţionali
Pe parcursul timpului, în relaţiile comerciale mondiale s-au conturat câteva tipuri de
vânzări internaţionale individualizate, îndeosebi, în raport de modul în care sunt
delimitate obligaţiile părţilor.
Culegerea şi sintetizarea uzanţelor comerciale în domeniul vânzării
internaţionale de mărfuri şi-au găsit expresia într-o primă formă codificată in anul 1936,
sub egida Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris sub denumirea Trade Terms –
Termeni Comerciali. Lucrarea a fost rodul activităţii laborioase a mai multor experţi
comerciali, întruniţi într-un Comitet Special, constituit cu prilejul primului Congres al
Camerei de Comerţ Internaţional, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Paris în 1920.
Evoluţia semnificativă a comerţului internaţional a determinat elaborarea de către
Camera de Comerţ Internaţională a unui nou set de uzanţe codificate, denumite
Incoterms 2010, care se aplica de la 1 ianuarie 2011.
De la ultima revizuire din anul 2000, s-au petrecut multe schimbări în comerţul
global, ceea ce face ca actuala revizuire să aibă în vedere aspectele legate de dezvoltarea
tehnicilor folosite pentru securizarea încărcăturii şi de nevoia de a înlocui documentele
de hârtie cu cele electronice. Noii termeni de livrare definesc în mod clar obligaţiile
părţilor si reduc riscul apariţiilor unor complicaţii juridice.
4.3.2.2. RAFTD 1941

RAFTD – Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţii revizuite ale
comerţului extern american.
RAFTD au apărut într-o primă variantă în anul 1919, ca urmare a codificării
uzanţelor de către comercianţi. Această variantă a cunoscut modificări şi îmbunătăţiri,
termenii căpătând dimensiuni noi şi reprezentând un instrument tot mai apreciat în
practica relaţiilor comerciale.
4.3.2.3. Principalele reguli INCOTERMS
În raport de obligaţiile părţilor într-un contract de vânzare internaţională, se
deosebesc mai multe feluri de contracte desemnate prin clauze TERMS, consacrate în
relaţiile comerciale internaţionale. În Regulile INCOTERMS şi RAFTD se regăsesc
obligaţiile vânzătorului – indicativul A – şi cele ale cumpărătorului – indicativul B.
Regulile privind obligaţiile vânzătorului sunt:
A1 – livrarea mărfii în baza clauzelor stipulate în contract (Vânzătorul are obligaţia să
livreze marfa şi să prezinte factura comercială sau mesajul electronic echivalent);
A2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
A3 – transportul şi asigurarea;
64
CAPITOLUL IV
A4 – livrarea (conţinutul acestei reguli variază după cum livrarea este directă sau
indirectă, precum şi în funcţie de momentul şi locul livrării);
A5 – transferul riscurilor;
A6 – repartiţia cheltuielilor;
A7 – avizarea cumpărătorului;
A8 – dovada livrării mărfii (documentul de transport şi chiar mesajul electronic
echivalent);
A9 – verificarea (operaţiuni de ambalare şi marcare a mărfii);
A10 – alte obligaţii.
Regulile privind obligaţiile cumpărătorului sunt:
B1 – plata preţului;
B2 – licenţe, autorizaţii şi alte formalităţi;
B3 – contractul de transport;
B4 – preluarea mărfii;
B5 – transferul riscurilor;
B6 – repartiţia cheltuielilor;
B7 – avizarea vânzătorului;
B8 – dovada livrării (documentul de transport şi chiar mesajul electronic echivalent);
B9 – inspectarea mărfii (verificarea concordanţei calităţii şi cantităţii cu obligaţiile
asumate în contract);
B10 – alte obligaţii.
Reguli privind livrarea mărfii:
3. Conţinutul regulilor INCOTERMS 2010.
În comparaţie cu Incoterms 2000 - Incoterms 2010 a suferit schimbări majore atât de

formă cât şi de conţinut. Vom prezenta în continuare condiţiile de livrare reglementate
de INCOTERMS 2010, respectând clasificarea în Condiţii de livrare aplicabile tuturor
tipurilor de transport şi Condiţiile de livrare aplicabile transportului maritim si terestru,
urmând ca apoi să evidenţiem schimbările suferite de la versiunea anterioară.
Condiţiile de livrare aplicabile tuturor tipurile de transport

EXW (EX WORKS)
Este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător care trebuie să pună marfa
ambalată la dispoziţia cumpărătorului, acesta din urmă fiind obligat să o încarce pe
cheltuiala şi riscul său.
Produsul şi riscurile se transfera cumpărătorului, incusiv plata transportului şi costul
asigurării de la poarta fabricii vânzătorului.
Dacă este cazul, vânzătorul va trebui ca la cererea, pe cheltuiala şi riscul
cumpărătorului să ofere acestuia asistenţă în obţinerea licenţei , a autorizaţiei de export
sau a oricăror alte documente necesare pentru exportul mărfurilor
FCA (Free Carrier)
Franco cărăuş înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare in
momentul in care a predat marfa , dacă este cazul, vămuita pentru export, in grija
cărăuşului sau a altei persoane desemnate de cumpărător la locul sau punctul convenit.
In cazul in care cumpărătorul nu indica un punct precis, vânzătorul poate sa aleagă
punctul de la locul sau raza teritoriala menţionata unde cărăuşul urmează sa preia marfa
in custodia sa. In cazul in care potrivit practicii comerciale este necesar sprijinul
65
CAPITOLUL IV
vânzătorului pentru încheierea contractului cu cărăuşul (cum este cazul in transportul

CFR sau aerian). Vânzătorul acţionează pe riscul si cheltuiala cumpărătorului.
CPT (Carriage Paid To)
Vânzătorul plăteşte pentru transportul mărfii la destinaţia convenita. Riscurile de
pierdere sau de deteriorare a mărfii, precum si orice alte cheltuieli suplimentare cauzate
de evenimente care au avut loc după ce marfa a fost predata cărăuşului trec de la
vânzător la cumpărător in momentul in care marfa a fost predata carausului. In cazul in
care pentru transportul marfii se folosesc carausi succesivi, riscurile trec de la vanzator
la cumparator in momentul in care marfa a fost predata primului caraus. Termenul CPT
implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export Acest termen poate fi
folosit pentru toate modurile de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
CIP (Carriage and Insurance Paid)
Vanzatorul are aceleasi obligatii ca la termenul CPT dar suplimentar el trebuie sa
efectueze si asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a marfii pe
timpul transportului. Vanzatorul incheie contractul si plateste prima de asigurare.
Cumparatorul trebuie sa ia nota ca in cazul CIP vanzatorul este obligat sa obtina prima
de asigurarea pentru acoperire minima. Termenul CIP implica obligatia vanzatorului de
vamuire a marfii pentru export Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile de
transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
DAT (Delivered at Terminal)
Vanzatorul livreaza si descarca din mijlocul de transport la terminalul (din portul
sau locul) stabilit cu cumparatorul. Terminal inseamna orice loc, cum ar fi: chei; depozit;
strada; cargo terminal; terminal CFR. Vanzatorul acopera toate costurile pentru livrarea
si descarcarea marfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca notiunea de Terminal
sa fie foarte bine precizata. DAT acopera formalitatile de vamuire la export dar NU
include costul formalitatilor de vamuire la import.
DAP (Delivered at Place)
Descriere: Vanzatorul livreaza marfurile in mijloacele de transport adecvate la locul
stabilit cu cumparatorul. Vanzatorul acopera toate costurile pentru livrarea si descarcarea
marfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca notiunea de Terminal sa fie foarte
bine precizata. In cazul in care vanzatorul suporta costuri legate de descarcarea bunurilor
la destinatie, acesta Nu are dreptul sa refactureze aceste costuri cumparatorului. Este
recomandat ca notiunea de LOC sa fie foarte bine precizata. DAP acopera formalitatile
de vamuire la export dar NU include costul formalitatilor de vamuire la import.
DDP (Delivered Duty Paid)
Vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare in momentul in care marfa a fost pusa
la dispoziţia cumparatorului, la locul convenit din tara importatoare. Vânzătorul trebuie
sa suporte toate cheltuielile si riscurile legate de aducerea mărfii in acest loc inclusiv a
taxelor vamale, a altor taxe si speze oficiale care se plătesc la import, precum si a
costurilor si riscurilor de îndeplinire a formalităţilor vamale. Acest termen poate fi
folosit indiferent de modalitatea de transport.
Condiţiile de livrare aplicabile transportului maritim si terestru
FAS (Free Alongside Ship)

Vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a fost pusa
de-a lungul vasului, pe chei sau pe slepuri, barje sau pe bac, in portul de incarcare
convenit. Aceasta inseamna ca toate costurile si riscurile de pierdere sau deteriorare a
66
CAPITOLUL IV
marfii sunt suportate din acel moment de cumparator. Termenul FAS implica obligatia
cumparatorului de vamuire a marfii pentru export si nu trebuie folosita in cazul in care
cumparatorul nu poate sa indeplineasca direct sau indirect formalitatile de export Acest
termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
FOB (Free On Board)
Vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare in momentul in care marfa a trecut
balustrada vasului, in portul de incarcare convenit .Costurile si riscurile de pierdere si
deteriorare a marfii sunt suportate din acel moment de cumparator. Termenul FOB
implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export. Acest termen poate fi
folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare. In cazul in care
balustrada vasului nu prezinta relevanta, cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau
containerizat este mai potrivit sa se foloseasca termenul FCA.
CFR (Cost & Freight)
Vanzatorul trebuie sa plateasca navlu-ul si costurile necesare pentru aducerea marfii
in portul de destinatie convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a marfii, precum si
orice costuri suplimentare cauzate de evenimente care au avut loc dupa ce marfa a fost
livrata la bordul navei se transfera de la vanzator la cumparator in momentul in care
marfa trece de balustrada vasului in portul de incarcare. Termenul C.F.R implica
obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export In cazul in care balustrada
vasului nu prezinta relevanta cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-off sau
containerizat este mai potrivit sa se foloseasca termenul CPT.
CIF (Cost, Insurance and Freight)
Vanzatorul are aceleasi obligatii ca in cazul termenului CFR dar suplimentar, el
trebuie sa efectueze asigurarea maritima care sa acopere riscul cumparatorului de pirdere
sau deteriorare a marfii in timpul transportului maritim. Vanzatorul incheie si plateste
contractele de asigurare si plateste prima de asigurare. Cumparatorul ia nota ca in cazul
termenului CIF, vanzatorul este obligat sa obtina asigurarea pentru acoperirea minima.
Termenul CIF implica obligatia vanzatorului de vamuire a marfii pentru export In cazul
in care balustrada vasului nu prezinta relevanta cum ar fi in cazul traficului roll-on/roll-
off sau containerizat este mai potrivit sa se foloseasca termenul CIP.
Reguli privind transferul riscurilor:

Potrivit regulilor INCOTERMS, transmiterea riscurilor corespunde cu momentul
livrării mărfii.
Din punctul de vedere al forţei lor juridice, Regulile INCOTERMS au un caracter
facultativ şi supletiv, părţile putând să prevadă în contractul lor orice fel de derogări.
Regulile INCOTERMS sunt acele uzanţe care au ajuns la un grad suficient de maturitate
juridică. Fiecare dintre Regulile INCOTERMS constituie expresia unui anumit tip de
vânzare. Aplicarea lor este posibilă numai dacă părţile, prin voinţa lor exercită, aleg una
din ele spre a fi incorporată în contractul lor. Părţile sunt libere să aleagă termenului pe
care-l consideră potrivit şi sunt în măsură să completeze sau să modifice conţinutul
regulilor care interpretează termenul comercial desemnat de ele.
În cazul în care există o contradicţie între Regulile INCOTERMS şi o clauză
specială stipulată de părţi în contract, această clauză specială prevalează.
67
CAPITOLUL IV
4.4. Categorii de vânzări
4.4.1. Vânzarea prin burse
Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea bursei este

considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor
mondiale.
Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau intermediarii lor pentru a
negocia mărfuri fungibile şi valori mobiliare, după o procedură specială, sub
supravegherea unei autorităţi. Operaţiunile de bursă se încheie pentru mărfuri viitoare şi
care nu sunt prezente, ci reprezentate prin mostre sau descrise prin anumite
caracteristici.
La bursă se vând sau se cumpără numai titlurile prin care se efectuează transferul de
proprietate asupra mărfurilor. Absenţa mărfurilor de la locul tranzacţiei permite şi
realizarea unor operaţiuni pur speculative.
Bursele au apărut în perioada de început a dezvoltării capitalismului, în câteva oraşe
europene, determinate fiind de operaţiunile bancare şi de circulaţia mărfurilor. Prima
bursă modernă – 1531 – la Anvers, care deţinea o clădire proprie unde se încheiau
tranzacţii asupra mărfurilor coloniale.
Vânzarea la bursă se particularizează prin următoarele trăsături:
1) marfa nu este niciodată prezentă; în consecinţă nu se pot formula pretenţii de
calitate cu privire la respectiva marfă. Dacă bursa în cauză are propriile sale
standarde, calitatea mărfii trebuie să corespundă acestora.
2) contractul se încheie, fără excepţie, prin intermediar (numit curtier în dreptul
francez, broker în dreptul anglo-american). Curtierii, brokerii sunt obligaţi să se
supună sindicului bursei, să păstreze secretul tranzacţiilor şi sunt ţinuţi să nu
tranzacţioneze în nume propriu.
Există posibilitatea aşa numitei vânzări cu primă care nu este acceptată de toate
bursele, deci de toate statele pentru că vânzarea la bursă se desfăşoară sub supravegherea
statului pe teritoriul căruia este organizată bursa.
Vânzarea cu primă presupune fie cel care cumpără nu are banii, fie cel care
vinde nu are marfa – fie unul, fie celălalt avansează o primă care semnifică seriozitatea
intenţiei de realizare a vânzării. Regula este ca dacă cel care avansează prima nu îşi
îndeplineşte obligaţia, pierde prima; dacă cel care primeşte prima nu îşi îndeplineşte
obligaţia este ţinut să restituie dublul primei.
Fiind vorba de o vânzare speculativă poate fi vânzare a la hausse sau vânzare a la
baisse. Vânzarea a la hausse este vânzarea în care speculează cumpărătorul. El
cumpără marfa la un preţ pentru a o revinde ulterior la un preţ mai ridicat, realizând
profit din diferenţa de preţ. Vânzarea a la baisse este vânzarea în care speculează
vânzătorul care vinde marfa la un preţ pentru a cumpăra ulterior o marfă de acelaşi fel la
un preţ mai scăzut, profitul realizându-se din diferenţa de preţ.
Vânzarea la bursă este supusă totdeauna legii în vigoare la locul burselor.
Bursele se organizează în statele cu economie de piaţă, ele fiind instituţii speculative.
Vânzarea la burse se face pe documente tipizate specifice fiecărei burse, legea
aplicabilă vânzării la bursă este legea locului bursei.
68
CAPITOLUL IV
4.4.2. Contractul forward
a) Definire si caractere juridice

Contractul forward reprezintă convenţia prin care vânzătorul se obligă faţă de
cumpărător, să livreze contra plată, la o dată viitoare prestabilită, o marfă, o valută sau un
activ financiar, la preţul convenit în momentul perfectării contractului.
Toate elementele contractului sunt determinate în momentul perfectării lui, cu excepţia
valorii, care rămâne incertă, întrucât preţul mărfii, valutei sau activului financiar se poate
modifica până la data prestabilită.
Contractele de acest tip se încheie în afara bursei si nu sunt standardizate, ultimul aspect
deosebindu-le de contractele “futures” (cu livrare amânată).
b) Conţinut si efecte
Cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a cumpăra o anumită marfă, activ financiar sau
valută, la preţul convenit prin contract, plătibil la scadenţa fixată. Preţul pe care trebuie să îi
plătească cumpărătorul rămâne cel convenit iniţial, chiar dacă preţul zilei în acel moment va
fi mai mare sau mai mic decât acesta. În funcţie de oscilaţia cursului pieţei, se poate realiza
o pierdere sau un avantaj de către vânzător sau de către cumpărător.
Contractul se execută deci la scadenţă, în condiţiile prestabilite în momentul perfectării
lui, dar dreptul de proprietate se va transmite la cumpărător numai în momentul executării.
Executarea se face în natură, prin predarea mărfii sau a activului financiar la scadenţă si
respectiv prin plata contravalorii acestuia la preţul forward.
4.4.3. Vânzarea prin licitaţii

Noţiune
Licitaţiile internaţionale constituie o piaţă specială care concretizează oferta şi
cererea unor mărfuri şi servicii. Folosirea lor este facultativă şi sunt utilizate când
proiectele de dezvoltare sunt finanţate de unele instituţii financiare internaţionale. Ex.
BIRD condiţionează acordarea de împrumuturi pentru realizarea unor obiective de
utilizarea licitaţiei.
Funcţia licitaţiei este aceea de valorificare a mărfurilor care nu pot fi tipizate sau
descrise, iar mărfurile supuse licitaţiei trebuie să fie vizionate de eventualii cumpărători.
Clasificare
1. în funcţie de periodicitatea organizării:
- licitaţii periodice – se desfăşoară la anumite perioade;
- licitaţii ocazionale – se organizează ad-hoc.
2. în raport de posibilitatea de participare:
- licitaţii deschise sau publice – la care poate participa orice firmă sau organizaţie
interesată;
- licitaţi închise sau limitate sau restrictive – la care pot participa numai anumite
firme invitate de organizatori.
3. în funcţie de poziţia sau calitatea organizatorilor:
- licitaţii de export – licitaţiile pentru vânzări de mărfuri – oferă posibilitatea
vânzării mărfurilor în condiţii avantajoase şi permit obţinerea de credite din
partea băncilor;
69
CAPITOLUL IV
- licitaţii de import - sunt licitaţii pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi

atribuirea de lucrări de construcţii sau tratative de concurenţă. Asigură obţinerea
unui număr mare de oferte, facilitează luarea unei decizii obiective şi rentabile,
contribuie la cunoaşterea pieţelor externe şi permit controlul statului asupra
activităţii de comerţ exterior.
Procedura propriu zisă este diversificată, în special din cauza interferenţei între
legislaţiile cu caracter internaţional.
Cât priveşte specificul juridic al licitaţiei: la licitaţie marfa este totdeauna
prezentă – prin mostre sau prin documentaţie tehnică. Dacă marfa este prezentă prin
mostră nu se pot formula pretenţii de calitate pentru viciile aparente ale mostrei,
presupunândju-se că s-a acceptat marfa aşa cum arată mostra. Dacă marfa este prezentă
sub formă de documentaţie tehnică, există obligaţia tuturor celor care participând la
licitaţie, au luat cunoştinţă de această documentaţie, chiar dacă nu au adjudecat (chiar
dacă nu au câştigat licitaţia) să păstreze secretul asupra respectivei documentaţii.
Legea aplicabilă vânzării la licitaţie este fără excepţie legea în vigoare la locul
licitaţiei.
4.4.4. Contractul de vânzare în consignaţie

În doctrina de specialitate există divergenţe de opinii. Unii consideră vânzarea în
consignaţie o varietate a contractului de intermediere şi alţii consideră contractul o
varietate a vânzării. Contractul de vânzare în consignaţie este un contract complex care
cuprinde mai multe operaţii juridice.
Este contractul care se încheie între doi comercianţi consignant şi consignatar
şi prin care în schimbul unei plăţi consignantul dă spre vânzare consignatarului în
schimbul unei plăţi marfa care în prealabil a dat-o în depozitul acestuia.
Consignantul are următoarele obligaţii:
- să predea marfa în depozitul consignatarului, ambalată, etichetată şi marcată
potrivit naturii specifice a acesteia;
- să utilizeze în interiorul depozitului spaţiul special indicat de consignatar ;
- să convină cu consignatarul condiţiile vânzării
Are dreptul ca oricând până la momentul vânzării să ceară şi să obţină restituirea
mărfii dată în depozit .
Contractul presupune un depozit, un comision şi o vânzare.
Cât priveşte consignatarul, acesta este obligat în calitate de depozitar să
păstreze, să păzească şi să conserve marfa primită în depozit. În calitate de depozitar
este obligat să restituie marfa la prima cerere a consignantului deponent oricând înainte
de vânzare şi este obligat să păstreze evidenţe separate pe fiecare consignant referitoare
la marfa dată în depozit. În calitate de comisionar, el vinde marfa în nume propriu şi pe
contul comitentului consignant. Este obligat în calitate de comisionar să remită de îndată
consignantului comitent preţul încasat pentru marfă; în caz contrar fiind ţinut la plata de
dobânzi. Este obligat să respecte condiţiile stabilite de consignant, de astă dată în calitate
de comitent, pentru vânzarea respectivei mărfi.
Adică, dacă va face vânzarea comisionarul consignatar în rate fără ca aceasta să
fie permisă de consignantul emitent va răspunde solidar cu terţul cumpărător pentru
plata preţului mărfii faţă de comitentul consignant. El este obligat de astă dată în calitate
de consignatar să ţină evidenţe separate contabile pe fiecare consignant cu privire la
vânzarea mărfii.
70
CAPITOLUL IV
Deşi este vânzător, comisionar şi depozitar în acelaşi timp, spre deosebire de

fiecare dintre aceştia consignatarul nu se bucură de privilegiul dreptului de retenţie
asupra mărfii pentru că el încasează comisionul convenit din preţul perceput pentru
marfă. Comisionul se calculează în 2 moduri:
a) fie ca procent asupra preţului de vânzare real, aceasta în condiţia în care
oferta de marfă este mai mică decât cererea;
b) fie ca diferenţă între preţul real de vânzare şi preţul cerut de consignant.
Legea aplicabilă vânzării internaţionale în consignaţie când consignantul şi
consignatarul se găsesc pe teritorii statale deosebite, dacă părţile nu au ales legea, este
legea în vigoare la sediul consignatarului care coincide cu legea vânzătorului, cu legea
comisionarului, cu legea depozitarului, consignatarul având în contract prestaţia
caracteristică.
71
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL V.
CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
5.1. Contractul de mandat comercial

5.1.1. Definiţie
5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial
5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial
5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului
5.1.3.2. Obligaţiile mandantului
5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat comercial
5.2. Contractul comercial de comision
5.2.1. Definiţie
5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici
5.2.3. Efectele contractului comercial de comision
5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului
5.2.3.2. Obligaţiile comitentului
5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi
5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision
5.3. Contractul de agency
5.3.1. Noţiune. Forme.
5.3.2. Obligaţiile părţilor
5.3.2.1. Agentul
5.3.2.2.Principalul
5.4. Contractul internaţional de curtaj
5.5. Dreptul aplicabil intermedierii în comerţul internaţional
Intermedierea este activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte persoane care
este titulară a interesului1. Intermedierea presupune reprezentarea titularului interesului.
În calitate de reprezentant, intermediarul poate lucra în numele persoanei reprezentate
sau în nume propriu.
Reprezentarea este operaţiunea juridică prin care o persoană (reprezentant) încheie
acte juridice cu terţii, în contul unei alte persoane (reprezentat).
Raporturile de reprezentare se stabilesc între trei persoane: reprezentant, reprezentat
şi terţi.
Reprezentarea poate fi:
- legală
- judiciară
- convenţională – este activitatea comercială de mijlocire a încheierii unor afaceri
comerciale între doi sau mai mulţi parteneri. Pentru a produce efecte juridice
1 Pentru dezvoltări vezi R.Munteanu, Contractele de intermediere în comerţul exterior al României,

Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984
70
CAPITOLUL V.
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe o împuternicire de a

reprezenta; intermediarul trebuie să acţioneze în limita împuternicirii primite
(teoria mandatului) şi raportul de reprezentare să fie cunoscut de terţa persoană.
Actele juridice încheiate de reprezentant fără împuternicire sau cu depăşirea
puterilor acordate, obligă reprezentatul numai dacă acesta le ratifică ulterior. Ratificarea
poate fi expresă sau tacită, având valoarea unui mandat.
În scopul ocrotirii terţilor de bună-credinţă, în practica comercială se admite şi
reprezentarea aparentă. În situaţia unei împuterniciri aparente, actele juridice încheiate
de un reprezentant cu un terţ de bună-credinţă vor fi opozabile reprezentatului.
În funcţie de obiectul său reprezentarea poate fi generală sau specială.
Reprezentarea poate fi:
- directă sau perfectă – raporturile juridice se stabilesc între reprezentat şi terţi, fără ca
reprezentantul să rămână parte în contract;
- indirectă sau imperfectă – reprezentantul apare ca parte în contract; între reprezentat
şi terţi se stabilesc relaţii contractuale directe numai în măsura în care se cunosc; în
mod necesar terţa persoană îşi menţine drepturile împotriva reprezentantului.
5.1. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL
5.1.1. Definiţie
Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană (mandatar) se
obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană (mandant) să trateze sau să
încheie acte comerciale.
Originea contractului de mandat se află în dreptul roman, preluat de dreptul civil şi
el şi-a găsit aplicarea şi în materie comercială.
Contractul de mandat comercial a fost reglementat de Codul comercial în art. 374 şi
următoarele şi de vechiul Cod civil în art. 1532 şi următoarele. Cele două instituţii –
civilă şi comercială – se aseamănă prin structură şi se deosebesc prin funcţia îndeplinită.
Actualmente, contractul de mandat este reglementat de disp. art. 2009 şi urm.
N.cod.civ., care la art.2010 alin.1 stabileşte că mandatul dat pentru actele de exercitare a
unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
Calificarea unui mandat este dată de natura obiectului: mandatul comercial are un
obiect specific care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala
mandantului. Actele încheiate trebuie să fie comerciale atât pentru terţa persoană, cât şi
pentru mandant.
5.1.2. Caracteristicile contractului de mandat comercial

Mandatul comercial poate fi numai convenţional, aceasta trăsătură decurgând din
acordul de voinţa al părţilor contractului.
Reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui – mandatarul poate
acţiona în propriul său nume, dar pe contul mandantului.
Contractul este cu titlul oneros, mandatarul e plătit printr-o sumă stabilită în contract
(comision).
Mandatarul este împuternicit să facă toate actele necesare executării operaţiunii cu
care a fost însărcinat, chiar dacă aceste acte nu au fost prevăzute în mod expres.
71
CAPITOLUL V.
Libertatea de acţiune şi independenţa acordată mandatarului permit angajarea

mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare.
Mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor
comerciali:
- aceştia au calitatea de mandatari, exercitând intermedierea în mod independent sau
cu titlu profesional;
- aceştia reprezintă interesele mandantul lor în mod accidental sau continuu şi în
schimbul unei plăţi (comision)
5.1.3. Efectele contractului de mandat comercial
5.1.3.1. Obligaţiile mandatarului

1. Să execute mandatul.
Mandatarul va respecta instrucţiunile primite de la mandant, fără a putea să adopte
alte măsuri, însă prin prisma intereselor mandantului are posibilitatea să deroge de la
acestea şi să ia măsurile pe care le consideră necesare.
În absenţa unor dispoziţii contrare, mandatarul îşi poate substitui o alta persoană
care va executa o parte sau toate obligaţiile sale contractuale, dar va răspunde pentru
lipsa de diligenţă în alegerea persoanei sau pentru modul în care a dat instrucţiunile.
2. Să-l informeze pe mandantul despre operaţiunile întreprinse.
Aceasta se realizează la cererea mandantului şi este determinată de relaţiile concrete
care există între părţi. În funcţie de înţelegerea lor, mandatarul poate prezenta informări
sau dări de seamă periodice.
Mandatarul are obligaţia să-l încunoştinţeze, fără întârziere, pe mandant despre
exercitarea mandatului. Dacă mandantul întârzie răspunsul mai mult timp decât cel cerut
de natura afacerilor, se va considera că a acceptat exercitarea mandatului, chiar dacă
mandatarul a trecut peste limita împuternicirii date.
Mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţă şi va ţine seama de: obiectul
contractului, specializarea mandatarului, cuantumul remuneraţiei. În absenţa unei
stipulaţiei exprese, mandatarul nu va răspunde de neexecutarea obligaţiilor asumate de
terţa persoană.
5.1.3.2. Obligaţiile mandantului

1. Să plătească remuneraţia convenită.
În absenta unei convenţii între părţi, cuantumul remuneraţiei se va determina de
instanţa judecătorească. Numai culpa mandatarul îl poate scuti pe mandant de această
obligaţie.
2. Să creeze condiţiile necesare executării mandatului.
Exprimă principiile colaborării părţilor contractante în realizarea finalităţii urmărite.
Mandantul va preda: documentaţia tehnică; desenele sau materialul publicitar; orice ale
informaţii utile mandatarului. Dacă părţile nu au convenit altfel, mandantul trebuie să
avanseze mandatarului toate cheltuielile necesare pentru îndeplinirea mandatului.
3. Să restituie cheltuielile efectuate de mandatar,
Mandantul trebuie să restituie mandatarului: toate cheltuielile făcute (în afară de
plata preţului); pierderile suferite cu ocazia executării mandatului; dobânzile la sumele
72
CAPITOLUL V.
avansate, plătite de mandatar. Aceste cheltuieli vor fi suportate dacă mandatarul nu a

comis o culpă în executarea mandatului. Mandantul nu poate cere o reducere a
cheltuielilor pe motiv că sunt mult exagerate.
Pentru asigurarea realizării creanţelor sale, mandatarul are un privilegiu asupra
sumelor sau bunurilor ce aparţin mandantului şi se găsesc la el în vederea executării
contractului. Mandatarul are un drept de retenţie până la satisfacerea drepturilor sale.
Dacă bunurile au fost vândute de mandatar, privilegiul va subzista asupra preţului
obţinut.
5.1.3.3. Încetarea contractului de mandat comercial

Motivele generale de încetare a contractului de mandat comercial sunt:
- realizarea obiectului;
- îndeplinirea obligaţiilor convenite;
- expirarea termenului stipulat între părţi;
- imposibilitatea fortuită de executare.
Motivele particulare (datorate încrederii reciproce ce există între părţi) de încetare a
contractului de mandat comercial sunt:
- revocarea de către mandant;
- moartea mandatarului;
- renunţarea mandatarului, sub condiţia informării prealabile, în termen util, a
mandantului.
Mandatarul nu va putea primi decât cheltuielile necesare ce au fost efectuate pentru
îndeplinirea mandatului şi o remuneraţie corespunzătoare rezultatelor înregistrate.
Spre deosebire de dreptul comun (civil), în practica comercială se aplica teoria
mandatului în interes comun. Partea lezată prin revocarea mandatului poate să ceară
acordarea de despăgubiri; nu este obligată să dovedească abuzul de drept (reaua-
credinţă) a părţii care revocă mandatul, deoarece revocarea este unilaterală.
5.2. CONTRACTUL COMERCIAL DE COMISION
5.2.1. Definiţie
Contractul comercial de comision este contractul prin care o persoana (comisionar)
se obligă să trateze acte de comerţ, în nume propriu, pe seama altei persoane (comitent),
în schimbul unei remuneraţii, a unui preţ.
Contractul comercial de comision este o formă a reprezentării, o varietate a
contractului de mandat comercial, întemeindu-se pe o reprezentare imperfectă.
5.2.2. Trăsături juridice şi caracteristici

Contractul comercial de comision este un contract: bilateral, consensual, comutativ,
intuitu personae şi cu titlu oneros.
Caracteristicile contractului comercial de comision sunt:
În contractul comercial de comision sunt implicate trei persoane: comitentul,
comisionarul şi terţul.
În raporturile dintre comitent şi comisionar există relaţii de mandat.
73
CAPITOLUL V.
Comisionarul are calitatea de parte în raporturile perfectate cu terţul, garantând

astfel executarea contractului.
Privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate reprezintă o garanţie a
creanţelor care există împotriva comitentului.
În practica contractuală, comisionul este folosit în vânzarea de mărfuri, în domeniul
transporturilor şi în domeniul operaţiilor asupra valorilor imobiliare.
Comisionarii sunt intermediarii care lucrează în baza contractului de comision.
Aceştia lucrează în nume propriu şi îşi fac o profesie din activitatea de intermediere,
devenind sau tinzând să devină mandat. Comisionarul este supus reglementărilor
mandatului.
5.2.3. Efectele contractului comercial de comision

Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi
mandatar – există o suprapunere de regim juridic – dar comisionarul, acţionând în nume
propriu, numai el se obligă faţă de terţi, iar între comisionar şi terţi se stabileşte, deci, o
legătură juridică.
5.2.3.1. Obligaţiile comisionarului

1. Să îndeplinească operaţiunile comerciale cu care a fost împuternicit. Aceasta
presupune încheierea de către comisionar a tuturor actelor necesare, iar în realizarea
acestei obligaţii comisionarul trebuie să acţioneze potrivit diligenţei sale
profesionale.
2. Să se conformeze instrucţiunilor comitentului. Pentru aceasta comisionarul trebuie să
respecte condiţiile şi mijloacele stabilite: trebuie să vândă şi să cumpere cu preţul ce
i-a fost fixat sau cu preţul curent în lipsa unor înţelegeri; dacă a vândut cu un preţ
mai mic, atunci va trebui să plătească comitentului diferenţa de preţ; dacă a cumpărat
cu un preţ mai mare, atunci comitentul poate refuza operaţiunea, afară de cazul în
care comisionarul se obligă să plătească diferenţa de preţ.
Comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite dacă:
- este în interesul comitentului;
- consimţământul comitentului nu a fost obţinut în timpul necesar.
Dacă operaţiunile se încheie în condiţii mai avantajoase decât cele prevăzute iniţial,
câştigul obţinut va reveni comitentului în absenţa altor prevederi contractuale.
3. Obligaţia de a da socoteala, de a răspunde pentru executarea contractului.
- informarea cerută şi operativă a comitentului asupra modului în care a lucrat
comisionarul;
- să predea tot ce a dobândit în executarea contractului;
- la cererea comitentului, să-i transmită toate drepturilor faţă de terţi, provenite din
operaţiunile pe care le-a încheiat.
5.2.3.2. Obligaţiile comitentului
1. Să plătească remuneraţia convenită. Aceasta poate fi sub forma unei sume fixe sau
sub forma unui procent din valoarea operaţiunii realizate (5,10,1% etc).
Plata comisionului se poate face: din momentul încheierii actelor juridice, fără a
fi condiţionat de executarea obligaţiei asumate de terţ sau când comisionarul predă
bunul dobândit şi transferă drepturile obţinute în executarea operaţiunilor.
74
CAPITOLUL V.
În lipsa unei înţelegeri, cuantumul dreptului la comision se calculează în raport

de activitatea desfăşurată sau de rezultatele concrete obţinute.
2. Să restituie comisionarului cheltuielile şi avansurile plătite cu ocazia executării
contractului – în măsura în care aceste sume nu au fost incluse în comision.
3. Să-l despăgubească pe comisionar de pierderile suferite – dacă nu a săvârşit o culpă
în îndeplinirea obligaţiilor sale.
Comisionarul îşi poate asuma, printr-o clauză expresă, şi obligaţia de a garanta
executarea contractului principal de către terţi. Prin acceptarea unei astfel de clauza de
garanţie a solvabilităţii terţului, comisionarul are dreptul la o remuneraţie suplimentară;
are un privilegiu special asupra bunului sau preţului comitentului – pe care le deţine
pentru executarea contractului şi care se găsesc la dispoziţia sa; privilegiu special pentru
tot ce i se datorează sau chiar pentru retribuţia sa.
Creanţele comisionarului rezultate din contractul de comision sunt garantate direct
de către comitent cu un gaj tacit.
5.2.3.3. Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi

Efectele contractului comercial de comision faţă de terţi sunt configurate în principal
de poziţia comisionarului. Drepturile care rezultă din contractul încheiat cu terţii, pot fi
executate numai de comisionar, acesta este direct obligat către persoana cu care a
contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie.
Comitentul nu are acţiune în contra persoanei cu care a contractat comisionarul, iar
terţul nu are vreo acţiune în contra comitentului. Terţul contractant rămâne străin faţă de
comitent, cu excepţia cazului în care intervine o cesiune, dar cesionarul dobândeşte doar
drepturile pe care le-a avut cesionarul.
5.2.4. Încetarea contractului comercial de comision

Fiind o formă a mandatului comercial, contractul comercial de comision va înceta în
aceleaşi cazuri, pentru aceleaşi cauze.
În situaţia în care contractul comercial de comision este revocat unilateral de
comitent, comisionarul va avea dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate cu
realizarea operaţiunilor comerciale.
5.3. CONTRACTUL DE AGENCY
5.3.1. Noţiune. Forme.

În sistemul de drept anglo-american mandatul nefiind reglementat, nu se face nici o
distincţie între mandatar şi comisionar. Formele juridice ale intermedierii se realizează
prin instituţia agency.
Instituţia agency reprezintă raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de
o persoana (principal) unei alte persoane (agent) care acceptă să acţioneze în numele
său.
Raportul de agency poate rezulta:
1. din acordul părţilor – raporturi de intermediere care sunt concretizate de părţi;
- denumirile: agency by agreement, agency by consent, agency of the parties
75
CAPITOLUL V.
- agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care poate fi expresă – actual

authority – sau poate fi implicită
- agentul acţionează pe seama şi sub controlul principalului.
2. dintr-o prezumţie legală – care se deduce din conduita părţilor – agency by estoppel
– sau se justifică în caz de necesitate – agency by necessity.
Împuternicirea agentului este aparentă (apparent authority), fiind creată de conduita
principalului faţă de terţ.
Această instituţie se utilizează cu precădere în domeniul comerţului internaţional şi
include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de antrepriză, gestiunea
de afaceri, răspunderea delictuală indirectă.
Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului.
Operaţiunile efectuate pe seama principalului, fără împuternicire, pot fi ratificate ulterior
numai dacă există sau identitatea principalului au fost aduse la cunoştinţa terţilor. Dacă
principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă de terţi în nume propriu şi nu se
poate proceda la ratificare.
Agentul este persoana fizică sau juridică ce acţionează pe seama sau în interesul
principalului, îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale.
În funcţie de controlul efectuat de principal agentul poate fi: agent–servant şi
independent contractor–agent.
După operaţiunile pe care le îndeplineşte agentul poate fi: general–agent şi special–
agent.
Categorii:
- broker – agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi controlul
bunurilor negociate;
- factor – agentul comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit să
vândă bunuri a căror posesie şi control i-au fost încredinţate de principal;
- Actioneer – agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunurile principalului;
- Manager – agent împuternicit să administreze o afacere sau investiţiile într-o afacere
sau un imobil
- Schipmaster – agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar pentru
realizarea unei afaceri
- Attorney at law – apărător al principalului în problemele juridice.
5.3.2. Obligaţiile părţilor

5.3.2.1. Agentul
Potrivit împuternicirii primite, agentul poate acţiona în nume propriu sau în numele
principalului. Agent poate fi: o disclosed agency – agenţie care lucrează pentru un
principal cunoscut – sau o undisclosed agency – agenţie care lucrează pentru un
principal necunoscut.
Obligaţiile agentului sunt:
- să acţioneze conform promisiunii făcute principalului;
- are obligaţia de loialitate – trebuie să lucreze numai în folosul şi sub controlul
principalului; trebuie să respecte instrucţiunile primite; nu trebuie să acţioneze în
interesul părţii adverse, să aibă interese contrarii sau să concureze principalul;
- să dea socoteală de ceea ce a primit sau plătit pentru principal;
- să transmită informaţiile care privesc operaţiunile încredinţate;
76
CAPITOLUL V.
- să predea principalului toate foloasele rezultate din afacerile încheiate, inclusiv

darurile manuale oferite de terţi pentru a-l compensa;
- dacă este retribuit pentru activitatea depusă, agentul are obligaţia de a depune o
anumită competenţă şi diligenţă;
- dacă agentul lucrează cu titlu gratuit, se vor aplica regulile privind răspunderea
civilă delictuală.
5.3.2.2. Principalul
Principalul este obligat faţă de agent:
- sa furnizeze informaţiile necesare;
- sa plătească suma promisă pentru serviciile prestate;
- sa acorde o indemnizaţie pentru pierderile şi spezele suportate de agent;
- dacă existenţa lui este cunoscută de terţ, principalul devine parte în contract,
chiar dacă numele lui n-a fost menţionat;
- dacă existenţa şi identitatea principalului nu sunt dezvăluite, efectele contractului
se produc faţă de principal în temeiul autorizaţiei.
Pentru serviciile efectuate de agent în limitele împuternicirii sale, principalul are o
răspundere contractuală sau delictuală.
Specificitate: când se încheie contractul de agent, obligatoriu trebuie să se

precizeze întinderea şi durata exclusivităţii. În materie s-au elaborat de catre
Camera Internaţională de la Paris reguli uniforme de aplicaţiune facultativă
privind contractul de agent – la care este aliniată în mare şi legislaţia română.
5.4. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE CURTAJ
Contractul de curtaj este convenţia prin care curtierul se obligă ca, în schimbul unei
sume de bani – taxă de curtaj - să procure reprezentantului un cocontractant.
În dreptul român (Codul comercial român), acesta era denumit contractul de
samsărie. Actualmente, curtajul este reglementat de disp. art. 2096 – 2102 C.Civ. sub
denumirea de contract de intermediere.
Curtierul - este întotdeauna un comerciant independent care, de regulă, îşi face
profesia de intermediere.
Rolul curtierului este de a pune în legătură doi parteneri în scopul încheierii de către
ei a unui contract; curtierul înlesneşte afacerile fără să intervină în contract şi deci, nu
are răspundere referitor la executarea sau neexecutarea contractului a cărei încheiere a
înlesnit-o. În proiectul N.c.civ român, era reglementată posibilitatea intermediarului de a
se obliga să garanteze executarea contractului. În doctrină2 se apreciază că şi dacă
N.c.civ. nu mai reglementează expres această posibilitate, în temeiul libertăţii de voinţă
şi a art. 2280 şi urm. referitoare la fideiusiune, intermediarul se poate angaja să execute
obligaţia ce rezultă din contractul încheiat între client şi terţ.
Este obligat să garanteze numai identitatea părţilor pe care le pune în contact,
furnizând acestora informaţiile implicate de afacerea ce urmează a fi încheiată.
2D.Florescu, L.N.Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, Ed.Universul Juridic, Bucureşti,

2009, p.396
77
CAPITOLUL V.
Curtierul este plătit pentru serviciile faţă de reprezentat printr-o indemnizaţie numită
curtaj, datorată în principiu, din momentul încheierii contractului respectiv.
În situaţia în care reprezentantul şi curtierul îşi au domiciliul în state diferite,
contractul de curtaj are caracter internaţional.
Capacitatea reprezentatului şi curtierului - ambii comercianţi - va fi guvernată de
legea personală.
Legea care se aplică fondului şi efectelor contractului, este cea mai stabilită de părţi.
Dacă pentru contractul internaţional, părţile nu au ales legea aplicabilă, în
practică acesta este supus fie legii în vigoare la sediul reprezentatului, ca în dreptul ceh,
fie ca în dreptul român, belgian sau francez, legii în vigoare la sediul debitorului
prestației caracteristice, respectiv la sediul curtierului.
5.5. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
Când reprezentantul şi intermediarul au sedii pe teritorii diferite, intermedierea are

un caracter internaţional.
Problema legii aplicabile variază de la o formă de intermediere la alte, fără a fi total
diferite.
În 1977, Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga a adoptat proiectul
Convenţiei asupra legii aplicabile contractelor de intermediere.
a). Convenţia are în vedere relaţiile cu caracter internaţional formate când o
persoană - intermediarul - are puterea de a acţiona, acţionează sau pretinde că acţionează
cu un terţ pe contul unei alte persoane - reprezentatul. Ea se aplică tuturor categoriilor de
intermediari de comerţ conciliind în acest sens cele două mari sisteme de drept;
b). Convenţia recunoaşte prioritatea aplicării legii alese de părţi pentru
reglementarea fondului şi efectele raportului contractual dintre reprezentant şi
intermediar;
c). Convenţia reţine ca soluţie subsidiară în absenţa alegerii legii de către părţi
supunerea raportului de intermediere legii interne a statului în care, în momentul
formării raportului de reprezentare, intermediarul îşi are stabilimentul profesional sau
reşedinţa obişnuită.
Raportul de intermediere se va supune legii interne a statului unde intermediarul
exercită în principal activitatea.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde ar acţiona
intermediarul, dacă pe teritoriul respectiv se află:
a. sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate, sau;
b. sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului, sau;
c. sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat
intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.
78
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER TEHNOLOGIC
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE DE CONCESIUNE ŞI DE TRANSFER

TEHNOLOGIC
6.1. Contractele de concesiune în comerţul internaţional

6.1.1. Contractul de concesiune exclusivă
6.1.2. Contractul de franchising
6.2. Contractele de transfer de tehnologie în comerţul internaţional
6.2.1. Contractul de licenţă
6.2.2. Contractul de cesiune de brevet
6.2.3. Contractul de know–how
6.2.4. Contractul de consulting-engineering
6.1. CONTRACTELE DE CONCESIUNE ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL
Contractul de concesiune în comerţul internaţional este o creaţie a practicii

comerciale şi se foloseşte în activitatea de desfacere a mărfurilor şi serviciilor.
Acestea reprezintă tehnici contractuale moderne care permit desfăşurarea relaţiilor
comerciale în condiţii avantajoase, deşi includ elemente de intermediere, dar diferite de
mandat şi comision.
Diferenţa faţă de mandat constă în aceea că concesionarul acţionează în nume
propriu. Contractul de concesiune comercială stabileşte între părţi raporturi de interes
comun şi permite integrarea concesionarului în reţeaua comerciala a concedentului.
Diferenţa faţă de comision constă în aceea că concesionarul acţionează pe cont
propriu, fiind proprietar al mărfurilor tranzacţionate. Contractul de concesiune implică o
legătură între părţi şi exercitarea unei activităţi de promovare a vânzărilor.
6.1.1. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ

Noţiune, trăsături, avantaje
Concesiunea exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedent) vinde
mărfurile sale într-o anumită zonă teritorială unei alte persoane (concesionar) ce le
cumpără spre a le revinde clienţilor săi.
Denumire: contract de distribuire specială, contract de vânzare exclusivă, contract de
concesiune comercială, contractul de concesiune exclusivă, contract de concesiune de
vânzare exclusivă.
Contractul cuprinde unele elemente ale operaţiunii de vânzare şi intermediere;
rezultă că sunt reunite două operaţiuni într-o anumită succesiune.
Concesionarul are o dublă calitate: cumpărător şi vânzător şi lucrează în nume şi pe
cont propriu.
80
CAPITOLUL VI
Caractere juridice şi caracteristici

Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral, consensual, intuitu
personae, comutativ şi cu titlu oneros.
În raport de interesele părţilor contractul de concesiune exclusivă are următoarele
variante:
- se poate încheia cu o clauză de exclusivitate de vânzare sau aprovizionare;
- poate fi completat cu un contract de depozit, concesionarul obligându-se să păstreze
mărfurile concedentului.
Caracteristici:
- dublă legătură de exclusivitate prin care cedentul se obligă să vândă anumite mărfuri
şi concesionarul să le cumpere şi revândă clientelei sale;
- activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent, el fiind ţinut să
răspundă pentru afacerea întreprinsă;
- remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi
revânzare;
Avantajele concedentului:
- îşi asigură desfacerea mărfurilor sau serviciilor;
- îşi asigură pătrunderea pe noi pieţe fără cheltuieli de investiţii;
- îşi asigură o simplificare contabilă a bilanţului;
- integrează activitatea partenerului în politica sa comercială;
- obţine creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante.
Avantajele concesionarului:
- beneficiază de câştigul realizat faţă de preţul mărfii şi de marca de fabrica a
concedentului;
- are siguranţa limitării riscurilor comerciale la nivelul comerţului cu amânuntul şi
evitării concurenţei.
Efectele contractului de concesiune exclusivă

1. Obligaţiile concedentului
1. Să livreze mărfurile către concesionar, excepţie făcând rezervele privind vânzările
directe anumitor clienţi.
2. Conform clauzei de exclusivitate, concedentul se obligă să vândă produsele sale
numai concesionarilor dintr-o anumită zonă teritorială determinată. Concedentul
trebuie să asigure o aprovizionare susţinută şi condiţii de credit avantajoase.
3. Să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului: să-i remită comenzile primite
de la clienţi; să-i permită folosirea mărcii sale de fabrică; să-l informeze asupra
posibilităţii sale de livrare.
2. Obligaţiile concesionarului
1. Să comercializeze mărfurile stabilite în contract. Pentru realizarea unei concesiuni
eficiente, concesionarul e ţinut să cumpere o anumită cantitate de mărfuri într-o
perioadă de timp determinată.
2. Să nu facă concurenţă concedentul prin vânzarea de produse similare ale altor
producători. În scopul realizării gestiunii comerciale, concesionarul poate fi obligat:
81
CAPITOLUL VI
să cumpere şi să vândă o cotă anuală minimă; să aibă un stoc determinat de mărfuri;

să efectueze unele servicii după vânzare; să organizeze publicitatea comercială.
Încetarea contractului de concesiune exclusivă

Contractul de concesiune exclusivă încetează:
1. prin ajungerea la termen, pentru contractele încheiate pe durată determinată;
2. prin reziliere, pentru contractele pe durată nedeterminată.
Posibilitatea părţilor de a rezilia unilateral contractul este condiţionată de respectarea
unui termen prevăzut sau de acordarea unei despăgubiri.
Pe timpul duratei contractului, rezilierea este admisă numai în cazuri justificate:
nerespectarea sau violarea clauzelor contractuale ori prejudicierea materială sau
morală adusă prin conduita partenerului contractant.
În funcţie de rezultatele obţinute concesiunea poate fi reînnoită, în caz contrar se
poate încredinţa altei persoane. Refuzul de înnoire a contractului se sancţionează
prin daune-interese numai în situaţia unui abuz de drept. Concesionarul are
posibilitatea de a prelua o concesiune similară, utilizând reţeaua comercială
existentă.
3. Prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului (datorită caracterului
intuitu personae).
4. Unele clauze specifice privind solvabilitatea părţilor: falimentul uneia din părţi;
protestul unei cambii; neplata unui CEC.
Contractul se deosebeşte substanţial de un contract de distribuţie exclusivă

pentru că în ipoteza distribuţiei exclusive proprietar al mărfii rămâne reprezentatul şi
dacă marfa prezintă deficienţe calitative, spre exemplu, răspunderea revine
reprezentatului.
În ipoteza contractului de concesiune exclusivă, concesionarul devine
proprietarul mărfii pe care o revinde şi, în consecinţă, răspunderea pentru calitatea mărfii
revine concesionarului care este proprietar al mărfii.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, pentru că în materie nu există norme
uniforme. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, în practică sunt două soluţii:
ÿ cea mai răspândită supune contractul legii în vigoare la sediul
concesionarului, pornind de la ideea că el este vânzătorul sau revânzătorul
mărfii pe de o parte; pe de altă parte, clauza de exclusivitate este supravegheată
pe această piaţă;
ÿ a doua ipoteză, când contractul este supus legii concedentului ca vânzător
primar al mărfii, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară (norme de
poliţie=monitory law) de la locul de activitate al concesionarului, respectiv
regulile cu privire la exclusivitate practicate pe piata concesionarului.
6.1.2. CONTRACTUL DE FRANCHISING
Definiţie
Franchising-ul este operaţiunea prin care o persoană denumită concedent
(franchisor), acordă altei persoane numită concesionar (franchisee), dreptul de a vinde
82
CAPITOLUL VI
anumite bunuri sau de a presta anumite servicii si de a beneficia de un sistem de relaţii

pe care le cuprinde marca, renumele, know-how - ul si asistenţa tehnică, în schimbul
unui preţ ce constă într-o sumă de bani iniţială si o redevenţă periodică numită franchise
free.
În sistemul românesc de drept, franciza este definită ca un sistem de comercializare
bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct
de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane,
denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu1.
Acest tip de contract a apărut în SUA, ca urmare a interdicţiei legale de a se
comercializa automobilele direct de producătorii lor, dar s-a extins cu privire la alte
produse si pe alte continente.
Sub aspectul conţinutului se aseamănă cu alte operaţiuni comerciale, cum ar fi
intermedierea, vânzarea cu monopol, licenţa sau reprezentarea. Spre deosebire de
contractul de concesiune exclusivă, obiectul său nu este reprezentat numai de produse ci
si de marca sub care acestea vor fi vândute sau distribuite.
Părţi în contractul de franchising sunt: concedentul – franchizor – şi concesionarul –
franchisee sau beneficiar.
Francizorul – în relaţiile cu partenerul său are în vedere realizarea unei activităţi
eficiente. El este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie
exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie
sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale,
cercetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.
Concesionarul – comerciant independent care se integrează în sistemul politicii
comerciale a unui producător sau a unei întreprinderi prestatoare de servicii, aderând
la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către
francizor.
Caractere juridice
Contractul de franchising este un contract consensual, sinalagmatic, intuitu
personae, comutativ, cu executare succesivă şi cu titlu oneros.
Prin prisma elementelor pe care le cuprinde are un caracter complex şi general;
prezintă caracterele juridice ale unor alte operaţiuni: realizarea unui monopol, know-
how-ul şi licenţa-reprezentarea.
Obiectul contractului de franchising

Obiectul contractului de franchising poate fi:
- concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu;
- asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.
Concesionarul poate să aibă o dublă calitate – distribuitor şi producător –
cunoştinţele tehnice transmise vor fi de natură comercială şi industrială. Prin intermediul
1
O.G. nr. 52 din 28 august 1997 privind regimul juridic al francizei, republicată în M.Of. nr.
180 din 14 mai 1998
83
CAPITOLUL VI
franchisingului se creează o unitate economică între întreprinderea producătoare şi

societatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor sau serviciilor. Activitatea
concedentului este prelungită astfel, până în stadiul comercializării, asigurându-se o
clientelă constantă, cu posibilităţi şi pe riscul concedentului.
Avantaje:
Concedentul poate pătrunde pe pieţele străine fără eforturi de investiţii şi beneficiază
de existenţa unei reţele de distribuţie a produselor sau serviciilor şi de dreptul de a primi
taxa plătită de concesionar la încheierea contractului şi de redevenţele periodice. Prin
integrarea activităţii concesionarului în cadrul politicii sale comerciale, concedentul are
posibilitatea de a efectua investiţii pentru diversificarea activităţii. Concedentul îşi
asigură clientela şi extinderea operaţiunilor economice.
Concesionarul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului, folosindu-i
numele, marca, experienţa tehnică şi comercială, sistemul de organizare şi de publicitate.
Cu toate că îşi menţine independenţa juridică, concesionarul este integrat în sistemul
politicii economice a concedentului, care îi supraveghează activitatea. Concesionarul are
dreptul de a revinde concesiunea acordată unei persoane agreate de concedent.
Efectele contractului de franchising

Obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin clauze generale şi specifice, care se
elaborează în baza principiului libertăţii contractelor şi care reflectă raporturile de
colaborare existente între părţi.
În faza precontractuală, francizorul are obligaţia să furnizeze beneficiarului
informaţii despre:
- experienţa dobândită şi transferabilă;
- condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de
intrare în reţea, redevenţele periodice, redevenţele din publicitate, determinarea tarifelor
privind prestările de servicii şi tarifele privind produsele, serviciile şi tehnologiile, în
cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
- elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi
să-şi întocmească planul financiar;
- obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
- durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
1. Obligaţiile concedentului.
- Să transmită concesionarului know-how-ul
- Să cedeze concesionarului folosinţa mărcii sale şi un complex de elemente tehnice.
Pentru realizarea operaţiunii concedentul trebuie să furnizeze partenerului: elemente
de inginerie privind amenajarea şi organizarea întreprinderii; elemente de marketing
cuprinzând metodele, mijloacele şi tehnicile de comercializare; mijloacele pentru
pregătirea profesională a personalului.
- Să asigure exclusivitate teritorială beneficiarului
- Să garanteze rentabilitatea investiţiilor făcute de concesionar
- Să acorde concesionarului o asistenţă continuă în domeniul: comercial, tehnic,
financiar, juridic.
- Să modernizeze produsele şi serviciile pe care le oferă concesionarul.
84
CAPITOLUL VI
2. Obligaţiile concesionarului:
- Să nu divulge know-how-ul şi să nu îl folosească după încetarea contractului.
- Să exploateze investiţiile făcute de concedent. Pentru realizarea acestei obligaţii
trebuie să respecte marca sau formula de proprietate a concedentului şi să asigure un
anumit nivel de calitate, cu respectarea strictă a indicaţiilor.
- Să se aprovizioneze cu produsele concedentului în condiţiile prevăzute în contract
- Să furnizeze toate informaţiile care ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de
comercializare
- Să plătească în momentul încheierii contractului o taxă de intrare
- Să plătească redevenţe periodice. Cuantumul redevenţelor se calculează proporţional
cu valoarea cifrei de afaceri.
Încetarea contractului de franchising

Contractul de franchising încetează:
- prin ajungerea la termen. De regulă, termenul va fi fixat astfel încât să permită
beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei; Perioada de încheiere a
contractului este determinată de părţi între 1-20 ani. La expirarea duratei stabilite
părţile au posibilitatea să prelungească contractul pentru o noua perioadă.
Ca o măsură de protecţie a beneficiarului, în sistemul românesc de drept, francizorul
are obligaţia de a înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra
intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou
contract.
- prin rezilierea contractului. Aceasta operează de plin drept în cazul în care una din
părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite. Eventuala punere în întârziere a
partenerului contractant se realizează prin simpla trimitere a unei scrisori
recomandate.
- prin dispariţia uneia dintre părţi.
Părţile la contract pot să aleagă legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o contractul

este supus legii în vigoare la sediul francizorului cu respectarea normelor de
aplicaţiune necesară de la locul de activitate al beneficiarului. Aceasta este forma clasică
a acestui contract. El a dobândit în timp valenţe sporite, a devenit un contract complex
pentru că de foarte multe ori francisorul, datorită relaţiilor sale de comercializare poate
cere beneficiarului ca aprovizionarea cu materie primă şi materiale să se facă de la
anumiţi furnizori sau chiar de la el însuşi. Aceasta aprovizionare are la baza contract
independent de vânzare cumpărare.
6.2. CONTRACTELE DE TRANSFER DE TEHNOLOGIE ÎN

COMERŢUL INTERNAŢIONAL
În cadrul schimburilor comerciale internaţionale un loc important îl ocupă comerţul

cu inteligenţa umană. Elementul esenţial în această formă de comerţ este transferul sau
schimbul de tehnologie.
Tehnologia reprezintă mijlocele tehnice, produsele tehnologice şi cunoştinţele de
specialitate legate de aplicarea lor.
85
CAPITOLUL VI
Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract principal sau adiacent
sau al unei clauze într-un contract complex.
6.2.1. CONTRACTUL DE LICENŢĂ
Definiţie, avantaje, caractere juridice

Contractul de licenţă (denumit şi contractul de licenţă de brevet), este contractul prin
care titularul unui brevet (licenţiator) transmite unui beneficiar (licenţiat) dreptul de
folosinţa al unei invenţii.
Avantaje pentru licenţiator:
- evitarea barierelor vamale şi măsurilor restrictive cu caracter netarifar;
- repartizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea concurenţei pe piaţă;
- stimularea exporturilor de utilaje, maşini şi materii prime;
- valorificarea rezultatelor cercetării, precum şi a potenţialului de proiectare;
- facilitatea pătrunderii pe pieţele externe;
- obţinerea de participaţii directe la beneficiul obiectivelor realizate.
Avantaje pentru licenţiat:
- realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare sau
identice;
- introducerea unei tehnici avansate;
- asimilarea unor produse tehnice complexe;
- promovarea exporturilor de mărfuri produse sub licenţă.
Caractere juridice şi obiectul contractului de licenţă

Contractul de licenţă este un contract încheiat intuitu personae, deoarece se încheie
în vederea calităţilor personale ale licenţiatului. Contractul de licenţă este un contract
incesibil în lipsa unor prevederi exprese.
Obiectul contractului de licenţă îl constituie autorizarea sau acordarea dreptului ca o
licenţă să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie
asupra dreptului exclusiv de brevet, licenţiatorul transmite numai folosinţa totală sau
parţială a dreptului de exploatare.
Formele contractului de licenţă
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract licenţa poate fi:
1. Licenţă exclusivă când licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda alte
licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a licenţei.
a) licenţa nelimitată sau deplină – licenţiatorul beneficiază de exclusivitate pe toată
durata de valabilitate a brevetului.
b) licenţe limitate – dreptul de folosire a invenţiei, deşi e exclusiv, prezintă unele
îngrădiri: modul de aplicare a invenţiei; utilizarea obiectului contractului şi
perioada de timp.
2. Licenţa neexclusivă sau simplă când licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau
transmite brevetul, iar licenţiatul are dreptul de a folosi invenţia în condiţiile
convenite.
a) licenţa deplină
b) licenţe limitate – întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte produse, preţurile de
vânzare.
86
CAPITOLUL VI
În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi, condiţiile create pot fi diferite. Pentru
existenţa unui regim identic, în contract se poate insera clauza naţiunii celei mai
favorizate sau clauza licenţei colective.
Efectele contractului de licenţă

1. Obligaţiile licenţiatorului sunt:
- să asigure beneficiarul de o exploatare optimă a invenţiei
- să garanteze existenţa dreptului acordat.
2. Obligaţiile licenţiatului sunt:
- să folosească invenţia în condiţiile stabilite
- să plătească preţul.
Preţul se poate plăti prin folosirea următoarelor modalităţi: o sumă forfetară
integrată; o sumă globală iniţială; un procent aplicat la valoarea producţiei sau
vânzărilor; sume suplimentare pentru compensarea diferenţelor.
În caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale, în raport de gravitatea încălcării,
partea prejudiciată poate cere plata de compensaţii sau rezilierea contractului.
Încetarea contractului de licenţă

Contractul de licenţă încetează în următoarele situaţii:
- expirarea duratei pentru care licenţa a fost acordată;
- intrarea invenţiei în domeniul liberei concurenţe, după perioada stabilită de lege.
Întrucât în materie există numai norme uniforme privind protecţia titlurilor de

proprietate industrială (protecţia brevetului), dar nu există norme uniforme privind
contractul de licenţă, problemă nesoluţionată nici prin tratatul încheiat în cadrul OMC
referitor la transmiterea proprietăţii intelectuale legate de comerţ, părţile la contract pot
alege legea aplicabilă. Dacă nu au făcut-o, de regulă, contractul este supus legii în
vigoare la sediul licenţiatorului, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la
locul utilizării invenţiei, care de regulă este sediul licenţiatului2.
6.2.2. Contractul de cesiune de brevet
Este contractul care se încheie între proprietarul brevetului, în calitate de

cedent şi dobânditorul acestuia, în calitate de cesionar şi este de 2 feluri: cesiune
totală de brevet şi cesiune parţială.
În ipoteza cesiunii totale, titularul brevetului transmite în proprietate
dobânditorului (cesionarului), brevetul respectiv, inclusiv dreptul de licentiere a
acestuia, rezervându-si eventual, daca el este creatorul numai dreptul personal
nepatrimonial de autor.
Cesiunea poate fi parţială când cedentul îşi rezervă pentru sine şi numai pentru
a fi utilizat de el însuşi, în uzina sa, dreptul de licenţă. Cu alte cuvinte, transmite
cesionarului proprietatea asupra brevetului, dreptul de licenţiere, cu păstrarea
posibilităţii de utilizare şi în uzina cedentului.
2 Spre exemplu, în statele Pactului Andin un contract de licenţă de brevet nu poate depăşi durata de 5 ani,
pentru că se consideră că după 5 ani nu se mai poate vorbi de tehnologie de vârf.

87
CAPITOLUL VI
Contractul presupune ca obligaţii ale părţilor:

- cedentul: obligaţia de a transmite în proprietate brevetul respectiv cu toată
documentaţia aferentă care să permită utilizarea acestuia. Implicit presupune
obligaţia de a nu face, de a nu mai transmite unui terţ acel brevet sau de a nu
licenţia unui terţ invenţia respectivă.
- cesionarul: obligata de a proteja în ţara sa, dacă nu a fost anterior protejat
brevetul respectiv, invenţia respectivă, şi de asemenea de a proteja calitatea
creatorului invenţiei de titular, dreptul intelectual de titular al acelei invenţii. Are
obligaţia de a-l plăti pe cedent. Plata poate cuprinde fie o sumă importantă care
se plăteşte la încheierea contractului, fie o sumă modică la care, pe un anumit
număr de ani, de asemenea stabilit la încheierea contractului, cesionarul se obligă
să adauge anuităţi, respectiv redevenţe asupra cifrei de afaceri pe care o
înregistrează cesionarul ca urmare a licenţierii respectivei invenţii.
Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu au făcut-o, se aplică legea în
vigoare la sediul cedentului.
6.2.3. CONTRACTUL DE KNOW-HOW
Noţiune şi caracteristici
Contractul de know-how se caracterizează prin transmiterea unor cunoştinţe
tehnice, informaţii, documentaţii sau procedee complexe, care reprezintă o noutate
relativă si subiectivă, nefiind brevetate din cauza elementelor insuficiente de
originalitate sau a lipsei de interes.
În noţiunea de know-how se cuprind mai multe elemente, care pot consta în:
abilitate tehnică, ingeniozitate, experienţă, cunoştinţe tehnice, procedee noi etc. Prin
acestea se urmăreşte optimizarea si punerea în valoare a calităţilor produsului sau a
procedeelor folosite, scăderea preţului de cost, evitarea erorilor etc.
Noutatea si secretul referitor la acestea nu vizează stadiul tehnicii, raportându-se
numai la persoana sau întreprinderea care vrea să le dobândească. Deşi are elemente
comune cu secretul de fabricaţie, se distinge de acesta prin existenţa abilităţii si a
experienţei tehnice, împreună cu un ansamblu de elemente care nu au valoare în mod
dispersat, nu au caracter de noutate si nu reprezintă un secret absolut.
Deosebirile faţă de contractul de antrepriză constau în existenţa unei colaborări
din partea beneficiarului si în neobligativitatea asumării unor garanţii pentru rezultatele
obţinute.
Caracteristicile contractului de know-how sunt:
- noutatea – deşi este relativă şi subiectivă – are valoare prin eficacitatea şi utilitatea
rezultatului;
- secretul – trebuie păstrat de către părţile contractului;
- complexitatea elementelor componente – se pot concretiza în forme variate;
- dinamismul operaţiunii – proces în continuă transformare.
Clasificare
1. După gradul de complexitate al operaţiunilor efectuate:
- contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu, în stadiul
determinat de momentul încheierii, prin acte simple;
88
CAPITOLUL VI
- contracte care cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte complexe şi
succesive, stabilite în mai multe faze;
- contracte prin care se transferă produse sau procedee tehnice dintr-un domeniu
de activitate, care au rezultat din cercetări proprii sau se vor obţine succesiv, pe o
perioadă de timp determinată.
2. În raport cu gradul de interferare cu alte operaţiuni tehnico-economice contractele de
know-how sunt:
- pure – transferul nu este condiţionat de o altă operaţiune;
- combinate – transferul este un accesoriu sau consecinţă a altor operaţiuni;
- complimentar – condiţionat de transferul necesar realizării unor convenţii
distincte, se stabilesc separat.
Obiectul contractului know-how

Obiectul contractului de know-how îl reprezintă transmiterea de cunoştinţe tehnice,
de la informaţii şi documentaţii simple, până la procedee sau tehnologii complexe.
Transferul de know-how poate avea loc prin următoarele modalităţi:
- transmiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule;
- furnizarea de material sau părţi de material;
- trimiterea de tehnicieni în întreprinderea beneficiarului;
- primirea de tehnicieni pentru specializare.
Efectele contractului de know – how

1. Obligaţiile furnizorului sau transmiţătorului sunt:
- să transmită anumite cunoştinţe tehnice;
- să acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de
folosinţă; asistenţa tehnică şi dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică.
2. Obligaţiile beneficiarului sau dobânditorului sunt:
- plata preţului. Poate fi în bani – o sumă globală ori forfetară sau cote părţi din
valoarea producţiei rezultate – poate fi în produse sau poate fi în alte cunoştinţe
tehnice.
- păstrarea secretului – obligaţie esenţială datorată absenţei unui brevet;
Beneficiarul este ţinut să nu divulge altor persoane informaţiile primite, pentru ca
know-how să nu intre în domeniul publicităţii.
- menţinerea calităţii produselor obţinute – beneficiarul poate comercializa
produsele obţinute sub marca furnizorului.
Părţile de comun acord pot stipula în contract şi alte obligaţii reciproce: comunicarea
eventualelor perfecţionări şi modificările aduse obiectului contractului; răspunderea
pentru neexecutarea obligaţiilor contractului; regimul taxelor fiscale.
Încetarea contractului de know – how

Contractul de know-how încetează în următoarele situaţii:
- la expirarea termenului stipulat;
- în caz de denunţare a contractului;
- în caz de reziliere a contractului.
89
CAPITOLUL VI
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o contractul se

supune legii în vigoare la sediul comunicantului de know-how cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară de la locul utilizării acestuia3.
6.2.4. CONTRACTUL DE CONSULTING-ENGINEERING
Noţiune
Activitatea de consulting-engineering a apărut în ţările industrializate, ca urmare
a tendinţei unor întreprinderi de a evita să se angajeze în probleme de concepţie si
coordonare a lucrărilor de investiţii cu propriii specialişti.
În cadrul acestui contract se pot include operaţiuni diverse, ca studii preliminare,
realizarea planurilor, furnizarea de idei în legătură cu realizarea unui proiect sau alte
prestaţii de natură intelectuală.
CONSULTING – reprezintă studierea şi cercetarea pentru un beneficiar a
posibilităţilor tehnice şi comerciale în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii într-un
anumit domeniu şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică. Consultantul propune
numai soluţiile, fără a lua parte la luarea deciziilor.
ENGINEERING – reprezintă un complex de operaţiuni prealabile sau concomitente
de concepţie şi elaborare, de coordonare şi executare a proiectelor şi lucrărilor pentru
realizarea unui obiectiv. Operaţiunile de engineering se îndeplinesc în cadrul a două
faze:
- studii constituind cercetările în baza cărora se elaborează un proiect;
- executare constituind realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui obiectiv.
Consulting–engineering reprezintă activitatea de natură intelectuală, care se
concretizează, în principal, prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice. Studiile tehnice
sunt rezultatul unor cercetări regulile antemeţionate, oferind partenerului contractual
posibilitatea de a lua deciziile obiective şi eficiente. Consulting – engineering se
desfăşoară de ingineri şi tehnicieni grupaţi în societăţi sau organizaţii de specialitate.
În consecinţă, contractul internaţional de consulting-engineering este acela prin
care un specialist sau o întreprindere specializată se obligă ca, în schimbul unei sume
de bani, să presteze servicii diferite de natură intelectuală, de fundamentare tehnico-
economică, de proiectare, de conducere si supraveghere a lucrărilor de recepţii de
lucrări, toate urmărind realizarea în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului
respectiv.
Acest contract este complex, ca urmare a întrepătrunderii unui număr mare de
operaţii de prestare de servicii, într-un mod original, cu reguli proprii, care îi deosebesc
de contractele de mandat, antrepriză sau know-how. Contractul poate avea caracter
autonom sau poate fi accesoriu altui tip de contract.
Societăţile:
1. după forma organizatorică societăţile sunt:
- societăţi autonome – reprezintă organizaţii sau cabinete de ingineri consultanţi;
3 În ţările Pactului Andin, prin Codul Investiţilor Străine adoptat în 1992 s-a precizat că dacă un know-how a
fost constituit ca aport la capitalul social al unei societăţi constituite ca expresie a unei investiţii străine directe,
societatea fiind în statele andine, beneficiarul (societatea) nu este obligată să transmită comunicantului eventualele
perfecţionări aduse know-how-lui. Iată de ce trebuie întotdeauna observate normele de aplicaţiune necesare de la locul
utilizării know-how-lui.
90
CAPITOLUL VI
- societăţi integrate – depind nemijlocit de firmele industriale, fiind filiale sau

servicii de studii ce lucrează pentru terţi.
2. În funcţie de obiectul lor sunt:
- societăţi de proiectare şi construcţii;
- societăţi specializate în conducerea activităţii întreprinderii;
- societăţi de cercetare.
Formele contractului de consulting – engineering

1. Contractul în regie – cheltuielile firmei de engineering pentru lucrările efectuate se
controlează de beneficiar şi sunt retribuite contra cost şi plus onorar.
2. Contractul la cheie – firma de engineering livrează beneficiarului un anumit obiectiv
în stare de funcţionare şi este plătita printr-o sumă globală sau forfetară.
3. Contractul pentru servicii – retribuţia se face printr-o sumă fixă sau procentuală,
raportată la costul obiectivului.
4. Contractul mixt sau combinat – echipamentul şi serviciile prestate se plătesc printr-o
sumă fixă globală, iar materialele şi serviciile locale contra cost plus onorar.
Obiectul contractului de consulting-engineering

Obiectul contractului de consulting-engineering îl constituie operaţiunile prestate, de
la simple consultaţii, până la realizarea unor proiecte sau obiective. Sfera largă a
activităţilor impune stabilirea riguroasă a obiectului contractului, domeniul său de
cuprindere trebuie determinat printr-o descriere succintă şi exactă.
În general, fără ca distincţia să fie netă contractul de consulting-engineering
cuprinde obligaţii de mijloace, iar contractul comercial engineering obligaţii de rezultat.
Efectele contractului de consulting-engineering

În raport de specificul contractului, prestatorul de consulting–engineering poate avea
următoarele obligaţii: efectuarea de studii; prestarea de asistenţă tehnică; conducerea
realizării obiectivului industrial; coordonarea activităţii antreprenorilor; verificarea
lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei obiectivului; garantarea funcţiei şi
capacitaţii obiectivului; păstrarea secretului informaţiilor şi realizărilor.
Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt: să plătească preţul şi să predea toate
datele şi informaţiile cerute.
Plata preţului – se aplică următoarele principii:
- plata se face numai de către client;
- valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent întreprinse de
societate pentru sporirea potenţialului tehnico – ştiinţific;
- modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilite de către părţi.
Metode de calcul a preţului:
- metoda timpului folosit – aplicarea unor nivele de plată pe unitatea de timp consumat
plus cheltuielile suplimentare;
- metoda cost plus onorar – cheltuielile societăţii plus onorariul (suma convenită
anticipat);
- metoda suma forfetară – retribuţia reprezintă suma globală ce cuprinde toate
activităţile societăţii;
91
CAPITOLUL VI
- metoda procentajului – aplicarea la valoarea lucrării a unei taxe proporţionale fixe,

prevăzută în contract.
Contractul de consulting-engineering nu cunoaşte norme uniforme, acesta nu
este un contract numit. În practică se utilizează mai ales contractele tip elaborate de
asociaţiile internaţionale de ingineri consultanţi constituite pe domenii. Este raţiunea
pentru care în doctrină şi în practică s-a pus problema calificării juridice a contractului
nenumit pentru a fi reglementat prin analogie.
S-a redus acest contract la un moment dat de unele instanţe judecătoreşti la
contractul de mandat – considerându-se că prestatorul de consulting-engineering este
mandatarul beneficiarului. Total inexact, deoarece spre deosebire de mandatar care poate
doar să încheie acte juridice pentru mandant (pentru reprezentant), prestatorul de
consulting-engineering săvârşeşte mai ales fapte materiale - verifică calcule, verifică
măsurători.
O a doua încercare a redus contractul de consulting-engineering la contractul de
antrepriză ignorându-se însă că într-un contract de antrepriză antreprenorul are faţă de
beneficiar o obligaţie de rezultat, trebuie sa facă o construcţie care să placă clientului, în
timp ce la contractul de consulting-engineering prestatorul se obligă la prestaţii, la
obligaţii de diligenţă, de mijloace. Pentru înlăturarea dificultăţilor de calificare juridică,
se impune elaborarea unor reglementări specifice acestui contract.
Răspunderea părţilor contractului de consulting-engineering

În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, societatea de consulting-
engineering va răspunde în raport cu întinderea misiunii şi caracterul obligaţiilor.
Societatea poate fi obligată să plătească daune-interese şi penalităţi. În practică, pentru a
se preciza limita răspunderii se aplică următoarele reguli:
Societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională şi prin culpa sa a
cauzat o pagubă. Repararea prejudiciului nu cuprinde decât consecinţele directe şi este
proporţională cu onorariul, fără a-i depăşi cuantumul.
Clientul este ţinut să răspundă pentru respectarea dreptului de proprietate materială
şi intelectuală a societăţii şi de exactitatea datelor transmise.
Dacă misiunea a fost întreruptă, redusă, anulată, fără vreo culpă a societăţii, clientul
trebuie să plătească lucrările executate şi să restituie cheltuielile efectuate plus să
plătească o despăgubire (20% din sumele ce ar fi revenit societăţii).
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului; dacă nu au făcut-o practica
cunoaşte mai multe soluţii:
1. contractul este supus legii în vigoare la locul realizării investiţiei;
2. contractul este supus legii în vigoare la sediul prestatorului;
3. cea mai răspândită soluţie: contractul este supus legii în vigoare la sediul
prestatorului, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară la locul investiţiei;
4. o ultimă soluţie – contractul este supus legii în vigoare la sediul beneficiarului cu
respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul investiţiei (pentru ca eu
pot să închei contractul cu un prestator din România, beneficiarul să fie în Franţa
şi investiţia să se realizeze în Germania, atunci aplic legea beneficiarului cu
respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul investiţiei din
Germania).
92
CAPITOLUL VIII
ALTE CONTRACTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
CAPITOLUL VIII
8.1. Contractul internaţional de antrepriză (montaj)

8.2. Contractul internaţional de livrări de mărfuri în
contrapartidă
8.3. Contractul internaţional de lohn
8.4. Contractul comercial internaţional de exporturi complexe
8.5. Contractul comercial internaţional de service şi întreţinere
8.6. Contractul de publicitate internaţională
8.7. Contractul internaţional de turism
8.1. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE

ANTREPRIZĂ (MONTAJ)
Definiţie - contractul prin care o parte, antreprenorul, se obligă să execute o
lucrare sau să presteze un anumit serviciu pentru cealaltă parte, client sau beneficiar, în
schimbul unui preţ convenit antreprenorul şi beneficiarul având sediul în ţări diferite.
Contractul de montaj este un contract sinalagmatic, deci dă naştere la obligaţii
ambelor părţi.
Antreprenorul – are obligaţia să execute lucrarea, să facă predarea către
beneficiar şi să-i garanteze acestuia conformitatea prestaţiei. Antreprenorul poate
finaliza prestaţia cu materialele sale sau ale beneficiarului.
Beneficiarul – trebuie să recepţioneze şi să preia lucrarea şi să-i plătească preţul.
Recepţionarea lucrării fără obiecţiuni stinge posibilitatea de a reclama vicii ulterioare.
Plata preţului devine exigibilă din momentul preluării lucrării, aceasta fiind garantată
prin dreptul de gaj sau ipotecă al antreprenorului asupra bunului rezultat din activitatea
de antrepriză.
Regimul juridic - în această materie se aplică tot mai mult contractele tip
elaborate de asociaţii sau federaţii de antreprenori, (Federaţia Internaţională a Inginerilor
Consultanţi sau cele elaborate de ONU, ex: „Condiţii generale pentru montaj" - CGM")
Contractul poate avea ca obiect: montaj, self montajul, lucrări de punere la punct
şi dare în exploatare a maşinilor şi poate îmbrăca două forme:
- realizarea montajului în ţara beneficiarului cu forţele furnizorului;
- realizarea de către specialiştii furnizorului, în ţara beneficiarului, a conducerii
tehnice a montajului care se efectuează de specialiştii beneficiarului.
Furnizorul de montai este obligat

- să pregătească corect executarea lucrărilor de montaj convenind cu beneficiarul,
succesiunea;
- să execute lucrări în conformitate cu contractul la termenul, calitatea şi volumul;
101
CAPITOLUL VIII
- să garanteze executarea întocmai a lucrărilor înlăturând pe cheltuiala sa orice

defecţiune descoperită în perioada de garanţie
Beneficiarul de montai
- să plătească preţul lucrărilor de montaj;
- să pună la dispoziţia furnizorului de montaj, planul de situaţie al locului de montaj
şi alte documentaţii necesare;
- să execute în contul şi pe răspunderea sa, lucrări pregătitoare pe şantier;
- să asigure gratuit, specialiştilor furnizorului spaţii corespunzătoare pentru păstrarea
inventarului de montaj, odihna specialiştilor;
- să păstreze pe contul şi riscul său şi să asigure inventarul de materiale pus la
dispoziţie de către furnizorul de montaj plătind acestuia şi chiria în condiţiile convenite
prin contract;
- să aducă la locul de montaj din timp şi pe contul său, maşini şi utilaje;
- să pună la dispoziţie pe contul său, toate materialele auxiliare, energie;
- să reglementeze pe contul său, toate formalităţile necesare, pentru şederea
personalului;
- să comunice furnizorului său regulile în vigoare din ţara sa, referitoare la tehnica
securităţii şi protecţia muncii PSI.
Legea aplicabilă - când părţile stabilesc legea contractului se va aplica aceasta în
baza principiului lex voluntatis, iar în caz contrar, se aplică dreptul material al
furnizorului.
8.2. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LIVRĂRI DE

MĂRFURI ÎN CONTRAPARTIDĂ
Fluxul de mărfuri în contrapartidă se analizează ca o operaţiune comercială

realizabilă fără plăţi în numerar, prin încheierea a două sau mai multe vânzări reciproce,
corelate între ele - adesea prin mijlocirea unui contract cadru cu termene, obiect şi
condiţii de livrare distincte. Această dualitate de instrumente juridice le-a atras
denumirea de contracte paralele şi anume:
Contractul originar - care serveşte, de regulă, pentru import (ex. În România). El
se analizează ca o vânzare de mărfuri, inclusiv preţul stabilit în numerar şi în natură.
Operaţiunea se încheie, de obicei pe credit, cumpărătorul fiind îndreptăţit să ramburseze
preţul prin plăţi eşalonate pe o durată determinată de timp.
Contractul paralel (compensator) - are ca obiect, de obicei, o livrare la export şi
îmbracă forma unei vânzări de mărfuri sau a unui contract cadru.
În primul caz - calitatea de vânzător revine importatorului iar partenerul său din
străinătate, va avea calitatea de cumpărător. Obiectul material va include alte mărfuri
decât cele importate, cu termene de livrări independente.
Particularismul acestui contract constă în clauzele destinate să oblige partenerul din
străinătate la preluarea efectivă, contra cost, a mărfurilor destinate compensării, cu
respectarea termenelor convenite. Se trec de obicei penalităţile de întârziere iar
partenerul din străinătate va prezenta garanţii bancare.
În al doilea caz, contractul cadru trebuie să prefigureze în linii mari conţinutul
vânzării, mărfurile pe sortimente, termenele de livrare, limitele de preţ.
102
CAPITOLUL VIII
Ordinea cronologică în care se încheie contractele paralele depinde de conjunctură.

Importul poate fi anticipat de contractul cadru care pregăteşte vânzările la export urmat
de operaţiunea compensatorie. Desigur, cele două contracte se pot încheia şi
concomitent.
Participanţii pot fi doi: importator şi exportator, fiecare
acţionând în dublă calitate. Exportul în contrapartidă se poate stabili şi în raporturi
bilaterale.
În acest caz, exportatorul român, autorizează în mod obişnuit pe cumpărătorul din
străinătate să plătească preţul mărfii pe care a dobândit-o unui vânzător din aceeaşi ţară,
cu titlu de preţ pentru produsele pe care terţul le-a livrat partenerului român, ori de câte
ori, contractele paralele prevăd efectuarea de livrări între mai mulţi decât doi parteneri.
Aceştia îşi asumă prin contractul cadru obligaţia adiţională de a-şi notifica reciproc
numele şi adresele terţilor parteneri cât şi mărfurile şi valorile ce se vor derula prin
intermediul lor.
Legea aplicabilă - părţile de comun acord pot stabili legea contractului. Dacă nu au
prevăzut, se disting două situaţii:
- dacă părţile au stabilit legea contractului principal, aceasta se va aplica şi
contractelor conexe. Dacă părţile au stabilit legea pentru contractele conexe, arbitrajul
poate, după analiza cauzei concrete să-i aplice aceeaşi lege;
- când părţile au omis să precizeze legea contractului, instanţa de arbitraj va
determina legea aplicabilă fondului şi efectelor contractului comercial de livrări în
contrapartidă, pornind de la gradul de interdependenţă între operaţiunile contractelor
componente.
8.3. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LOHN
Operaţiunea comercială în lohn constă în prelucrarea, pe bază contractuală, de către

o întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi accesoriilor furnizate
de firma beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor puse la dispoziţie de către
aceasta din urmă.
Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt: acoperirea capacităţilor
sale de producţie; degrevarea balanţei de plăţi pentru unele importuri; utilizarea forţei de
muncă; perfecţionarea procedeelor de producţie şi ridicarea calificării personalului
muncitor prin însuşire de produse noi, cerute pe piaţa externă.
Dezavantajul principal îl prezintă limitarea exporturilor la manoperă şi cheltuieli
generale şi amortismente, fapt ce conduce la un aport valutar mai redus.
8.4. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

DE EXPORTURI COMPLEXE
Prin exporturi complexe se înţeleg exporturile unor ansambluri industriale,

instalaţii, părţi de instalaţii, licenţe, asistenţă tehnică etc.
Încheierea contractului - o primă problemă care se ridică în legătură cu contractul
internaţional de export complex este aceea privind încheierea acestei operaţii
comerciale. Practica evidenţiază în acest sens mai multe tipuri de contracte:
103
CAPITOLUL VIII
Contracte separate - sunt situaţii când clientul încheie contracte separate pentru
fiecare dintre prestaţiile care concură la realizarea unei instalaţii complexe, deci
răspunderea îndeplinirii prestaţiilor revine fiecărui contractant în limitele contractului
încheiat.
Această formă prezintă dezavantaje, deoarece fiecărui contract i se va aplica altă
lege, în cazul când părţile nu au precizat-o prin contract.
Contractul unic — se încheie între client şi executantul prestaţiei preponderente
care îşi asumă obligaţia privind realizarea ansamblului de servicii.
Contractul unic, are avantajul că beneficiarul va urmări pentru executarea acestuia
un singur contractant (furnizor sau constructor). Încheiat ca o unitate juridică, contractul
internaţional unic de export complex, permite şi aplicarea unui regim unitar de drept
material.
Contractele la cheie - au în vedere realizarea de ansambluri industriale de către
furnizor care îşi asumă obligaţia de a le preda beneficiarului în stare de exploatare
conform prevederilor contractuale, în schimbul unui preţ prestabilit. Răspunderea
pentru neexecutarea contractului, revine furnizorului general care încheie de regulă cu
beneficiarul şi convenţii suplimentare (asistenţă tehnică, pregătiri personal).
Legea aplicabilă - condiţiile generale elaborate de CEE- ONU privind normele de
export complex pot fi alese de părţi în baza principiului lex voluntatis şi ele vor cârmui
condiţiile de validitate şi efectele contractului. În cazul când părţile nu au ales legea
aplicabilă se aplică două soluţii:
a. supunerea contractului legii în vigoare în ţara constructorului;
b. contractul se supune legii ţării unde se efectuează lucrările de construcţii montaj
Utilitatea elaborării condiţiilor generale de CEE-ONU constă în faptul că orientează
părţile asupra clauzelor care trebuie inserate în contract.
8.5. CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

DE SERVICE ŞI ÎNTREŢINERE
În practica de comerţ internaţional contractul de service şi asistenţă tehnică apare fie

ca parte componentă a unui contract de export sau antrepriză sau ca un contract de sine
stătător.
În acest caz se încheie contract între producător (vânzător) din ţară şi cumpărătorul
din altă ţară pentru repararea şi întreţinerea unei uzine. În această situaţie producătorul
se obligă faţă de cumpărător să asigure permanent serviciile specialiştilor, să execute
lucrări de întreţinere.
În a doua situaţie, contractul se încheie într-o anumită unitate specializată şi
vânzătorul de produse de folosinţă îndelungată.
Asistenta tehnică - este parte componentă a contractelor de cooperare implicând
activităţi care sunt acoperite fie de contractul de calificare de persoane, fie de contractul
de management industrial.
Contractul de calificare de personal – convenţia prin care o parte se obligă în
schimbul unei sume de bani, să asigure pregătirea personalului celeilalte părţi.
Contractul de management industrial - este convenţia prin care prestatorul de
servicii se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să pună în funcţiune întreprinderile
104
CAPITOLUL VIII
beneficiarului asigurând operaţiunile de aprovizionare, producţie, precum şi calificarea

personalului fabricii. Este o înţelegere scrisă între exportatorul de mărfuri şi utilaje şi
importatorul beneficiar, prin care exportatorul se obligă să-i asigure importatorului
asistenţa tehnică şi piesele de schimb necesare bunei funcţionari a maşinilor şi utilajelor
cumpărate de la exportator contra unui preţ.
Elementele esenţiale ale contractului

- denumirea maşinilor şi a utilajelor pentru care se acordă service;
- centrele de service înfiinţate pe teritoriul beneficiarului şi nivelul lor de dotare
tehnică, precizându-se obligaţiile ce-i revin fiecărei părţi în procesul de dotare cu
instalaţiile şi sculele necesare;
- depozitele de piese de schimb înfiinţate pe teritoriul beneficiarului în cadrul
centrelor de service sau în afara acestora;
- modul de administrare a centrelor şi depozitelor de piese de schimb de către
beneficiar, exportator sau împreună;
- numărul de specialişti pe care exportatorul se angajează să-l pună la dispoziţia
centrelor de service şi a depozitelor de piese de schimb;
- modul în care sunt asigurate condiţiile de lucru pentru personalul angajat;
- obligaţiile şi drepturile personalului tehnic şi de gestiune;
- preţul prestărilor de servicii pe care importatorul beneficiar se angajează să-l
plătească exportatorului cu precizarea monedei în care urmează să fie efectuată plata şi
modalitatea de plată.
Legea aplicabilă este cea stabilită de părţi ; în cazul în care acestea nu au ales
legea aplicabilă sau clauza respectivă este nulă, se aplică dreptul material al ţării
vânzătorului (adică norme generale de drept civil).
8.6. CONTRACTUL DE PUBLICITATE COMERCIALĂ
Orice comerciant este interesat să-şi realizeze bunurile, serviciile sau lucrările,
adică să aducă la cunoştinţa consumatorilor mărfurile şi serviciile pe care le oferă sau
lucrările sale spre a le putea comercializa.
Aceasta publicitate comercială se poate realiza în două moduri: fie direct de către
comerciantul în cauză, fie indirect prin intermediul unei societăţi de publicitate, deci prin
intermediul unor comercianţi specializaţi.
Publicitatea directă este nerentabilă pentru comerciantul producător pentru că
presupune constituirea unui serviciu specializat, încadrat cu personal de înaltă calificare,
care nu are nimic în comun cu obiectul specific de activitate al comerciantului, serviciu
cu o activitate esenţialmente temporară (în intervalul de timp dintre campaniile
publicitare respectivul serviciu nu are cu ce să se ocupe – deci forţa de muncă angajată
trebuie să fie concediată sau redistribuită). Din această raţiune tot mai mulţi comercianţi
recurg la publicitatea indirectă pe bază contractuală – a contractului de publicitate care
se încheie între comercianţi: producătorul de mărfuri sau prestatorul de servicii sau
executorul de lucrări - numit anunţător, şi agenţia de publicitate.
În realizarea contractului de publicitate se trece prin patru etape:
1. În prima etapă anunţătorul este obligat să comunice agenţiei de
publicitate toate datele, inclusiv cele confidenţiale, în măsură să familiarizeze agenţia cu
specificitatea mărfii, serviciului sau al lucrării. Agenţia de publicitate este obligată să
105
CAPITOLUL VIII
păstreze confidenţialitatea asupra datelor comunicate şi să elaboreze mai multe strategii

de publicitate. Etapa se încheie cu alegerea de comun acord de către anunţător şi agenţie
a strategiei de publicitate considerată optimă sau cea mai apropiată.
2. Aceasta etapă constă în elaborarea elementelor de publicitate. Aceste
elemente de publicitate pot fi realizate de personalul specializat al agenţiei, dacă aceasta
dispune de un asemenea personal, respectiv cei care se ocupă de realizarea de lucrări
grafice, clipuri publicitare, firme publicitare. Dacă agenţia nu dispune de un asemenea
personal calificat, elementele de publicitate vor fi realizate de diferiţi creatori pe baza
unor contracte încheiate de agenţia de publicitate în numele şi pe contul anunţătorului.
Este imperios necesar ca fiecare creator să ştie că elaborează respectiva lucrare pentru
respectivul anunţător. Aceste contracte presupun obligaţia agentului de a plăti pe creatori
pe contul anunţătorilor, obligaţia de a proteja calitatea creatorilor de autori ai
respectivelor elemente de publicitate şi pe de altă parte, obligaţia creatorilor la clauza de
neconcurenţă, adică obligaţia de a nu transmite aceleaşi elemente de publicitate unor
societăţi terţe concurente ale anunţătorului şi de a nu utiliza respectivele elemente de
publicitate în interes propriu.
3. Este etapa în care sunt difuzate elementele de publicitate. Această
difuzare se poate realiza direct de către agenţie dacă dispune de mijloacele de difuzare –
publicaţii, post radio, televiziune sau dacă nu, şi aceasta este situaţia cea mai frecventă.
Pe baza unor subcontracte încheiate de agenţie în numele şi pe contul emiţătorului cu
diferiţi suporţi – adică cu diferite unităţi care sunt aliniate în difuzarea unor asemenea
elemente. În acest contract este obligatoriu de asemeni ca agenţia să arate ca lucrează în
numele şi pe contul anunţătorului pentru că suporţii sunt obligaţi la clauza de
neconcurenţă, respectiv nu pot difuza concomitent elemente de publicitate pentru
anunţători concurenţi. Agenţia are obligaţia, de asemenea, să plătească pe contul
anunţătorului pe respectivii suporţi1.
4. Ultima etapă este dusă la îndeplinire în exclusivitate de agenţia de
publicitate prin personalul propriu şi constă în testarea consumatorilor pentru a se
constata eficienţa publicităţii şi eventual pentru a se corecta.
Nu există norme care să reglementeze contractul de publicitate. Există în schimb
la nivelul tuturor statelor, reglementări care reprimă publicitatea mincinoasă, dar acestea
sunt reglementari ce ţin de domeniul concurentei. Există reglementări care interzic
publicitatea pentru activităţi care afectează bunele moravuri, pentru produse care
afectează viaţa omului şi relativ recent pentru produse, lucrări sau serviciile care
afectează mediile ecologice şi în acest context viaţa faunei şi a florei. Este interzisă
publicitatea pentru armament, muniţie, droguri şi în unele state se adăuga interdicţii
pentru publicitatea la băuturi alcoolice, şi în special pentru produse din tutun care
afectează sănătatea individului. Există, de asemenea reguli clar armonizate la nivelul UE
în ceea ce priveşte activitatea suporţilor, respectiv publicitatea prin presa scrisă,
televiziune, radio.
În general contractul de publicitate se încheie în formă scrisă şi în tot în general
părţile stabilesc legea aplicabilă; dacă nu au făcut-o, contractul e supus legii în vigoare la
1
Exemplu: publicitatea comercială şi activitatea suporţilor: publicitatea se poate face şi de către
producător dar şi de către comerciant. Dacă este realizată de o firmă comercială care distribuie
mai multe mărci de detergenţi, interesul acesteia este să vândă toate aceste mărci de
detergenţi, motiv pentru care publicitatea se poate face concomitent pentru toate mărcile
distribuite, anunţătorul fiind comerciantul. Dacă însă anunţătorul este producătorul, atunci
suportul nu are voie să transmită în acelaşi calup de publicitate spoturile mai multor producători
de detergenţi, în caz contrar poate fi acţionat în justiţie pentru concurenţă neloială.
106
CAPITOLUL VIII
sediul agenţiei, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesare de la locul de activitate

al suporţilor.
O problemă care se ridică în legătură cu contractul de publicitate este şi aceea a
plăţii agenţiei şi există două sisteme de plăţi: sistemul cost + onorariu, respectiv se
rambursează cheltuielile făcute de agenţie şi se adăuga onorariul prestabilit sau, mai rar
întâlnit, se aplică un procent asupra cifrei de afaceri realizate de anunţător ca urmare a
unei publicităţi eficiente înfăptuite de agenţie în profitul acestuia.
Practica internaţională cunoaşte o varietate de contracte de publicitate
comercială, care este reprezentată de contractul internaţional de sponsorizare.
Toate statele lumii cunosc sponsorizarea, o încurajează, iar unele state au
reglementări speciale. În Franţa există o lege a sponsorizării în sport; în România există
o lege generală privind sponsorizarea (inofensivă) – care vizează publicitatea
comercială, şi în mod special o reglementare a mecenatului. Noi nu ne ocupăm de
mecenat ca fiind un contract esenţialmente civil. Ne ocupăm numai de contractul de
sponsorizare în vederea publicităţii comerciale. Acesta se încheie între sponsor,
totdeauna comerciant, şi sponsorizat, persoană fizică sau persoană juridică, fără
excepţie, fără scop lucrativ (nu pot fi sponsorizaţi comercianţii).
Prin contractul de sponsorizare, care este un act unilateral de comerţ sponsorul se
obligă să subvenţioneze prin mijloace financiare sau materiale, activitatea specifică a
sponsorizatului, acesta obligându-se în schimb să promoveze imaginea sponsorului cu
prilejul desfăşurării activităţii specifice activităţii sale.
Obligaţiile sponsorului: are obligaţia să sponsorizeze activitatea sponsorizatului
prin bani, servicii, lucrări, bunuri corporale; are de asemeni obligaţia să nu se amestece
în nici un fel sau să condiţioneze organizarea şi desfăşurarea manifestării specifice
activităţii specifice sponsorizatului2.
Sponsorizatul este obligat să promoveze imaginea sponsorului cu prilejul
desfăşurării activităţii sale specifice; este de asemenea obligat la clauza de neconcurenţă
în sensul că nu pot accepta concomitent contracte de sponsorizare de la sponsori
concurenţi; mai este obligat să permită sponsorului să distribuie cu prilejul manifestării
activităţii sale specifice, produse promoţionale: brelocuri, pixuri, pliante sau să-şi
desfacă produsele sale3.
Contractul are caracter internaţional dacă sponsorul şi sponsorizatul se găsesc pe
teritorii statale deosebite. Este supus legii alese de părţi şi dacă părţile nu au ales legea,
el este supus întotdeauna şi în exclusivitate legii în vigoare la sediul sponsorului ca fiind
comerciantul cu prestaţia caracteristică, cu obligaţia respectării normelor de aplicaţiune
necesară de la locul de activitate al sponsorizatului4.
Legea română face distincţie între sponsorizare şi mecenat. Mecenatul este un
contract civil prin care o persoană se obligă să subvenţioneze pregătirea profesională,
activitatea într-un anumit domeniu a unei alte persoane fizice care nu este rudă sau afin
până la gradul 4 cu sponsorul, la rândul său tot persoană fizică. Există şi o altă
2 Exemplu: o firmă care fabrică articole de sport nu poate să oblige o formaţiune de operă să
joace Othello în costume de sport; o firmă care vrea să cucerească piaţa din Anglia nu poate
impune echipei sportive sponsorizate să joace cât de mult poate, dar doar în Anglia.
3 Exemplu: la un concert sponsorizat de Coca-Cola se desfac numai produsele acestei firme.
4 *Exemplu: să presupunem că o fabrica de ţigarete sponsorizează o echipă de fotbal şi
că pe tricourile echipei respective apare numele/firma respectivei fabrici. Dacă echipa participă
la un meci într-o ţară în care publicitatea la ţigări este interzisă, firma nu poate obliga echipa să
poarte respectivele tricouri, pentru că trebuie respectate normele de aplicaţiune necesară de la
locul de desfăşurare a manifestării respective.
107
CAPITOLUL VIII
specificitate în legislaţia română cu privire la acest contract de sponsorizare: dacă

sponsorizatul, persoană juridică trebuie să aibă o activitate recunoscută în domeniul
ştiinţific, sportiv, cultural, artistic, sponsorizatul persoană fizică trebuie să aibă de
asemenea o activitate ştiinţifică etc, dar de notorietate şi care trebuie în prealabil să fie
recunoscută ca atare de o persoană juridică cu activitate în domeniul respectiv5.
În general, toate statele lumii cuprind în legislaţia lor reglementări care
încurajează sponsorizarea prin măsuri fiscale – suma cu care se sponsorizează fie că este
dedusă din suma care se impozitează sau antrenează o reducere în anumite limite a
impozitului pe profit. Dacă este vorba de o societate comercială, nu poate fi vorba de
sponsorizare ci de subvenţionare.
8.7. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TURISM
În doctrina economică, contractul de turism este greşit definit. El este considerat

ca reprezentând o deplasare temporară în afara domiciliului fără scop lucrativ, ceea ce
este profund eronat.
În mod corect turismul, care are drept cadru contractul de turism, este un comerţ
invizibil pe de o parte, iar pe de altă parte el reprezintă pentru numeroase state şi mai
ales pentru statele pitice singura sursa a venitului naţional. Din păcate, toate statele lumii
cunosc reglementări privind organizarea turismului, cunosc reglementari privind
operatorii de turism dar nu reglementează contractul de turism.
Contractul de turism se încheie între turist si prestator, care poate fi oficiu,
agenţie de turism, fiind contractul în temeiul căruia, în schimbul unei plăţi, prestatorul
(agenţia de turism) pune la dispoziţia turistului un sejur sau un voiaj asigurându-i
reconfortarea şi agrementul.
Scopul contractului de turism (cauza contractului de turism) este reconfortarea şi
agrementul. Orice altă prestaţie care poate fi apropiată de prestaţiile cuprinse de
contractul de turism, care nu se caracterizează prin acest scop de reconfortare şi
agrement pentru turism nu reprezintă activitate turistică. Acest contract este un contract
complex pentru că agenţia de turism pune la dispoziţie o sumă de prestaţii precum:
transport, organizare de voiaj sau de sejur, activităţi de tratament, activităţi de
reconfortare, activităţi de hotelărie.
Întrucât lipsesc reglementări pentru contractul de turism, acesta fiind un contract
nenumit, s-a încercat reglementarea acestuia prin analogie iar unii practicieni au redus
contractul de turism la prestaţia de transport, considerând că, întocmai cărăuşului şi
agenţia de turism se obligă să pună la dispoziţia turistului posibilitatea de a-l deplasa de
la un punct la altul. Se ignoră în această optică faptul că, în ipoteza contractului de
transport, scopul cărăuşului, ca şi scopul călătorului constă în deplasarea în spaţiu între
două puncte, fiind străină acestui contract activitatea de asigurare a reconfortării şi
agrementului. De esenţa contractului de turism, deci, este acest scop de reconfortare şi
agrement.
De asemenea, într-o altă opinie s-a încercat reducerea contractului de turism la
contractul de mandat, arătându-se că, întocmai mandatarului, agenţia de turism
5 Exemplu: în România un pictor nu poate fi sponsorizat dacă el nu este recunoscut de

Uniunea Artiştilor Plastici; în mod similar, un instrumentist care nu este recunoscut de o
Filarmonică.
108
CAPITOLUL VIII
organizează pentru turişti fie un sejur, fie un voiaj. Şi această opinie este neştiinţifică
pentru că mandatarul poate doar să încheie contracte în numele şi pe contul mandantului
primind dispoziţii din partea mandantului în legătură cu încheierea acestor acte. În
ipoteza contractului de turism, agenţia de turism săvârşeşte în profitul turistului şi fapte
materiale şi, de cele mai multe ori, pune la dispoziţia acestuia un sejur sau un voiaj
preorganizate în sistemul pret-a-partir.
S-a încercat reducerea contractului de turism la contractul de antrepriză
ignorându-se că agenţia de turism are numai obligaţii de mijloace, în timp ce
antreprenorul are obligaţii de rezultat.
Astfel s-a pus problema cu acuitate a elaborării unei reglementari speciale
contractului de turism. O încercare s-a făcut la nivelul Organizaţiei Mondiale a
Turismului care în 1972 a elaborat la Bruxelles o convenţie. Potrivit acestei convenţii
contractul de turism este de două tipuri:
- contract de organizare de turism, care este contractul în temeiul căruia agenţia
de turism se obligă la prestaţia turistică faţă de turist, răspunzând de executarea
acestor prestaţii, eventual subcontractate cu alţi prestatori;
- contractul de intermediere de turism, care este contractul în care agenţia de
turism încheie doar contracte cu subprestatorii în numele si pe contul turistului,
răspunderea fiind directă a subprestatorilor.
Contractul de turism se particularizează şi prin specificitatea participanţilor, mai
precis turistul nu este niciodată un comerciant, el este un subiect de drept civil; mai mult,
el poate fi un subiect de drept civil care nu are deplină capacitate de exerciţiu (şi un copil
de 14 ani poate face o excursie). Aceste specificităţi cărora li se adaugă faptul că la
contractul internaţional de turism intervine ca element de internaţionalitate faptul că locul
de consumare a prestaţiei este diferit de locul de provenienţă al turistului.
La acest contract internaţional, de fapt, participă 3 părţi:
- turistul –de cele mai multe ori persoană fizică ;
- agenţia intermediară de turism din ţara turistului (din ţara emitentă de turism);
- agenţia de turism din ţara receptivă de turism, fiind agenţia organizatoare.
Contractul se încheie pe de o parte între agenţia emitentă şi turist şi între aceasta

şi agenţia organizatoare. Părţile pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu au făcut-o,
contractul se supune legii debitorului prestaţiei caracteristice, respectiv legii în
vigoare la sediul agenţiei organizatoare de turism, pentru că aici se consumă prestaţia
turistică propriu-zisă.
109

Dreptul Comertului International - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Comertului International - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1.1. Noţiunea dreptului comerţului internaţional

1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI

În literatura de specialitate s-au folosit în ultimele decenii mai multe denumiri si

legiferată unitatea dreptului civil participă la circuitul internaţional de mărfuri, fiindu-le

Conceptul de drept al comerţului internaţional are doua accepţiuni:

1.2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI

Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-

1.2.1. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

1.2.2. PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

- concurenţa neloială – în condiţiile liberalismului comercial si-au făcut loc, în

1.2.3. PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR

1.2.4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

- orice contract, fie el chiar de comerţ internaţional, se încheie

Concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă. Concepţia subiectivă cu privire la

1.2.5. PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Principiul lex voluntatis permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile

Lex mercatoria universalis.

1974-1985, ICC Publishing SA, p. 275.

Apreciem că lex mercatoria este în curs de formare. Procesele de integrare

1.2.6. PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

1.3. CORELAŢIA CU ALTE RAMURI DE DREPT

Dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară, ceea ce subliniază

∑ Dreptul internaţional privat – asemănările şi deosebirile rezultă din existenţă

1.4. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI

1.4.2.1. Izvoare interne

În dreptul român izvoarele interne ale materiei – ale dreptului comerţului

1.4.2.2. Izvoare internaţionale

- asigură o stabilitate a comerţului, prin evitarea unor eventuale concesiuni ce pot fi

1. Uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale:

Capitolul analizează noţiunea raportului de comerţ internaţional şi a

2.1.1. Caracterele raportului juridic de comerţ internaţional

Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional

Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind

Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.

internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional

2.1.2. Elemente: părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic.

Elementele raportului juridic sunt:

1 D.Al. Sitaru, op. cit., vol. I, pag. 141 şi urm

2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

3. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

- să aibă o anumită atitudine faţă de drepturile dobândite, de pildă să dispună de

2.2. SUBIECTELE ÎN DREPTUL COMERŢULUI

2.2.1. Noţiunea şi clasificarea subiectelor

- Organizaţiile interguvernamentale – sunt persoane juridice ce iau naştere în baza

2.2.2. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale

determine legea care reglementează toate aceste aspecte ca si pe acelea implicate de

Activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale străine se înfăptuieşte

2.2.3. Subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale

Reprezentanţele societăţilor comerciale

Reprezentanţele societăţilor comerciale sunt o prelungire a personalităţii juridice a

Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional

întreprinderii dominante. Prin efectul încorporării, societatea principală devine unic

a) capitalul lor este naţional sau multinaţional;

În cuprinsul acestui capitol sunt analizate toate aspectele care ţin de

3.1. Principalele trăsături caracteristice ale contractelor de

Contractele de comerţ internaţional reprezintă o forma a contractelor comerciale,

3.2. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional

În comerţul internaţional, identificarea şi cunoaşterea principalelor tipuri de

1) Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc:

- contractele de comerţ internaţional care au ca obiect operaţiuni comerciale

3.3. Condiţiile de validitate ale contractelor de comerţ