Universitatea “Dunărea de Jos”

Elemente de urbanism
şi amenjarea teritoriului
Violeta Pușcașu

Galaţi - 2015
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Științe Juridice, Administrative și Politice

 Specializarea Drept
Anul de studii II / Forma de învăţământ IFR

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

Amenajarea teritoriului
Utilizarea sintagmei se poate aplica în două situaţii distincte:
 în sens restrâns, cu semnificaţii concret tehnice, de echipare, dotare,
remediere sau ameliorare funcţională a unui teritoriu (ex. amenajare funciară,
turistică, silvic-forestieră, urbană etc.)
 în sens general, semnificând atingerea tuturor sectoarelor majore ale vieţii
societăţii (politic, economic, juridic, ecologic, socio-cultural, tehnic).
În acest caz ne aflăm la contactul direct cu celelalte sintagme cu care
amenajarea teritoriului este asimilată – sistematizare, planning, politică regională,
dezvoltare regională, politică de coeziune economică şi socială etc.
Se întâlnesc astfel, planning/planning urban şi teritorial de provenienţă
americană, cu politica regională scandinavă, cu fosta sistematizare românească, cu
amenajarea teritoriului în accepţiune franceză sau cu comprehensiva politică
spaţială/coeziunea economică şi socială de „naţionalitate” europeană în forma
European Spatial Development Perspective (ESDP)1. Scopul este acelaşi, căile sunt
diferite.
Urbanismul, cu care amenajarea teritoriului este frecvent corelată, are de
asemenea doua accepţiuni diferite care provin din:
 sensul restrâns ce corespunde unei acţiuni practice, tehnice şi cu vechi rădăcini
istorice, care reprezintă astăzi primordial apanajul urbaniştilor, arhitecţilor şi
inginerilor;
 sensul larg, care include atât tehnica, cât şi teoria, ştiinţa urbanismului, acţiunea
politică şi demersul analitic, prospectiv şi proiectiv, în care se fac utile
competenţele din geografie, sociologie, ecologie, economie, administraţie etc. şi
care corespund traducerii simplificate a urban planningului.
Este de subliniat că geografia urbană, ramura de ştiinţă cea mai apropiată de
urbanism prin obiectul general de studiu nu suplineşte şi nici nu se confundă cu
acesta. Geografia urbană explică evoluţii şi dinamici, interrelaţii existente sau
consumate între componentele majore, vizibile în peisajul urban identificând
disfuncţiile spaţio-teritoriale. Prin instrumentarul propriu, dar valorificând şi studiile
fizico-geografice, istorice sau economice, geografia urbană pune la dispoziţia
urbanismului şi planificării teritoriale radiografii complete ale peisajului urban –
componente, dinamică, sensibilităţi. Dacă reuşeşte să propună şi soluţii depinde de
maturitatea studiilor de geografie urbană, dar în genere se admite că acesta ar fi
resortul urbanismului pur în a cărui exerciţiu profesional intră scenariile, planurile şi
soluţiile practice de realizare. Atât urbansimul cât şi geografia urbană uzează de
termeni din aceeaşi familie de cuvinte: urb, urban, urbanizare, urbanistică riscând
uneori confuzii.

Urbanismul este amenajarea teritoriului aparţinând unei localităţi,

oricare ar fi ea, urbană sau rurală, deci sfera sa de cuprindere este
subscrisă sferei conceptului de amenajare a teritoriului în ansamblu.
... urbanismul este o ştiinţă şi o tehnică, în timp ce urbanizarea este un
1
ESDP reprezintă
proces spaţial documentul elaborat
complex, în care încomponenta
urma reuniunii miniştrilor vizibilă
teritorială responsabili
estecu planificarea
spaţială din statele membre ale UE şi ale membrilor Comisiei Europene, responsabili cu politica
marcată de urbanism.
regională la Postdam în 1999, prin care se constituie cadrul pentru politicile sectoriale cu impact
spaţial ale Comunităţii şi ale statelor membre, precum şi cadrul pentru autorităţile locale şi regionale,
al căror scop este atingerea unei dezvoltări durabile şi echilibrate a teritoriului european.
 Planningul urban, ajuns prin traducere generală urbanism, este deopotrivă
component al planningului teritorial cât şi al planningului spaţial, respectiv al
amenajării teritoriului. În această relaţie de ierarhizare şi structurare a unor domenii
care nu se separă tranşant ci, mai mult, interferă variabil de la un sistem la altul de
accepţiuni, urbanismul este indubitabil inclus în toate variantele planificării spaţiale.
Aşa cum se va vedea în continuare, de multe ori urbanismul a constituit punctul de
Modelul interrelaţiilor dintre societate şi utilizarea terenurilor: interacţiunea

FIZIC

biosfera ca mediu
modificat antropic
Ex.: soluri
habitate
ape
FI
climate

ZIC

impactul environmental percepţia environmentală

hazarde
riscuri

domeniul public
Date economice federal
şi sociale statal
sistemul de utilizare a local
terenurilor
Ex.: minerit justiţie
agricultură
slvicultură
recreere managementul resurselor domeniul privat
urbanizare decizii investiţionale proprietari particulari
legi arendaşi
reglementări grupuri de interese
decizii judecătoreşti
politici

CULTURAL LEGAL
dinamică a setului celor trei elemente de date spaţiale (după, Platt, R., 2004)

plecare în sistemul de acţiuni pe care îl cer trio-ul planificare/amenajare/organizare,

fiind capătul „firului Ariadnei” în planificarea spaţială

Utilizarea terenurilor
Unităţile de la diferite nivele în ierarhie influenţează utilizarea pământului în
cadrul jurisdicţiei lor pe diferite căi, în acord cu capacităţile lor politice, legale şi
fiscale2. Folosirea parcelelor individuale reflectă o interacţiune complexă între
nivelele de management al pământului care îşi împart jurisdicţia într-un cadru dat.
Cele mai extinse tipuri de utilizare a terenurilor rezultă dintr-o agregare a
caracteristicilor utilizării parcelelor individuale.

Utilizarea terenurilor defineşte o dimensiune temporar statică, un „flash”

al unei folosinţe determinate care compune peisajul şi configurează o
anumită organizare a teritoriului/spaţiului la un moment dat. Utilizarea şi
amenajarea fizică sunt strâns legate între ele fiind totodată scenă de
interferenţă a geografiei, dreptului şi economiei
amenajarea organizarea
urbanism
teritoriului spaţiului

planning planning planning

urban teritorial spaţial

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II.

SISTEME EUROPENE DE PLANIFICARE, URBANISM ŞI

AMENAJAREA TERITORIULUI

Obiective specifice
- cunoașterea principalelor sisteme de urbanism și amenajrea teritoriului din
Europa;
- înțelegerea relației dintre procesul de urbanism, amenajarea teritoriului și
dezvoltare regională;
- familiarizarea cu structurile politice decizionale implicate în amenajare;
- adecvarea limbajului și operarea cu scheme logice de abordare a politicilor
teritoriale.

Diversitatea sistemelor de planificare contemporană din statele europene3

Forma pe care o iau sistemele şi practicile planificării spaţiale în fiecare din

statele europene este în mare măsură determinată de cinci factori:
 istoria, geografia şi tradiţiile culturale, care afectează, de exemplu, atitudinile
faţă de traiul din mediul urban sau faţă de dezvoltarea mediului rural;
 stadiul dezvoltării economice şi urbane, de exemplu schimbarea domeniului de
activitate de la producţie la servicii sau etapa la care s-a ajuns în evoluţia sau
declinul regiunilor urbane;
 orientarea politică şi ideologia predominantă, de exemplu faţă de
descentralizare, autonomie şi economie socială sau de piaţă;
2
Platt, R., Land Use and Society: geography, law and public policy – rev.ed., Island Press,
Washington- Covelo-London, 2004, pp.35.
3
Ţarălungă, N., Cooperare în dezvoltarea teritorială în Uniunea Europeană. Diversitatea sistemelor
de planificare din statele membre, 2004
 concepţia de proprietate asupra terenului şi drepturile de dezvoltare şi, de
exemplu, măsura în care acestea sunt afectate de sistemele şi politicile de
planificare precum şi de sistemele de impozitare şi compensare;
 structura constituţională, dacă, de exemplu, este un stat unitar sau federal, forma
sistemului legal şi juridic şi a drepturilor cetăţenilor.
Date fiind gama şi diversitatea influenţelor, sunt variate abordări de
comparare a diferitelor sisteme de planificare şi a modificărilor pe care le suferă în
timp. Se pot pune trei întrebări care sunt corelate pentru a scoate în evidenţă
trăsăturile esenţiale ale fiecărei abordări.
Prima întrebare este dacă sistemul de planificare este centralizat sau
descentralizat adică, la ce nivel se înscrie responsabilitatea finală sau permanentă a
guvernului pentru configurarea politicii şi implementarea ei. Acesta se poate schimba
în timp. De exemplu, sistemul de planificare din Franţa înainte de 1983 era un sistem
puternic centralizat, dar de atunci încoace a fost supus unui proces de continuă
descentralizare. Sistemul danez a fost de mult descentralizat, responsabilitatea fiind
în primul rând pe plan local sau municipal, exercitată însă în cadrul legislaţie şi a
instrucţiunilor de planificare la nivel naţional. Statele unitare şi cele federale tind să
fie în mod inerent diferite din acest punct de vedere. În cazul statelor unitare, cum ar
Marea Britanie sau Irlanda, autoritatea finală revine guvernului central sau naţional.
În cazul statelor federale, cum ar fi Germania sau Spania, regiunile sau comunităţile
autonome (”länder” sau ”communidades autonomas”) răspund într-o mult mai mare
măsură de propriile sisteme şi politici de planificare.
Un al doilea aspect este dacă sistemul de planificare este puternic reactiv sau
proactiv, cu alte cuvinte, măsura în care factorii responsabili pentru întocmirea
planurilor au autoritatea şi resursele de a asigura implementarea acestora. Astfel,
sistemul de planificare din Marea Britanie a anilor 40 şi începutul anilor 50, imediat
după război, era puternic proactiv; era epoca aşa-numitei planificări ”pozitive” când,
în cea mai mare parte, dezvoltarea era iniţiată de autorităţile locale, departamentele
guvernamentale sau de industriile naţionalizate. Astăzi, implementarea politicii de
planificare este puternic reactivă, ca răspuns la acţiunile sectorului privat. În celelalte
sisteme, elementul proactiv este încă evident şi a fost stimulat într-o oarecare măsură
de piaţa unică. Interdependenţa economică în creştere a intensificat cooperarea dintre
regiuni şi oraşe, care, la rândul său, a întărit necesitatea unei planificări spaţiale mai
strategice având ca scop crearea condiţiilor favorabile dezvoltării economice viitoare.
Un al treilea aspect este dacă sistemul de planificare este în principal
dogmatic sau deschis, adică, dacă relaţia dintre politică şi control este predeterminată
printr-un plan obligatoriu din punct de vedere legal sau este deschis deciziei şi
negocierilor la nivel administrativ, planul oferind nimic mai mult decât o orientare
generală. Astfel, sistemul din Marea Britanie are un grad mare de deschidere
decizională în comparaţie cu alte ţări din Uniunea Europeană deoarece planurile de
dezvoltare nu sunt obligatorii prin lege şi drepturile de dezvoltare se stabilesc numai
pe baza acordării permisiunii de planificare prin sistemul de control al dezvoltării.
Majoritatea celorlalte sisteme se plasează între cele două extreme, deschis şi
dogmatic. Sistemul belgian este un exemplu de sistem hibrid unde, din punct de
vedere oficial, există un nivel ridicat de dogmatism, dar, unde, în realitate există un
grad relativ mare de deschidere decizională în domeniul controlului asupra
dezvoltării.
 Aceste trei aspecte determină, într-o oarecare măsură, gradul în care sistemul de
planificare este adaptabil schimbării, fie ca reacţie la dezvoltările sociale,
economice şi politice, la propunerile individuale, la atitudinile schimbătoare faţă
de protecţia mediului, fie ca dezvoltare transnaţională şi internaţională de
proporţii mari.
 Belgia
Sistemul de planificare din Belgia se bazează pe Legea Planificării Urbane şi
Regionale din 1962 care acoperă întregul teritoriu naţional. Începând cu 1962,
această lege a fost modificată şi actualizată în mai multe rânduri. Cu toate acestea,
principiile de bază rămân valabile chiar dacă planificarea spaţială a fost regionalizată
de la reformele constituţionale din 1980 şi 1988. Sistemul de planificare este menit
să definească planuri pe regiuni, sub-regiuni şi municipalităţi din punct de vedere
economic, social şi estetic şi să protejeze peisagistica ţării (articolul 1 din lege/1962).
Prin legea din 1962 s-a stabilit o ierarhie a planurilor de dezvoltare - un plan naţional
(care nu a fost niciodată pus în aplicare), planuri regionale, planuri sub-regionale
(Plans de Secteur), planuri municipale (inclusiv Plan general d’amenagement/PGA
şi Plan particulier d’amenagement/PPA). Deşi s-au întocmit multe planuri sub-
regionale şi municipale, implementarea planurilor a fost slabă din cauza lipsei de
resurse financiare, a mijloacelor neadecvate de a le duce la îndeplinire, a procedurilor
inflexibile şi a fluctuaţiei priorităţilor după introducerea prevederilor legale.
În prezent, sistemul de planificare se află într-o perioadă de tranziţie în ceea
ce priveşte cele trei regiuni (regiunea flamandă, regiunea valonă şi capitala
Bruxelles), adoptând propriile competenţe autonome de planificare. Fiecare regiune
urmează o serie diferită de acţiuni şi are priorităţi diferite cu privire la formularea
politicilor de planificare.
Elementele cheie ale celor trei sisteme şi politici distincte sunt:
 în regiunea flamandă, se propune un sistem pe trei nivele, regional, provincial şi
local. Noul sistem de planificare se bazează pe două tipuri de planuri: planul de
structură spaţială şi planul de implementare spaţială. Planul de structură spaţială
va asigura cadrul general al politicii. Se pune accentul pe dezvoltarea cu
posibilităţi de susţinere cu concentrarea mai ales asupra zonelor urbane, în
special în trei oraşe importante (Antwerp, Bruxelles şi Gent). Prioritatea cheie o
reprezintă păstrarea spaţiile deschise;
 regiunea valonă concepe un sistem pe două nivele care se concentrează pe
regiuni şi municipalităţi. Toate legile, decretele şi regulamentele cu privire la
planificarea spaţială aplicabile regiunii valone au fost codificate şi centralizate în
”Code Wallon de l’amenagement du territoire, de l’urbanisme et du
patrimoine”. Fiecare nivel de planificare trebuie să întocmească un plan de
structură (Plan regional d’amenagement du territoire la nivel regional şi Schema
de structure la nivel local) şi un plan zonal (Plan de secteur şi Plans particuliers
d’amenagement), cel de al doilea avînd caracter obligatoriu. Se acordă o primă
prioritate zonelor rurale şi descentralizării sistemului de planificare;
 regiunea capitalei Bruxelles concepe un sistem pe două nivele (regional şi
municipal). Se propun două tipuri de planuri: planul de dezvoltare şi planul
zonal. Planurile urmează a fi pregătite de către ambele nivele (plan regional de
developpement, plan regional d’affectation des sols, plan communal de
developpement, plan communal d’affectation des sols) dar planurile întocmite de
autorităţile municipale trebuie aprobate de regiune. Planul de dezvoltare are efect
de cadru general al politicii iar planul zonal specifică utilizările terenurilor.
Priorităţile cheie pentru politica spaţială includ construcţia de locuinţe şi
politicile sociale pentru păstrarea unei populaţii mixte şi a unei balanţe sociale,
politicile pentru activităţile economice diversificate şi politicile de mediu şi
 transport pentru a satisface progresul social şi economic fără a face rabat calităţii
vieţii.

 Danemarca
Sistemul de planificare danez este atât bine dezvoltat cât şi bine definit.

În ultimii ani, Danemarca şi-a lărgit abordarea faţă de planificarea spaţială

pentru a corespunde contextului european şi unei game mult extinse de
probleme. Implementarea priorităţilor cu privire la mediu este văzută ca un
scop important al sistemului de planificare, obiectivele fiind de a promova
dezvoltarea cu suport financiar şi calitatea spaţială în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de trai.

Danemarca a adoptat un sistem de planificare pe trei nivele care implică nivelul

naţional, nivelul districtual şi cel municipal. Legea planificării a intrat în vigoare în
1992 dar se bazează pe câteva decenii de experienţă în planificarea spaţială şi
legislaţia aferentă. Un element important al sistemului de planificare este acela că
ţara ca un întreg este divizată în trei feluri de zone: zona urbană, staţiuni şi zona
rurală.
În zonele urbane şi în cele cu case de vacanţă, dezvoltarea este permisă atâta
timp cât respectă reglementările de planificare în vigoare. În zonele rurale care se
întind pe 90% din teritoriul ţării, dezvoltarea sau orice altă schimbare de destinaţie a
terenurilor pentru alte scopuri decât cele agricole şi forestiere este interzisă sau, în
mod excepţional, se supune unei aprobări speciale conform reglementărilor de
planificare şi celor zonale.
Pentru a transforma o zonă rurală într-o zonă urbană este necesar un plan
local (lokalplan) şi dacă acesta este aprobat, trebuie să se plătească o taxă de
îmbunătăţire funciară.
Sistemul de planificare descentralizează într-o mare măsură responsabilitatea,
plasând puterea de decizie şi competenţa administrativă la nivelul districtului şi în
special la cel al municipalităţii. Principalele elemente ale sistemului sunt:
 la nivel naţional, politicile de planificare spaţială se traduc prin Raportul naţional
de planificare. Cea mai recentă versiune a apărut în 1992 şi a fost publicată ca o
perspectivă de dezvoltare spaţială sub titlul Danemarca spre anul 2018. Această
perspectivă asigură un cadru de referinţă strategică la nivel naţional pentru
districte, municipalităţi şi pentru sectorul privat. În plus, pentru a sprijini
implementarea politicilor de planificare la nivel naţional, guvernul central emite
o serie de directive naţionale de planificare obligatorii;
 atât consiliile districtuale cât şi cele municipale sunt obligate prin lege să
definească, adopte şi să revizuiască periodic un plan structural global şi un set de
reglementări cu privire la terenuri care să acopere zonele de care răspund.
Planurile sunt revizuite din patru în patru ani şi sunt supuse dezbaterii publice
înainte de adoptarea finală;
 cele 14 consilii districtuale trebuie să întocmească planuri regionale care să
dispună utilizarea terenurilor din district, a facilităţilor de suprastructură şi
protecţia mediului şi să stabilească priorităţi pentru numeroasele considerente şi
interese sectoriale. La acest nivel se integrează procedura daneză cu privire la
evaluarea impactului asupra mediului;
Cele 275 consilii municipale întocmesc două feluri de planuri, planuri
municipale şi planuri locale:
 planurile municipale sunt întocmite pe baza unei evaluări generale a utilizării
prezente şi viitoare a terenurilor, a resurselor economice şi activităţilor locale. Ele
constau dintr-un raport, o structură şi un cadru general pentru planurile locale;
 planurile locale sunt planuri detaliate pentru controlul specific al dezvoltării.
 S-au întocmit începând cu 1975 peste 20.000 de planuri locale de detaliu.
Acestea sunt obligatorii din punct de vedere legal pentru deţinătorii de proprietăţi
deşi ele reglementează numai tranzacţiile viitoare. Controlul asupra dezvoltării se
exercită prin dreptul şi obligaţia autorităţilor municipale de a pune la dispoziţie un
plan local şi prin acordarea autorizaţiilor de construire. Ca urmare, Danemarca are o
ierarhie de planuri integrate, cele de la nivelele inferioare neavând voie să intre în
contradicţie cu deciziile de planificare de la nivelele superioare.

 Germania
Sistemul de planificare spaţială din Germania este bine definit şi funcţionează
pe trei nivele, reflectând structura federală a ţării cuprinzând guvernul federal, statele
federale şi autorităţile locale. Acestea din urmă includ districtele, oraşele şi
municipalităţile. În legătură cu planificarea spaţială, guvernul federal are două
domenii principale de putere legislativă:
 cadrul legislativ pentru planificarea regională prin Legea de planificare regională
a fiecărui stat federal;
 proiectele de dezvoltare şi propunerile de construire care sunt reglementate de
Codul federal de construire publicat în decembrie 1986 şi modificat în aprilie
1993 care reprezintă cea mai importantă iniţiativă legislativă referitoare la
dezvoltarea urbană din Germania.
Sistemul de planificare spaţială combină federalismul cu autonomia locală
printr-o serie de politici şi planuri ierarhice obligatorii. Principalele elemente ale
sistemului sunt:
 ministerul federal care răspunde de dezvoltarea spaţială are în esenţă rolul de a
întocmi împreună cu statele federale un document general de orientare naţională
şi de a coordona planificarea specializată asumată la nivel federal precum şi
măsurile de planificare preluate de statele federale;
 fiecare stat federal, în plus faţă de redactarea Legii de planificare a statului
federal adoptă un program care are efect prin planurile de dezvoltare
comprehensivă ale statului federal şi prin planurile regionale;
 municipalităţile şi oraşele întocmesc două feluri de planuri: un plan preparator de
utilizare a terenurilor şi un plan obligatoriu din punct de vedere legal pentru
utilizarea terenurilor;
 controlul asupra activităţii de construire şi planificare este combinat într-o
singură autorizaţie (autorizaţia de construire). Dacă propunerea nu intră în
conflict cu reglementările din legea domeniului public, aceasta autorizaţie se
acordă de către autoritatea inferioară de control a construcţiilor (adică municipală
sau districtuală).
Un element cheie al programului de planificare spaţială federală îl constituie
promovarea principiului ”condiţii de trai echitabile pe întreg teritoriul republicii”.
Acest principiu se aplică printr-un sistem financiar de egalizare care asigură
transferul de fonduri de la statele mai sărace la cele mai bogate. Ca urmare a
reunificării, sunt deosebiri serioase între Est şi Vest, mai ales din punct de vedere al
dezvoltării economice şi al ratei şomajului. Aceste deosebiri s-au exacerbat prin
migrarea internă din Est spre Vest şi imigraţia dinspre Europe Centrală şi de Est.
Aceste tendinţe exercită o presiune tot mai mare asupra asigurării cu locuinţe în
vechile state subminând procesul de restructurare economică din Est. În consecinţă,
întregul sistem redistributiv se concentrează în prezent asupra sprijinirii noilor state
federale în încercarea lor de a-şi alinia condiţiile de viaţă celor din Vest.
Rezoluţiile Parlamentului Federal German şi ale reprezentanţilor statelor
federale au subliniat faptul că actualizarea documentului ”Europa 2000” ar trebui să
includă mai multe din elementele care au condus la deschiderea Europei Centrale şi
de Est, importanţa regiunilor rurale şi periferice, mişcările la scară extinsă de
depopulare şi efectele ecologice asupra structurii aşezămintelor. Bundestag-ul
german presupune de asemenea că Comisia va lua în calcul scopul şi abordările
planificării spaţiale în fiecare stat membru în parte.

 Grecia
În Grecia, Legea de marcare a terenurilor în scopul planificării spaţiale este
Decretul lege din 17 iulie 1923 care stabilea forma planurilor de utilizare a
terenurilor. Această lege şi regulamentul general de construire cuprins în Legea
1577/1985 au fost extrem de influente la determinarea formei şi dezvoltării oraşelor.
Principalul statut actual de urbanism îl constituie Legea 1337/1983 cu privire la
extinderea oraşelor şi dezvoltarea urbană. Planificarea spaţială este centralizată,
majoritatea politicilor sunt iniţiate de ministerele guvernului central iar regulamentul
cu privire la planificare sunt în principal responsabilitatea guvernului naţional care
acţionează prin intermediul a 54 oficii locale ale departamentelor guvernamentale
centrale. Principalele elemente ale sistemului oficial sunt:
 legile constituţionale care stabilesc cerinţele statului de a proteja mediul fizic şi
cultural şi drepturile asupra proprietăţilor private şi asigurarea cu locuinţe;
 sistemul de planuri de dezvoltare naţională, regională şi locală;
 succesiune ierarhizată de planuri obligatorii din punct de vedere legal pentru
zonele unde se intenţionează acţiuni de dezvoltare, terenuri incluse în plan,
conţinând o schemă de planificare locală detaliată, un plan general de urbanism şi
planuri strategice directoare numai pentru Atena şi Salonic;
 lege la nivel naţional şi instrumente politice care să guverneze dezvoltarea în
zonele necuprinse în planuri (terenuri care nu sunt cuprinse în nici un plan);
 regulamentul general de construire care se aplică pe întreg teritoriul ţării.
Contextul legal este complex şi necesită codificare dar devierile de la
planurile aprobate şi dezvoltările neautorizate, mai ales construcţiile de locuinţe, sunt
frecvente. Acesta trebuie înţeles în lumina unor condiţii predominante care includ:
 cerinţa stringentă la nivel economic şi demografic cu privire la utilizarea şi
dezvoltarea terenurilor;
 importanţa investiţiilor în terenuri şi proprietăţi de către persoane particulare şi o
cultură ostilă intervenţiilor statului şi reglementărilor emise de acesta;
 lipsa unui sistem eficient de evidenţă a terenurilor, numărul tot mai mare de litigii
prelungite şi modul neadecvat în care se exercită controlul local asupra
planificării. Rezultatul este o prăpastie apreciabilă între planificarea oficială şi
realitatea dezvoltării în teren. Cadrul planificării se adaptează constant pentru a
corespunde dezvoltării reale.
Reacţiile de adversitate ale populaţiei din cauza condiţiilor descrise mai sus
fac ca procedurile de planificare să se întindă pe perioade îndelungate. Mai mult, este
o lipsă de coordonare între diferitele nivele ale planificării spaţiale şi programele de
dezvoltare.
Guvernul grec face în prezent o analiză atotcuprinzătoare a tuturor legilor cu
privire la planificare în scopul simplificării procedurilor şi înfiinţării unor
departamente de planificare pe un al doilea nivel al administraţiei locale. Analiza este
menită să sprijine ducerea la îndeplinire a politicilor referitoare la:
 gestionarea efectivă a terenurilor din afara centrelor urbane inclusiv desemnarea
unor puncte de afaceri pentru a răspunde dezvoltării industriale, comerciale şi
tehnologice şi pentru revigorarea aşezămintelor rurale;
 reînnoirea treptată a centrelor urbane şi îmbunătăţirea mediului înconjurător din
aceste centre, modernizarea zonelor urbane depreciate, ”umanizarea” mediului
urban şi promovarea spaţiilor verzi, a zonelor cu activităţi culturale şi sociale;
 dezvoltarea legăturilor complementare între oraşele învecinate pentru a forma
reţele urbane integrate şi încurajarea unor legături extinse cu reţelele europene.

 Spania
 Legea naţională relevantă, intitulată Texto Refundido de la Sobre Ley el
Regimen de Suelo y la Ordencion Urbana, datează din 1992 şi consolidează legislaţia
cumulând Legea Planificării Naţionale din 1990 şi celelalte legi anterioare cu privire
la planificarea urbană. Cu privire la planificarea spaţială, legislaţia din 1992 ia în
calcul şi asigură cadrul legislativ pentru instrumentele planificării spaţiale conturate
de diferitele regiuni autonome ale ţării.
Baza legislativă pentru planificarea spaţială a devenit bogată şi complexă ca o
consecinţă a aprobării în 1978 a constituţiei Spaniei care a transferat competenţele şi
responsabilităţile pentru planificarea spaţială diferitelor administraţii regionale. În
plus faţă de legislaţia din 1992, există o serie de legi care nu abordează pur şi simplu
probleme din domeniul dezvoltării naţionale dar are impact asupra planificării
privind, de exemplu, zonele de coastă, şoselele, rezervele de apă şi conservarea
naturii cu floră şi faună sălbatică. Cele 17 regiuni autonome din Spania (echivalente
cu nivelul administrativ intermediar al regiunilor) au capacitatea de a-şi contura
propria legislaţie de planificare spaţială şi urbană şi de dezvoltare cu privire la acele
probleme care nu sunt în responsabilitatea statului. Legislaţia referitoare la
planificarea spaţială diferă de la o regiune la alta şi se află în diferite stadii de
dezvoltare. Rezultatul este o complexitate de instituţii şi instrumente pe teritoriul
regiunilor care reflectă diversitatea zonelor ţării şi strategiile adoptate pentru
dezvoltarea acestora.
Prevederile legii din 1992 şi legile anterioare permit ca Planul Naţional să fie
întocmit pentru întreaga ţară în ansamblul ei, pentru a se asigura contextul necesar
aplicării politicilor şi obiectivelor de planificare spaţială. Cu toate acestea, nu s-a
întocmit până în prezent nici un plan de acest fel şi nici nu există intenţia de a se
întocmi, deşi guvernul central a emis un Plan Orientativ de Infrastructură pentru
perioada 1993 - 2007 până în anul 2007 care se referă la întreaga ţară. Deşi din punct
de vedere oficial nu este un plan, acesta poate fi considerat un instrument de
planificare spaţială deoarece stabileşte programul pentru infrastructura majoră de
care răspunde statul. Planificarea utilizării terenurilor este preluată în principal de
administraţia municipală în timp ce planurile regionale sunt întocmite de fiecare
regiune autonomă în parte, definindu-se măsuri de protecţie a mediului, stabilindu-se
infrastructura de bază şi facilităţile care pun de acord politicile sectoriale (cum ar fi
cele referitoare la drumuri şi transport sau furnizarea cu apă) cu planurile de
dezvoltare. La nivel municipal, planurile sunt mai comprehensive şi sunt întocmite în
conformitate cu un proces prestabilit pe o perioadă de unu până la trei ani şi referitor
la utilizarea terenului, reglementarea construcţiilor, implementarea programelor şi
aşa mai departe. Planurile sunt întocmite fie de o singură municipalitate sau de un
grup şi sunt revizuite la fiecare patru ani. Ele sunt obligatorii din punct de vedere
legal şi dau libertate limitată procesului decizional. Conform Legii Naţionale,
instrumentele naţionale şi regionale de planificare spaţială pot include măsuri de
politică economică cum ar fi acordarea de investiţii la nivel regional şi alte
stimulente.
Problemele cheie care afectează sistemul de planificare (naţional, regional şi
local) din Spania sunt:
 compatibilitatea dezvoltării economice cu menţinerea sau îmbunătăţirea calităţii
vieţii în contextul Uniunii Europene;
 cerinţele dezvoltării regionale;
 strategiile teritoriale;
 repartizarea activităţii economice şi utilizării terenurilor pe teritoriul întregii ţări;
 considerentele de mediu în sensul lor cel mai larg;
 planificarea transportului integrat şi a altor reţele;
 coordonarea acţiunilor publice la diferitele nivele administrative.
Sistemul complex de legi şi instrumente din Spania asigură un anumit grad de
siguranţă, mai ales la nivel municipal. Deşi rigid, sistemul de repartizare pe zone a
utilizării terenurilor poate fi adaptat tendinţelor predominante. Planurile naţionale şi
regionale cu privire la infrastructura majoră răspund deosebirilor dintre regiuni şi
contribuie la dezvoltarea reţelelor transnaţionale de transport, energie şi
telecomunicaţii.

 Franţa
În cadrul sistemului francez, există o distincţie clară între planificarea spaţială
şi cea sectorială. De cea de-a doua răspunde statul, regiunea sau un departament în
timp ce responsabilitatea pentru planificarea spaţială revine comunelor.
Începând cu anii `40, sistemul de planificare s-a caracterizat printr-un grad
ridicat de centralizare. Cu toate acestea, reformele majore ale anilor 80, mai ales ale
anului 1983, au fost o încercare de descentralizare a competenţelor şi puterii de
decizie, comunele fiind împuternicite să preia planificarea locală.
În Franţa există patru nivele ale puterii guvernamentale:
 statul defineşte regulile şi ia deciziile importante cu privire la stabilirea
contextului pentru proiectele majore de planificare şi coordonare precum şi
referitoare la definirea orientării sectoriale (şosele, universităţi) pentru ţară în
ansamblul ei, în timp ce serviciile descentralizate ale statului verifică legalitatea
deciziilor asupra planificării locale;
 regiunile coordonează dezvoltarea economică, consultându-se cu statul, prin
definirea şi stabilirea acordurilor de planificare care determină investiţiile majore
din sectorul public pe următorii 5 ani;
 departamentele asigură asistenţa tehnică comunelor mai mici din zonele rurale şi
definesc şi implementează schemele departamentale de transport;
 un număr de aproximativ 36.000 de comune reprezintă unitatea de bază a
administraţiei locale care răspunde de infrastructura locală, planificarea locală şi
de stabilirea valabilităţii propunerilor de dezvoltare; comunele cooperează tot mai
mult la proiecte de dezvoltare intercomunale.
Cu toate acestea, este important de subliniat că numai statul are putere
legislativă şi că nici o autoritate teritorială nu poate controla o altă autoritate. Totuşi,
suprapunerea responsabilităţilor, atunci când are loc în cazul problemelor de
planificare spaţială dă naştere unei relaţii puternice dar complexe între diferitele
nivele guvernamentale.
Principalele elemente ale sistemului sunt:
 legea planificării este codificată la nivel naţional; acest Code de l’Urbanism, cu
prima versiune în 1957, este încă supus unor frecvente modificări care sunt
adesea importante ca cele din 1983, 1987 şi 1991;
 grupuri de comune adesea cuprinzând zone metropolitane pot colabora pentru a
întocmi planuri care să definească obiectivele generale de planificare ale zonei
(Schema Directeur - schemă directoare);
 planurile zonale de utilizare a terenurilor sunt întocmite de comune şi definesc
regulile şi regulamentele legate de utilizarea specifică a terenurilor şi de ceea ce
se poate construi pe fiecare bucată de teren. Acolo unde este posibil, aceste
planuri trebuie să fie compatibile cu fiecare schemă directoare;
 în scopul obţinerii unei autorizaţii de construire (permis de construire),
propunerea trebuie să se conformeze planurilor zonale de utilizare a terenurilor
iar unde nu există planuri locale, regulilor de planificare urbană din Code de
l’Urbanism.
A devenit tot mai evident în Franţa că este nevoie de o strategie de planificare
spaţială mult mai coerentă la nivel naţional şi, în primăvara anului 1994, s-a supus
parlamentului francez o nouă orientare cu privire la amenajarea teritoriului. Ca parte
a legislaţiei, se va descrie o viziune spaţială a Franţei anului 2015 şi se vor identifica
mijloacele şi programele necesare identificării acestei viziuni, asigurând astfel o mai
bună coordonare între obiectivele naţionale, dezvoltarea regională şi planificarea
fizică.

 Irlanda
Legislaţia cheie care guvernează planificarea utilizării terenurilor din Irlanda
este Legea administraţiei locale (Legea planificării şi dezvoltării) din 1963. Legea
definea autorităţile responsabile cu planificarea (acum 88 la număr) şi sarcinile şi
competenţele specifice ale acestora inclusiv obligaţiile lor de a întocmi şi revizui
planurile de dezvoltare. Legea stabileşte de asemenea obligaţiile de a obţine avizul de
planificare în vederea dezvoltării. Acesta rămâne principalul act al sistemului de
planificare irlandez dar, între 1963 şi 1993, au existat o serie de amendamente şi
reglementări. S-au folosit cu succes competenţele desemnate prin Legea Reînnoirii
Urbane din 1986 şi 1987 pentru a se asigura revitalizarea zonelor decăzute din
interiorul marilor oraşe şi localităţi.
Fiecare autoritate locală are o datorie statutară de a întocmi un Plan de
dezvoltare şi de a-l revizui la fiecare 5 ani. Aceste autorităţi stabilesc obiective de
dezvoltare care includ obiective pe zone (mai ales în zonele urbane), obiective pentru
păstrarea şi îmbunătăţirea aspectului, pentru dezvoltarea şi înnoirea zonelor în declin
şi prevederi cu privire la o nouă infrastructură şi la servicii noi. Repartizarea pe zone
din plan indică utilizarea care se preferă şi care poate varia faţă de plan numai printr-
o abatere specifică zonei, adoptată la revizuirea planului însuşi, sau printr-o
contestaţie, dacă planul şi dezvoltarea aplicabile zonei o cer.
A devenit o componentă cheie a politicii guvernului faptul de a asigura că
menţinerea unei calităţi superioare a mediului este un element integrat în procesul
decizional.
Planul Naţional de Dezvoltare, 1994 - 1999, stabilea strategia de dezvoltare
adoptată de guvern pe termen mediu şi politica sa de a atinge obiectivele naţionale şi
ale Comunităţii de o mai accentuată aderare economică şi naţională Scopul central al
planului era de a spori la maximum beneficiile economice pe termen lung prin
creşterea producţiei, potenţialului economic şi a asigurării de locuri de muncă pe
termen lung. Se preconizează în continuare reintegrarea pe termen lung a şomerilor
sau a locurilor de muncă cu risc ridicat de a intra în şomaj în circuitul economic.
Planul include propunerile de cheltuieli ale guvernului pentru dezvoltarea structurală,
constituie baza de discuţii cu Comisia Europeană pentru a se ajunge la o înţelegere
asupra programului cadru de suport al Comunităţii pentru Irlanda pe întreaga
perioadă, strategia şi principale priorităţi din programul cadru de suport fiind cele
definite în plan. În termenii planificării fizice, Planul Naţional de Dezvoltare şi
Programul Cadru de Suport al Comunităţii indică dezvoltările majore la nivelul
infrastructurii care se aşteaptă să fie finalizate pe perioada prevăzută pentru
planificare.

 Italia
Fundamentarea legală a sistemului de planificare italian îşi are originea în
anul 1942. Această legislaţie a dus la crearea Planului Director (Piano Regolatore
Generale). Planurile formulate la nivel municipal se bazează pe o abordare zonală
atribuindu-se caracteristici specifice fiecărei suprafeţe de teren. Această abordare
bazată pe realităţile locale a dus la un cadru politic fragmentat şi la un nivel ridicat de
concentrare asupra problemelor fizice şi conceptuale.
Din 1970, Italia a recunoscut necesitatea de a-şi extinde sistemul de
planificare pentru a cuprinde şi probleme de dezvoltare precum şi de altă natură. În
1990, s-a emis o nouă lege ”Ordinamento delle Automomie Locali” pentru a
promova o revizuire radicală a configuraţiei autorităţii locale. În particular, legea
decreta ”oraşe metropolitane” un număr de 11 oraşe fiecare cu organisme alese
nemijlocit şi răspunde de toate sarcinile de planificare ăi de administrare a
terenurilor, deşi autorităţile locale întocmesc în continuare Planul Director (Piano
Regolatore Generale).
Sistemul de planificare spaţială de pe teritoriul Italiei este în prezent clar
definit şi are următoarele caracteristici:
 o serie de planuri sectoriale la nivel naţional, inclusiv a unui plan general cu
privire la transport care dă orientarea şi coordonarea aferentă politicilor şi
proiectelor referitoare la transportul naţional;
 o serie de instrumente atât pentru problemele generale cât şi pentru sectoarele
specifice oferind indicaţii şi coordonare la nivelele regionale şi locale ale
administraţiei;
 planuri regionale, Piani Territoriali di Coordinamento, care dau indicaţii asupra
utilizării terenurilor pentru nivelele inferioare ale administraţiei şi pentru a asocia
problemele sectoriale, inclusiv cele de dezvoltare economică şi planificare locală;
 întocmirea la nivel local unor planuri directoare - Piani Regolatori Generali –
care definesc utilizarea terenurilor printr-un proces de repartizare zonală pentru
fiecare comună precum şi principalele căi de comunicare şi care identifică
amplasarea noii infrastructuri;
 cerinţa ca dezvoltarea să se conformeze planului director - Piano Regolatore
General;
 o serie de factori specifici afectează funcţionarea sistemului de planificare din
Italia. Mai ales: impozitul se încasează numai de către guvernul central şi apoi se
repartizează regiunilor şi comunelor. S-a procedat astfel pentru a nu acorda
independenţă fiscală comunelor, deşi, recent, s-au introdus unele forme de
impozitare locală. Prin tradiţie, oraşele mari au avut de suferit în comparaţie cu
oraşele şi localităţile de mărime medie fapt ce a dus la adâncirea prăpastiei dintre
resursele pe care le primesc şi propriile necesităţi;
 negocieri susţinute şi o doză mare de compromis sub toate aspectele planificării
şi dezvoltării au rezultat, în parte, dintr-un sistem bazat pe un guvern de coaliţie
multipartită pe perioada ultimilor 20 de ani;
 cerinţa legală de a asigura compensaţii la nivelul integral al valorii de piaţă în
momentul în care un teren este achiziţionat de o utilitate publică. Ca urmare,
orientarea şi natura dezvoltării au fost guvernate de piaţă precum şi de factorii de
planificare;
 recunoaşterea tot mai pregnantă a importanţei problemelor de mediu, deşi acestea
sunt tratate separat faţă de politica de planificare. Este conştientizată tot mai mult
necesitatea de asocia aceste două probleme atât politic cât şi ca implementare;
 implementarea lentă a Piani Territoriali di Coordinamento şi a noilor modele
organizatorice care au rezultat din legislaţia cu privire la zonele metropolitane din
1990.

 Luxemburg
Sistemul de planificare din Luxemburg se bazează în primul rând pe Legea
Planificării Urbane din 12 iunie 1937, Legea Planificării cu caracter mai general din
20 martie 1974 şi pe Legea asupra Protecţiei Mediului şi Resurselor Naturale din 12
august 1992.
Celelalte legi cum ar fi cea cu privire la regruparea proprietăţii rurale (1964),
legile referitoare la dezvoltare, diversificare şi balanţă economică (1962/83/92), la
crearea unui sistem major de comunicaţii şi a unei reţele de drumuri (1967) şi parcuri
naţionale (1993) întregesc cadrul legislativ.
Cu privire la planificarea spaţială există numai două nivele: cel naţional - deci
statul, şi cel comunal. Conform Legii din 1974 referitoare la planificarea spaţială
generală, Consiliul de stat, la propunerea ministrului care răspunde de planificarea
spaţială, întocmeşte un plan director (programme directeur) asupra planificării
spaţiale, stabilind principalele obiective şi măsurile necesare îndeplinirii acestora.
Consiliul de stat, la propunerea ministrului responsabil, poate de asemenea să
definească planuri de dezvoltare locală care să cuprindă o comună întreagă sau o
parte a acesteia, câteva comune sau întreaga ţară. Planul director asupra planificării
spaţiale, ca şi planurile de dezvoltare individuale, sunt definite pentru o perioadă de
10 până la 20 de ani, deşi periodic este supus revizuirii or îmbunătăţirii cu clauze
complementare.
Primul plan director a fost întocmit în 1978. Varianta revizuită (Horizon
2000) a fost aprobată de Consiliul de stat în martie 1988. Deşi planul director nu este
obligatoriu pentru terţi, fiecare ministru, întreaga administraţie guvernamentală şi
toate celelalte servicii publice trebuie să ţină seama de el.
Planurile de dezvoltare generale şi locale traduc în fapt deciziile de
planificare regionale şi naţionale stabilite prin planul director. Aceste planuri sunt
întocmite de ministrul responsabil cu planificarea spaţială şi sunt declarate obligatorii
din punct de vedere legal. Planurile anunţate până acum includ crearea unor zone
industriale în sud (1978/79/88) şi în alte regiuni (1981/82), dezvoltarea aeroportului
şi a zonei înconjurătoare, a Haff Reimech (o dezvoltare specifică care include
peisagistica locului cu carierele de piatră, zonele de agrement şi protecţia naturii) şi
planuri generale de dezvoltare pentru regiunile din nord, centru, sud şi est care sunt
numai în stadiu de proiect. Implementarea planurilor de dezvoltare declarate
obligatorii reprezintă un serviciu public. Legea din 1974 prezintă în mod expres o
procedură de participare şi consultare care include comunele şi sectorul public. În
principal, comunele răspund de propria planificare. Cu toate acestea, conform Legii
din 12 iunie 1937 referitoare la planificarea urbană (completată de Legea din 1974),
comunele trebuie să dispună de legi de planificare care să acţioneze pe întreaga lor
suprafaţă. Planurile de dezvoltare comunală trebuie să respecte planurile generale şi
locale de dezvoltare declarate obligatorii conform Legii din 1974. Aşadar, numai în
contextul unui astfel de plan întocmit la nivel naţional, planificarea spaţială generală
poate interveni la nivel comunal.
Planificarea spaţială este menită să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de
trai şi a mediului, la dezvoltarea armonioasă a zonelor urbane şi rurale, la folosirea
optimă a resurselor economice, la protecţia naturii şi resurselor naturale şi la
conservarea şi dezvoltarea moştenirii naturale şi culturale.
În prezent, principalele teme care preocupă Ministerul Planificării sunt:
 dezvoltarea cu posibilităţi de suport financiar şi administrarea raţională
terenurilor;
 cooperarea între comune;
 descentralizarea;
 cooperarea cu vecinii;
 un sistem geografic informaţional.

 Olanda
Este posibil ca istoria poporului olandez de luptă cu forţele naturii să explice
de ce există o largă acceptare a regulamentului public cu privire la activităţile care
afectează utilizarea terenurilor şi mediului spaţial. Prima legislaţie referitoare la
planificarea spaţială din Olanda a apărut în 1901 - Woningwet (Legea locuinţelor).
Prima lege explicită a planificării spaţiale (Wet op de ruimtelikje ordening) datează
din 1965. Ea a fost amendată în 1985 şi din nou în 1994.
Sistemul de planificare este matur şi, în general, temeinic respectat. Se
acceptă că nimic nu trebuie să se construiască în lipsa cooperării cu autoritatea locală
de planificare (municipalitatea). Dezvoltarea necesită autorizaţia de construire care,
în principiu trebuie respinsă dacă dezvoltarea contravine planului local de utilizare a
terenului, deşi municipalitatea este flexibilă în a permite dezvoltarea chiar dacă apar
cazuri de încălcare a planului.
Planificarea spaţială se face pe trei nivele administrative:
 la nivel naţional, Ministerul Construcţiilor de Locuinţe, Planificării Spaţiale şi
Mediului ia decizii cheie asupra proiectelor majore şi problemelor de politică de
importanţă naţională şi poate influenţa modul în care autorităţile îşi duc la
îndeplinire funcţiunile de planificare prin întocmirea rapoartelor naţionale.
Varianta actuală, cel de al patrulea raport, Politica Spaţială Naţională s-a publicat
în 1993;
 autorităţile provinciale emit planuri care cuprind toată provincia sau o parte a ei
şi stabilesc politica planificării spaţiale. Acestea sunt mai degrabă orientative
decât obligatorii;
 municipalităţile au dreptul şi nu obligaţia de a emite un plan de structură
(structuurplan) care este un document strategic orientativ pentru întreaga
municipalitate sau pentru o parte a acesteia, stabilind, în termeni generali,
dezvoltările dorite în viitor. În plus, municipalităţile trebuie să întocmească un
plan local de utilizare a terenurilor (bestemmingsplan) care este obligatoriu din
punct de vedere legal în momentul aprecierii acordării unei autorizaţii de
construire. În zonele urbane, conform Legii Reînnoirii Oraşelor şi Satelor,
municipalităţile pot emite planuri de reînnoire urbană cu acelaşi statut legal ca şi
planurile locale de utilizare a terenurilor.
Organizarea guvernului din Olanda traversează o perioadă de transformări.
Neajunsurile structurii actuale legate de problemele sociale şi economice tot mai
importante ale oraşelor mari au dus la emiterea Legii Cadru (Kaderwet). Aceasta cere
municipalităţilor a şapte zone urbane mari să ia o serie de măsuri comune, inclusiv
înfiinţarea unei administraţii regionale cu caracter temporar (4 ani) şi să întocmească
un plan structural regional astfel încât să se determine forma cea mai adecvată de
administraţie la nivel regional aplicabilă zonei.
Aproape peste tot în Olanda există planuri obligatorii din punct de vedere
legal la nivel local care stabilesc dacă dezvoltările sunt sau nu posibil de autorizat.
Alte planuri oferă un cadru legal şi asigură existenţa unei coerenţe între diferitele
nivele administrative. În cadrul acestui sistem, municipalităţile au o autonomie locală
considerabilă. Totuşi, la începutul anului 1994, competenţa nivelelor administrative
inferioare de a bloca şi întârzia proiectele de importanţă naţională era mult limitată.
Elementele principale ale politicii actuale de planificare spaţială la nivel
naţional cu o dimensiune europeană clară sunt:
 întărirea poziţiei ţării şi mai ales a Randstad în Europa;
 întărirea poziţiei centrelor urbane ca puncte de atracţie unde se poate trăi şi
munci;
 menţinerea contrastului dintre zonele urbane şi cele rurale, în special prin
păstrarea ”inimii verzi” a Randstad;
 îmbunătăţirea legăturilor de infrastructură, mai ales ca parte a reţelelor
transeuropene;
 protejarea şi dezvoltarea unei infrastructuri ecologice cu referire specială la
canalele de apă;
 promovarea dezvoltărilor posibil de susţinut financiar.

 Portugalia
În Portugalia există o legislaţie extensivă a planificării spaţiale. Elementele
principale le constituie planurile spaţiale regionale (DL 176-A/88); Legea autorizării
(Lei dos Licenciamentos - DL 445/91) şi Legea care reglementează iniţiativa privată
în domeniul proiectelor de urbanism (Lei do Soteamentos Urbanos - DL 448/91).
Sistemul include planuri specifice care prevăd apărarea avuţiei naţionale şi a
resurselor naturale şi controlul asupra utilizării terenurilor în zonele protejate, mai
ales în zonele de coastă. Sistemul de planificare a evoluat de la abordarea numai a
centrelor urbane puternice de la începutul anilor 70 la o abordare teritorială mai largă
de după aceea, întărită de introducerea conceptului de plan municipal director (Plano
Director Municipal) de la începutul anilor 80. Aceste planuri au progresat lent iar
calitatea şi eficienţa lor a fost inegală. De la începutul anilor 80, guvernul central a
crescut presiunea asupra autorităţilor locale ca acestea să întocmească planuri.
Ca urmare, Portugalia trece printr-o perioadă de activitate de planificare
intensă. Elementele majore ale sistemului sunt:
 angajamentul constituţional (din 1976) de a respecta reglementările cu privire la
utilizarea terenurilor în scopul localizării efective a activităţilor economice,
echilibrând dezvoltarea socială şi economică cu considerentele de mediu şi
încurajând participarea la procesul decizional şi respectul faţă de principiile
generale ale descentralizării;
 un ”Plan Regional de Dezvoltare” care este valabil pe perioada 1994 -1999 şi
care defineşte priorităţile naţionale incluzând obiectivele de dezvoltare
economică echilibrată şi sporind competitivitatea şi dotările de infrastructură;
 planurile regionale de utilizare fizică a terenurilor (Planos Regionais de
Ordenamento do Territorio) întocmite de oficiile descentralizate la nivel de
regiuni ale guvernului central, definind politicile generale de utilizare a
terenurilor şi macrozonele teritoriale, pe baza unei strategii de dezvoltare
echilibrată în zona aferentă planului;
 un sistem dinamic de planuri întocmite de municipalităţi, format din planul
director municipal care defineşte o organizare spaţială în vederea direcţionării şi
controlului dezvoltării şi principalele utilizări ale terenurilor pe teritoriul
municipiului în ansamblu, format de asemenea din planurile urbane (Planos de
Urbanizacao) care definesc structura urbană ce reglementează utilizarea terenului
şi fixează parametrii diferitelor tipuri de utilizare precum şi intensitatea lor, şi din
schemele conceptuale de detaliu (Planos de Pormenor).
Odată creat, sistemul va consta dintr-o ierarhie de planuri integrate. Planul
municipal director se supune aprobării guvernului şi, în cazul aprobării,
responsabilitatea pentru planurile urbane de detaliu va reveni municipalităţii.
Planurile de utilizare spaţială a terenurilor trebuie să includă programele de investiţii
ale guvernului central, adică iniţiativele incluse în planul de dezvoltare regional.
Noul sistem este menit să înlocuiască stilul tradiţional de întocmire a planurilor. Din
cauza recentei deferiri a responsabilităţii pentru planificare administraţiei locale, este
necesar să se mobilizeze şi să se şcolarizeze rapid experţi tehnici şi să se înfiinţeze
sisteme informaţionale de planificare spaţială. Există de asemenea o istorie de
subdivizare ilegală şi dezvoltare a terenurilor şi sunt informaţii limitate cu privire la
condiţiile din regiuni.
La finele anului 1993, 39 din cele 275 municipalităţi aveau planuri
municipale directoare aprobate, iar altele 124, care au trecut de etapa tehnică,
aşteptau aprobarea şi ratificarea planurilor. Guvernul oferă stimulente prin programe
de finanţare pentru finalizarea cu succes a planurilor municipale directoare şi a
planurilor strategice neoficiale. Una din priorităţile guvernului este ca cuprinderea
totalităţii terenurilor în planurile municipale directoare să fie însoţită de o politică de
consolidare şi refacere a echilibrului sistemului urban, bazat pe oraşe, asigurând
principalele servicii şi facilităţi în afara zonelor metropolitane ale Lisabonei şi Porto,
şi pe formularea unor planuri de dezvoltare strategică pentru acestea. Alte legi
importante sunt cele legate de utilizarea terenurilor pentru agricultură şi de utilizarea
ecologică a terenurilor, care au implicaţii majore pentru planificarea regională şi
locală deoarece ele impun restricţii asupra utilizării terenurilor.
Accentul care se pune pe întărirea sistemului de planificare spaţială are ca
scop să corecteze tendinţele accentuate ale dezvoltării economice şi a consecinţelor
acestor tendinţe deoarece ele afectează utilizarea terenurilor. Acestea includ:
 istoria subdivizării şi dezvoltării ilegale a terenurilor (deşi, în prezent, în
scădere);
 modelele de dezvoltare spaţială inegală care în mod sistematic favorizează
regiunile de coastă în dezavantajul zonelor rurale din interior cu populaţie în
scădere şi acces anevoios;
 rolul dominant al principalelor centre urbane cum ar fi Lisabona şi Porto şi lipsa
competitivităţii internaţionale a oraşelor mici şi mijlocii;
 atingerea unor nivele ridicate de accesibilitate în Portugalia între Portugalia şi
restul Europei.
Sistemul de planificare sprijină planificarea spaţială ale cărei obiective
principale sunt:
 de a asigura convergenţa şi compatibilitatea cu politicile sectoriale şi de a stabili
un cadru de planificare spaţială pentru măsurile majore care au un efect de
structurare asupra organizării teritoriale;
 de a sprijini crearea unei reţele de oraşe de mărime medie în scopul restructurării
şi modernizării sistemului urban;
 de a întări competitivitatea internaţională pentru Lisabona şi Porto;
 de a promova integrarea spaţială în Uniune şi internaţionalizarea bazei productive
a altor oraşe precum şi dezvoltarea regiunilor de graniţă;
 de a revigora zonele rurale şi de a utiliza la maximum resursele naturale prin
consolidarea reţelei de centre urbane în sprijinul acestor zone, prin dezvoltarea
posibilităţilor de extindere a celor care lucrează în agricultură prin stimularea
activităţilor economice diversificate şi prin protejarea şi supravegherea în mod
raţional a resurselor şi bogăţiei naturale.

 Marea Britanie
Baza legală a planificării spaţiale în Marea Britanie a rămas practic aceeaşi
din 1947 când planurile zonale au fost abandonate în favoarea unui sistem de planuri
de dezvoltare neimpuse. Cu toate acestea, sistemul a fost revizuit substanţial în 1991
când principala legislaţie cu privire la planificare din Anglia şi Ţara Galilor a fost
modificată prin Legea din 1990 cu privire la planificarea oraşelor şi a ţării. Legea
este suplimentată de o legislaţie specifică cu privire la numeroase aspecte inclusiv
conservarea şi protecţia mediului. Prevederi similare se aplică şi pentru restul Marii
Britanii.
Sistemul de planificare spaţială este matur, în general bine respectat şi
uniform în esenţă pe întreg teritoriul ţării. Sistemul este puternic în privinţa
reglementărilor la nivelul dezvoltării locale specifice dar, în contrast cu alte state
membre, conţine mai puţine prevederi legate de planificare la nivel naţional şi
regional. Planificarea spaţială este în principal responsabilitatea autorităţilor locale,
deşi guvernul central o influenţează şi controlează în mare măsură. Principalele
elemente ale sistemului sunt:
 directivele la nivel naţional publicate de departamentele guvernului central, care
cuprind probleme speciale cum ar fi dezvoltarea centrelor urbane sau economia
din mediul rural şi oferă orientarea strategică pentru zonele şi regiunile
metropolitane;
 un sistem pe două nivele care cuprinde planuri de dezvoltare neobligatorii
valabile pentru aproape întreg teritoriul ţării, cu planuri de structură asigurând o
orientare comprehensivă dar în termeni generali cu propuneri la obiect şi alocări
de terenuri pentru anumite zone;
 un sistem dinamic de planuri de dezvoltare unitare în zonele metropolitane,
inclusiv Londra;
 un sistem riguros de control şi consolidare a dezvoltării pentru majoritatea
formelor de dezvoltare şi schimbare a destinaţiei terenurilor, exclusiv terenurile
agricole şi zonele forestiere, conform căruia se avizează cererile de dezvoltare,
ţinând cont de planuri şi de alte considerente.
Sistemul are părţile lui tari şi părţile lui slabe:
 în Marea Britanie este o certitudine legală mai redusă în comparaţie cu alte state
membre dar o mai mare flexibilitate în a răspunde situaţiilor specifice pentru că
planurile nu stabilesc automat dreptul la dezvoltare;
 domeniul de referinţă al sistemului se concentrează asupra utilizării terenului şi
este separat de cel al controlului asupra construcţiilor şi de al altor planuri bazate
pe cheltuieli, inclusiv Programul cadru de suport financiar al Comunităţii;
 nu există nici un nivel regional al guvernului sau al planurilor, deşi grupările
autorităţilor locale cooperează pentru a comunica guvernului central linia politică
la nivel regional.
De 50 de ani, Marea Britanie a urmat o linie politică de îngrădire urbană prin
”centura verde” şi prin alte politici care protejează farmecul peisajului rural şi avuţia
naturală şi istorică. Îngrădirea urbană a fost echilibrată de necesitatea de a pune la
dispoziţie în mod constant terenuri pentru locuinţe şi pentru industrie.
S-au înregistrat succese în restrângerea extinderii urbane dar sistemul de
planificare a fost de obicei mai eficient în reglementarea dezvoltării decât în
promovarea acesteia.
Priorităţile actuale se concentrează asupra dezvoltării economice, regenerării
proprietăţilor urbane şi promovării dezvoltării cu suport financiar. Toate acestea au
loc în contextul unei supravegheri publice stricte şi a privatizării serviciilor şi a
infrastructurii; a implicaţiilor spaţiale ale ”unui surplus” de teren agricol şi ale
concentrării dezvoltării economice şi creşterii populaţiei în oraşele comerciale.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III.

Începuturile planificarii si amenajarii teritoroului in spatiul românesc

aparţin secolului al XIX-lea, secol de mare dinamică la nivel european care aduce în
peisaj transformări majore de ordin economic, social, politic şi administrativ.
Reperul cronologic uzual este perioada domniei prinţului Al. I. Cuza (1859-1866) în
timpul căruia se produc primele acţiuni de consistenţă notabilă pentru viitorul
planningului românesc. Deşi multe dintre acestea nu pot fi separate simplist de
ansamblul administrativ modern care începe să se contureze, se pot decela totuşi
marile direcţii în care operează planificarea: secularizarea averilor mânăstireşti,
reforma agrară, reformarea sistemului administrativ, legea comunelor. Prin acestea se
creionează primul pas către un sistem unitar de planificare - înlocuirea oficială a
celulelor teritoriale mici şi medii, organice şi ne-corelate, de planificare locală tip
auto-reglare, cu sistemul unitar, centrat pe ansamblul teritorial statal, devenit
instituţie.
Asistăm aşadar la o trecere treptată de la instituţia locală, domenială, cu
atribuţii mixte, la specializarea decizională a primelor organisme gestionare ale
marelui teritoriu, concepute ca structuri sectoriale cu viziune asupra evoluţiilor şi
inserţiilor permise.
Din acest moment instituţiile şi nivelele de administrare sunt ierarhizate
începând de la nivel naţional până la cel local, funcţionând continuu în toate etapele
istorice şi politice, respectiv antebelică, interbelică, postbelică (comunistă) şi post-
decembristă.
În perioada 1859 – 1948 planificarea fizică la scară naţională este
instituţionalizată prin crearea sau reorganizarea ministerelor de resort şi a altor
structuri complementare. Iau fiinţă astfel, Statul Major general al Armatei (secţiunea
lucrări publice, 1859), Ministerul Lucrărilor Publice (1860, reorganizat în 1894,
1936), Corpul Arhitecţilor din serviciile publice (..) etc., majoritatea inspirate după
modelul francez. Tot în această perioadă apar şi: „Comitetele permanente de
aprobare a planurilor" (1864), Casa lucrărilor oraşului Bucureşti (1894), Societatea
comunală de locuinţe ieftine (1911) şi începe realizarea unei largi baze cartografice
şi cadastrale pentru oraşe şi teritoriu.
În vestul ţării, aflat sub administraţie austriacă, instituţiile sunt chiar mai
vechi şi vor imprima asupra spaţiului şi a locuitorilor săi simţul ordinii şi al
proprietăţii publice care diferenţiază şi astăzi regiunile vestice de cele estice4.
În perioada 1918 – 1944 amenajarea teritoriului devine o preocupare de
interes general pe fondul reorganizării administrative de după "Marea Unire" din
1918, (prin legea de unificare administrativă din 1925). Sunt create foruri de avizare
şi îndrumare pentru sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din
1919) precum şi primele organisme de specialitate în domeniu (Institutul Urbanistic
al Uniunii Oraşelor) şi apar primele publicaţii de specialitate: "Monitorul Uniunii
Oraşelor din România" (1924 – 1931) şi revista "Urbanismul" (1932 – 1943).
După 1948, în condiţiile schimbărilor politice, planificarea economică
subordonează planificarea fizică şi socială printr-un sistem dogmatic în care relaţia
dintre politică şi control este predeterminată printr-un plan obligatoriu din punct de
vedere legal (planul cincinal). Comitetul de Stat al Planificării devine organism
4
Cu 250 de ani in urmă, in Timişoara existau planuri urbane arhitectonice structurate şi coerente pe
care s-a bazat o întreagă generaţie de clădiri. Deja în anul 1776 exista un Birou de Arhitectura al
Camerei de Administraţie care superviza toate construcţiile de noi clădiri, ca şi restaurarea celor vechi,
indica de asemenea clădirile ce urmau sa fie demolate în anul următor, iar aşa-numiţii "magistraţi" se
ocupau cu asigurarea respectării regulamentelor şi execuţia la termen a demolărilor încă înainte de
existenta Biroului de Arhitectură.
operativ naţional cu rang de minister pentru aplicarea unui ansamblu unic de decizii
sociale şi economice, în toate unităţile administrative locale. Consultarea publică deşi
reglementată este formală.

Tabe1 2. Resortul planning asociat instituţiei ministeriale (selecţie)

Comitet/comisie, ministere
Anul Ministerul de resort
conexe
1859 -
Ministerul Lucrărilor Publice
1952
1952 Comitetul de Stat pentru
-
Arhitectură şi Construcţii
1953 * între 1953 – 1957 va funcţiona
Comitetul de Stat al Planificării
Ministerul Gospodăriilor
(≈ Ministerul Economiei)
Comunale şi a Industriei Locale
1974 Comisia centrală de partid şi
de stat pentru sistematizarea
teritoriului şi a localităţilor
urbane şi rurale
1978 Consiliul Organizării
-
Economico-Sociale
1989
- Ministerul Economiei
(dec)
1990 Ministerul Lucrărilor Publice,
Organisme subordonate direct
Transporturilor şi Amenajării
ministerului de resort
teritoriului
1991 Ministerul Lucrărilor Publice şi
Amenajării teritoriului
1996 Comitetul pentru integrare
„
europeană
2000 Ministerul Lucrărilor Publice,
Ministerul Integrării Europene
Transporturilor şi Locuinţei
2004 Ministerul Transporturilor,
Delegaţia pentru lucrări publice Construcţiilor şi turismului
şi amenajarea teritoriului Ministerul agriculturii, pădurii
şi dezvoltării rurale
2007 Ministerul dezvoltării, lucrărilor
publice şi locuinţelor

După 1990 responsabilităţile ministeriale s-au redistribuit odată cu fiecare

schimbare guvernamentală, amenajarea teritoriului fiind asociată cu diferite alte
acţiuni şi direcţii. În sens de strictă specialitate, planificarea urbană şi amenajarea
teritoriului sunt susţinute prin activitatea celor peste 20 de comitete şi comisii
specializate în urbanism, construcţii şi arhitectură, care interacţionează cu
dezvoltarea, investiţiile, turismul sau infrastructura de transport.
În cadrul Planului Naţional de Dezvoltare, amenajarea teritoriului este
corelată din ce în ce mai mult cu politica de dezvoltare regională, dezvoltată în
paralel după 1998 care a impus adoptarea sistemului NUTS.
Nivelele administrative la care se raportează acţiunea de amenajare şi
dezvoltare regională sunt nivelul naţional – cadrul de referinţă pentru întreaga
politică de dezvoltare şi amenajare prin Planul Naţional de Dezvoltare, şi nivelele
intranaţionale – judeţ, oraş, comună. Ca nivel administrativ elementar (NUTS 4),
comuna reprezintă o marcă stabilă a concepţiei organizatorice administrative
româneşti introdusă la mijlocul secolului XIX şi conservată până astăzi. Ea
reprezintă un nivel administrativ reunind unul sau mai multe sate a căror dimensiuni
prea readuse ar fi fost improprii unei decizii de amenajare şi finanţare. Ideea de a da
putere administraţiilor locale prin asociere consfinţită juridic a însemnat o manevră
de avangardă care va fi sinonimă cu intercomunalitatea franceză la distanţă de
aceasta de aproape 100 ani!
Celelalte două niveluri administrative – judeţul şi regiunea – au mai
funcţionat simultan pentru a scurtă perioadă de timp la începutul anilor 50, pentru ca,
după 1990, odată cu preluarea unor elemente din modelul francez de dezvoltare şi
amenajare a teritoriului, între nivelul administrativ central şi cel local judeţean şi
comunal să se reintroducă palierul intermediar regional, respectiv cel al regiunii de
dezvoltare. Aceasta este un decupaj fără personalitate juridică, care nu reprezintă o
colectivitate teritorială, dar este un nivel de planificare/amenajare a teritoriului zonal.
Acţiunile instituţionale se finalizează în transformarea peisajului prin
planificare fizică, pe linia a două teme majore: către infrastructură (şi mai târziu, în
epoca comunistă către industria grea) şi către transformarea urbană.
Acţiunile orientate către infrastructura de transport sunt indiscutabil primele
şi cele mai ne-echivoce inserţii în planificarea fizică manifestate explicit. Lor le
urmează transformarea şi modernizarea urbană.
De la primele construcţii de cai ferate care, datorită condiţiilor politico-
militare, s-au dezvoltat o vreme în cadrul a doua reţele separate: una în vechea
Românie5, iar alta în Austro-Ungaria realizarea lor a fost concesionată unor consorţii
străine6, continuând cu sistemul de tuneluri7 şi poduri8. Astăzi articulaţiile reţelei
europene de transport TEN –T interesează direct planificarea teritorială românească,
devenit unul din instrumentele limbajului comun de conectare a sistemului românesc
de planificare la cel european.
Intervenţiile urbanistice cuprind: crearea de oraşe noi şi restructurarea
radicală a celor existente, mai ales la nivelul celor cu funcţie portuară, extinderea
oraşelor existente prin parcelări de diferite dimensiuni şi extinderi regulate sau
transformarea oraşelor existente prin
 modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea clădirilor
la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulaţie (bulevardele bucureştene) şi
aplicarea parţială a modelului haussmannian;
 modificarea parcelarului - adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcţiuni urbane;
parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor (parcurilor), bazate pe
modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli de construcţie, ca şi a
primelor cartiere de locuinţe ieftine;
 unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros), prin
demolarea fortificaţiilor în oraşele din Transilvania şi aplicarea limitată, parţială,
a principiilor ringului vienez.;

5
În 1854 a fost întocmit un proiect “pentru fixarea liniilor principale de drumuri de fier in
Moldova”. Reţeaua urma să fie construita pe văile râurilor Siret, Bârlad şi Jijia, până la Dunăre, cu o
lungime totala de aproximativ 535 km. Acesta a fost primul plan de construire a unei reţele de cale
ferată pe teritoriul Moldovei.. Primele căi ferate apar în teritoriul adminsitrat de habsburgi, în Banat
(Baziaş-Oraviţa).
6
Concesiunea Strussberg - Societatea Acţionarilor a fost acordată în 1868 pentru următoarelor linii:
1)Roman – Mărăşeşti – Tecuci - Galaţi cu ramificaţia Tecuci-Bârlad; 2)Galaţi – Brăila – Buzău –
Ploieşti – Bucureşti; 3)Bucureşti – Piteşti – Slatina – Craiova - Turnu Severin - Virciorova. După
terminarea acestor linii, guvernul putea cere şi construirea unei linii Buzău – Focşani - Mărăşeşti
7
In România, primele 14 tunele pentru cale ferată săpate în piatră au fost construite de societatea
"St.E.G." între anii 1856 - 1863, pe linia Oraviţa – Anina, teritoriu aflat la acea vreme sub
administraţie austriacă.
8
În 1895 se inaugurează podul Feteşti – Cernavodă, cel mai lung pod din Europa şi al doilea din lume
la acea vreme. De fapt, nu numai prin dimensiunile sale lucrarea a avut o importanţă mondială: în anul
inaugurării sale s-au creat Serviciul Maritim Român şi linia maritimă Constanţa – Constantinopol. În
1896 la rădăcina digului cel mare dinspre larg s-a pus piatra fundamentală a primului port al
României. Lucrările au fost executate, în cea mai mare parte, de autorul marelui pod, Anghel Saligny
 amenajarea spaţiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea
principiilor clasice de compoziţie cu cele peisagere;
 modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului construit anterior
şi prin ordonarea fronturilor stradale;
Concluziile parţiale relevă faptul că instituţional, amenajarea teritoriului
se lansează prin lucrări publice, preocuparea centrală fiind infrastructura.
Componenta urbanistic-arhitecturală este timidă şi copiază modelele francez,
german sau englez. Glisarea economică de la mijlocul anilor 50 este dictată politic
şi va privilegia relaţia industrie-oraş într-o notă de control centralizat al
planificării. După 1990 amenajarea teritoriului se axează pe relaţia infrastructură –
localităţi. Cadrul administrativ de implementare este stabil la nivelele extreme -
naţional şi local – şi adaptabil la nivel intermediar, mezo–teritorial, noutatea
reprezentând-o regiunea. Pentru acesta nu există însă corespondent instituţional
responsabil pentru planificarea regională.
Componenta normativă
Un inventar al legilor adoptate în România din timpurile moderne până în
zilele noastre ne-a relevat faptul că începuturile normative ale planningului se leagă
de transformările pe care le-au adus schimbările politice postpaşoptiste.
Dacă urbanismul englez este legat de primele rapoarte ale Comisiei Regale
britanice (1885) şi ale London County Council (1900) cu o puternică notă socială şi
igienistă totodată, iar în Franţa celui de-al doilea Imperiu napoleonian, transformarea
Parisului înseamnă mari lucrări de amenajare urbană, în România, reglementarea
proprietăţii rurale (1864), exproprierea pentru cauză de utilitate publică (1864),
legea comunelor (1865)9 sau administrarea domeniilor statului (1872) sunt orientări
legislative care par să sugereze că planningul la scară naţională a fost cel puţin
simultan, dacă nu anterior preocupărilor de planning urban. Explicaţia primară
rezidă în absenţa unei crize urbane de tipul celei occidentale cauzate de revoluţia
industrială, de inexistenţa unor periferii urbane care să trebuiască să fie restructurate
şi în ultimă instanţă de o altă valoare a densităţii populaţiei proletare. Capitala
Bucureşti, singura care ar fi putut cunoaşte o evoluţie metropolitană datorită funcţiei
sale a fost departe de această experienţă deşi va copia la o scară redusă
comportamentul elitist urbanistic-arhitectural al Parisului. Problema locuinţelor deşi
nu la fel de acută ca în lumea occidentală, nu rămâne nereglementată, după curentul
timpului beneficiind de doua legi complementare în 1910.
Considerând planul urbanistic (master planul) un document normativ specific
secolului XX, trebuie spus că acesta nu va pătrunde decât odată cu planificarea
centralizată, deşi iniţiativa unui „plan superurbanistic” (1919) apare la unul dintre
precursorii urbanismului romanesc, Cincinat Sfinţescu, influenţat de curentele
urbanistice europene.
În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad este
iniţiatorul primelor proiecte de organizare a teritoriului agricol şi elaborator al
primelor monografii judeţene (Dorohoi - 1866, Mehedinţi - 1868, Putna - 1869)10.
Modernizarea urbană revine administraţiilor locale, eligibile; principalul
instrument de control al dezvoltării urbane sunt diferitele reglementări urbanistice şi
arhitecturale şi, imediat după 1900, planurile de sistematizare (Timişoara, Braşov,
Bucureşti). Modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi
cele central-europene (ca până atunci) în Transilvania.

9
Legea comunelor (1865) Legea comunelor este printre cele mai grăitoare exemple de vizionarism
administrativ şi de planificare deopotrivă prin asocierea mai multor sate care formau o unitate
administrativă. Vor trece peste 100 ani ca intercomunalitatea franceză să aplice aceeaşi logică în
politica de descentralizare şi amenajarea teritoriului.
10
Cristea, D. Lascu, N., 1988, Istoricul sistematizării teritoriale din România, manuscris, biblioteca
UAIM
 Începând cu 1929, conform legii administraţiei locale, toate oraşele şi
centrele urbane balneo-climaterice trebuiau să-şi întocmească propriile planuri
directoare şi de sistematizare. Concursurile pentru obţinerea unor soluţii cât mai
interesante pentru sistematizarea unor localităţi maritime sau a unor zone ale oraşelor
devin o practică ce va contribui la selectarea şi promovarea celor mai valoroase idei
în domeniul urbanismului.

Sinopsis legislativ

Etapa Act normativ Releva

Legea comunelor (1863), Regularea
1859 – 1900 Cristalizare
proprietăţii rurale (1864),
Construirea de locuinţe sănătoase şi
Antebelică Ajustare internă
ieftine (1910)
Constituţia(1923), Încurajarea
construirii de locuinţe (1927), Legea
zonelor libere (1929), Administrarea
Interbelică generală a pescăriilor statului şi Acomodare europeană
amelioraţiunile regiunii inundabile a
Dunării (1929), Organizarea
Municipiului Bucureşti (1939)
Legea privind sistematizarea
Comunistă Planificare centralizată
teritoriului şi a localităţilor (1974)
Legea privind dezvoltarea regională
Re-acomodare
Democratică (1998), Legea urbanismului şi
europeană
amenajării teritoriului (2001)

Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt
marcate de transformări majore de natură politică, administrativă, economică şi
socială, care afectează profund continuitatea conceptelor şi activităţilor de amenajare
a teritoriului din perioada anterioară. Dacă primii ani de după război sunt
caracterizaţi de procesele de refacere a distrugerilor provocate de marea conflagraţie,
începând cu deceniul al VI-lea organizarea teritoriului şi dezvoltarea aşezărilor sunt
treptat subordonate interesului politico-ideologic al partidului comunist, devenind
sub denumirea de "sistematizare" un instrument de "transformare" a societăţii
româneşti. Legea nr. 58 /1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor a
deschis drumul unor intervenţii radicale şi brutale atât în teritoriu cât şi în interiorul
aşezărilor11. Conţinuturile legislative din perioada comunistă relevă o turnantă către
favorizarea industriei grele, scop declarat în politica de partid, iar planningul social
însoţeşte formele aberante de control şi dirijare a societăţii prin hotărâri privind
demografia sau alimentaţia.

11
Sistematizarea are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a
localităţilor urbane şi rurale, zonarea funcţională privind modul de folosinţă a terenului, stabilirea
regimului de înălţime, a densităţii construcţiilor, precum şi a densităţii locuitorilor, a spaţiilor plantate
şi de agrement, echiparea cu dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare şi căi de comunicaţie şi
transport, păstrarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor
istorice şi de artă şi a locurilor istorice, creşterea eficienţei economice şi sociale a investiţiilor şi
îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, de locuit şi odihnă pentru întreaga populaţie Prin
sistematizare trebuie să se asigure restrângerea perimetrelor construibile (n.n.) ale localităţilor la
strictul necesar şi folosirea optimă a pământului, care reprezintă o importantă avuţie naţională.
Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor se desfăşoară în concordanţă cu prognozele şi pe baza
prevederilor planului naţional unic de dezvoltare economico-socială a ţării şi contribuie la dezvoltarea
armonioasă a întregului teritoriu, la valorificarea superioară a resurselor materiale şi umane, la
repartizarea raţională şi echilibrată a forţelor de producţie, urmărind îmbinarea organică a criteriilor de
eficienţă economică cu cele de ordin social (art. 1).
 Poate părea surprinzător că, parţial, principiile şi obiectivele vehiculate în
legea 58/1974 se regăsesc în textele unor documente europene, ceea ce confirmă
încă odată cât de sensibilă este distanţa dintre liberalismul conservator şi stângismul
extrem.
Centralismul va fi înlocuit de economia de piaţă, iar documentele se
adaptează la noul context. Planul Naţional de Dezvoltare (2007–2013) – este
documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală, elaborat
într-un larg cadru partenerial, ce orientează şi stimulează dezvoltarea economică şi
socială a ţării, în concordanţă cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii
Europene, similar programării realizate de statele membre pentru obiectivul
„convergenţă” al fondurilor structurale. În plan intern este un instrument de
prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare. NDP realizează o planificare
multianuală a dezvoltării economice şi sociale a ţării, integrată sectorial şi regional
pe baza strategiilor naţionale sectoriale de dezvoltare, strategiei naţionale de
dezvoltare regională, orientărilor strategice la nivel european, în directă conexiune cu
Planul de amenajare a teritoriului naţional (începând din 1997).
Strategia de dezvoltare regionala echilibrată a PND este în deplină
concordanţă cu principiile statuate în ESDP care au în vedere extinderea reţelelor
urbane şi îmbunătăţirea cooperării între oraşe şi zonele rurale adiacente, ca motor al
creşterii economice. Strategia pune accent pe rolul de catalizator al centrelor urbane
pentru creşterea economică şi crearea locurilor de muncă.
Strategia este de asemenea în concordanţă cu documentul Comisiei europene
„Dezvoltarea urbană durabilă în UE – un cadru de acţiune”. Strategia regională a
PND urmăreşte identificarea sinergiilor dintre zonele rurale şi cele urbane (de ex în
ceea ce priveşte promovarea turismului la nivel local), în concordanţă cu abordarea
UE. În acest sens e de menţionat că regiunile de dezvoltare din România au
dimensiunile geografice ideale pentru asigurarea complementarităţii între dezvoltarea
urbană şi rurală.
Concluzionăm că, din punct de vedre normativ, în planificarea teritorială,
Planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului introduse după 1991 sunt un
exerciţiu nou pentru comunităţile locale şi adesea, punctual, ele sunt fie depăşite, fie
eludate pentru că presupun o acţiune neexperimentată până acum: decizia de jos-în
sus. Planificarea spaţială strategică este mai coerentă cel puţin din două cauze: - o
experienţă naţională nu se pierde, chiar dacă doctrina se modifică, iar strategia de
dezvoltare menţine componenta de sus – în jos, care este atât de cunoscută (şi
comodă uneori) românilor.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV.

NORME ŞI INSTITUŢII – SUBSISTEME CHEIE ÎN

PROCESUL DE URBANISM ŞI AMENAJAREA
TERITORIULUI IN ROMÂNIA

Obiective specifice

- cunoașterea principalelor instituții cu atribuții în domeniul

urbansimului și amenajării teritoriului;
- înțelegerea legăturilor sistemice dintre cadrul normativ
european și cel național;
- integrarea termenilor și noțiunilor de specialitate
urbanistică în judecăți corecte din punct de vedere juridic;

Documente internaţionale de interes direct pentru politica de dezvoltare urbană

şi amenajare a teritoriului

Dezvoltarea şi planificarea urbană se identifică în sfera europenă prin documente

emise de structuri şi organisme neguvernamentale încă din deceniul opt al secolului
trecut. De atunci, numărul şi gradul de detaliere al unora dintre documentele adoptate
la nivel european au ajuns să fie transferate în sistemele naţionale de planificare.
Având în vedere că direcţiile prioritare pe care se grefează reglementările acestor acte
normative sunt conforme cu scopul final şi instrumentele vizate, structurarea lor
reflectă marile categorii de amenajare şi intervenţie la nivel spaţial.

a. Amenajarea teritoriului

1. Carta Europeană a Amenajării Teritoriului - CEMAT, Torremolinos, 1983

2. Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (European Spatial Development
Perspective - ESDP) - UE, Postdam, mai 1999
3. Rezoluţiile Conferinţei Europene a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului - CEMAT, Hanovra, 2000
4. Convenţia europeană a peisajului, 2000
5. Directivele şi Recomandările Consiliului Europei în domeniu (cooperare
transfrontaliera, autonomie regionala, Convenţia Europeana a Peisajului, Carta
Europeana a Zonelor Rurale)
6. Agenda Teritoriala Europeana, 2007
7. Raportul Andria, 2007

b. Dezvoltarea durabilă
1. Principiile directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a continentului
european - CEMAT, Hanovra, septembrie 2000
2. Programul de la Lille - UE, Marsilia, 2000
3. Concluziile Consiliului European de la Göteborg - UE, Göteborg, 2001
4. Declaraţia Mileniului (ONU, New York, 2001)
5. Declaraţia privind Dezvoltarea Durabila (ONU, Johannesburg, 2002)
6. Carta de la Leipzig privind dezvoltarea durabilă a oraşelor, 2007
c. Dezvoltarea spaţială
1. Recomandarea Comitetului de Miniştri ai Statelor membre ale Consiliului Europei
privind principiile directoare pentru o dezvoltare spaţială durabilă a continentului
european, 2002)
2. Perspectiva europeana privind dezvoltarea spaţială - Potsdam, 1999
3. Conceptul naţional de dezvoltare spaţială, 2006
d. Documente generale
1. Strategia de la Lisabona - UE, Lisabona, 2000
2. Declaraţia de la Rio şi Agenda 21 - ONU, Rio de Janeiro, 1992
3. Declaraţia de la Istanbul şi Agenda Habitat - ONU, Istanbul, 1996

Componenta instituţională a sistemului de planificare în România

Am arătat în diagrama „actori şi determinanţi” din capitolul 1 că ansamblul
sistemului de planificare este acţionat de determinanţi care îmbracă forma
instrumentelor şi a verigilor de bază. Componenta instituţională reuneşte totalitatea
structurilor, instituţii publice sau private, organisme, organizaţii, asociaţii, comitete şi
comisii care au atribuţii directe sau conexe în derularea acţiunilor de planificare,
respectiv de urbanism şi amenajarea teritoriului. După jurisdicţia teritorială acestea
acoperă nivelul naţional, general sau specializat, respectiv nivele infra sau supra
naţionale. Cum numărul şi diversitatea acestora sunt extrem de dinamice, vom
expune succint câteva dintre cele mai relevante instituţii de profil.
Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor (MDLPL)
La nivelul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor,
atribuţiile în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului, urbanismul şi politicile de
locuire revin Direcţiei Generale Dezvoltare Teritorială. Aceasta:
 asigură un cadru legislativ şi reglementar unitar în domeniul dezvoltării
teritoriului;
 sprijină elaborarea, adoptarea şi implementarea Conceptului Strategic de
Dezvoltare Spaţială a României – CSDSR 2007-2025;
 elaborează documentaţii de amenajare a teritoriului;
 susţine elaborarea documentaţiilor de urbanism;
 creează sistemul informaţional specific domeniului imobiliar edilitar şi băncilor
de date urbane.
Potrivit organigramei MDLPL, Direcţia Generală de Dezvoltare Teritoriala
este structurata în trei direcţii, după cum urmează:

 Direcţia de amenajare a teritoriului - organizata în două servicii:

a)Serviciul panificare teritorială;
b) Serviciul cooperare teritorială interregională europeană.

 Direcţia urbanism şi dezvoltare locală - constituită din:

a) Serviciul planificare urbană;
b) Serviciul dezvoltare locală;
c) Serviciul sistem informaţional specific domeniului imobiliar-edilitar şi băncilor de
date urbane;
d) Secretariatul, organizat la nivel de compartiment, pentru aplicarea HG 834/1991
privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile; comerciale cu
capital de stat, cu modificările şi completările ulterioare,
e) Serviciul - Secretariatul pentru declararea utilităţii publice în vederea exproprierii.

 Direcţia politica locuirii - constituită din:

a) Secretariatul Centrului Naţional pentru Aşezări Umane (CNAU – Habitat);
b) Serviciul legislaţie şi reglementari.

Partenerii de dialog

În vederea realizării cu succes a obiectivelor de dezvoltare teritorială,

Direcţia Generală Dezvoltare Teritorială colaborează cu instituţiile aflate în
subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea MDLPL:
 Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului;
 Centrul de documentare pentru construcţii, Arhitectură, Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului (CDCAS);
 Registrul Urbaniştilor din România (RUR).
Având în vedere complexitatea domeniului şi interdisciplinaritatea pe care o
impune, multe dintre politicile şi programele demarate se realizează în parteneriat cu
instituţii guvernamentale sau non-guvernamentale de profil.
Compartimentul Urbanism din cadrul Direcţiei Generale Amenajarea
Teritoriului, Urbanism şi Politica Locuirii din MDLPL are următoarele atribuţii:
1. avizează documentaţiile de urbanism (PUG, PUZ, PUD) şi proiecte de
autorizare (PAC) conform legilor în vigoare;
2. acordă asistenţă primăriilor şi consiliilor locale în rezolvarea problemelor de
dezvoltare, existând posibilitatea, conform Legii 350/2001, de finanţare a
unor documentaţii de care comunitatea locală are nevoie (PUG actualizat, în
cazul unor acţiuni de infrastructura de importanta naţională, PUZ pentru zone
centrale de municipii, pentru staţiuni turistice şi pentru zone protejate de
interes excepţional etc.);
3. poarta un dialog deschis cu publicul interesat, analizează sesizările şi cererile
cu conţinut specific compartimentului şi face investigaţii de situaţie pentru a
da răspunsurile competente, în conformitate cu prevederile legale;
4. întocmeşte note de fundamentare şi proiecte de hotărâri de guvern sau legi
din domeniul urbanismului;
5. îndrum şi verifică activitatea institutelor care întocmesc normative şi studii de
cercetări în domeniu;
6. consiliere în probleme de investiţii şi pregătirea acestora (licitaţii);
7. Principalele activităţi ale compartimentului sunt:
8. elaborarea şi implementarea politicilor urbane;
9. program de cofinanţare pentru elaborarea planurilor urbanistice generale
(PUG) şi a regulamentelor locale de urbanism (RLU);
10. programe de reabilitare a centrelor istorice din marile oraşe şi a zonelor
construite protejate;
11. programe de reabilitare a zonelor industriale şi reconversie funcţională;
12. evaluarea cerinţelor de reabilitare a spaţiului rural şi crearea mijloacelor de
stimulare a dezvoltării durabile a acestuia;
13. susţinerea proiectelor de parteneriat pentru obiective de investiţii majore şi
infrastructuri strategice;
 14. instrumente operaţionale.
←
 Unităţi aflate în subordinea Ministerului de resort (in 2014, acesta a fost
Ministerul dezvoltării regionale și administrației publice)
 Centrul Naţional pentru Reducerea Riscului Seismic;
 Centrul de Documentare pentru Construcţii, Arhitectură, Urbanism şi
Amenajarea Teritoriului (CDCAS).
 Unităţi în coordonarea MDRAP
 Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii şi Economia
Construcţiilor (INCERC) Bucureşti
 Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului - URBANPROIECT Bucureşti
 Unităţi sub autoritatea MDRAP
 Agenţia Naţională pentru Locuinţe ANL
 Compania Naţională de Investiţii "C.N.I." S.A.
 Agenţii de dezvoltare regională
 ADR Nord-Est
 ADR Sud-Est
 ADR Sud Muntenia
 ADR Sud-Vest - Oltenia
 ADR Vest
 ADR Nord-Vest
 ADR Centru
 ADR Bucuresti - Ilfov
 Birouri de cooperare transfrontaliera
 Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Oradea - pentru
graniţă România-Ungaria
 Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Călăraşi - pentru
graniţă România-Bulgaria
 Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Suceava - pentru
graniţă România-Ucraina
 Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Timişoara - pentru
graniţă România-Serbia şi Muntenegru
 Biroul Regional pentru Cooperare Transfrontalieră de la Iaşi-pentru graniţă
România-Moldova
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V.
INSTRUMENTE TEHNICE DE PLANIFICARE URBANĂ –
DOCUMENTAŢIILE DE URBANISM ŞI AMENAJAREA
TERITORIULUI

Obiective specifice:
- cunoașterea conținutului documentațiilor de urbanism și
amenajarea teritoriului;
- cunoașterea principalelor instrumente de planificare;
- însușirea termenilor specifici fiecărui instrument de
planificare și operaționalizarea lor în context local, județean
și național;
- cunoașterea mecansimelor de zonare funcțională și utilizarea
terenurilor;
- corelarea diferitelor componente ale planificării fizice cu
instrumentele adecvate etapei de planificare.

Planificarea urbană este parte integrată a procesului de planificare naţională

şi vizează planificarea şi amenajarea teritoriului intravilan şi extravilan al localităţilor
aflate în limitele unei jurisdicţii administrativ teritoriale.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se întocmesc de către
instituţiile publice şi societăţile comerciale care au înscrise aceste activităţi între
atribuţiile stabilite prin actele normative sau statutul de organizare şi funcţionare.
Ele sunt confirmate prin tematică de către specialişti (urbanişti), atestaţi
conform regulamentului, în colaborare cu asociaţiile profesionale de specialitate.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se avizează în termen
de 30 de zile de la data depunerii spre avizare în vederea aprobării de către
organismele competente, avizatorul putând face completări sau recomandări de care
autorul, respectiv autorităţile administrative vor ţine seama.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se aprobă de către
autorităţile publice competente, prin lege sau hotărâre. După aprobare, aceste
documentaţii devin acte de autoritate ale administraţiei publice, ele putând fi
consultate şi de către populaţie (cu excepţia celor care au caracter secret).
După cum reiese şi din tipologia documentaţiilor elaborate şi utilizate,
activitatea de amenajarea teritoriului şi urbanism se organizează pe trei nivele:
naţional, judeţean şi local; credem însă că noile condiţii macroeconomice şi politice
în care evoluează România ar putea duce la reconsiderarea acestor nivele, abordarea
regională fiind o perspectivă posibilă pe fondul noilor mutaţii.
Datorită existenţei, sau pentru realizarea unor lucrări de interes general,
autorităţile administraţiei publice locale pot institui servituţi asupra bunurilor
imobile, concretizate în restricţii privind modul de amenajarea teritoriului şi
realizarea construcţiilor.
Aceste lucrări (servituţi de utilitate publică) pot fi:
 reţele de energie electrică, apă, canalizare, gaze, termoficare, telefonie, diverse
categorii de transport prin conducte;
 obiective sociale de învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport, protecţie şi
asistenţă socială, administraţie publică, justiţie;
 monumente istorice sau ale naturii, zone protejate;

__________________________________________________________ 30
Dezvoltare și planificare urbană
 căi de comunicaţie;
 lucrări de îndiguire, regularizări de cursuri, lacuri de acumulare;
 aeroporturi şi porturi;
 explorarea şi exploatarea resurselor solului şi subsolului;
 obiective pentru apărarea ţării, ordine publică şi siguranţa naţională.
Activitatea de urbanism şi planificare urbană la nivel local are la bază Planul
Urbanistic General, document corelat cu Planul de Amenajare a Teritoriului Local.
În baza acestui plan se stabilesc intravilanul localităţilor, limitele zonelor
funcţionale, ale zonelor cu diferite restricţii şi ale celor afectate de servituţi de
utilitate publică precum şi condiţiile de construire. Acelaşi plan prevede distribuţia
teritorială a căilor de comunicaţie şi delimitarea zonelor în care se instituie dreptul de
preemţiune asupra bunurilor imobile precum şi cele în care se preconizează să se
desfăşoare operaţiunea de urbanism.

Amenajarea teritoriului

Amenajarea teritoriului reprezintă expresia spaţială a politicilor economice,

sociale, culturale şi ecologice ale societăţii. Ea este în acelaşi timp o disciplină
ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o politică condusă ca o abordare
interdisciplinară şi cuprinzătoare îndreptată spre o dezvoltare teritorială echilibrată şi
spre o organizare fizică a spaţiului realizată în interesul colectivităţilor care îl
folosesc, în concordantă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în
spaţiul european.
În planul organizării administrative abordarea amenajării teritoriului vizează
mai multe subsecţiuni:
 Amenajarea teritoriului în context european
 Amenajarea teritoriului în context naţional
 Planul de amenajare a teritoriului naţional - PATN
 Planul de amenajare a teritoriului zonal - PATZ
 Planul de amenajare a teritoriului judeţean - PATJ
 Reglementari în domeniul amenajării teritoriului.

Urbanismul

Activitatea de urbanism se desfăşoară în baza Legii 350/2001 privind

amenajarea teritoriului şi urbanismul  şi a Legii 50/ 1990 republicată în 2004 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Unul din obiectivele Legii 350/2001
este ca fiecare localitate să dispună de un Plan Urbanistic General şi un Regulament
Local de Urbanism. Planurile generale de urbanism au o importanţă deosebită în
planificarea dezvoltării urbane a tuturor localităţilor din ţară. În baza lor, primăriile
pot elibera Certificate de Urbanism şi Autorizaţii de Construire. Documentaţiile de
urbanism aprobate în consiliile locale capătă caracter obligatoriu şi reprezintă
modalitatea prin care se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de dezvoltare a
localităţilor pe o perioadă determinată, orientând aplicarea corelată a politicilor de
dezvoltare economică şi socială. Planurile urbanistice generale pun în practică
strategia, priorităţile şi reglementările de urbanism aplicate în utilizarea optimă a
terenurilor şi construcţiilor din cadrul localităţilor şi necesită periodic reactualizarea
lor. Aceasta acţiune are un caracter permanent.

Planurile de amenajare a teritoriului

Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism reprezintă un ansamblu de
documente scrise şi piese desenate referitoare la un teritoriu definit, prin care se

__________________________________________________________ 31
Dezvoltare și planificare urbană
analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile în
domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului pe o perioadă determinată. Aceste
documentaţii exprimă scopurile, mijloacele şi etapizarea acţiunilor de amenajare a
teritoriului, de urbanism şi oferă soluţii pentru o dezvoltare echilibrată şi pentru
prevenirea şi eliminarea disfuncţionalităţilor.
Planurile de amenajare a teritoriului sunt:
 planul de amenajare a teritoriului naţional (P.A.T.N.);
 planuri regionale de amenajare a teritoriului din care fac parte:
 planuri de amenajare a teritoriului zonal (P.A.T.Z.);
 planul de amenajare a teritoriului municipiului Bucureşti (P.A.T.B.);
 planul de amenajare a teritoriului judeţean (P.A.T.J.);
 planuri locale de amenajare a teritoriului (P.A.T.L.) în care includem :
o planul de amenajare a teritoriului interorăşenesc sau intercomunal;
o planul de amenajare a teritoriului municipal, orăşenesc sau
comunal.

Tip Plan Obiective

 planul de amenajare a -protejarea şi utilizarea resurselor naturale ale
teritoriului naţional solului şi subsolului;
 planuri regionale de -structura şi dinamica populaţiei şi a resurselor
amenajare a teritoriului de muncă;
-dezvoltarea socio-economică;
-dezvoltarea reţelei de localităţi;
-echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv
pregătirea acestuia pentru apărarea naţională;
-protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a
celui construit;
-stabilirea zonelor în care se preconizează
desfăşurarea operaţiunilor majore de
amenajarea teritoriului
 planuri de amenajare a -protejarea şi utilizarea resurselor naturale ale
teritoriului zonal solului şi subsolului;
 planul de amenajare a -structura şi dinamica populaţiei şi a resurselor de
teritoriului municipiul muncă;
Bucureşti -dezvoltarea socio-economică;
 planul de amenajare a -dezvoltarea reţelei de localităţi;
teritoriului judeţean -echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv
 planuri locale de pregătirea acestuia pentru -apărarea naţională;
amenajare a teritoriului -protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a
celui construit;
-stabilirea zonelor în care se preconizează
desfăşurarea operaţiunilor majore de amenajarea
teritoriului
-direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a
localităţilor;
-împărţirea teritoriului în zone funcţionale majore;
-zonele pentru care se preconizează desfăşurarea
operaţiilor de amenajarea teritoriului şi urbanism;
-zonele pentru care este necesară elaborarea de
planuri de urbanism

Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN)

Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN) este suportul dezvoltării
complexe şi durabile inclusiv al dezvoltării regionale a teritoriului şi reprezintă

__________________________________________________________ 32
Dezvoltare și planificare urbană
contribuţia specifică a tării noastre la dezvoltarea spaţiului european şi premiza
înscrierii în dinamica dezvoltării economico-sociale europene.
Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional are caracter director şi
fundamentează programele strategice sectoriale pe termen mediu şi lung şi determină
dimensiunile, sensul şi priorităţile dezvoltării în cadrul teritoriului României, în
acord cu ansamblul cerinţelor  europene.
Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional – PATN – se elaborează pe
secţiuni specializate, care sunt aprobate prin lege de către Parlamentul României.
Până în acest moment au fost elaborate şi aprobate secţiunile: Căi de comunicaţie (I),
Apa (II), Zone protejate (III), Reţeaua de localităţi (IV), Zone de risc natural (V),
Secţiunea a VI-a - Zone turistice.
Se află în curs de elaborare: Secţiunea a VII-a - Infrastructura pentru
educaţie, Secţiune a VIII-a - Zone rurale.
Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter exclusiv director şi
este constituit din secţiuni coordonate care reprezintă programele guvernamentale
sectoriale pentru întreaga ţară.
Obiectul Planului de amenajarea a teritoriului naţional îl constituie întreg
teritoriul României. Obiectivele planului de amenajare a teritoriului naţional sunt
următoarele:
 corelarea programelor naţionale cu cele internaţionale din domeniu;
 armonizarea programelor guvernamentale sectoriale între ele;
 corelarea programelor de nivel judeţean. Activitatea de elaborare a acestui plan
are un caracter continuu. El se avizează de Guvern şi se aprobă de Parlament.
Conţinutul acestui plan se elaborează de către Departamentul de urbanism şi
amenajare a teritoriului din cadrul ministerului de resort.
Piesele desenate uzuale în ilustrarea problematicii sunt următoarele:
 hărţi ale României pentru ilustrarea problemelor generale;
 hărţi şi planuri pentru detalierea unor probleme la nivel naţional şi zonal;
 cartograme şi scheme, la scări corespunzătoare, pentru ilustrarea unor aspecte
care să contribuie la fundamentarea strategiilor, priorităţilor şi modalităţilor de
rezolvare a principalelor probleme ale teritoriului naţional.
Piesele scrise sunt reprezentate de memoriul de sinteză, memoriul general şi
anexele la acesta, asupra cărora vom reveni, pentru a le defini.
Planul de amenajare a teritoriului naţional tratează problematica legată de
următoarele domenii:
 valorificarea resurselor naturale ale solului şi subsolului;
 structura şi dinamica populaţiei şi resursele de muncă;
 armonizarea dezvoltării aşezărilor umane şi distribuirea funcţiunilor urbanistice
în teritoriu;
 echiparea tehnică a teritoriului;

pr
În concluzie, Planul de amenajarea a teritoriului naţional reprezintă un
ansamblu de documentaţii cu caracter de sinteză prin care se stabilesc
strategii, prevederi şi măsuri, ce determină dimensiunile, sensul şi
priorităţile dezvoltării în cadrul teritoriului României, în acord cu
ansamblul cerinţelor regionale şi continentale.
otecţia sau, după caz, reabilitarea mediului natural şi a celui construit.

Planurile regionale de amenajare a teritoriului

Aceste planuri au ca obiect teritoriul unor zone, al judeţelor sau al

municipiului Bucureşti. Planul de amenajare a teritoriului zonal se întocmeşte pentru
__________________________________________________________ 33
Dezvoltare și planificare urbană
teritorii grupate într-o zonă cu caracteristici comune, geografice, istorice sau de altă
natură, zonă care cuprinde în întregime sau parţial teritoriul administrativ al mai
multor judeţe. Planurile regionale de amenajare a teritoriului au caracter exclusiv
director urmăresc realizarea următoarelor obiective:
 corelarea programelor judeţene cu programele guvernamentale, sectoriale,
conţinute în secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional;
 armonizarea programelor judeţene între ele;
 coordonarea programelor din toate unităţile administrative – teritoriale din
judeţul sau din zona în cauză.
Planurile regionale tratează aceeaşi problematică ca şi Planul de amenajare a
teritoriului naţional, dar adaptată la o anumită zonă.
Documentaţia care stă la baza acestor planuri se compune, de asemenea, din
piese scrise (memoriul de sinteză şi memoriul general) şi piese desenate (hărţi,
planuri, cartograme, scheme).
Planurile regionale se avizează de către ministerul de resort şi organelor
centrale interesate şi se aprobă de consiliile judeţene interesate sau al municipiului
Bucureşti.
Planurile locale de amenajare a teritoriului

Aceste planuri au ca obiect fie teritoriul administrativ al unei comunei sau al

unui oraş, fie teritoriile administrative ale mai multor comune sau oraşe alăturate.
Aceste planuri au caracter director pentru întreg teritoriul în cauză şi caracter
reglementator pentru teritoriile care se află în afara localităţilor .

Aceste planuri au următoarele obiective:

 corelarea cu programele de nivel naţional şi regional;
 armonizarea programelor locale între ele;
 corelarea planurilor şi regulamentelor urbanistice pentru localităţilor cuprinse în
teritoriul în cauză;
 reglementarea condiţiilor de construibilitate12 pentru teritoriul în cauză şi care se
află în afara localităţilor.
Prevederile cu caracter director din cadrul Planului local de amenajare a
teritoriului, se referă la:
 direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor;
 sistemele majore de echipare tehnică;
 zonele pentru care se impune elaborarea de planuri urbanistice;
 stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor majore de
amenajare a teritoriului;
 stabilirea zonelor protejate13;
 împărţirea teritoriului în zone funcţionale. 14

12
Construibilitatea unui teren reprezintă proprietatea unui teren, stabilită prin documentaţia de
amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, de a putea constitui suportul unor lucrări de
construcţii, precum şi totalitatea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca pe acel teren să se poată
realiza construcţii.
13
Zonele protejate sunt teritorii în care sunt cuprinse elemente sau ansambluri de bunuri imobile cu
valori patrimoniale, naturale sau culturale, în cuprinsul cărora se aplică reglementări distincte, în
vederea menţinerii calităţii lor, a păstrării echilibrului prin intervenţie şi conservare precum şi a
asigurării unor relaţii corecte cu vecinătăţile.
14
Zonele funcţionale reprezintă grupuri de terenuri pentru care, prin documentaţii de amenajare a
teritoriului sau de urbanism aprobate, se stabilesc funcţiunea dominantă şi celelalte funcţiuni permise
şi se reglementează unele elemente privind modul de realizare a acestora. Prin funcţiunea urbanistică
înţelegem gruparea unor activităţi umane ce au ca scop satisfacerea unora dintre necesităţilor
populaţiei dintr-un teritoriu din punct de vedere al amenajării teritoriului şi urbanismului.
__________________________________________________________ 34
Dezvoltare și planificare urbană
 Prevederile cu caracter reglementator din cadrul Planului local de amenajare
a teritoriului se aplică în zone aflate în afara localităţilor, delimitate prin aceste
documentaţii şi se referă la:

 delimitarea zonelor construibile; 15

 delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de a construi;
 stabilirea regimului de construire;
 delimitarea zonelor în care se realizează lucrări de utilitate publică 16 şi celor în
care se instituie dreptul de preemţiune al autorităţilor administraţiei publice
locale asupra bunurilor imobile;
 stabilirea traseului şi caracteristicilor căilor de circulaţie;
 stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare;
 delimitarea zonelor protejate;
 delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunea de
amenajare a teritoriului;
 stabilirea pe zone a suprafeţelor minime ale parcelelor. Documentaţia care stă la
baza Planului de amenajare a teritoriului local se compune, de asemenea, din
piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate sunt constituite din hărţi şi planuri, cartograme şi scheme
care prezintă:
 situaţia existentă, probleme conflictuale şi disfuncţionalităţi cu determinarea
priorităţilor în amenajarea teritoriului şi localităţilor;
 propuneri şi reglementări privind amenajarea teritoriului şi localităţilor.
Piesele scrise sunt constituite din memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde principalele probleme rezultate din analiza situaţiei
Principalele funcţiuni urbanistice sunt: circulaţia (terestră, aeriană, maritimă şi fluvială), locuirea,
exploatarea resurselor, prelucrarea resurselor, comerţul, cultura, învăţământul şi instruirea, recreerea
în aer liber, activităţi politice şi civile, activităţi administrative, activităţi religioase, activităţi de
apărare, ordine securitate publică, activităţi de salubritate, echipare tehnică, asistenţă medicală,
turismul.
15
Zonele construibile reprezintă grupuri de terenuri în care, potrivit documentaţiilor de amenajare a
teritoriului şi urbanism aprobate, este permisă realizarea construcţiilor. În cazul zonelor cu interdicţie
de construire poate exista o interdicţie temporară sau permanentă. Interdicţia temporară de construire
se stabileşte prin documentaţiile de urbanism aprobate, de timp limitat, pentru unul din următoarele
motive:
 necesitatea elaborării unor documentaţii de urbanism pentru stabilirea regulilor de construire
pentru zona respectivă;
 necesitatea realizării în zona respectivă a unor lucrări de utilitate publică (de interes naţional sau
local);
 existenţa în zona respectivă, a unor lucrări de îmbunătăţiri funciare, sisteme de irigaţii
neamortizate;
 apartenenţa la domeniul public a terenurilor cu anumite folosinţe: malurile apelor curgătoare şi
stătătoare şi ale mării, platoul continental al mării.
 interdicţia permanentă de construire se stabileşte prin documentaţiile de urbanism aprobate,
pentru unul din următoarele motive:
 riscuri naturale previzibile (zonă inundabilă, zonă cu pericol de alunecări de teren, de avalanşe,
zone aflate deasupra unor exploatări minime, zone cu condiţii improprii, foste gropi de gunoi,
umpluturi, etc.)
 riscuri tehnologice (pericol de explozie, contaminarea radioactivă, chimică, incendii, nivel ridicat
de zgomot etc);
 regulamentul unei zone protejate stabileşte acest lucru;
 interdicţia definitivă de construire poate fi ridicată odată cu încetarea motivului care a determinat
instituirea acestora.
16
Prin lucrări de utilitate publică înţelegem lucrările de construire, reconstruire, modificare,
extindere, reparare, protejare, restaurare, conservare al căror obiect îl constituie construcţiile de
utilitate publică. Construcţiile de utilitate publică sunt acele construcţii care satisfac interesul general a
căror funcţionare este, în consecinţă, reglementată, de autorităţile publice competente, ca
reprezentante ale colectivităţii şi apărătoare ale interesului general.
__________________________________________________________ 35
Dezvoltare și planificare urbană
existente, opţiunile privind dezvoltarea în cadrul teritoriului administraţiei priorităţi
şi propuneri privind amenajarea teritoriului, reglementări şi competenţe de aplicare a
prevederilor planului.
Memoriul general va cuprinde tratarea în detaliu a categoriilor principale de
probleme ce privesc teritoriul şi localităţile menţionate în conţinutul său. Pentru
fiecare categorie de probleme va fi tratată situaţia existentă, principalele probleme
conflictuale. disfuncţionalităţi şi priorităţi rezultate din analiza acestora, precum şi
propuneri, reglementări şi competenţe de aplicare. Studiile, cercetările proiectele de
specialitate elaborate, care contribuie la fundamentarea fiecărei categorii principale,
pot fi prezentate într-un capitol cu caracter de sinteză.
Planurile locale de amenajare a teritoriului se aprobă de către consiliile locale
orăşeneşti sau comunale interesate, iar avizarea se face astfel: planurile
interorăşeneşti sau intercomunale şi municipale se avizează de către ministerul de
resort şi de organismele centrale interesate, iar planurile orăşeneşti şi comunale se
avizează de organismele teritoriale interesate. 17

Planurile de urbanism

Planurile de urbanism reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de

ocupare a acestora cu construcţii şi sunt:
 planul urbanistic general - la nivelul municipiilor, oraşelor, staţiunilor balneare
şi comunelor - PUG;
 planul urbanistic zonal - la nivelul diferitelor tipuri de zone – PUZ;
 planul urbanistic de detaliu (PUD).

Planul urbanistic general

Planul urbanistic general este documentaţia care stabileşte obiectivele,

acţiunile şi măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare pe o
perioadă determinată, pe baza analizei situaţiei existente.
El se întocmeşte pentru întreg teritoriul localităţii şi pentru toate teritoriile
necesare în mod direct existenţei şi dezvoltării acesteia.
Planul urbanistic general cuprinde o componentă directoare şi o componentă
reglementatoare.
Componenta directoare cuprinde prevederi ce se referă la:
 direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţii;
 schema sistemului major de circulaţie al localităţii;
 schema sistemului major de reţele tehnico-edilitare;
 zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale;
 stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor urbanistice
majore.
Componenta reglementatoare din cadrul Planului urbanistic general cuprinde
prevederi ce se referă la:
 delimitarea intravilanului localităţii;
 delimitarea zonei centrale a localităţii;
 delimitarea zonelor funcţionale;
 stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
 stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară sau permanentă de
construire;
17
Organismele teritoriale pot fi: Agenţia judeţeană de protecţie a mediului; Regia Apele Române;
Regionala Căi Ferate; RENEL; OCOTA, Direcţia Agricolă; Direcţia de drumuri; Direcţia judeţeană de
statistică; ROMTELECOM; Direcţia muncii şi protecţiei sociale etc.
__________________________________________________________ 36
Dezvoltare și planificare urbană
 stabilirea regimului de construire cuprinzând: aliniamentele, regimul de înălţime,
indici de control (procentul de ocupare a terenului18 şi coeficientul de utilizare a
terenului19 );
 delimitarea zonelor în care se preconizează realizarea de lucrări de utilitate
publică sau în care se instituie dreptul de preempţiune al autorităţilor
administraţiei publice locale asupra bunurilor imobile, asupra cărora vom reveni;
 stabilirea traseului şi a caracteristicilor căilor de circulaţie, ce trebuie menţinute,
modificate sau create;
 stabilirea modului de dezvoltare a sistemului de reţele tehnico-edilitare prin care
se asigură buna servire a populaţiei şi a agenţilor economici cu servicii de
alimentare cu apă şi canalizare, producerea şi distribuirea energiei termice şi
electrice, asigurarea posturilor telefonice, drumuri şi străzi şi transportul urban de
călători; 20
 delimitarea zonelor protejate;
 delimitarea tuturor zonelor în care se preconizează desfăşurarea de operaţiuni
urbanistice.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic general cuprinde, de
asemenea, piese scrise şi piese desenate.
Piesele desenate cuprind planuri topografice, cartograme şi scheme elaborate
în două stadii de analiză:
 situaţia existentă şi disfuncţionalităţile constatate, cu determinarea priorităţilor
rezultate;
 reglementări privind stabilirea obiectivelor de utilitate publică.
Piesele scrise constau în memoriul de sinteză şi memoriul general.
Memoriul de sinteză cuprinde tratarea principalelor probleme rezultate din
memoriul general, pe baza analizei evoluţiei localităţii şi a situaţiei existente, cu
evidenţierea disfuncţionalităţilor, opţiunilor şi măsurilor ce se impun.
Memoriul general cuprinde tratarea în detaliu a fiecărui capitol din cadrul
celor două componente ale Planului urbanistic general, prezentate mai sus, având în
vedere:
 situaţia existentă cu evoluţia disfuncţionalităţilor în cadrul localităţii;
 evoluţia posibilă şi priorităţile stabilite;
 măsurile propuse cu explicitarea reglementărilor privind destinaţia tuturor
terenurilor din localitate şi regimul de construire pe aceste terenuri;
 obiectivele de utilitate publică.
În funcţie de mărimea localităţii, de complexitatea şi specificul diferitelor
funcţiuni, analiza va fi mai mult sau mai puţin detaliată, bazându-se, atunci când este
necesar, pe rezultatele unor studii şi cercetări de specialitate.
Planul urbanistic general se aprobă de consiliile locale interesate cu excepţia
planului pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice care se aprobă de consiliile
judeţene.
Avizarea Planului urbanistic general se face astfel:
 planul pentru oraş şi sat se avizează de câtre organismele teritoriale interesate;
 planul pentru municipiu se avizează de ministerul de resort şi organismele
teritoriale interesate;
 planul pentru municipiul Bucureşti se avizează de ministerul de resort şi
organismele centrale interesate;

18
Procentul de ocupare a terenului (P.O.T.) exprimă raportul dintre suprafaţa ocupată la sol de clădiri
şi suprafaţa terenului considerat: P.O.T.= S.C. /S.T.
19
Coeficientul de utilizare a terenului (C.U.T.) exprimă raportul dintre suma suprafeţelor desfăşurate
ale tuturor clădirilor şi suprafaţa terenului considerat: C.U.T.= S.D./S.T.
20
Pentru detalii privind lucrările tehnico-edilitare a se vedea; Preda, M., (1992), Drept administrativ,
partea specială, Ed. AMIVA, Bucureşti, p. 255 şi urm.
__________________________________________________________ 37
Dezvoltare și planificare urbană
 planul pentru staţiunile balneo-climaterice şi turistice se avizează de către
ministerul de resort, Agenţia Naţională de Turism şi Ministerul Sănătăţii.

Planul Urbanistic General - aplicare

PUG şi Regulamentul local de urbanism aprobate devin acte de autoritate ale

administraţiei publice locale, pentru probleme legate de amenajarea şi dezvoltarea
urbanistică a localităţilor respective.
PUG şi Regulamentul local de urbanism pot fi utilizate la:
 eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea autorizaţiilor de construire pentru
obiective din zone ce nu necesita studii aprofundate;
 fundamentarea solicitărilor unor fonduri de la bugetul statului pentru realizarea
obiectivelor de utilitate publică;
 declanşarea procedurii de declarare a utilităţii publice pentru realizarea unor
obiective ce implică exproprieri;
 respingerea unor solicitări de construire neconforme cu prevederile PUG aprobat;
 declanşarea unor PUZ-uri sau PUD-uri necesare detalierii unor zone, respectiv
unor amplasamente;
 alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate ale consiliilor locale;
PUG-urile se actualizează periodic.
Durata de valabilitate a PUG propriu-zis aprobat este de până la 10 ani, dacă
pe parcurs nu apar elemente importante de dezvoltare, ce necesită actualizare.
Durata de valabilitate a PUG preliminar aprobat este de până la 3 ani,
perioadă în care trebuie elaborat PUG propriu zis.

Studii de fundamentare pentru PUG

Studiile de fundamentare a propunerilor din PUG reprezintă analiza

problematicii teritoriului aferent localităţii, pe domenii, prin lucrări de specialitate.
Rezultatele şi concluziile acestor studii, precum şi propunerile de dezvoltare a
localităţilor, vor fi inter-relaţionate şi se vor concretiza în propunerile de dezvoltare
prezentate de PUG, precum şi în regulamentul acestuia.
După data elaborării lor faţă de data elaborării PUG, studiile de
fundamentare pot fi de 2 categorii:
 Studii, cercetări şi proiecte deja întocmite la data elaborării PUG, caz în care
acestea vor fi preluate de către proiectantul general în cadrul unor sinteze anexate
PUG.
 Studii şi cercetări ce se întocmesc concomitent cu PUG, pe problemele apreciate
de proiectantul general ca necesar de detaliat. Acestea se întocmesc de către
colective specializate în domeniu, sau de către colectivul de elaborare a PUG,
daca are în profil astfel de lucrări.
Studiile de fundamentare trebuie sa prezinte date şi concluzii actuale, fiind
necesar ca data realizării lor să fie recentă (max. 2 ani). Pot fi folosite studii,
cercetări şi proiecte anterioare numai în situaţia în care informaţiile oferite de acestea
nu şi-au pierdut valabilitatea.
În funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul localităţii, elaboratorul va
întocmi, împreună cu beneficiarul PUG, lista studiilor de fundamentare obligatorii,
de la caz la caz.
În sensul celor de mai sus, beneficiarul va pune la dispoziţie sau va facilita
accesul la informaţiile /studiile /cercetările /proiectele deja realizate. Pentru studiile
de fundamentare considerate necesar a se realiza se emit comenzi de subproiectare.

__________________________________________________________ 38
Dezvoltare și planificare urbană
 După specificul lor, studiile de fundamentare se pot grupa în trei grupe
principale:
1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia
localităţii şi caracteristicile sale, pot fi:
 Aducerea la zi a suportului topografic/cadastral;
 Evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic, urbanistic-
arhitectural;
 Organizarea circulaţiei şi transporturilor;
 Condiţii geotehnice şi hidrogeologice;
 Reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
 Stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebita (culturală, istorică, arhitectural -
urbanistică etc.);
 Tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
 Echiparea majoră edilitară;
 Valorificarea potenţialului turistic sau balnear.

2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor

cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora
în baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei,
specialiştilor şi a instituţiilor.
3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor
prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia
activităţilor, evoluţia mişcării în teritoriu a activilor etc.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării va fi
structural astfel:
 delimitarea obiectului studiat;
 analiza critica a situaţiei existente;
 evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
 propuneri de eliminare/diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de
dezvoltare a localităţii.
Faţă de varietatea situaţiilor ce pot fi întâlnite (mărime, grad de complexitate,
specificitate, urban-rural) nu se pot stabili precis, pe categorii de localităţi, studiile
de fundamentare necesare.
Lista studiilor de fundamentare prezentată în continuare este teoretică şi poate
fi redusă sau completată în funcţie de problematica PUG ce se elaborează.
Dintre studiile de fundamentare cu frecvenţă mai mare la PUG – uri se
menţionează:

a. Studii cu caracter analitic:

 Reambularea suportului topografic;
 Condiţiile geotehnice;
 Circulaţia în localităţi şi în teritoriul de influenţă al acestora;
 Protecţia mediului;
 Regimul juridic al terenurilor;
 Identificarea şi protejarea ansamblurilor arhitectural - urbanistice cu valoare
deosebită;
 Potenţialul balnear sau turistic al localităţii.

b. Studii cu caracter consultativ:

 Ancheta socio-urbanistică privind opţiunile populaţiei.

c. Studii cu caracter prospectiv.

 Evoluţia socio-demografică;
__________________________________________________________ 39
Dezvoltare și planificare urbană
 Evoluţia activităţilor economice;
 Evoluţia deplasărilor pentru muncă;
 Reconversia forţei de muncă;
 Scenarii alternative;
Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal
pe diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi formularea propunerilor de eliminare sau
diminuare a acestora.
Sintezele studiilor de fundamentare se elaborează:
 de proiectantul de specialitate, pentru studiile de fundamentare elaborate
concomitent cu PUG;
 de proiectantul general al PUG pentru studiile de fundamentare elaborate anterior
PUG.
Proiectantul PUG are
obligaţia de a corela toate propunerile studiilor de fundamentare şi de a genera o
concepţie unitară de dezvoltare a localităţilor.

Regulamentul local de urbanism

Voumul II al PUG cuprinde Regulamentul local de urbanism (RLU) care reprezintă o

piesă de bază în aplicarea PUG, el întărind şi detaliind, prin prescripţii (permisiuni şi
interdicţii) reglementările din PUG.
Prescripţiile cuprinse în RLU sunt obligatorii la autorizarea executării
construcţiilor pe întreg teritoriul administrativ al unităţii ce face obiectul PUG.
La baza elaborării RLU aferent PUG, stă Regulamentul General de
Urbanism, aprobat prin HGR nr. 525/1996 şi Ghidul de elaborare a Regulamentului
Local de Urbanism, aprobat prin Ordinul MLPAT nr. 80/N/1996, cu actualizări
ulterioare.
Odată aprobat, împreună cu PUG-ul, RLU constituie act de autoritate al
administraţiei publice locale.

RLU este structurat astfel:

A. Piese scrise

I. Dispozitii generale
1. Rolul RLU;
2. Baza legală a elaborării;
3. Domeniul de aplicare;
II. Reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor
4. Reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului
natural şi construit;
5. Reguli cu privire la siguranţa constructor şi la apărarea interesului public;
6. Reguli de amplasare şi retrageri minime obligatorii;
7. Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii;
8. Reguli cu privire la echiparea edilitară;
9. Reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenurilor pentru construcţii;
10. Reguli cu privire la amplasarea de spaţii verzi şi împrejmuiri;
Regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor vor fi stabilite ţinând
seama de necesitatea instituirii, după caz, a unor servituţi de utilitate publică,
conform listei prezentate în Anexa 1;

III. Zonificarea funcţională

11. Zone şi subzone funcţionale;
__________________________________________________________ 40
Dezvoltare și planificare urbană
IV. Prevederi la nivelul zonelor funcţionale din intravilan
L - Zona pentru locuinţe;
IS - Zona pentru instituţii şi servicii;
ID - Zona pentru unităţi industriale şi depozitare;
A - Zona pentru unităţi agricole;
C - Zona pentru căi de comunicaţie;
SP - Zona pentru spaţii verzi amenajate, perdele de protecţie, sport şi agrement;
DS - Zona cu destinaţie specială;
GC - Zona pentru gospodărie comunală
TE - Zona pentru echipare edilitară

V. Prevederi privind modul de ocupare a terenurilor din extravilan

TA - Terenuri agricole;
TF - Terenuri forestiere;
TH - Terenuri aflate permanent sub ape;
TC - Terenuri ocupate de căi de comunicaţie;
TN - Terenuri neproductive;
TS - Terenuri cu destinaţie specială;

VI. Unităţi teritoriale de referinţă

Prescripţiile din RLU au ca suport Unităţile Teritoriale de Referinţă (UTR).
Unităţile Teritoriale de Referinţă reprezintă instrumentele operaţionale în
sprijinul stabilirii reglementarilor specifice unor zone urbane cu caracteristici
distincte.
Ele vor fi delimitate convenţional pe baza criteriilor de omogenitate
morfologică şi funcţională.
Unităţile Teritoriale de Referinţă se conturează prin străzi fie limite
cadastrale, precum şi pe baza funcţiunii predominante şi a categoriilor de
intervenţie.
Pentru UTR-urile cu caracteristici similare se poate formula şi aplica acelaşi
set de prescripţii.
Partea grafică, cuprinzând schema împărţirii localităţii în UTR-uri, precum
şi fiecare unitate teritorială de referinţă, se anexează la Regulamentul local de
urbanism.
În activitatea de aplicare a PUG şi RLU, emitentul certificatului de urbanism
şi a autorizaţiei de construire identificând UTR-ul în care solicitantul se înscriu şi
extrag, în mod obligatoriu, prescripţiile din RLU privind oportunitatea şi condiţiile
de amplasare şi realizare a obiectivului propus.

B. Piese desenate
Acestea se întocmesc pe planuri topografice actualizate, în culori şi semne
convenţionale standard. Scara uzuală este 1:25.000 (pe suport obţinut de la
IGFCOT- Bucureşti) şi cuprinde:
a. limite:
 limita teritoriului administrativ al unităţii teritoriale de bază, cu indicarea
denumirii unităţilor administrative învecinate;
 limita intravilanului propus (inclusiv trupuri);
 alte limite, după caz (teritoriu judeţean sau naţional)
b. folosinţa terenurilor
 terenuri pentru construcţia şi amenajări (o singură culoare pentru suprafeţele din
intravilan;

__________________________________________________________ 41
Dezvoltare și planificare urbană
 terenuri agricole, din care arabil, păşuni, vii, fâneţe, livezi;
 terenuri forestiere;
 ape, zone inundabile;
 căi de comunicaţie rutiere (AS, DN, DJ, DC);
 căi de comunicaţie feroviare (după caz);
 căi de comunicaţie aeriene (după caz);
 zona protejată cu valoare istorică, ecologică, sanitară;

Planul urbanistic zonal

Planul urbanistic zonal este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o

localitate actuală sau viitoare, prin care se analizează situaţia existentă şi se
precizează toate elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism
şi autorizaţiilor de construire.
Planul urbanistic zonal se întocmeşte, deci, pentru o parte din teritoriul unei
localităţi ce participă sau se preconizează să participe la funcţionarea şi dezvoltarea
unei localităţi.
Elaborarea Planului urbanistic zonal poate fi determinată de intenţia realizării
unui obiectiv sau a unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită
din punct de vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat
cu zonele şi subzonele stabilite prin planul urbanistic general.
Conţinutul Planului urbanistic zonal aprofundează prevederile Planului
urbanistic general pentru zona studiată, cu elemente suplimentare, necesare realizării
construcţiilor şi amenajărilor solicitate.
Planul urbanistic zonal cuprinde o componentă directoare care grupează toate
prevederile directoare din cadrul planului şi o componentă reglementatoare care
grupează toate prevederile reglementatoare din cadrul acestui plan.
Componenta directoare a Planului urbanistic zonal se întocmeşte pentru părţi
din teritoriul unei localităţi, ce prezintă o amploare sau o importanţă deosebită şi
cuprinde aceleaşi tipuri de prevederi ca şi componenta directoare a Planului
urbanistic general, adaptate la teritoriul zonei, cu excepţia prevederii referitoare la
„zonele pentru care se impun elaborarea de planuri urbanistice zonale".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal cuprinde aceleaşi
prevederi ca şi componenta reglementatoare a Planului urbanistic general, adaptate la
teritoriul zonei cu excepţia celor privind „delimitarea intravilanului localităţii" şi
„delimitarea zonei centrale a localităţii".
Componenta reglementatoare a Planului urbanistic zonal poate cuprinde şi
prevederi privind aspectul exterior al construcţiilor şi modul de rezolvare al
amenajărilor din jurul acestora, dacă elaboratorul planului decide că acestea sunt
necesare.
Documentaţia care stă la baza Planului urbanistic zonal este formată, de
asemenea, din piese scrise şi piese desenate, aşa cum au fost prezentate la celelalte
categorii de planuri. Planul urbanistic zonal este aprobat de consiliile locale
interesate cu excepţia planurilor privind zonele protejate şi aşezările de vacanţă care
se aprobă întotdeauna de către consiliile judeţene sau al municipiul Bucureşti.
Avizarea Planului urbanistic zonal se face astfel:
 pentru zona centrală a municipiul Bucureşti, avizarea se face de către ministerul
de resort şi organismele centrale interesate;
 pentru zona centrală a municipiului şi orice alte zone din municipii, dacă nu a
fost stabilită zona centrală a acestora, avizarea se face de ministerul de resort şi
organismele teritoriale interesate;
 pentru zonele protejate şi aşezărilor de vacanţă, avizarea se face de către
ministerul de resort şi organismele centrale teritoriale interesate;
__________________________________________________________ 42
Dezvoltare și planificare urbană
 pentru zona centrală a satului sau alte zone funcţionale din localităţile
componente, avizarea se face de către organismele teritoriale interesate.

Planul Urbanistic Zonal - aplicare

PUZ şi regulamentul local de urbanism aprobate devin acte de autoritate ale

administraţiei publice locale pentru probleme legate de dezvoltarea urbanistică a
zonei.
PUZ şi Regulamentul local de urbanism pot fi utilizate la:
 eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea autorizaţiilor de construire pentru
obiective din zona ce nu necesită studii aprofundate;
 fundamentarea solicitărilor unor fonduri de la bugetul statului pentru realizarea
obiectivelor de utilitate publică;
 declanşarea procedurii de declanşare a cauzei pentru utilitate publică, în vederea
realizării unor obiective ce implica exproprieri;
 respingerea unor solicitări de construire neconforme cu prevederile PUZ aprobat;
 declanşarea unor PUD-uri necesare detalierii amplasamentelor;
 alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate ale consiliilor locale.
Schimbarea de tema - program la un PUZ aprobat conduce la actualizarea
documentaţiei. Noua documentaţie se supune aceleiaşi proceduri de avizare-
aprobare ca la PUZ-ul iniţial.

Conţinutul - cadru al PUZ - ului

PUZ-urile pot prezenta o mare varietate, generată de importanţa localităţii,

mărimea zonei studiate, funcţiunile zonei, intenţiile beneficiarului concretizate în
tema-program, caracteristicile zonei etc.
Prezentul conţinut reprezintă o structură cadru a pieselor scrise şi desenate
conţinute de un PUZ, pentru diferite funcţiuni ale zonei studiate. El urmează sa fie
adaptat, prin completări şi renunţări, în funcţie de mărimea şi complexitatea zonei
ce face obiectul PUZ.
Astfel, pentru zone cu funcţiuni complexe (centrale, balneare etc.) vor fi
dezvoltate atât analizele privind situaţia existentă (ţesutul urban, istoricul, evoluţia,
structura şi starea fondului construit, calitatea factorilor de cura, capacităţi de
tratament, relaţii între funcţiuni etc.), cât şi reglementările vizând amenajarea şi
dezvoltarea urbanistică (categorii de intervenţii pe domenii: modernizarea
circulaţiei, reabilitarea fondului construit existent, condiţii de integrare a fondului
construit propus, restricţii funcţional, silueta, protecţia mediului, etapizări etc.).
Zonele purtătoare ale unor valori ale patrimoniului construit ce necesită
protejare, beneficiază de reglementari tehnice specifice, ca urmare a apariţiei Legii
nr. 5/2000.
La data apariţiei prezentei reglementari tehnice, marea majoritate a unităţilor
teritorial – administrative de bază - municipii, oraşe, comune - dispun de planuri
urbanistice generate elaborate şi aprobate. Ca atare, PUZ-urile vor putea beneficia
de prevederile din PUG-uri în privinţa circulaţiei majore, zonificări funcţionale la
nivelul localităţii, dezvoltarea echipării edilitare, unele restricţii, etc. De asemenea,
PUZ-urile pot beneficia de concluziile studiilor de fundamentare elaborate pentru
PUG, prin extragerea propunerilor referitoare la zona ce face obiectul PUZ.

a. Studii de fundamentare

__________________________________________________________ 43
Dezvoltare și planificare urbană
 Studiile de fundamentare a propunerilor din PUZ reprezintă analiza
problematic teritoriului aferent zonei sau localităţii, pe domenii, prin lucrări de
specialitate.
Rezultatele şi concluziile acestor studii vor fi inter-relaţionate cu propunerile
de amenajare şi dezvoltare urbanistică a zonei şi vor fi concretizate în reglementările
din PUZ şi în regulamentul acestuia.
Cercetările, proiectele şi studiile de fundamentare deja întocmite la data
elaborării PUZ, cu implicaţii asupra zonei studiate, vor fi preluate de proiectantul
PUZ în cadrul unor sinteze.
Cercetările, proiectele şi studiile de fundamentare ce se întocmesc
concomitent cu PUZ, considerate necesare de către beneficiar şi elaborator, vor avea
ca autori colective specializate în domeniu sau colectivul de elaborare a PUZ, dacă
acesta are în profil astfel de lucrări.
Studiile de fundamentare trebuie sa prezinte date şi concluzii actuale fiind
necesar ca data realizării lor sa fie recenta (max 2 ani). Pot fi folosite studii,
cercetări şi proiecte anterioare numai în situaţia în care informaţiile oferite de
acestea nu si-au pierdut valabilitatea.
În funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul zonei, elaboratorul va
întocmi împreună cu beneficiarul PUZ, lista studiilor de fundamentare.
În sensul celor de mai sus, beneficiarul va pune la dispoziţia elaboratorului sau
va facilita accesul la informaţiile / studiile / proiectele / cercetările deja realizate.
Pentru studiile de fundamentare considerate ca necesar de realizat se emit comenzi.
După specificul lor, studiile de fundamentare a reglementarilor pentru un PUZ
se pot grupa în trei categorii principale:
1. Studii de fundamentare cu caracter analitic, care privesc caracteristicile
zonei sau localităţii. printre care se regăsesc:
 Aducerea la zi a suportului topografic / cadastral (obligatoriu în toate
categoriile);
 Condiţii geotehnice şi hidrogeotehnice(obligatoriu în toate categoriile);
 Relaţia zona - oraş / comuna;
 Conformări spaţial-volumetric;
 Caracteristicile ţesutului urban;
 Evaluarea impactului asupra mediului (obligatoriu în toate categoriile);
 Organizarea circulaţiei şi transporturilor (după caz, pentru zone cu suprafaţa
mare şi pentru probleme specifice complexe);
 Delimitarea zonelor construite protejate (după caz, pentru zone ce includ valori
de patrimoniu);
 Potenţialul balnear şi turistic (după caz, pentru zonele ce includ un asemenea
potenţial).
2. Studii de fundamentare cu caracter consultativ, care privesc evidenţierea
unor opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică a zonei studiate.
Ele se elaborează în baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate
în rândurile populaţiei, specialiştilor şi instituţiilor.
3. Studii de fundamentare cu caracter prospectiv, care privesc elaborarea
unor prognoze pe domenii, asupra zonei studiate: evoluţia activităţilor, mutaţii
funcţional, reconversii ale forţei de muncă, dezvoltarea turismului şi activităţilor
balneare, studii de marketing urban etc.
Pentru fiecare studiu de fundamentare considerat necesar, demersul
elaborării va fi structural astfel:
 delimitarea obiectivului de studiu;
 analiza critică a situaţiei existente;
 evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor;

__________________________________________________________ 44
Dezvoltare și planificare urbană
 propuneri de diminuare / eliminare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii
alternative de dezvoltare.
Elaboratorul PUZ are obligaţia de a corela toate propunerile studiilor de
fundamentare şi de a genera o concepţie unitară de dezvoltare urbanistică a zonei.

Conţinutul de detaliu al PUZ

A. PIESE SCRISE

Volumul 1. Memoriu de prezentare

Va avea următorul conţinut:
 Foaie de gardă, conţinutul, însemnele unităţii elaboratoare şi lucrării, semnături şi
data;
 Borderoul general al PUZ, cuprinzând piesele scrise şi desenate ale proiectului
general şi subproiectanţilor.

Cuprinsul memoriului de prezentare

1. Introducere
1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei
1.2. Obiectul lucrării
1.3. Surse documentare

2. Stadiul actual al dezvoltării

2.1. Evoluţia zonei
2.2. Încadrare în localitate
2.3. Elemente ale cadrului natural
2.4. Circulaţia
2.5. Ocuparea terenurilor
2.6. Echipare edilitară
2.7. Probleme de mediu
2.8. Opţiuni ale populaţiei

3. Propuneri de dezvoltare urbanistică

3.1. Concluzii ale studiilor de fundamentare
3.2. Prevederi ale PUG
3.3. Valorificarea cadrului natural
3.4. Modernizarea circulaţiei
3.5. Zonificarea funcţional - reglementari, bilanţ teritorial, indici urbanistici
3.6. Dezvoltarea echipării edilitare
3.7. Protecţia mediului
3.8. Obiective de utilitate publică

4. Concluzii, măsuri în continuare

5. Anexe

Volumul 1. Memoriu de prezentare (detaliat)

1. Introducere

1.1. Date de recunoaştere a documentaţiei

 Denumirea lucrării;
__________________________________________________________ 45
Dezvoltare și planificare urbană
 Beneficiar;
 Proiectantul general;
 Subproiectanţi, colaboratori;
 Data elaborării.

1.2. Obiectul PUZ

 Solicitări ale temei-program;
 Prevederi ale programului de dezvoltare a localităţii, pentru zona studiată.

1.3. Surse documentare

 Lista studiilor şi proiectelor elaborate anterior PUZ;
 Lista studiilor de fundamentare întocmite concomitent cu PUZ;
 Date statistice;
 Proiecte de investiţii elaborate pentru domenii ce privesc dezvoltarea urbanistica
a zonei.

2. Stadiul actual al dezvoltării

2.1. Evoluţia zonei

 Date privind evoluţia zonei;
 Caracteristici semnificative ale zonei, relaţionate cu evoluţia localităţii;
 Potenţial de dezvoltare.

2.2. Încadrarea în localitate

 Poziţia zonei faţă de intravilanul localităţii;
 Relaţionarea zonei cu localitatea, sub aspectul poziţiei, accesibilităţii, cooperării
în domeniul edilitar, servirea cu instituţii de interes general etc.

2.3. Elemente ale cadrului natural

 Elemente ale cadrului natural ce pot interveni în modul de organizare urbanistica:
relieful, reţeaua hidrografica, clima, condiţii geotehnice, riscuri naturale .

2.4. Circulaţia

 Aspecte critice privind desfăşurarea, în cadrul zonei, a circulaţiei rutiere,

feroviare, navale, aeriene - după caz;
 Capacităţi de transport, greutăţi în fluenţa circulaţiei, incomodări între tipurile de
circulaţie, precum şi dintre acestea şi alte funcţiuni ale zonei, necesităţi de
modernizare a traseelor existente şi de realizare a unor artere noi, capacităţi şi
trasee ale transportului în comun, intersecţii cu probleme, priorităţi.

2.5. Ocuparea terenurilor

 Principalele caracteristici ale funcţiunilor ce ocupa zona studiată;
 Relaţionări între funcţiuni;
 Gradul de ocupare a zonei cu fond construit;
 Aspecte calitative ale fondului construit;
 Asigurarea cu servicii a zonei, în corelare cu zonele vecine;
 Asigurarea cu spaţii verzi;
 Existenţa unor riscuri naturale în zona studiată sau în zonele vecine;
 Principalele disfuncţionalităţi.

2.6. Echipare edilitară

__________________________________________________________ 46
Dezvoltare și planificare urbană
 Stadiul echipării edilitare a zonei, în corelare cu infrastructura localităţii (debite
şi reţele de distribuţie apă potabilă, reţele de canalizare, reţele de transport
energie electrica, reţele de telecomunicaţie, surse şi reţele alimentare cu căldură,
posibilităţi de alimentare cu gaze naturale - după caz);
 Principale disfuncţionalităţi.

2.7. Probleme de mediu

Conform Ordinului comun al MAPPM (nr.214/RT/1999) - MLPAT (nr.
16/NN/1999) şi ghidului de aplicare, problemele de mediu se tratează în cadrul unor
analize de evaluare a impactului asupra mediului, incluse planurilor de amenajare a
teritoriului şi planurilor de urbanism.
Aceste analize de evaluare a problemelor existente de mediu vor fi:
 Relaţia cadrul natural - cadrul construit;
 Evidenţierea riscurilor naturale şi antropice;
 Marcarea punctelor şi traseelor din sistemul căile de comunicaţii şi din categoriile
echipării edilitare, ce prezintă riscuri pentru zona;
 Evidenţierea valorilor de patrimoniu ce necesită protecţie;
 Evidenţierea potenţialului balnear şi turistic – după caz;

2.8. Opţiuni ale populaţiei

Se vor prezenta opţiunile populaţiei, precum şi punctele de vedere ale
administraţiei publice locale asupra politicii proprii de dezvoltare urbanistică a zonei.
Se va expune şi punctul de vedere al elaboratorului privind solicitările
beneficiarului şi felul cum urmează a fi soluţionate acestea în cadrul PUZ.

3. Propuneri de dezvoltare urbanistică

3.1. Concluzii ale studiilor de fundamentare

Se pot prezenta sintetic concluziile studiilor de fundamentare, elaborate
anterior şi concomitent cu PUZ, în special a celor ce justifică enunţarea unor
reglementari urbanistice.

3.2. Prevederi ale PUG

Vor fi prezentate prevederile PUG aprobat, cu implicate asupra dezvoltării
urbanistice a zonei în studiu: căi de comunicaţie, relaţiile zonei studiate cu
localitatea şi în special cu zonele vecine, mutaţii ce pot interveni în folosinţa
terenurilor; lucrări majore prevăzute în zona; dezvoltarea echipării edilitare,
protecţia mediului etc.

3.3. Valorificarea cadrului natural

Se vor menţiona posibilităţile de valorificare ale cadrului natural:
 relaţionarea cu formele de relief;
 prezenta unor oglinzi de apă şi a spaţiilor plantate;
 construibilitatea şi condiţiile de fundare ale terenului;
 adaptarea la condiţiile de climă;
 valorificarea unor potenţiale balneare etc. - după caz.

3.4. Modernizarea circulaţiei

In funcţie de prevederile PUG în domeniul circulaţiei şi concluziile studiilor
de fundamentare se vor prezenta:
 Organizarea circulaţiei şi a transportului în comun (modernizarea şi completarea
arterelor de circulaţie, asigurarea locurilor de parcare + garare; amplasarea
staţiilor pentru transporturi în comun; amenajarea unor intersecţii, sensuri unice,
__________________________________________________________ 47
Dezvoltare și planificare urbană
 semaforizări etc.);
 Organizarea circulaţiei feroviare - după caz (construcţii şi instalaţii necesare
circulaţiei specifice, devieri de linii, linii noi, depozitari, locuri de parcare -
garare etc.);
 Organizarea circulaţiei navale - după caz (lucrări, instalaţii şi construcţii
specifice, necesare extinderii şi modernizării transportului de mărfuri şi călători;
amenajări portuare etc.);
 Organizarea circulaţiei aeriene - după caz (condiţii impuse amplasării şi
modernizării aeroporturilor; servituţi impuse zonelor construite limitrofe:
reducerea poluării fonice etc.);
 Organizarea circulaţiei pietonale (trasee pietonale: piste pentru biciclişti; condiţii
speciale pentru handicapaţi).

3.5. Zonificare funcţională - reglementări, bilanţ teritorial, indici urbanistici

 Se vor prezenta principalele funcţiuni propuse ale zonei, grupate pe unităţi şi
subunităţi teritoriale (delimitate ca artere), care să permită enunţarea
reglementarilor precum şi a condiţiilor de conformare şi construire prevăzute de
regulament;
 Tuturor terenurilor din zona va fi stabilita destinaţia;
 Fiecărei funcţiuni i se va stabili categoria de intervenţie urbanistică, în spiritul
valorificării potenţialului existent şi înlăturării disfuncţionalităţilor;
 Bilanţul teritorial de zonă se întocmeşte comparativ, existent - propus, din care să
rezulte proporţia dintre funcţiuni şi mutaţiile ce intervin în ocuparea propusă a
terenurilor;
 Bilanţul teritorial se trece şi pe planşa de reglementări urbanistice;
 Principalii indici urbanistici ai PUZ propus pe funcţiuni şi categorii de
intervenţie: sunt Procentul de Ocupare a Terenului (POT - raportul dintre aria
construită la sol şi suprafaţa terenului considerat) şi Coeficientul de Utilizare a
Terenului (CUT - raportul dintre aria desfăşurată a construcţiilor şi suprafaţa
terenului considerat).

3.6. Dezvoltarea echipării edilitare

În funcţie de concluziile analizei critice a situaţiei existente şi de prevederile
din PUG se vor trata următoarele categorii de probleme:
 Alimentare cu apă: lucrări necesare pentru extinderea capacităţii instalaţiilor de
alimentare cu apă la sursă, tratare şi aducţiune, dezvoltări ale reţelelor de
distribuţie din zonă, modificări parţiale ale traseelor reţelelor de distribuţie
existente etc.;
 Canalizare: îmbunătăţiri şi extinderi ale reţelei de canalizare din zonă, extinderi
sau propuneri de staţii noi de epurare sau staţii de preepurare etc.;
 Alimentare cu energie electrică: asigurarea necesarului de consum electric,
propuneri pentru noi staţii sau posturi de transformare, extinderi sau devieri de
linii electrice, modernizarea liniilor electrice existente, modernizarea iluminatului
public etc.;
 Telecomunicaţii: extinderea liniilor de telecomunicaţii; noi amplasamente pentru
oficii poştale, centrale telefonice, relee, posturi de radio şi TV etc.
 Alimentare cu căldură: sisteme de încălzire propuse, tipuri de combustibil,
modernizări sisteme existente etc.
 Alimentare cu gaze naturale - după caz: extinderi ale capacităţilor existente,
procedura de urmată pentru aprobarea introducerii alimentarii cu gaze naturale
etc.

__________________________________________________________ 48
Dezvoltare și planificare urbană
 Gospodărie comunală: amenajări pentru sortarea, evacuarea, depozitarea şi
tratarea deşeurilor, extinderi pentru baze de transport în comun, construcţii şi
amenajări specifice etc.

3.7. Protecţia mediului

În funcţie de concluziile analizei de evaluare a impactului asupra mediului
pentru zona studiata (studiu de fundamentare) se formulează propuneri şi măsuri de
intervenţie urbanistică, ce privesc:
 Diminuarea până la eliminarea surselor de poluare (emisii deversări etc.);
 Prevenirea producerii riscurilor naturale;
 Epurarea şi preepurarea apelor uzate;
 Depozitarea controlată a deşeurilor;
 Recuperarea terenurilor degradate, consolidări de maluri, plantări de zone verzi
etc.;
 Organizarea sistemelor de spaţii verzi;
 Protejarea bunurilor de patrimoniu, prin instituirea de zone protejate;
 Refacere peisagistică şi reabilitare urbană;
 Valorificarea potenţialului turistic şi balnear - după caz;
 Eliminarea disfuncţionalităţilor din domeniul căilor de comunicaţie şi al reţelelor
edilitare majore.

3.8. Obiective de utilitate publică

Pentru a facilita prevederea şi urmărirea realizării obiectivelor de utilitate
publică sunt necesare următoarele operaţiuni;
 Listarea obiectivelor de utilitate publică;
 Tabelul cu obiective de utilitate publică prevăzute în PUZ (ce se trece şi pe
planul privind proprietatea asupra terenurilor) va cuprinde, pe domenii:
denumirea lucrării, categoria de interes, suprafaţa sau lungimea lucrării;
 Identificarea tipului de proprietate asupra bunului imobil (teren+ construcţii) din
zona, conform Legi213/1998 (prin culoare):
- terenuri proprietate publică (de interes naţional, judeţean şi local);
- terenuri proprietate privată (de interes naţional, judeţean şi local);
- terenuri proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice
 Determinarea circulaţiei terenurilor între deţinători în vederea realizării
obiectivelor propuse (prin haşuri):
- terenuri ce se intenţionează a fi trecute în proprietatea publică a
unităţilor administrativ-teritoriale;
- terenuri ce se intenţionează a fi trecute în proprietatea privată a
unităţilor administrativ-teritoriale;
- terenuri aflate în proprietate privată, destinate concesionarii;
- terenuri aflate în proprietate privata, destinate schimbului.
In funcţie de gradul de complexitate şi mărimea zonei ce face obiectul PUZ,
elaboratorul poate structura memoriul de prezentare prin comasarea capitolelor
perechi - existent şi propus.
Astfel cap. 2.2. „Încadrare în localitate" (existent) se poate comasa intr-un
text cursiv cu cap 3.2. „Prevederi ale PUG" (propuneri); cap. 2.4. "Circulaţie"
(existent) cu cap. 3.4. „Modernizarea circulaţiei" (propus); cap. 2.7. „Probleme de
mediu" (existent) cu cap. 3.7. „Protecţia mediului" (propuneri) etc.

4. Concluzii - măsuri în continuare

Se vor prezenta concluzii privind:
 înscrierea amenajării şi dezvoltării urbanistice propuse a zonei în prevederile
PUG;
__________________________________________________________ 49
Dezvoltare și planificare urbană
 categorii principale de intervenţie, care sa susţină materializarea programului de
dezvoltare;
 prioritate de intervenţie;
 aprecieri ale elaboratorului PUZ asupra propunerilor avansate eventuale restricţii.

5. Anexe
In funcţie de complexitatea problemelor se pot introduce în memoriul de
prezentare cartograme, scheme, grafice care să susţină propunerile din PUZ, precum
şi avize obţinute pe parcurs.

Volumul 2. Regulament local de urbanism aferent PUZ

Regulamentul local de urbanism (denumit prescurtat RLU) aferent PUZ

reprezintă o piesă de bază în aplicarea PUZ, el întărind şi detaliind reglementările
din PUZ. Prescripţiile cuprinse în RLU (permisiuni ş\ restricţii) sunt obligatorii pe
întregul teritoriu ce face obiectul PUZ.
La baza elaborării RLU aferent PUZ stau:
 Regulamentul General de Urbanism, aprobat prin HGR nr. 525/1996 şi Ghidul
de aplicare al RGU, aprobat prin Ordinul MLPAT nr. 21/N/10.04.2000;
 Reglementările cuprinse în PUG şi în prescripţiile regulamentului local de
urbanism aferente PUG pentru zona ce face obiectul PUZ.
Odată aprobat, împreună cu PUZ, RLU aferent acestuia constituie act de
autoritate al administraţiei publice locale.
RLU aferent PUZ este structurat astfel:
I. Dispoziţii generale.
1. Rolul RLU;
2. Baza legală a elaborării;
3. Domeniul de aplicare;
II. Reguli de baza privind modul de ocupare a terenurilor
4. Reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului
natural şi construit;
5. Reguli cu privire la siguranţa construcţiilor şi la apărarea interesului public;
6. Reguli de amplasarea şi retrageri minime obligatorii;
7. Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii;
8. Reguli cu privire la echiparea edilitară;
9. Reguli cu privire la forma şi dimensiunile terenurilor pentru construcţii;
10. Reguli cu privire la amplasarea de spaţii verzi şi împrejmuiri.
III. Zonificarea funcţională
11. Unităţi şi subunităţi funcţionale
IV. Prevederi la nivelul unităţilor şi subunităţilor funcţionale
L- locuirea
IS - instituţii şi servicii
ID - unităţi de producţie şi depozitare
C - căi de comunicaţie
SP - spaţii plantate, agrement, sport
DS - destinaţie specială
GC - gospodărie comunală
TE - echipare edilitară
V. Unităţi teritoriale de referinţă
Acestea reprezintă suportul grafic al prescripţiilor din regulament.
UTR-urile reprezintă instrumentele operaţionale în sprijinul reglementărilor
specifice din PUZ, se delimitează convenţional pe baza criteriilor de omogenitate

__________________________________________________________ 50
Dezvoltare și planificare urbană
morfologică şi funcţională. Ele se conturează prin străzi şi limite cadastrale, pe baza
funcţiunii predominante ce permite stabilirea categoriilor de intervenţie.
Stabilirea UTR-urilor pe zone funcţionale s-a făcut în cadrul PUG. In cadrul
PUZ, UTR-urile se preiau ca atare şi se detaliază pe unităţi şi subunităţi funcţionale.
Pentru unităţile şi subunităţile cu caracteristici similare se poate formula şi
aplică acelaşi set de prescripţii.

B. Piese desenate
Acestea se întocmesc pe suporturi topografic actualizat sau pe planuri
cadastrale. în culori şi semne convenţional standard.

Planşele de bază
Planşa 0 - Încadrarea în teritoriu
Aceasta se întocmeşte pe scheletul planşei de reglementări urbanistice din
cadrul PUG, la scara uzuala 1:5000, 1:10.000, 1:15.000 şi va cuprinde:
 Delimitarea zonei ce face obiectul PUZ;
 Marcarea intravilanului aprobat al localităţii (dacă zona studiată se afla în
apropierea acestuia);
 Accesibilitatea în zona (căi majore de comunicaţii, cu denumiri de străzi, direcţii
importante etc.);
 Relaţionale ale zonei cu localitatea (cooperarea în domeniul edilitar, accesul la
institute publice de interes general, servituţi ale zonei impuse de vecinătăţi etc);
 Încadrarea în funcţiunea predominant prevăzută de PUG.
În situaţia localităţilor mici şi mijlocii, pentru un PUZ pe o suprafaţă redusă
de teren şi fără complexitate deosebită încadrarea în localitate se poate prezenta în
medalion, pe planşa cu reglementări urbanistice - zonificare a PUZ.

Planşa 1 - Situaţia existentă

Scara uzuala 1:1 000, 1: 2.000
Se întocmeşte pe suport topografic actualizat sau pe plan cadastral şi va
cuprinde:
 Denumirea străzilor, direcţii importante, denumirea unităţilor economice şi
instituţiilor publice, îmbrăcămintea străzilor, puncte cardinale etc.;
 Limita intravilanului aprobat, în cazul situării zonei analizate în apropierea
intravilanului;
 Limita unor zone cu funcţiuni complexe (centrala, balneara, etc.) - după caz;
 Limita unor zone ce necesită protecţie (valori de patrimoniu, protecţie severă a
izvoarelor etc.) – după caz;
 Ocuparea terenurilor, pe funcţiuni;
 Disfuncţionalităţi (prezentate în tabel, cuprinzând: starea străzilor, profile
necorespunzătoare traficului, intersecţii conflictuale, stânjeniri între funcţiuni,
starea fondului construit, ocuparea terenurilor, condiţii grele de fundare, nivel
ridicat al apelor freatice, riscuri naturale şi antropice, surse de poluare, etc.) –
după caz.

Planşa 2 - Reglementări urbanistice - zonificare

La aceeaşi scară cu planşa situaţiei existente, cuprinzând:
 Elemente de recunoaştere preluate din planşa situaţiei existente (orientare,
denumiri, direcţii, limite etc.);
 Modernizarea circulaţiei (străzi menţinute, străzi lărgite, parcare - garare,
rezolvări de intersecţii, sensuri unice etc);
 Zonificare (funcţiuni menţinute, funcţiuni propuse);
 Categorii de intervenţii (reabilitare urbană complexă, schimbări de destinaţie,
__________________________________________________________ 51
Dezvoltare și planificare urbană
 protejarea bunurilor de patrimoniu, integrarea fondului nou în cel vechi,
dezvoltarea spaţiilor verzi, interdicţii temporare şi definitive de construite etc.);
 Regim de aliniere. Regim de înălţime. Stabilirea, pe funcţiuni, a POT şi CUT;
 Bilanţul teritorial al zonei. existent şi propus;
 Propuneri vizând protecţia mediului.

Planşa 3 - Reglementări - echipare edilitară

La aceeaşi scară şi pe suportul planşei de reglementari urbanistice
cuprinzând:
 Reţelele de distribuţie a apei potabile în zona;
 Reţele de canalizare a apelor uzate (sistem unitar sau divizor);
 Staţii şi posturi de transformare - distribuţie reţele electrice de transport şi
distribuţie;
 Reţele de telecomunicaţii, centrale telefonice, oficii poştale;
 Soluţii de alimentare cu căldura (surse proprii, centrale colective, termoficare
etc.);
 Staţii de reglare gaze naturale, reţele de distribuţie.
Pentru fiecare domeniu edilitar se vor prezenta fondul existent menţinut,
devieri, propuneri. De asemenea, se vor marca culoarele tehnice de protecţie ale unor
reţele.

Planşa 4 - Proprietatea asupra terenurilor

La aceeaşi scara şi pe suportul planşei de reglementari urbanistice,
cuprinzând:
 Tipuri de proprietate asupra terenurilor (prin culoare
 Circulaţia terenurilor între deţinători în vederea realizării obiectivelor propuse
(prin haşuri) (a se vedea 3.8. din Memoriul de prezentare);
 Stabilirea obiectivelor de utilitate publică (în tabel) (a se vedea 3.8. din Memoriul
de prezentare).
Prevederea în PUZ a obiectivelor de utilitate publică deschide calea
fundamentării solicitării unor fonduri de la bugetul statului, pentru realizarea lor.

Planşe ajutătoare
Pe lângă planşele de bază menţionate, obligatorii la elaborarea PUZ-urilor, se
pot elabora şi unele planşe ajutătoare, menite să susţină reglementările avansate,
precum:
 Sinteze ale unor studii de fundamentare cu implicaţii determinante în propunerile
de organizare urbanistică (analize ale fondului construit, circulate, protecţia
mediului, zone de risc, protejarea bunurilor de patrimoniu etc.), în acest caz,
planşele ajutătoare se numerotează 1.1, 1.2, 1.3 etc. pentru analize ale situaţiei
existente şi 2.1, 2.2, 2.3 etc. pentru propuneri.
 Desfăşurarea planşei de reglementari – echipare edilitară în mai multe planşe, în
situaţia când densitatea reţelelor nu permite elaborarea unei singure planşe
coordonatoare, în această situaţie, planşele ajutătoare se numerotează 3.1, 3.2,
etc.
 Sugerarea unor posibilităţi de mobilare urbanistică pentru părţi ale zonei care să
faciliteze înţelegerea din partea beneficiarului a propunerilor ce se avansează.

Conţinutul PUZ - preliminar

PUZ-ul preliminar se elaborează în condiţii de urgenţă, pentru a răspunde,
într-o primă etapă, presiunilor exercitate în domeniul investiţiilor într-o zonă a
localităţii şi pentru a se încadra în fondurile reduse avute la dispoziţie de beneficiar.
El trebuie să răspundă următoarelor probleme:
__________________________________________________________ 52
Dezvoltare și planificare urbană
 Zonificarea funcţională a suprafeţelor de teren;
 Stabilirea amplasamentului şi funcţiunilor pentru care se pot elibera autorizaţii de
construire;
 Enunţarea priorităţilor şi categoriilor de intervenţie;
Conţinutul minim al PUZ preliminar, ce ar putea constitui suportul pentru
consultarea populaţiei şi a consiliului local, va fi:
 Scurt memoriu de prezentare, prin reducerea conţinutului acestuia la problemele
analizate (piesa scrisă);
 Situaţia existentă, cu prezentarea în medalion a încadrării în localitate (piese
desenate);
 Reglementări urbanistice - zonificare, cu marcarea amplasamentelor şi
funcţiunilor pentru care se permite autorizarea de construire (piese desenate);
 Regulament preliminar, cu accent asupra condiţiilor de amplasare şi conformare a
construcţiilor pe amplasamentele permise pentru autorizare (piesa scrisă).

Planul urbanistic de detaliu

Planul urbanistic de detaliu este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile

de amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii cu
destinaţie precizată. Această documentaţie se întocmeşte numai pe baza unui plan
urbanistic de bază aprobat. Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa
de a decide asupra necesităţii elaborării unui plan urbanistic de detaliu şi comunică
aceasta persoanelor fizice şi juridice interesate, prin intermediul certificatului de
urbanism.
Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementările rezultate din concepţia
generală de urbanism şi arhitectură, cu privire la amplasarea şi încadrarea în zonă a
construcţiilor şi amenajărilor exterioare aferente.
În cadrul Planului urbanistic de detaliu se includ date referitoare la
dimensionarea, funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute,
precum la determinarea mărimii şi limitelor zonei studiate ce stau la baza întocmirii
documentaţiilor pentru obţinerea autorizaţiei de construire.
Controlul documentaţiei, care stă la baza Planului urbanistic de detaliu este
similar cu cel al celorlalte planuri descrise mai sus.
Memoriul va cuprinde justificarea detalierii zonei studiate, încadrarea
acesteia în Planului urbanistic general sau Planul urbanistic zonal, iar în lipsa
acestora în localitate sau în teritoriu. Se va trata situaţia existentă a clădirilor şi
amenajărilor din teritoriul studiat, precum şi reglementările şi servituţiile stabilite.21
În memoriu se vor face referiri la condiţiile geotehnice ale terenului, la căile
de comunicaţie, echipamentele şi reţelele necesare de apa, canalizare, electrice,
termice, gaze, telefonice, televiziune etc., la protecţia mediului natural şi construit, la
probleme de peisagistică etc.
Piesele desenate se referă la:
 situaţia existentă: se prezintă pe planul topografic situaţia regimului juridic,
economic şi tehnic al terenului şi construcţiilor;
 reglementări care cuprind delimitarea strictă a suprafeţelor destinate
construcţiilor şi amenajărilor exterioare aferente, destinaţia şi capacitatea
construcţiilor, funcţionarea ansamblului, poziţia faţă de domeniul public, regimul
tehnic şi juridic rezultat;
 echiparea tehnico-edilitară evidenţiindu-se: asigurarea utilităţilor, branşamentele
la reţelele publice, măsurile de protecţie a mediului, de protecţie sanitară, de
prevenire şi stingere a incendiilor.

21
Pentru detalii, a se vedea N. Pepelea, Servituţiile administrative, în „Dreptul”, nr. 9/1994, p.36
__________________________________________________________ 53
Dezvoltare și planificare urbană
 In cazul amplasamentelor situate în zone protejate, se vor preciza prescripţiile
corespunzătoare din regulamentul acestora şi modul de respectare a condiţiilor
stabilite prin avizul emis de organismele de specialitate, potrivii legii.
Planul urbanistic de detaliu se avizează şi se aprobă după cum urmează:
 în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a Guvernului, a altor organe ale
administraţiei centrale22 şi cele care se amplasează în zone protejate, planul se
avizează de ministerul de resort şi organismele centrale şi teritoriale interesate şi
se aprobă de consiliul judeţean;
 în cazul investiţiilor din competenţa de aprobare a organelor locale, planul se
avizează de către organismele teritoriale şi se aprobă de consiliile locale.

Cadastrul

Cadastrul reprezintă activitatea care integrează ansamblul de operaţiuni

tehnice, economice şi juridice prin care se realizează în mod sistematic şi permanent
inventarierea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a fondului funciar din punct de
vedere calitativ şi cantitativ precum şi a celorlalte bunuri imobile, pe teritorii
administrative şi proprietari.
Baza tehnică a lucrărilor de cadastru o constituie măsurătorile topografice şi
studiile pedologice, cartările, bonitările, evaluările calitative ale terenurilor pe
structurile teritoriale definite de organizarea teritoriului şi proprietăţi. Agricultura şi
silvicultura au puncte de contact indisolubile cu cadastrul, prin aceea că pământul
este elementul de bază al ambelor iar cele dintâi (agricultura şi silvicultura) se
sprijină pe stabilitatea şi corecta efectuare a celui de al doilea (cadastrul), având la
bază în principal structurile teritoriale realizate şi calitatea terenurilor evaluate, în
contextul organizării şi amenajării teritoriului.
În acelaşi timp creând stabilitatea proprietăţii, cadastrul are o importanţă
deosebită economică, socială şi morală asigurând în orice moment date reale, privind
suprafaţa, folosinţa, calitatea şi proprietarul tuturor terenurilor care alcătuiesc fondul
funciar al ţării.
Pentru a reprezenta pe planuri şi în registrele cadastrale situaţia reală din
teritoriu lucrările de cadastru trebuie executate continuu pentru a înregistra
modificările ce se pot produce în timp.
Cadastrul general este organizat la nivelul fiecărui teritoriu administrativ –
comuna, oraşul, municpiul, judeţul şi la nivel naţional.
Corespunzător intereselor statului şi cerinţelor specifice ale diferitelor ramuri
şi activităţi care deţin în proprietate sau administrare suprafeţe de teren se
organizează cadastru de specialitate – agricol, forestier, ape, imobiliar, edilitar (reţele
edilitare, apă, canalizare, termoficare, gaze, electrice) şi al terenurilor cu destinaţie
specială (minier, industrial, transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene şi altele).
În conformitate cu prevederile noii legi a cadastrului, funcţia tehnică a cadastrului
general se realizează prin determinarea pe bază de măsurători a poziţiei, configuraţiei
şi mărimii suprafeţelor terenurilor pe categorii de folosinţă şi pe proprietari precum şi
ale construcţiilor.
Documentaţiile cadastrale sunt principalele surse de cunoaştere şi baza pentru
proiectarea gospodăririi resurselor funciare prin organizarea teritoriului.
Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea, şi
reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor precum şi a celorlalte
bunuri imobile de pe întreg teritoriul indiferent de destinaţia lor şi de proprietar.

22
Referitor la competenţele de aprobare a investiţiilor a se vedea art. 19 din Legea nr. 10/1991 privind
finanţele publice M.Of. nr. 23 din 30.01.1991
__________________________________________________________ 54
Dezvoltare și planificare urbană
 Cadastrul general este organizat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale: comună, oraş, municipiu, judeţ23.
Introducerea cadastrului general pe un teritoriu administrativ reprezintă
măsurătoarea oficială prin care se realizează operaţiunile de teren şi birou care
conduc la întocmirea documentelor tehnice ale cadastrului general:
 registrul cadastral al parcelelor;
 indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;
 registrul cadastral al proprietarilor;
 fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi pe categorii de
folosinţă;
 planul cadastral;
Întreţinerea cadastrului general pe un teritoriu administrativ reprezintă
măsurătoarea oficială prin care se realizează cu o periodicitate de cel mult 6 ani
operaţiunile care conduc la actualizarea documentelor tehnice ale cadastrului
general24.
Documentele tehnice realizate la introducerea sau întreţinerea cadastrului
general reprezintă documentaţia oficială pe baza cărora se realizează organizarea
teritoriului agricol.
Planul cadastral conţine reprezentarea grafică a datelor din registrele
cadastrale referitoare la terenurile şi construcţiile din cadrul unităţilor administrative
teritoriale.
Scara uzuală este de 1:5000 în zonele de şes pentru extravilan şi 1:2000,
1:1000 sau 1:500, în funcţie de densitatea detaliilor, pentru intravilan; 1:2000 în
zonele de deal pentru extravilan; 1:5000 şi 1:10000 sau după caz scări mai mari în
zonele montane; 1:2000, 1:1000 şi 1:500 în funcţie de densitatea detaliilor la Delta
Dunării. În lucrările de cadastru general terenurile se împart din punct de vedere al
destinaţiei şi a categoriei de folosinţă, conform prevederilor legale25.
În conformitate cu prevederile legale se organizează cadastrele de specialitate
care sunt subsisteme de evidenţă şi inventariere sistematică a bunurilor imobile sub
aspect tehnic şi economic cu respectarea normelor tehnice şi a datelor de bază din
cadastrul general privind suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprietarul, în scopul,
administrării lor raţionale. Din această categorie fac parte:
 cadastrul agricol – evidenţa şi inventarierea sistematică a terenurilor
agricole pe categorii şi subcategorii de folosinţă, specificând natura
solului, panta, pretabilitatea la anumite culturi, clasa de calitate, venitul
net etc.;
 cadastrul forestier – evidenţa şi inventarierea sistematică a fondului
forestier naţional şi a amenajamentelor silvice, specificând suprafaţa,
esenţa lemnoasă, vârsta, consistenţa masei lemnoase etc., precum şi
informaţii referitoare la sol, relief şi climă;
 cadastrul căilor ferate – evidenţa şi inventarierea terenurilor,
construcţiilor, instalaţiilor şi stării reţelei feroviare;
 cadastrul drumurilor – evidenţa şi inventarierea terenurilor,
construcţiilor, instalaţiilor şi stării reţelei de drumuri;
 cadastrul porturilor – evidenţa şi inventarierea terenurilor, construcţiilor,
instalaţiilor şi stării reţelei portuare;
 cadastrul aeroporturilor – evidenţa şi inventarierea terenurilor,
construcţiilor, instalaţiilor şi stării reţelei aeroportuare;

23
Legea Cadstrului şi a Publicităţii Imobiliare, nr. 7 din 13 martie 1996, B.O., nr. 61, 26 matrie 1996.
24
Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, reforme tehnice pentru introducerea Cadastrului general, B.O. nr. 18,
25 februarie 1999
25
Legea fondului funciar nr. 18/1991, M.O. nr. 37 din 20 februarie 1991
__________________________________________________________ 55
Dezvoltare și planificare urbană
  cadastrul apelor – evidenţa şi inventarierea apelor, a terenurilor acoperite
de ape şi stuf precum şi a instalaţiilor care le deservesc, organizate pe
bazine hidrografice, specificând suprafaţa, calitatea, folosinţa, instalaţiile
de transport şi exploatare, de protecţie şi ameliorare a calităţii, precum şi
condiţii de relief şi climă;
 cadastrul fondului imobiliar – evidenţa şi inventarierea bunurilor imobile
din localităţi specificând, pentru construcţii, folosinţa, materialele de
construcţie, structura, regimul de înălţime, fundaţia, suprafaţa, dotări,
stare;
 cadastrul reţelelor edilitare (apă, canalizare, termoficare, gaz, electrice,
telefonice) - evidenţa şi inventarierea reţelelor edilitare şi a instalaţiilor
care le deservesc, specificând amplasamentele, traseele, dimensiunile,
materialele de construcţie, parametrii tehnici, starea.
Astfel, datele, hărţile şi planurile elaborate de cadstru permit realizarea
cunoaşterii şi inventarierii sistematice a fondului funciar sub aspectul cantitativ,
calitativ şi juridic, pentru documentaţiile tehnico-economice de organizare a
teritoriului (planuri, studii, proiecte). În acelaşi timp lucrările de organizare a
teritoriului prin intervenţia şi îmbunătăţirile aduse în teritoriu (comasări, rectificări de
hotare, reamplasări de folosinţe, ordonare, amenajare, dotare, echipare etc.)
constituie o bază pentru reactualizarea lucrărilor de cadastru. Esenţial este faptul că,
cadastrul reprezintă un suport pentru lucrările de organizare a teritoriului definind
complet şi sistematic terenul, respectiv ,,cât de mare este” (cantitativ), ,,ce fel este”
(calitativ) şi ,,al cui este” (juridic). Cele trei aspecte – cantitativ, calitativ şi juridic
permit realizarea celor trei funcţii ale cadastrului – funcţia tehnică, funcţia
economică şi funcţia juridică. În acest scop, cadastrul general şi cadastrele de
specialitate asigură inventarierea analitică şi sintetică a elementelor care fac
obiectivul activităţii lor.

__________________________________________________________ 56
Dezvoltare și planificare urbană
Bibliografie selectivă

1. Ascher, Fr. (2004), Les nouveaux principes de l′urbanisme. Ed. de l

′Aube, Paris
2. Bold, I. Crăciun A., (1999), Organizarea teritoriului, Editura Mirton
Timişoara
3. Booth, Ph. et al, (2007), Amenagement et urbansime en France et en
Grande Bretagne. Etude comparative, ed. L′Hramattan, Paris
4. Campbell, S. & Fainstein Susan (eds), 2008, Readings in Planning
Theory, second edition, Blackwell Publishing
5. Campbell, S. & Fainstein Susan (eds), 2001, Readings in Urban
Theory, second edition, Blackwell Publishing
6. Crampton J. & Elden S. (eds), 2007, Space, Knowledge and Power.
Foucault and Geography, Ashgate
7. Enache,L. Ianăşi,L. Pascariu,G. (2003), Dezvoltarea resurselor umane
în domeniile construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului Modul 1,
Manual de urbanism şi amenajarea teritoriului, ed. UTCB
8. Girardon, J., (2001), Les colectivites territoriales, ed.Ellipses, Paris
9. Ianos, I. (2000), Sisteme teritoriale, Ed. Tehnică, Bucureşti
10. Pascariu,G., Politica de dezvoltare regională n UE şi statele membre,
revista Sociologie romnească Nr. 3-4/2000, 69-95
11. Platt, R.H. (2004), Land use and society. Geography, Law, and Public
Policy, Island Press, Washington
12. Puşcaşu, Violeta (2005), Planificarea sistemelor teritoriale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
13. Puşcaşu, V. (1999), Urbanism şi amenajarea teritoriului, Ed. Arionda,
Galaţi
14. Ragon, M. (1986), Histoire de l′architecture et de l′urbanisme
modernes, Casterman
15. Sagan, I & Halkier, H. (eds), 2005, Regionalism contested. Institution,
Society and Governance, Ashgate
16. Stiftel B. & Watson, V. (eds), 2005, Dialogues in Urban & Regional
Planning, Routledge Taylor and Francis Group
17. Surd, V. (coord.), 2005, Amenajarea teritoriului şi infrastructuri tehnice,
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
18. ***, 2007, Journal of Urban Design, vol 12, no 3-4, Routledge, Taylor
and Francis Group
19. ***, Legea 350 /2001, privind amenajarea teritoriului şi urbanismului
completată de Legea 289 din 07.07.2006
20. ***,Legea 315 /2004 privind dezvoltarea regională n Romnia,
Cadrul strategic naţional de referinţă (CSNR) 2007-2013 la
http://anaf.mfinante.ro/wps/portal
21. ***,HG 243 /2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
IntegrăriiEuropene
22. ***,HG 412 /2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, completat de HG
1216/2005
23. ***,Carta Verde a dezvoltării regionale n România, Bucureşti (Hansen
et. all), 1997, Guvernul Romniei şi Comisia Europeană;
24. ***,Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2007-2013
25. ***,Rapoartele naţionale anuale ale dezvoltării umane (www.undp.ro)
__________________________________________________________ 57
Dezvoltare și planificare urbană
26. ***,Legea 351 /2001 privind aprobarea Planului de amenajare a
teritoriului naţional - Secţiunea a IV- a - Reţeaua de localităţi

__________________________________________________________ 58
Dezvoltare și planificare urbană