Aspecte ale comunicării cu pacientul

Caracteristicile comunicării medicale

Comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general procesul transmiterii,
recepţionării, stocării,prelucrării şi utilizării informaţiilor.
În procesele de comunicare în care sunt angajaţi, oamenii urmăresc
atingerea unor scopuri. După opinia lui N.STANTON(1995), prin intermediul procesului de comunicare se
urmăresc întotdeauna patru scopuri principale:
 Să fim RECEPŢIONAŢI (auziţi sau citiţi)
 Să fim ÎNŢELEŞI
 Să fim ACCEPTAŢI
 Să PROVOCĂM O REACŢIE (o schimbare de comportament sau de atitudine)
Comunicarea medic-pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată. Între cei
doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare
dintre cei doi parteneri către obiectivele precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu
modificarea stării de sănătate,remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune.
Doctorii nu au timpul şi nici înclinaţia de a-şi asculta pacienţii şi de a lua în considerare sentimentele
pacienţilor. Ei nu au destule cunoştinţe despre problemele emoţionale şi problematica socio-economică a
familiei. De asemenea, se constată că medicii provoacă teamă dând explicaţii într-un limbaj prea tehnic.
Existenţa unei bune relaţii înseamnă înţelegere şi încredere între doctor şi pacient.
Înţelegerea sau lipsa de înţelegere a convingerilor pacientului, folosirea limbajului de specialitate şi
atitudinile faţă de boală influenţează caracterul examinării medicale.
Evaluarea tensiunilor sociale din prima parte a vieţii pacientului îl ajută pe doctor să-l înţeleagă mai bine.
Fiecare stres lasă după el urme şi continuă să se manifeste de-a lungul vieţii direct proporţional cu intensitatea
efectului lui şi sensibilitatea unei persoane anume.
Calităţi terapeutice esenţiale
CARL ROGERS menţiona 3 astfel de calităţi esenţiale:
RESPECTUL
Câteva reguli prin care se poate exprima respectul faţă de pacient:
 Să te prezinţi clar şi să specifici motivul pentru care te afli acolo;
 Să te interesezi cum resimte pacientul situaţia în care se află (internat,aflat în cabinetul de
consultaţii, etc);
 Să discuţi stând la nivelul pacientului, într-un loc în care poţi fi uşor urmărit,văzut şi auzit;
 Să previi pacientul înainte de a face manevre medicale dureroase, în timpul examinării fizice şi
atunci când în cadrul anamnezei vă veţi referi la lucruri care ar putea provoca suferinţă morală;
  Să reacţionezi astfel încât pacientul să fie conştient că ai auzit ce spune
AUTENTICITATEA
Autenticitatea înseamnă a nu pretinde că eşti altcineva. A fi autentic implică a recunoaşte în faţa pacientei
ce ştii şi ce nu ştii să faci sau poţi sau nu să faci.
Când pacientul spune lucruri triste sau comice, este bine să reacţionezi ca om şi nu doar ca o maşină
perfecţionată de diagnostic şi tratament.
Demonstrarea interesului faţă de pacient ca persoană este o altă modalitate de a fi autentic.
EMPATIA
Empatia este un fel de înţelegere. Nu este o stare emoţională de simpatie sau de părere de rău pentru
cineva. Arta empatiei constă în a învăţa să discuţi cu pacienţii astfel încât să obţii maxim de informaţii şi cât mai
exacte despre propriile lor gânduri şi sentimente.
Un comportament empatic poate, de asemenea, să ajute pacienţii în clarificarea sentimentelor.Uneori,
pacientul nu este conştient de propriile sale sentimente.

Cauze ale insuficientei comunicări între medic şi pacient - Lupu, I. şi Zanc. I. (1999)
ATITUDINEA PROFESIONALĂ
Un mare număr de medici socotesc educaţia sanitară ca o componentă extrem de importantă a activităţii
lor şi afirmă că aceasta le răpeşte o bună parte din timpul consultaţiei. Dacă unii medici nu oferă informaţii
pacienţilor, considerând că acestea le-ar putea afecta psihicul, o altă categorie de medici consideră
comunicarea informaţiilor legate de boală către pacient, indiferent dacă au fost sau nu solicitate, drept o parte
integrantă a îndatoririlor lor.
STILURI DE INTERVIU
În timpul unei consultaţii medicii adoptă, deliberat sau involuntar, un anumit stil particular de desfăşurare
al interviului.Cea mai comună abordare descrisă de obicei ca „birocratică” este caracterizată printr-un sondaj
eficient, o limitare a sensibilităţii pacientului şi nu diferă mult de la un pacient la altul.Alţi medici au fost
catalogaţi ca având un stil „orientat spre persoană” ,stil în care empatia şi conştientizarea sentimentelor
pacienţilor au făcut obiectul comunicării în timpul consultaţiei.

PROBLEMA INCERTITUDINII
Mulţi autori au abordat problema incertitudinii şi măsura în care ea caracterizează practica medicală
modernă. În ceea ce priveşte bolile cronice, etiologia lor nefiind suficient cunoscută, nici pacienţilor nu li se
pot furniza explicaţii pe de-a-ntregul satisfăcătoare. În mod similar, nici prognozele nu pot fi date cu
certitudine din moment ce evoluţia bolii şi rezultatul acesteia se supun unor mari variaţii. În astfel de cazuri,
un motiv pentru care nu este furnizată informaţia ar fi, deci,că există puţină informaţie de dat. Menţinerea
incertitudinii e una din căile prin care medicii menţin controlul atât asupra pacientului, cât şi asupra
tratamentului. Omisiunea informării pacientului poate masca propria incertitudine a medicului, pe de o parte,
pe de altă parte poate menţine încrederea pacientului în eficacitatea tratamentului şi îi limitează totodată rolul
în decizia medicală.
NEÎNCREDEREA PACIENTULUI
Slaba comunicare în relaţia medic-pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de diferenţele
de clasă şi statut dintre medic şi pacienţii săi.Aceste diferenţe au efect atât asupra informaţiei pe care pacienţii
o transmit medicului, cât şi asupra abilităţii medicului de a obţine informaţia adecvată de la pacient.
PERSPECTIVE DIFERITE ALE MEDICULUI ŞI PACIENTULUI
Pot apărea dificultăţi de comunicare între medic şi pacient datorită perspectivelor diferite asupra stării de
boală şi asupra obiectivului consultaţiei, perspective proprii fiecăruia dintre ei.
Perspectiva medicului acordă importanţă raţionamentului ştiinţific şi datelor psiho-clinice în diagnosticarea
bolii.
Perspectiva pacientului accentuează importanţa experienţei subiective a bolii şi semnificaţia duratei
acestei experienţe.
DIFICULTĂŢI LEGATE DE ÎNŢELEGERE ŞI MEMORIE
O mare parte din ceea ce li se spune pacienţilor se uită chiar la câteva minute după consultaţie.Există
câţiva factori care pot influenţa înţelegerea şi memorizarea informaţiilor în timpul consultaţiei. În primul rând,
posibilitatea ca medicii să folosească un limbaj foarte tehnic care să nu fie familiar pacientului. Chiar şi în
cazul folosirii unui limbaj comun poate rezulta o înţelegere deficitară sau confuzie din cauza cunoştinţelor
limitate ale pacienţilor cu privire la boală şi alte probleme medicale. Unii pacienţi sunt reţinuţi(din motive de
jenă,sfială) să ceară informaţii suplimentare, clarificări la ceea ce nu înţeleg. Pe de altă parte, întâlnirea cu
medicul constituie, de obicei, un motiv de agitaţie şi acest lucru influenţează negativ procesul de memorare
al informaţiilor.
Mai există posibilitatea ca pacienţilor să li se spună (deşi într-un limbaj comun şi uşor de înţeles) prea
multe date şi prea repede, ei neputând recepţiona şi mai ales memoriza întreg mesajul. Ca urmare, ei
selectează doar o parte din informaţie, restul o exclud.
Ceea ce este recepţionat la început se reţine cel mai bine, se reţine mai multă informaţie dacă importanţa
acesteia este accentuată,iar pacienţii memorează mai mult din ceea ce ei consideră că ar fi mai important.
Modalităţile şi instrucţiunile despre tratament, date la sfârşitul consultaţiei sunt, de obicei, uitate mai
repede, pacienţii tind să le confere o importanţă mai mică de vreme ce sunt enunţate la urmă.

Factori perturbatori ai comunicării

O serie de factori pot perturba comunicare dintre medic şi pacient.Aceştia pot fi grupaţi în trei categorii
şi anume:factori fizici, factori interni şi factori semantici.
Dintre factorii fizici care au o acţiune de distorsionare a mesajului, vom enumera:
  Deficienţele verbale (balbismul, bolile laringiene)
 Deficienţele acustice (hipoacuzia, surditatea)
 Amplasamentul (poziţia vorbitorului în raport cu ascultătorul)
 Iluminarea (slaba iluminare împiedică receptarea comunicării non-verbale)
 Temperatura (căldura excesivă sau frigul creează o stare neplăcută celor doi parteneri)
 Ora din zi (în cea de a doua parte a zilei comunicarea devine mai dificilă datorită acumulării
oboselii )
 Durata întâlnirii (întâlnirile pe fugă sau prea prelungite sunt ineficiente)
Factorii interni care pot perturba comunicarea în următoarele situaţii:
 Implicarea afectivă (atât implicarea pozitivă cât şi negativă tulbură precizia comunicării, precum
şi felul în care ea este percepută de auditor)
 Frica ( teama emiţătorului, că, prin ceea ce comunică, ar putea intra într-o situaţie neplăcută,sau
cea a ascultătorului – că ar putea auzi lucruri neconvenabile, vor perturba mesajul)
 Ameninţarea statutului( dacă cel ce comunică nu este sigur de faptul că ceea ce comunică nu îi
ameninţă imaginea personală, va evita să transmită mesajul complet sau va denatura anumite
părţi din el)
 Presupuneri subiective (dacă vorbitorul crede că ascultătorul îi este ostil sau indiferent şi mesajul
va fi distorsionat)
 Preocupări ascunse (dacă unul din parteneri are o preocupare diferită decât scopul pentru care
se află în relaţia de comunicare- pecuniară, erotică- mesajul va fi perturbat)
 Fantasme (dacă medicul sau pacientul au o anumită imagine, pozitivă sau negativă, despre
propria persoană, diferită de realitate, aceasta va influenţa negativ comunicarea)
Dintre factorii semantici care perturbă mai frecvent comunicarea menţionăm următoarele categorii:
 Vocabularul incomplet sau prea tehnicist vor face imposibilă comunicarea(exprimare pe înţelesul
pacienţilor)
 Gramatica (greşelile gramaticale vor denatura comunicarea,scăzând relaţia de încredere şi
depreciind imaginea celui care le face, mai ales atunci când acesta este medicul)
 Sintaxa (construcţiile verbale prea complicate sau după modelele altor limbi perturbă relaţia de
comunicare)
 Conotaţiile emoţionale ale unor cuvinte (anumite cuvinte cu semnificaţie deosebită pentru pacient
vor perturba mesajul prin polarizarea atenţiei sau suprasemnificarea unor fragmente de mesaj)

Efectele comunicării adecvate în practica medicală:

1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi indivizii, durerea presupune, pe lângă
„senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate, şi o serie de stări afective asociate în „experienţa durerii“.
 Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atât nervozitatea acestora, care este legată de
durere, cât şi durerile postoperatorii, contribuind la îmbunătăţirea stării lor fizice.
2. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale influenţează starea
pacientului, uneori fiind necesară mărirea dozei de anestezic. O bună comunicare cu pacientul înainte de
actul operator contribuie la optimizarea stării fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului şi la
scăderea complicaţiilor somatice care survin după operaţie.
3. Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările medicului privind
tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se găsesc doi factori principali, calitatea
consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa de comunicare dintre medic şi pacient. Nerespectarea
indicaţiilor medicale creşte astfel atunci când medicul nu oferă explicaţii privind natura şi cauzele bolii ori
când manifestă dezinteres în implicarea pacientului într-o relaţie de colaborare având drept scop ameliorarea
stării de sănătate. S-a realizat astfel un model de coparticipare la decizia privind tratamentul adecvat (C.
Charles, 1997):
a) medicul si pacientul sunt participanţi în luarea deciziilor medicale
b) ei trebuie să îşi transmită reciproc informaţiile pe care le deţin
c) ei trebuie să facă paşi în direcţia consensului necesar pentru aplicarea metodei de tratament adecvată
d) ei trebuie să ajungă la un acord asupra tratamentului aplicat.
4. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţii au tendinţa de a pune accent pe calităţile
personale ale medicului, în defavoarea abilităţilor tehnice, profesionale. Buna comunicare medic – pacient
va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale primite
şi a acuzelor de neglijenţă profesională.
Metode de îmbunătăţire a relaţiei de comunicare în îngrijirea medicală
LEY (1976) a formulat pe baza studiilor sale asupra înţelegerii şi memorării informaţiilor medicale, câteva
sugestii privitoare la îmbunătăţirea comunicării medic-pacient:
1. Îndrumările şi recomandările să fie date la începutul interviului
2. Să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale
3. Să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte
4. Informaţia ce trebuie comunicată să fie formulată în propoziţii clare
5. Să se repete recomandările
6. Să se dea informaţii concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informaţii generale.

Cum să comunici în medicină veştile rele?

 O problemă majoră în practica fiecărui medic este cea a comunicării unor
diagnostice grave de boli cu evoluţie fatală sau cu pronostic rezervat.Pacientul are dreptul
să refuze sau să aleagă tratamentul, dar are de asemenea dreptul să aibă cele mai
adecvate şi complexe informaţii despre diagnostic,prognostic,riscurile şi beneficiile terapiei.
O practică depăşită, în primul rând pentru că lezează dreptul la confidenţialitate al
pacientului, este aceea a informării mai întâi a membrilor familiei despre diagnosticul grav
şi al transferării deciziei acestora de a-i comunica sau nu pacientului. Unii pacienţi doresc ca la comunicarea unor
veşti rele să participe soţul sau alt membru al familiei,iar această dorinţă trebuie întotdeauna respectată,
deoarece ea uşurează enorm sarcina medicului.
Există şi cazuri în care incapacitatea pacientului de a lua decizii sau imposibilitatea lui de a înţelege despre
ce este vorba ne poate conduce la o discuţie cu familia sau alte persoane apropiate, aşa cum se întâmplă, de
exemplu, în psihiatrie.
REGULI ÎN COMUNICAREA VEŞTILOR RELE
Stabiliţi un moment cât mai puţin dureros pentru pacient
Comunicaţi vestea personal, nu prin telefon
Alocaţi un timp adecvat pentru discuţia în care se vor comunica veştile
Folosiţi un limbaj simplu şi clar
Evitaţi tentaţia de a minimaliza o problemă
Asistaţi starea emoţională a pacientului
Exprimaţi păreri de rău pentru ce i se întâmplă pacientului.Continuaţi discuţia
Urmăriţi sentimentele pe care pacientul le are după ce a primit veştile rele
Reasiguraţi pacientul că şi în continuare sunteţi disponibil cu tot ce vă stă în putere
Comunicaţi planul de îngrijire,dar nu promiteţi o vindecare

Răspunsul emoţional al pacienţilor este foarte intens, dar şi foarte diferit. Unii sunt foarte calmi, chiar
reci,interesându-se în totalitate de detalii tehnice. Un calm extrem sugerează că persoană încă nu a înţeles
vestea, sau nu se poate „conecta”emoţional la ceea ce a auzit.
Alţi pacienţi arată ostilitate şi supărare.Pacienţii pot face comentarii supărătoare,pretinzând că medicul
le-a schimbat diagnosticul sau considerând că acesta i-a minţit. Ei pot întreba „de ce spitalul nu este mai
eficient?”, „de ce nu li s-a spus mai devreme că suferă de o boală atât de gravă”. De asemenea, ei pot exagera
mult importanţa celor câteva zile care au fost necesare pentru precizarea diagnosticului sau pentru organizarea
planului terapeutic,susţinând că aceasta le-a adus un prejudiciu major.În acest caz, este bine să cunoaştem că
pacientul are o fire cu potenţial ostil şi să încercaţi să minimalizaţi şi să explicaţi încă o dată cum se face
diagnosticul şi cum se stabileşte terapia. Puteţi spune” Ştiu că aceasta este o veste supărătoare.Vă înţeleg
sentimentele şi vreau să vă ajut.”
 Unii pacienţi vor combina furia cu negarea, luptând împotriva diagnosticului şi cerând o a doua
opinie.Medicul va trebui să ajute pacientul să obţină şi o altă părere:”Cred că este o idee bună.Vă gândiţi la
cineva?”
În cazul pacienţilor cu afecţiuni grave trebuie să asigurăm întotdeauna pacientul de disponibilitatea
continuă şi necondiţionată, spunându-i de exemplu:” Vreau să ştiţi că voi fi în continuare disponibil.Mă puteţi
suna oricând dacă aveţi probleme sau întrebări.Voi reveni la dumneavoastră ori de câte ori va fi nevoie.”

1.3. Psihologia „situaţional-existenţială”a bolnavului

A şti ceea ce trebuie pentru a îngriji un bolnav nu înseamnă numai a cunoaşte numele bolii sale,ci şi a
înţelege „sensul situaţiei bolnavului”.
 Situaţia „primitivă” este aceea care ne revelează pe bolnav căutând miracolul, minunea. Este
situaţia „magică”. Este denumită astfel pentru că pacientul atribuie medicului puteri
supraomeneşti,chiar divine.
 Situaţia de dependenţă. Prin însăşi boala lor, bolnavii sunt într-o situaţie de inferioritate, care
este cu atât mai marcată cu cât eul lor este mai slab.Uneori adultul devine prin boală un copil,
manifestând un ataşament afectiv particular faţă de medic.
 Complexul paternalist .S-a semnalat posibilitatea de apariţie la medic a unui complex de
acest tip.Medicul manifestă o atitudine paternală pentru diverse motive.Autoaprecierea pe care
o face despre rolul său dominator,nevoia sufletească de a acţiona asupra altora,ambiţia de a
avea o situaţie deosebită personală în profesie,dorinţa de a-şi câştiga un prestigiu,manifestările
de rivalitate agresivă pentru a-şi capta clienţi,pentru a reuşi,sunt circumstanţe psihologice care
favorizează rolul de „tată”. Medicii care au fost privaţi de afecţiune sau au fost victime ale
autoritarismului în copilărie,care au avut sentimente de inferioritate socială,pot ajunge, datorită
acestei nevoi de compensare,să caute satisfacţii de „valorizare”pe lângă pacienţii lor.Medicul
care vrea să facă totul singur, să se ocupe numai el de toate suferinţele bolnavului
său,corespunde acestui complex de autoritarism paternalist.Acţiunea lui poate fi de multe ori
antisocială şi antimedicală,când lipseşte pe bolnav de competenţa altora de care ar avea nevoie.

Complianţa pacienţilor
Complianța terapeutică se definește ca fiind adeziunea bolnavului la indicațiile medicale,care includ terapiile
medicamentoase,regimurile alimentare,modificarea stilului de viață,precum și acceptarea supravegherii
medicale și a controlului periodic.
Ideea după care bolnavul înţelege complet şi corect instrucţiunile de regim şi de tratament
medicamentos, le reţine şi le execută întocmai,nu corespunde realităţii decât într-un număr restrâns de
cazuri.Trebuie să luăm în considerare întotdeauna o distorsiune emoţională, defecte de memorie (care,în cazul
pacienţilor vârstnici,fac parte din starea ce necesită tratament),neglijenţe sau chiar atitudini necorespunzătoare
din partea pacientului.Administrarea sub supraveghere strictă nu este posibilă nici în spitale. Participarea activă
a pacientului presupune atitudine cooperantă,o anume poziţie faţă de propria boală, o bună atenţie şi o bună
memorie.
Factori implicați în non-complianță:
 Factori legați de modul de trăire a realității bolii
Pacienții care adoptă ca strategie de coping confruntarea cu boala își vor asuma responsabilitățile
legate de urmarea sfatului medical. Dimpotrivă,cei care vor recurge la evitarea realității bolii, sau chiar la
negarea acesteia,vor avea o complianță scăzută, sau chiar nulă. De asemenea, persoanele care reacționează
prin depresie la situația de bolnav pot avea o complianță scăzută prin dezinteresul față de propria persoană și
prin lipsa de speranță și descurajarea pe care le trăiesc.
 Factori legați de relația medic-pacient
O relație terapeutică bună presupune o bună comunicare și încrederea pacientului în medicul său.
Atunci când sfatul medical este dat ca un ordin, fără a informa pacientul și fără a-l convinge de necesitatea
tratamentului,complianța acestuia va scădea.
 Factori legați de tipul tratamentului prescris
- durata tratamentului ( o durată mare scade complianța)
- numărul medicamentelor administrate (cu cît acesta este mai mare, cu atât complianța va
scădea,pacientului fiindu-i mai dificil să urmeze un plan terapeutic foarte încărcat
- frecvența administrării dozelor – cu cît aceasta este mai mare, complianța scade
- prezența unor efecte adverse ale medicamentului scade de asemenea complianța
 Factori legați de anturajul bolnavului
Complianța scade atunci când bolnavul este receptiv la sugestiile unor persoane care îl sfătuiesc să
abandoneze un anumit tratament (pe motiv că acesta ar fi nefolositor sau chiar nociv),precum și în cazul unor
bolnavi care necesită supraveghere din partea anturajului pentru respectarea indicațiilor medicale (de exemplu,
bolnavii psihic), dar acesta nu satisface aceste cerințe.
Psihosociologia spitalului
În cadrul spitalului intervin procese de grup de o amploare şi de o diversitate pe care nu le întâlnim în
vreo altă organizaţie:relaţii bolnav-bolnav,bolnav-personal de asistenţă,personal-personal,relaţii cu ambianţa
socială.
Spitalul este o răscruce socială în care întâlnim categorii extrem de diverse.
Psihosociologia spitalelor este dependentă atât de dimensionarea grupelor (număr total de
bolnavi,numărul de bolnavi din saloane),cât şi de compoziţia grupelor (în ce priveşte pe bolnavi,contează
circumstanţele de intrare,categoria socială,vârsta,sexul, ca şi tipul de boli îngrijite:acute,cronice,etc).
P.BADIN admite că funcţionarea spitalelor are trei scopuri:
 Îngrijirea bolnavilor
 Scop financiar-comercial (de rentabilitate)
  De formaţie profesională (învăţământ)
Bolnavul spitalizat
Omul spitalizat este obligat să-şi însuşească elementele din „cultura”serviciului care l-a primit.Spitalizarea este
în multe cazuri un stres.Boala provoacă regresiuni spre atitudini infantile şi acestea sunt accentuate de către
spitalizare. S-a descris şi o nevroză de spital a cărei apariţie este strâns legată de sociologia acestei instituţii.
Întreruperea legăturilor cu familia şi blocarea altor comunicaţii interpersonale, măsurile administrative luate în
vederea asigurării curăţeniei şi liniştii,regimul autoritar, restricţiile,sedentarismul,rutina în activităţile cotidiene
(mâncat,dormit, spălat) sunt cauze importante ale reacţiei nevrotice.

1.4. Stres şi disfuncţionalităţi

Fără a fi un fenomen recent, stresul a căpătat în ultimii ani o amploare nemaipomenită datorită noilor
condiţii de viaţă şi de muncă ale oamenilor. Evoluţia accelerată a societăţii, modernizarea ei rapidă,tehnologiile
tot mai avansate, mobilitatea accentuată, schimbările bruşte în viaţa oamenilor solicită un plus de consum
nervos, eforturi suplimentare de adaptare a oamenilor la condiţiile schimbătoare ale vieţii lor.
Introducerea conceptului de stres în limbajul medical aparţine lui HANS SELYE care a utilizat acest
termen pentru a defini un ansamblu de reacţii ale organismului faţă de o acţiune externă,care se exercită
asupra sa de către un evantai larg de agenţi stresori- fizici (traumatisme, arsuri, radiaţii
electromagnetice,lumina, efortul fizic),chimici (noxe chimice),biologici (infecţii bacterii,viruşi,paraziţi),psihici,
constând în apariţia unor variate modificări morfofuncţionale, în special, endocrine, care îmbracă forma
„sindromului general de adaptare”. Stresul este definit astfel drept ansamblul răspunsurilor nespecifice
date de organism la orice solicitare şi care se evidenţiază în sindromul general de adaptare.
Toate răspunsurile nespecifice evoluează în trei stadii distincte:
- Stadiul de alarmă – activarea funcţiilor vitale pentru neutralizarea efectului nociv al agentului
stresor.Are loc pregătirea organismului pentru acţiune (aşa numita situaţie „flight or fight”- fugi ori
luptă). În această etapă creşte nivelul glucozei în sânge,pulsul se accelerează, frecvenţa şi amplitudinea
respiraţiei se amplifică, şi, în consecinţă,organismul „pulsează”mai multă energie. Sub stres pupilele se
dilată (pentru a asigura o vedere mai bună) sângele se coagulează mai repede,muşchii se
încordează,digestia se întrerupe,creierul este activat.
- Stadiul de rezistenţă – persistenţa modificărilor din stadiul de alarmă. Organismul pare că s-a adaptat la
situaţia de stres.Starea fiziologică revine la parametrii normali(pulsul, respiraţia devin normale).
- Epuizarea – apare în condiţii de stres prelungit sau foarte intens. Capacitatea de rezistenţă a
organismului scade şi adaptarea nu mai poate fi menţinută. Glanda hipofiză şi suprarenalele îşi pierd
capacitatea de a produce cantităţi suficiente de hormoni, scade capacitatea organismului de a lupta cu
stresul,procesele fiziologice se „prăbuşesc” sau îşi reduc foarte mult intensitatea. Persoana devine
bolnavă şi poate deceda în condiţiile în care stresul sever continuă.
Stresul psihic- conştientizarea unei situaţii dificile (pericol sau neputinţă)cu impact afectiv
negativ.
O definiţie mai largă este dată de MIHAI GOLU:”stresul psihic reprezintă o stare de tensiune,

încordare şi disconfort determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrarea sau

reprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe,aspiraţii),de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării

unor probleme”. Conform teoriei lui Selye,orice situaţie de viaţă care solicită mecanismul adaptiv,

generează stres. Nimic nu poate şi nu trebuie să evite stresul, el reprezintă viaţa însăşi, eliberarea de el se

face doar prin moarte. De aici apare şi ipoteza existenţei a două forme de stres:stres negativ sau distres,

la care ne referim în mod curent, şi stres pozitiv sau eustres.

Distresul este definit ca un fenomen indezirabil, un stres negativ, rău, nociv, distrugător, dăunător
vieţii sau o agresiune acută şi/sau cronică, care perturbă sistemele de comandă,reglare şi apărare a
organismului:sistemul psihic,nervos,endocrin şi imunitar(Riga,2008).La baza lui se află neconcordanţa
dintre resursele, abilităţile şi capacităţile individului şi cerinţele sau necesităţile acestuia.
Distresul creşte vulnerabilitatea organismului,determină tulburări de adaptare,afectează starea de
sănătate şi generează boli.
Evenimentul în sine este mereu un stresor, fie că e vorba de căldură sau frig, de veşti bune sau rele,de
pierderea banilor sau de câştig bănesc. A sta în scaunul stomatologic este stresant,dar tot stresant este şi
sărutul pasional al iubitei(iubitului);în ambele cazuri, ritmul respirator creşte, ritmul cardiac se
accelerează,corpul este străbătut de fiori, etc. Orice solicitare neobişnuită pentru organism tinde să
producă un set asemănător de reacţii fiziologice. Orice emoţie (dragoste, ură,frustrare, teamă)sau
experienţă de viaţă (căsătorie rapidă sau divorţ,şomaj sau angajare într-un nou loc de muncă,intrarea în
facultate sau terminarea ei)solicită mecanismele adaptive ale organismului.
Selye şi cercetătorii de după el au încercat să cuantifice modificările produse de stres la nivelul
diferitelor structuri şi infrastructuri ale organismului,încercând totodată să izoleze diferitele tipuri de stres în
funcţie de agenţii stresori declanşatori.
O primă clasificare împarte agenţii stresori în fizici, psihologici (sau mentali)şi sociali, fiecare
generând un tip de stres specific (fizic, psihic şi social), existând şi forme combinate.
După durata de acţiune a agentului stresant (şi stresului) deosebim stres acut-unde factorul stresant
poate acţiona minute, chiar ore, şi stresul cronic –în care factorul stresant poate acţiona zile, până la luni
de zile.
După continuitatea şi frecvenţa factorilor stresanţi,se pot distinge, pe de o parte,stresori continui- a
căror acţiune este neântreruptă,şi stresori discontinui- a căror acţiune este întreruptă;iar pe de altă
parte stresori unici şi stresori repetaţi.
Exemple de situaţii cu semnificaţie stresantă (după Sells):
 ameninţarea şi/sau anticiparea unui pericol
 interpunerea unui obstacol în realizarea unui scop anume, generând frustrare
 situaţia de conflict, creată de interferenţa a două sau mai multe solicitări cu motivaţii opuse,ce realizează
competiţie
 unele circumstanţe care surprind individul nepregătit pentru a le face faţă- incapacitate fizică, psihică sau
intelectuală
 teama de eşec în cazul unei mize foarte mari
 persistenţa unor stări afective negative sub acţiunea unor stimuli condiţionali sau circumstanţiali
 suprasolicitarea peste limita capacităţii intelectuale(gândire,atenţie, memorie, etc)
 sub-solicitarea- monotonia activităţii,lipsa de activitate şi informaţie, deprivarea senzorială

Eustresul (stresul pozitiv sau stimulant)

Eustresul desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine moderate,care menţine la un model
optim echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al persoanei, starea de sănătate şi induce, astfel, o adaptare pozitivă
la mediu.
Eustresul sau stresul stimulant este indispensabil pentru viaţă şi pentru menţinerea funcţiilor mentale şi
fizice, necesare desfăşurării activităţii umane.
Eustresul este definit şi ca un fenomen dezirabil, un stres pozitiv,vitalizant,favorabil pentru individ.
Eustresul se caracterizează prin:
- producerea (inducerea)de către agenţi eustresori (situaţii pozitive), a unor efecte benefice,agreabile
asupra organismului în plan biopsihosocial;
- conştientizarea pericolelor însoţită de convingerea în posibilitatea de a depăşi situaţiile primejdioase;
- răspunsuri complexe psiho-neuro-endocrino-imuno-fiziologice ale organismului
Eustresul are efecte stimulatoare pentru echilibrul fizic şi psihic,existând opinii că repetarea frecventă a
eustres-urilor ar determina creşterea imunităţii şi ar fi o premisă a longevităţii.Eustresul este prin excelenţă
un stres psihic acut.
Exemple de eustres:
 sentimentul de dragoste împărtăşită,care constituie un eustres cu rol dinamizator asupra
conduitei,creativităţii,şi, mai ales, asupra funcţiilor organelor interne;
 revederea unei persoane foarte dragi;
 extazul creat de audiţia unei opere muzicale, o expoziţie de artă, etc;
 stările de excitaţie sexuală;
 meciurile de fotbal

DISTRES EUSTRES
 Calitatea agenţilor Neplăcuţi,ameninţători, Plăcuţi,solicitare moderată
stresori suprasolicitanţi,subsolicitanţi într-un climat afectiv pozitiv
Tipuri de reacţii „Active”:furie, ruşine,groază, etc. Bucurie, triumf,
„Pasive”:tristeţe extaz,”senzaţii tari”,râsul în
adâncă,neajutorare,nesiguranţă,lipsă de cascade, excitaţie
speranţă sexuală,dragoste, etc.
Efort fizic moderat
Tipuri de situaţii Conflict, Câştiguri financiare şi
suprasolicitare,frustrare,”examen”,pierderi morale,contemplare
majore (deces, divorţ, concediere) extatică (opere de artă,în
special muzica,peisaje
naturale),surse de râs
(lecturi,spectacole,etc)

Tulburări în plan mental şi comportamental prezente în cursul stresului psihic acut (I.B.IAMANDESCU-
„Stresul psihic”,2002)
Cognitive
Distres Eustres
 scăderea atenţiei, memoriei şi randamentul  scăderea concentrării
intelectual  scăderea vigilenţei
 blocaj ideaţional  încrederea excesivă în sine şi în ceilalţi
 scăderea imaginaţiei,creaţiei (mai puţin la (scăderea simţului critic)
artişti)  subestimarea dificultăţilor
 neâncredere în sine 
 lipsa de speranţă
 neajutorare
 supraaprecierea dificultăţilor
Afective şi voliţionale
Distres Eustres
 Iritabilitate,revoltă,mânie,furie  Satisfacţie,amuzament
 Ruşine, jenă  Triumf-câştig
 Nelinişte inexplicabilă,panică (grade  Mândrie
diferite ale anxietăţii),groază  Revelaţie (valori artistice,morale,ştiinţifice)
 Teamă, frică,fobie  Excitaţie senzorială sau „intelectuală”
 Nerăbdare, agasare,enervare  Bucurie
  Apatie,plictiseală,astenie  Frenezie
 Tristeţe,scăderea bucuriei de  Excitaţie sexuală
viaţă,sentimentul inutilităţii  Extaz (artistic,intelectual,religios)
 Insomnie
 Nehotărâre versus încăpăţânare

? Temă de gândire: Daţi exemple de situaţii generatoare de eustres şi, respectiv, distres dintre cele trăite de
voi sau de persoane apropiate. Descrieţi la fiecare exemplu agenţii stresori şi reacţiile voastre.

După Shaffer(1982), stresul se manifestă prin trei categorii de simptome:somatice, psihice şi motorii.
Simptomele somatice: bufeuri, transpiraţii,senzaţia de gură uscată, respiraţie superficială,senzaţia de
presiune toracică,dureri toracice, palpitaţii, tahicardie, creşteri ale TA, cefalee, senzaţie de slăbiciune,
perceperea bătăilor inimii, tulburări de tranzit, tulburări intestinale (crampe,peristaltism crescut), eructaţii,
greţuri, vărsături, flatulenţă, micţiuni frecvente, oboseală, scăderea apetitului, senzaţii de frig sau de frison,
insomnie, senzaţie de insuficienţă a aerului, ameţeli, parestezii.
Simptomele psihice: anxietate, aprehensiune, fatigabilitate, depresie, iritabilitate, scăderea capacităţii de
concentrare, distractibilitate, dismnezii,insomnie,coşmaruri, teamă de moarte sau de boală.
Simptomele motorii : tensiune musculară, dureri lombare, tremor, spasme musculare(similare unor ticuri),
reacţii de tresărire exagerate, coordonare motorie diminuată, oftat frecvent, senzaţie de imobilizare, de
paralizare.

Cauzele stresului
La originea stresului se află cauze externe şi interne. Agenţii stresori pot proveni atât din împrejurări
exterioare (locul de muncă, familie, şcoală, mediu), cât şi dinăuntrul nostru (temperamentul sau nivelul
autocontrolului, modalitatea de soluţionare a problemelor şi/sau de luare a deciziilor).
Stresul poate apărea ca urmare a următoarelor situaţii:
1. Experienţe traumatizante (războaie, accidente, violuri, cutremure, uragane, inundaţii, etc);
2. Evenimente stresante (experienţele negative cum ar fi moartea unei persoane apropiate, problemele
sexuale, necazurile zilnice, zgomotul, lipsa spaţiului vital şi/sau a spaţiului personal, dar şi experienţele
favorabile, ca de exemplu promovarea pe un post mai bun şi mai bine plătit);
3. Conflictele intrapersonale;
4. Graba (multe persoane devin stresate atunci când trebuie să lucreze în urgenţă sau cu termene limită);
5. Nesiguranţa;
6. Lipsa de control asupra evenimentelor;
7. Competiţia exacerbată;
8. Ambiţia după putere;
9. Dorinţa de a aduna cât mai multe bunuri materiale;
10. Culpabilizarea (părinţii care se simt vinovaţi pentru handicapul copilului lor; copiii care se simt vinovaţi
pentru divorţul părinţilor, supravieţuitorii unor tragedii sau accidente care se simt vinovaţi de moartea
celorlalţi, soţul care se simte vinovat pentru că îşi înşeală soţia etc);
11. Perfecţionismul (pentru multe persoane greşelile sunt o sursă de regret şi stres, spre deosebire de
altele care văd în fiecare greşeală o ocazie de a progresa).

Stresuri psihice şi agenţi stresori specifici pentru profesia medicală (resistematizat,adăugit şi modificat
după Willi şi colab.)
Tipuri de stres
1. Suprasolicitare emoţională
2. Suprasolicitare decizională
3. Deprivare de somn
4. Rivalitate profesională (stări conflictuale ,,cronice cu acutizări repetate’’)
Cauze ale distresului (agenţi stresori)
1. Responsabilităţi multiple şi majore faţă de pacient
- risc vital sau de compromitere definitivă a unor funcţii
- ,,pacienţii problemă’’
- dramele din viaţă sau implicate în boala pacientului
- conflicte etice
2. Presiunea timpului (,,Angor temporis’’ – cf. Luban-Plozza)
3. Componenta profesională permanent solicitată
- conflicte cu pacienţii – malpraxis
- conflicte cu Casele de Asigurări – multiple
- concurenţă profesională
4. Conflicte de rol
- neglijarea atribuţiilor familiale ≠ dublă muncă
- renunţarea la ocaziile pentru relaxare
5. Probleme financiare manageriale

Vulnerabilitatea psihică la stres

Marea majoritate a agenţilor generatori de stres psihic sunt stimuli verbali (incluzând şi limbajul
interior), care au o semnificaţie importantă pentru subiect.
Unele persoane prezintă o vulnerabilitate mai mare la stres, comparativ cu altele,adică o receptivitate
psihică crescută faţă de stresorii psihogeni.
Vulnerabilitatea poate fi definită ca un răspuns adaptativ insuficient sau neadecvat al persoanei la
solicitările psihice sau fizice obişnuite. De regulă, un eveniment psihotraumatizant de intensitate medie
 primeşte un răspuns corespunzător, adecvat. Totuşi, dacă intensitatea solicitării este mare sau de lungă
durată,chiar şi o personalitate echilibrată poate să răspundă neadecvat. Dacă vulnerabilitatea la stres este
crescută,individul are un „prag de toleranţă”mic,răspunsul la stres nu este pe măsura aşteptării, acest lucru
manifestându-se prin tulburări în sfera psihicului şi a comportamentului.
Vulnerabilitatea poate fi considerată un catalizator ce amplifică efectul unui agent declanşator. Alţi
factori care trebuie luaţi în considerare sunt relaţiile negative cu personaje-cheie din anturaj, absenţa
suportului social în timpul crizei, stima de sine.
Există o serie de factori care sunt implicaţi în determinismul vulnerabilităţii la stres:
 Date fixe:genetice, biologice,factori familiali,rasa,factori perinatali,limba maternă,defecte înnăscute;
 Aspecte structurale: capacităţi,abilităţi, nevoi,inteligenţă,trăsături morale,trăsături de caracter;
 Ciclurile dezvoltării: psihologice, familiale, instructiv profesionale,ale activităţilor şi relaţiilor sociale,
funcţionalitatea socială,solicitări/satisfacţii.
Astfel, la persoanele vulnerabile la stres, cu diferite tipuri de personalitate, întâlnim însuşiri
comportamentale asemănătoare faţă de realizarea unei sarcini şi de raportare la cei din jur. Sunt dominate de
simţul urgenţei şi cel al competiţiei, au veleităţi de şef şi colecţionează uşor numeroase şi variate stresuri
psihice. Din această cauză prezintă risc mărit pentru o serie largă de boli cardiovasculare şi cronice
degenerative. Aceste persoane se remarcă prin: ambiţie maximă, lipsa timpului pentru relaxare, nelinişte,
nerăbdare, ostilitate, agresivitate, iritabilitate la presiunea timpului, competitivitatea, ostilitate cognitivă
(gânduri duşmănoase, dispreţ, supărare) şi comportamentală (verbală sau fizică), dar şi implicarea profesională
majoră, mod agresiv de îndeplinire a sarcinilor.
Un alt tip de persoane vulnerabile la stres este corespunzător individului care-şi interiorizează trăirile.
Acesta se caracterizează prin următoarele trăsături: mecanisme de apărare puternice dar şi incapacitate de
verbalizare şi de recunoaştere a emoţiilor; un complex de reacţii negative secundare - autoapreciere,
sentimente de neputinţă şi de pierdere a controlului.
Se fac relaţii între acest tip comportamental şi cancerul de sân, disfuncţii ale sistemului imunitar, infecţii
cronice.
Rezumând concluziile a numeroşi cercetători, se poate considera că principalele trăsături de
personalitate care pot servi drept indici ai unei vulnerabilităţi la stresul psihic sunt:
 Tendinţe interpretative şi susceptibilitate crescută;
 Rigiditate şi încăpăţânare;
 Tendinţe egocentrice pronunţate, de auto-afirmare;
 Tendinţe obsesivo-fobice;
 Impulsivitate,emotivitate crescută;
 Agresivitate,înclinaţie către violenţă

PSIHOLOGIA MEDICALĂ A VÂRSTELOR ŞI SEXELOR

Psihologia medicală a vârstelor
 Se ştie că personalitatea umană se realizează ca existenţă bio-psiho-socială de-a lungul unui proces
de durată şi extrem de complex de dezvoltare. Complex pe linia fiecărei caracteristici amintite, biologică, psihică
şi socială, complex şi prin multiplele interacţionări între acestea.Dezvoltarea biologică se constituie, în mare
măsură, drept condiţie şi suport pentru dezvoltarea psihică şi socială, mai ales în copilărie, când ritmurile acestor
forme de dezvoltare sunt accelerate. La maturitate,deşi dezvoltarea fizică este foarte lentă, cea psihică şi socială
continuă să fie accelerată, apărând o mai mare independenţă între aspectele fizice şi cele psiho-sociale.
Dezvoltarea omului este constituită dintr-o serie de transformări cantitative şi calitative, achiziţie de informaţie
dar şi de abilităţi şi instrumente de adaptare la mediu (vezi: abilităţi şi forţe motrice; capacităţi intelectuale
motivaţionale, volitive, caracteriale etc.). Procesul dezvoltării are întotdeauna sens ascendent, evidenţiat prin
creşterea de la o etapă la alta a competenţei persoanei, prin optimizarea mecanismelor adaptative.

Factorii de bază ai dezvoltării (bio-psiho-sociale) omului sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea este dată de totalitatea caracteristicilor genetice (genotipul), totalitatea genelor ca program
transmis de părinţi urmaşilor, program ce controlează o serie de caracteristici fizice, fiziologice şi chiar psiho-
comportamentale (ex. : greutatea şi înălţimea corpului, culoarea ochilor, grupele sanguine, tipul
temperamental, reflexe necondiţionate, trebuinţele bazale etc.). Este primul factor ce acţionează în ordine
temporală şi constituie premisa absolut necesară pentru celelalte aspecte ale dezvoltării. Să ne imaginăm un
nou născut fără trebuinţe biologice (alimentare, de exemplu). Nu s-ar hrăni şi în scurt timp ar muri. Dacă apar
orice fel de disfuncţii sau alterări ale acestui factor, dezvoltarea este periclitată sau chiar se opreşte (ex. în
boala Down – apariţia unui cromozom în plus la perechea 21, duce la dezvoltarea întârziată, anormală mai ales
din punct de vedere mental dar şi fizic – aspectul mongoloid).

Mediul ca factor al dezvoltării acţionează imediat după concepţie (imediat după ce primul factor declanşează
dezvoltarea) şi cuprinde toate aspectele mediului natural, social, cultural în care se dezvoltă fiinţa umană. El
furnizează “materialul de construcţie” (P. Golu) şi, prin urmare, poate acţiona ca factor favorizant (dacă
aspectele menţionate mai sus sunt consistente) sau ca factor defavorizant. Exemple sunt acei copii-lup găsiţi în
pădure după ce, încă de la naştere au trăit şi s-au dezvoltat în acele condiţii. Ei nu au caracteristici psiho-
umane tocmai pentru că, lipsind influenţele de mediu specific uman, au fost forţaţi să se dezvolte într-un
mediu specific animalelor sălbatice, preluînd prin mecanisme de imitaţie comportamente specifice acestora.

Educaţia reprezintă un sistem complex de acţiuni sau demersuri de influenţare conştientă direcţionată,
organizată, ştiinţifică a dezvoltării fiinţei umane.

Educaţia începe imediat după naştere , durează toată viaţa şi este un proces în care intervin, pe rând,
dar şi împreună, familia, şcoala, grupul social etc.
Aceşti factori sunt la fel de importanţi, lipsa oricăruia tulburând sau chiar anulând procesul dezvoltării.
Educaţia poate corecta o parte din neajunsurile celorlalţi doi factori, ea devenind în acest sens factor
compensator, terapeutic-recuperativ. Privind rolul fiecăruia din aceşti factori, M. Zlate spunea că “dezvoltarea
psihică se sprijină pe ereditate, îşi extrage conţinutul din datele furnizate de mediul socio-cultural
şi este dirijată de educaţie.”
Dezvoltarea umană nu este uniformă, liniară şi nici continuă ci, dimpotrivă, neliniară, în salturi,
discontinuă, cu stagnări şi mici regresii dar cu rezultantă ascendentă. Acest fapt a dus la conturarea unor etape,
perioade sau cicluri ale dezvoltării şi, implicit, ale vieţii, perioade cu specificitate, privind următoarele aspecte:
- ritmurile dezvoltării (în copilărie sunt foarte rapide şi scad în rapiditate pe măsură ce ne îndepărtăm de
momentul naşterii);
- apariţia unor caracteristici fizice (ex.: dentiţia, caracterele sexuale etc.) sau a unor abiliăţi psiho-
motrice şi apoi psihice (ex.: mersul, apucatul, limbajul, gândirea abstractă, conştiinţa, identificarea de
sine etc.);

- tipurile activităţii (jocul în copilărie, învăţarea în copilărie şi adolescenţă, producţia şi creaţia la

maturitate);
 - rolurile sociale (de elev, de îndrăgostit, de soţ, de muncitor etc.);

- dinamica specifică (mai accentuată în tinereţe, mai scăzută la maturitate şi bătrâneţe);

- tulburări specifice de adaptare - inadaptabil sau greu adaptabil la serviciu, în armată, la şcoală, etc;

- boli şi suferinţe specifice, receptivitate şi reactivitate specifică la boală.

Insistând ceva mai mult pe această ultimă idee, putem evidenţia succint caracteristicile psiho-sociale ale
principalelor stadii ale vieţii omului. În general, se acceptă următoarea etapizare (ciclicitate) şi subetapizare
a vieţii omului:

a) Copilăria (0 – 20 ani) cu etapele mai importante:

- sugar, (inclusive embriogeneza);(0-1an)
- antepreşcolar şi preşcolar (1 - 7 ani)-(prima şi a doua copilărie);
- şcolarul mic-(7 – 10 ani)-(a treia copilărie);
- şcolarul mijlociu-(puberul) (11 – 14 ani)-(pubertatea);

- şcolarul mare-(adolescentul)(15 – 18 / 20 ani)-(adolescenţa);

b) – Tinereţea (20 – 35 ani)

c) – Perioada adultă, maturitatea ( 35-65 de ani);

d) – Bătrâneţea (peste 65 ani).

a) Copilăria este perioada cu cel mai susţinut ritm de dezvoltare, când se formează cele mai importante
structuri psihico-motrice şi apoi predominant psihice şi psihocomportamentale şi acţionale, care servesc la
adaptare. Acum se pun bazele cunoaşterii prin achiziţia de informaţie şi structurarea în acelaşi timp a
mecanismelor de operare perceptivă, reprezentativă ideativă, imaginativă, mnezică etc. (adică structurile
intelectului). Acum se formează şi dezvoltă mijloacele de comunicare şi relaţionare (limbaj), cele de suport şi
activare (afectivitate, motivaţie, voinţă) ce vor sta la baza structurilor personalităţii. În această perioadă (şi mai
ales în a doua jumătate a acesteia) se structurează şi perfecţionează mecanismele de control ale conduitei, cele
ce reglează întreaga activitate, structurile superioare ale afectivităţii motrice (vezi sentimentele, aspiraţiile,
convingerile etc.) şi voinţei, ale conştiinţei morale şi valorile caracteriale ce duc la crearea condiţiilor realei
identificări de sine şi afirmării sociale.
Ritmul extrem de accelerat al dezvoltării şi multitudinea de structuri ce se formează acum dau, în acelaşi
timp, o caracteristică de fragilitate acestei perioade. Aceasta în sensul că, orice factor disturbator sau nociv ce
intervine, are şanse mari să lase urme în procesul dezvoltării ulterioare, şi că există o anumită sensibilitate la
boli.
Întâlnim, mai des, în această perioadă, în afara “bolilor copilăriei” (rujeolă, rubeolă, tuse convulsivă etc.)
următoarele boli, suferinţe sau tulburări:
1) Tulburările de dezvoltare

– fizică (nanism, gigantism pe fond dinamic sau metabolic; cifoze, lordoze, scolioze) multe din ele favorizate şi
de poziţii incomode în bancă, ghiozdane prea grele ce solicită neuniform sistemul osteo-muscular al copilului.

- psihică (întârzieri sau chiar opriri în dezvoltarea unor procese, funcţii sau structuri mai complexe), ex.: -
întârzierile în dezvoltarea mintală, a limbajului, autismului infantil, a afectivităţii, motivaţiei şi voinţei ce vor
genera tulburări de comportament, de adaptare şcolară şi socială, dezvoltări dizarmonice de personalitate etc.
Tulburările nevrotice din pubertate şi adolescenţă, tulburări cu puternică coloratură vegetativă, transpiraţii,
ameţeli, lipotimii, dureri de oase etc. Apar, de asemenea, tulburări neurastenice manifestate fie prin
hiperexcitabilitate şi nelinişte, fie prin oboseală şi activism redus.

2) Reactivitate specifică la mediul social şi la boală. Apar reacţii de inadaptare la cerinţele (uneori prea mari şi
implacabile) mediului familial, şcolar, social, manifestate prin minciună, fugă, vagabondaj, nesupunere,
demonstrativitate, opozitivism, şi acestea mai ales la pubertate. Uneori aceste manifestări capătă forme
conversive (după teoria lui Freud) şi se manifestă ca eurezis nocturn sau chiar diurn (şi chiar ca encomprezis)
ca reacţie de anxietate proximală diurnă sau chiar nocturnă (pavoar nocturn) sau în pubertate şi adolescenţă
ca reacţie depresivă cu toate riscurile legate de aceasta. Pubertatea prin excelenţă este considerată perioada
de criză şi prin multitudinea, viteza şi amploarea schimbărilor (copilul se transformă în mare măsură în adult),
dar şi prin riscurile şi frecvenţa crescută a reacţiilor şi manifestărilor inadaptative. Perioada cu cea mai mare
frecvenţă de independentizare şi, prin urmare, de găsirea unei identităţi (E. Erikson), atunci când încă nu sunt
create toate condiţiile pentru acest demers (vezi persistenţa imaturităţii emoţionale, impulsivitatea menţinută şi
de o încărcătură hormonală fără precedent), duce adesea la confuzia rolurilor sociale specifice, şi deci la
inadaptare.

Apar şi primele manifestări depresive ţinând de sentimente de inferioritate, şi primele idei de sinucidere în
contextul trăirilor depresive, dar şi ca posibile unice soluţii la dificultăţile vieţii.

Dar pentru că, în acest ciclu al vieţii, copilul este încă insuficient maturizat, este în mare măsură dependent de
adult, trăieşte intens sentimente de insecuritate, are o reactivitate specifică la toate aceste situaţii de impas
existenţial (inclusiv la boală).

Cel mai adesea, reacţia este una de teamă, nelinişte, anxietate, neînţelegând satisfăcător situaţia sau simţind
realmente (mai ales în situaţiile de boală) fragilitatea propriei personalităţi în faţa unui obstacol atât de
ameninţător.

Poate dezvolta însă şi reacţii de indiferenţă, nepăsare sau chiar negare a bolii sau chiar demisie (fuga din
situaţie prin reacţii impulsive, histerice sau antolitice).

În toate aceste manifestări ale copilului (şi în multe altele) este absolută nevoie de intervenţia adultului care să
anihileze, elimine sau măcar să diminueze impactul bolii asupra acestuia.

b) Tinereţea este prima perioadă mare (ciclu) în care se produce o reală echilibrare şi maturizare a
structurilor personalităţii după ce acestea s-au dezvoltat şi perfecţionat în ciclu precedent.

Este perioada de reală inserţie socio-productivă, când se formează statusuri şi identităţi specifice:
subidentităţile socială, maritală, parentală, profesională. Se câştigă independenţa socio-economică. Dacă toate
etapele perioadei precedente au decurs bine atunci, conform lui Erikson, tânărul ajunge să-şi creeze reale situaţii
de intimitate, de corectă relaţionare cu ceilalţi şi nu de izolare, de eşuare în ceea ce priveşte realizarea.
Având în vedere aceste aspecte, ce duc în ultimă instanţă la autoevaluare pozitivă, tânărul trăieşte sentimente
de siguranţă, putere, forţă, acestea făcându-l mai puţin vulnerabil decât era în ciclu anterior, mai sigur pe sine
şi pe forţele sale, mult mai bine pregătit pentru lupta cu viaţa.

Rezistenţa la boli este şi ea ceva mai ridicată comparativ şi cu ciclul precedent, dar şi cu cele ce vor urma.
Dacă, totuşi, apar (şi există în mod normal anumite suferinţe acute, pasagere, ex.: viroze, gripe, suferinţe
gastro-duodenale, etc.) atitudinea faţă de ele este de cele mai multe ori una de cooperare hotărâtă la tratarea
lor fără prea mare încărcătură de teamă, nelinişte, îngrijorare, considerând că are suficiente resurse de
refacere. Pot să apară şi atitudini de neglijare sau negare a suferinţelor dar, de regulă nu puternic, şi doar
până când acestea devin realmente supărătoare. Faţă de bolile cronice, mult mai rare decât în orice alt ciclu al
vieţii, atitudinile sunt aproape cele clasice: fie cu oarecare indiferentism (crezând că pot face faţă fie cu
îngrijorare, teamă, nelinişte mai accentuată chiar decât la bătrâneţe, pornind de la raţionamentul (încărcat
emoţional) că dacă de la această vârstă apar asemenea probleme serioase, atunci ce pot să mai spere pentru
viitorul ceva mai îndepărtat).

c) Perioada adultă, maturitatea (35 – 65 ani) este o perioadă relativ stabilă şi fără prea mari manifestări de
inadaptare sau suferinţă. Subidentităţile: maritală, parentală, profesională, câştigate din ciclul precedent, ţin
omul bine ancorat în realitatea de zi cu zi. Nu putem evidenţia aspecte prea diferite, decât eventual legate de
spiritul acestei etape, şi anume 45 – 55 ani la femei – menopauză şi 55 – 65 ani la bărbaţi – andropauza.
Aceste schimbări hormonale produc deseori tulburări cel puţin la fel de ample şi diverse ca şi la pubertate.
Atunci cauza era încărcătura hormonală puternică, acum, dimpotrivă, reducerea până la dispariţie a aportului
acestui subsistem al organismului cu efect energizant, dinamizator. Procesele de “călduri” alternând cu
“frisoane”, irascibilitatea, labilitatea emoţională accentuată, tulburările de somn, neliniştea, anxietatea,
fatigabilitatea şi chiar depresia constituie tabloul manifestării tulburărilor climacteriului, aşa cum mai sunt
denumite aceste suferinţe. De multe ori, după instalare, acestea duc la certuri, discuţii şi conflicte
intrafamiliale, adevărate ”crize” familiale. Mai dese, mai ample şi mai timpurii la femei, mai târzii şi ceva mai
intense la bărbat ele pot duce până la disoluţia familiei. Cei mai mulţi oameni aflaţi în asemenea ipostaze,
argumentează comportamentele lor ca fiind urmarea (realizării) înţelegerii efemerităţii vieţii, a pierderii virilităţii
şi satisfacţiei vieţii sexuale şi, în aceste condiţii, încercarea de a o lua de la capăt într-un alt parteneriat.

Atitudinea faţă de boală se radicalizează tot în acest sfârşit de etapă când, aşa cum s-a specificat, scad
resursele vitale ale organismului, inclusiv cele ce ţin de imunitate, ca şi cele ce ţin de echilibrul psihic.

Când se apropie sau chiar soseşte şi pensionarea, se schimbă şi mai mult, pentru că se mai pierde o
subidentitate – cea profesională. Dacă până acum persoana s-a realizat cât de cât, în conformitate cu
aspiraţiile, atunci are toate şansele să se echilibreze, deşi a trecut prin criza climacteriului, să câştige şi
subidentitate mai bună, să trăiască sentimente de satisfacţie şi mulţumire. Dacă nu (vezi Erikson), atunci
trăieşte cel mai adesea sentimente de disperare, pentru că înţelege foarte bine că nu mai are nici o şansă să
realizeze ceea ce n-a reuşit până acum.

Lipsa activităţii la o mare parte a pensionarilor, favorizează apariţia unor judecăţi autoapreciative de inutilitate,
de devalorizare, asociate cu sentimente de zădărnicie şi eşec existenţial, toate acestea fiind manifestări ale
unor depresii cu mare risc suicidar.

Este necesară intervenţia empativă şi terapeutică a familiei, comunităţii, serviciilor de asistenţă sanitară
şi socială etc.

d) Bătrâneţea (peste 65 de ani) în sine nu este o boală dar, prin erodarea tuturor subsistemelor biologice, cât
şi psihice, bolile, suferinţele de diverse tipuri se manifestă tot mai des şi tot mai amplu şi vizibil, asociind
această etapă de vârstă cu suferinţa. Realitatea ne demonstrează că, în ciuda unor excepţii, destul de multe,
majoritatea persoanelor la această vârstă, au mult mai multe suferinţe decât în perioadele precedente. Notăm
ca aspecte generale şi definitorii pentru această etapă:

1) În plan biologic
– Instituirea tuturor subsistemelor, şi scăderea sensibilă a eficienţei adaptative a organismului (ex.:
artrozele, osteoporoza – limitează substanţial mişcarea, crează condiţii pentru fracturi şi alte tipuri de
suferinţe).
 - Reducerea substanţială a suportului hormonal; dizrinii ce scad baza bio-energetică (ex.: dispariţia secreţiei

gonadice la bărbat după instalarea andropauzei – determină scăderea dramatică a vitalităţii şi activismului).

- Inima şi vasele de sânge îmbătrânite şi sclerozate nu mai hrănesc suficient ţesuturile şi acestea, la
rândul lor, determină îmbătrânirea şi sclerozarea celorlalte subsisteme ale organismului. Ex.: determină
reducerea masei musculare (şi a forţei şi amplitudinii mişcărilor) osteoporoza, cardiopatii, arterioscleroză,
dar mai ales distrugerea tot mai rapidă şi masivă a ţesutului neuronal periferic dar mai ales central. Apar
astfel involuţia, apoi deteriorarea S.N.C.
2) În plan social:

- Nonangajarea productivă, condiţia de pensionar, de persoană fără utilitate socială, reduc în acelaşi
timp participarea la viaţa socială. Ex.: Grupul social se restrânge la cel al familiei şi la vecinătatea
apropiată. Nu mai participă nici la fenomenul decizional.

- Se reduce substanţial posibilitatea de relaţionare socială şi de comunicare.

- Scade posibilitatea de suport social, mai ales în plan subiectiv. Trăieşte tot mai mult situaţia de persoană

ce nu poate oferi suport altora şi nici pentru sine devenind egoist, egocentric, cerând suport de la ceilalţi.

3) În plan psihic

Ca urmare a celor amintite mai sus, putem evidenţia în plan psihic o serie de manifestări specifice acestui ciclu
al vieţii, şi anume:

- Motricitatea devine mai dificilă, mai puţin amplă, elastică şi mobilă, mai rigidă, determinând scăderi ale unor
abilităţi locomotorii, dexterităţi de autoservire (Ex.: îmbrăcatul, dezbrăcatul se fac mai lent, etc.).

- Senzorialitatea se reduce cantitativ şi calitativ prin pierderi de acuitate, de recepţie (vezi hipoacuziile,
surdităţile, cecităţile pe fond senil).

- Gândirea (şi inteligenţa în ansamblu) îşi reduce randamentul mai ales ca fluenţă şi flexibilitate, dar şi ca
eficienţă (apar: lentoarea, rigiditatea – astfel – gândirea se reorganizează, adaptează şi restructurează mult
mai greu la situaţii noi). Rămân însă relativ bune acele instrumente şi achiziţii ale gândirii ce au fost câştigate
prin învăţare – gândirea formal-logică, în ciuda faptului că se reduce efectiv capacitatea de învăţare (de
formare de reflexe condiţionate noi).

- Memoria scade substanţial, mai ales cu referire la faza de engramare, dar şi la cele de păstrare şi
reactualizare a informaţiilor, apărând dismnezii de fixare, păstrare şi evocare, mai ales cu referire la
evenimentele recente, apropiate. Apar tot mai des hipomnezii (reduceri ale capacităţii de fixare-redare) şi chiar
amnezii episodice. Procesul opus memorării, cel al uitării, câştigă tot mai mult teren. Se ajunge, în tot mai
multe cazuri, la persoane ce au depăşit 80 de ani, ca uitarea să aibă ritm şi pondere mai mare decât achiziţia
de informaţie, situaţie ce nu mai este o simplă involuţie, ci un proces de deteriorare-demenţiere care, în câţiva
ani poate “goli” de conţinut aproape în totalitate SPU.

Scade vizibil randamentul (şi ponderea) imaginaţiei şi a creativităţii, în contextul activităţii umane, aceasta şi pe
fondul pierderilor amintite mai sus, dar şi pe fondul unor dramatice schimbări ale palierului dinamico-energetic
al psihicului – motivaţia şi afectivitatea.
Evidenţiem astfel reducerea sensibilă a motivaţiei. Interesele, trebuinţele, proiecţia în viitor (care, pe măsură
ce trec anii devine tot mai scurtă, neclară, sumbră), tonusul psihic, pofta de viaţă (în contextul în care este
mult mai grea şi mai puţin plăcută: dureri, suferinţe cronice, stare de disconfort, limitarea drastică a situaţiilor
plăcute şi reducerea speranţei că ar mai exista şansă în revenirea la o situaţie mai bună) scad. Dinamica
emoţională capătă o anumită specificitate, devine pendulantă şi contradictorie: pe de o parte, o anumită
aplatizare, reducere a amplitudinii şi diversităţii trăirilor emoţionale (aparentă şi reală apatie, depresie,
oboseală) dar şi, pe de o altă parte, izbucniri emoţionale cum ar fi: irascibilitatea, impulsivitatea, necesitatea de
tandreţe etc. Această ultimă manifestare ia deseori forma unor comportamente de regresie la vârstele
copilăriei. Bătrânii se manifestă aproape ca şi copiii de 3-4 ani care “cer”, chiar cerşesc afecţiune din partea
celorlalţi, prin conduite de amplificare voită a unor stări de rău, de disconfort fizic şi psihic, prin mecanisme
conversive (ex.: tuşeşte mai tare, vorbeşte cu voce mai stinsă, acuză dureri mult mai mari decât sunt în
realitate, ca şi cum ar vrea să spună: Nu vezi cât sufăr?! Acordă-mi mai multă atenţie şi afecţiune!). Tot acum,
în debutul acestui ciclu (ca, de altfel, şi în perioada de sfârşit al celui precedent) apar deseori crize “specifice,
legate de îngustarea câmpului de manifestare“, de reducerea gamei motivaţionale şi emoţionale şi, mai ales de
oscilaţiile acestor aspecte, crize trăite ca “ultime ocazii” (J. Stoetzel) (1968). Fie că se referă la experienţele
anterioare, poate chiar sexuale, sau la alte aspecte ale existenţei, ele sunt trăite cu mare intensitate şi consum
psiho-emoţional dar, de regulă, şi cu o scădere mai mult sau mai puţin vizibilă a discernământului, bătrânii în
astfel de situaţii devenind ridicoli, caricaturali şi, în mod aproape sigur, victimele persoanelor faţă de care
dezvoltă asemenea trăiri, persoane de regulă mai tinere.

Şi mai dramatice sunt, deseori (acolo unde cuplurile au fost bine sudate, au avut o viaţă afectivă puternică,
relativ constantă şi stabilă) situaţiile de deces ale unuia din soţi. Cel ce supravieţuieşte trăieşte un teribil
sentiment de regret, de privare afectivă, de vinovăţie că a supravieţuit, de depresie, deseori, cu idei de suicid
şi cu finalitate autolitică. Dacă persoana vârstnică s-a realizat la un nivel acceptabil prin propriile realizări
profesionale, materiale dar şi prin copii şi nepoţi, atunci există în mare măsură posibilitatea armonizării situaţiei
lui (chiar dacă nu este una realmente fericită – bătrâneţea fiind oricum neplăcută) cu realitatea specifică
acestui ciclu de viaţă. Dacă nu, aşa cum afirmă E. Erikson, vârstnicul are toate şansele să trăiască sentimente
de disperare ştiind că, oricum, de aici înainte nu mai are şansa să mai schimbe ceva şi să se autorealizeze.

Psihologia medicală a sexelor

Pe linia diferenţierii diverselor categorii umane, se pot evidenţia unele particularităţi specifice sexelor.
Este vorba de trăsături caracteristice şi, în acelaşi timp diferenţiatoare, ale bărbatului, pe de o parte, şi ale femeii,
pe de altă parte. Este cunoscut deja faptul că avem o anumită tipologie de personalitate specifică bărbatului,
referitoare mai ales la următoarele aspecte:
- fizic: este mai dezvoltat, mai puternic, cu randament mai ridicat, mai ales în activităţi care cer efort fizic;

- psihic: prezintă structură şi dinamică afectivă şi voliţională specifică, este mai impulsiv, controlându-şi mai
greu pulsiunile de orice natură nu numai cele agresive

- instinctiv: este mai agresiv – aspect coroborat cu forţa fizică mai mare şi cu încărcătura hormonală
(testosteron), cu rol dinamizator dar şi derivînd din rolul social-general acceptat (că el, bărbatul, reprezintă
aspectul forte al familiei, cel ce oferă protecţie dar, în acelaşi timp şi cel ce comite mai multe acte antisociale,
din această cauză).

- psiho-social-istoric – tinde să acceadă la rolul de cap al familiei, al grupului social, de lider, pentru că şi
societatea valorizează astfel bărbatul.
Realitatea cotidiană ne arată însă deseori (fără a susţine că aceasta este o regulă) bărbatul ca pe o fiinţă
neajutorată, incapabilă de acel rol social, pentru că, frecvent, tocmai acele aspecte specifice, considerate
elemente puternice, îl fac să fie vulnerabil, slab (ex.: nu poate negocia cu succes o situaţie, pentru că nu are
răbdarea, reţinerea şi controlul necesare; intră în conflict cu ceilalţi mult mai repede decât femeia).

Reactivitatea şi atitudinea faţă de boală a bărbatului este, de regulă, fie cea de negare, neacceptare,
respingere a situaţiei, fie cea de “rezistenţă” fără apel la servicile medicale, fie cea de tip iritativ-impulsiv,
agresiv adică este neliniştit, pretenţios, nerăbdător.

Observăm de asemenea că, în spatele unor bărbaţi realizaţi social stau deseori femei (soţii) cu certe calităţi de
conducător şi de suport, în acelaşi timp. Am putea spune că, dacă femeia nu este partea tare a unei asemenea
relaţii, ea este cel puţin factorul care catalizează şi orientează forţele cuplului pe direcţia succesului, şi această
situaţie este, se pare, foarte des întâlnită. Susţinem aceste idei întrucât, între caracteristicile tipologiei
feminine, întâlnim mai ales următoarele aspecte:

- fizic – ea este mai fragilă decât bărbatul, are forţa şi randamentul mai reduse (activităţile fizice sunt, de
regulă, mai puţin abordate); paradoxal, studiile de biologie, fiziologie, cele de sănătate arată însă că femeia
rezistă mai bine multor situaţii dificile (stări de boală) şi trăieşte mai mult, în ciuda faptului că sarcina,
naşterea, eventual avorturile şi chiar ciclicitatea menstruală se manifestă ca stări morbide, premorbide sau cel
puţin “speciale” şi au un efect de uzură asupra organismului.

- psihic – femeia este mai sensibilă decât bărbatul, mai emotivă, cu balans emoţional mai accentuat şi faţă de
aceiaşi stimuli, dar şi de la o perioadă de timp la alta (unele aspecte ţin de încărcătura hormonală şi de
ciclicitatea specifică – se ştie de exemplu că perioadele pre şi menstruale evidenţiază hiperemotivitate,
iritabilitate, nelinişte, anxietate); în acelaşi timp, şi în contradicţie cu bărbatul, ea nu este atât de impulsivă şi,
mai ales atât de agresivă (vezi situaţia criminalităţii – bărbaţii comit 2/3 din infracţiuni).

Femeia are însă deseori alte tipuri de reacţii sau alte tipuri de comportamente “rezolutive” pentru anumite
situaţii conflictuale sau percepute ca fiind conflictuale şi anume histrionicitatea sau demonstrativitatea. De
exemplu.: ameninţări, comportamente sau afirmaţii autolitice, “crize de furie” etc. pentru a ieşi dintr-o
asemenea situaţie. Aceste aspecte se structurează ca mecanisme adaptative, agresivitatea femeii în condiţiile
unei forţe fizice mai reduse se converteşte în reacţii demonstrativ-histerice.

Femeia este preocupată mai mult de propria frumuseţe, de aspectul exterior, are tendinţa de a accede în rolul
valorizat social, acela de beneficiar de suport şi ocrotire (din partea bărbatului), de implicare mai profundă şi
mai complexă în relaţiile de cuplu. Acest aspect ne relevă femeia ca pe o fiinţă complementară bărbatului, cu
un rol şi un rost foarte bine definite. Aspectele de fragilitate amintite, dezechilibrele hormonale ciclice şi mai
ales cele ce ţin de sarcină, alăptare sau cele date de menopauză, pun femeia în situaţia de a fi mai expusă
bolilor. Datorită acestor situaţii mai speciale amintite mai sus, chiar bolile comune cu ale bărbatului se
manifestă mai amplu, mai divers. Ca pacient, femeia consideră aproape orice abatere de la starea de bine ca
pe o stare de boală, este hiperreactivă la boală (R. Tichener - 1963) dar este şi mai “pretenţioasă” în cursul
terapiei: ea este fie prea reţinută în relaţia cu medicul (din pudoare), fie prea plină de solicitudine, cerând
foarte multe lămuriri, clamând controale dese (bazate pe desele presentimente şi premoniţii sau pe dorinţa ei
de a fi remarcată, curtată, apreciată), fie dezvoltând o anumită dependenţă de medic (în situaţiile de
conflictualitate intrafamilială, de insatisfacţie de cuplu când, şi pe fondul unor hipocalcemii, dezvoltă des
sindroame cenestopatiforme, ipohondrice, anxioase, obsesive sau depresive). De toate aceste aspecte, şi încă
de multe altele, trebuie să se ţină seama fie atunci când femeia este pacient, beneficiar de servicii medicale, fie
atunci când femeia este personal medical, prestator şi ofertant de servicii de asistenţă medicală.
PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE

 Care sunt ciclurile şi etapele vieţii omului?

 Explicaţi criteriile de etapizare în psihologia medicală a vârstelor.
 Explicaţi diferenţele de reactivitate la boală ale femeii faţă de bărbat.

Atitudini ale bolnavului faţă de boală

Cu toată încărcătura alarmantă, chiar înspăimîntătoare uneori, boala, mai precis, anunţarea
diagnosticului, trezeşte reacţii şi atitudini diverse. Manifestarea faţă de boală poate fi prinsă, în linii mari, în
următoarele tipologii atitudinal-comportamentale:
a) acceptarea diagnosticului şi a bolii ca situaţie de impas, semnalată de toate simptomele care l-
au adus pe bolnav la medic; acceptarea poate fi trăită ca resemnare în faţa destinului implacabil,
inducînd atitudini şi comportamente defensive, de inhibare, dezangajare, demobilizare, atitudini care
crează probleme aplicării terapiilor şi reduc şansele de succes; acceptarea poate fi, destul de rar (mai
ales în cazul bolilor invalidante dar fără risc şi finalitate letală), urmată de refugiul în boală, ca
urmare a beneficiilor consecutive acestei situaţii - scutirea de responsabilităţi, tratament preferenţial
în diverse situaţii de viaţă, poate chiar beneficii financiare; acceptarea poate fi realistă,
mobilizatoare, combativă, bolnavul folosind, in acest caz, toate resursele posibile pentru
tratament şi vindecare;
b) ignorarea diagnosticului şi a bolii, deşi este conştient de starea nu tocmai normală a organismului
(amînă decizii în acest sens), pornind de la convingerea că are suficiente resurse naturale de
reechilibrare (a mai fost bolnav şi s-a refăcut fără tratament); ignorarea bolii poate duce la lipsă
de cooperare pentru terapie, la neglijarea stării de boală şi la agravarea acesteia;
c) negarea bolii este o reacţie şi atitudine periculoasă pentru bolnav inducînd,în mod logic, nu numai
lipsa de cooperare ci chiar opoziţia faţă de tot ceea ce se referă la situaţia lui de impas, inclusiv
la terapie.