1. 1. Calitatile psihosociale ale anchetatorului.

c4
Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot
grupa în trei categorii (Mitrofan & colab., 1992):
a) Nivelul general de pregătire.
- trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală
- să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile
care o guvernează
- trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi
interesele pe care le apără
- Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune
stăpânirea noţiunilor de psihologie a personalităţii.
-
b) Calităţile psiho-intelectuale.
- Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii
judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate,
coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic.
- trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ
- trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de
nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare
- Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât
memoria de scurtă durată, cât şi memoria de lungă durată
- anchetatorul trebuie să recurgă şi la imaginaţie si trebuie să posede o
mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei.
-
c) Calităţile moral-afective.
- Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii
anchetatorului.
- calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact,
răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc.
- Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale
afectivităţii ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu
profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila,
agresivitatea etc
- Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă,
iritată, agresivă sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare
psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-şi atinge
scopul sunt foarte reduse.
- Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei
prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată
- Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice
stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.
2. Enumerati si descrieti tipurile de anchetatori.c4
• anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc,
îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic.
Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei, pentru
lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.
• anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în
relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o
cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu
psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie
constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta
compromisă.
• anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă,
impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este
preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte
modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe
intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia şi
astfel cooperarea devine ineficientă.
• anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi
exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală
(intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este
orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile
sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.
• anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare
succese uşoare prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări,
amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum
ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea
anchetatului, situaţii care pot prejudicia rezultatele anchetei.
• anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă,
manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea
atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu vor
ezita să-şi atenueze faptele.
• Din perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului
infracţional, se poate identifica (Prună, 1994):
• anchetatorul de “tip sintetic”; acordă o importanţă diferenţiată
informaţiilor iniţiale, construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate
relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul
anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmăreşte
validarea celei mai probabile soluţii. Demersul anchetei are o evoluţie
mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.
3. Descrieţi schizofrenul.c5
- Natura schizofreniei este înţeleasă prin diferite moduri de raportare a
individului la
gradul şi limitele de percepere a realităţii
- Absenţa stării de detaşare, a lipsei de promptitudine acţională, tendinţa de
izolare exagerată, care indică deficitul de adaptare la realitate (timiditatea,
introversiunea), mimica, nu mai corespund sentimentului trăit.
- Instabilitatea emoţională (teama, frica, ura, pasivitatea), reprezintă
atitudinea care
se abate de la experienţa obişnuită, fiind specifică shizofreniei.
- Schizofrenia apare în situaţia dezorganizării şi a instabilităţii familiale, în
cazul
respingerii brutale manifestată de către unul dintre părinţi, la moartea
părinţilor şi lăsarea fără sprijin afectiv, dacă aceste cauze se suprapun pe
tulburări cerebrale moştenite.
- Schizofrenul (schizofrenicul) nu-şi poate controla comportamentul în mod
raţional,
actele sale criminale fiind determinate de „tulburări sau deficienţe mentale”,
astfel că nuşi poate coordona starea psihică, ideile elementare, stimulii din
organele perceptive
- nu mai are capacitatea de a aprecia consecinţele prejudiciabile ale faptelor
sau prescripţiile şi interdicţiile cuprinse în lege.
- Criminalul schizofren îşi întrerupe brusc, pentru o perioadă de timp sau
definitiv,
actul criminal început, devenind insensibil la chinurile victimei.
- Schizofrenul este considerat o persoană incapabilă mintal, care nu poate să-
şi
supravegheze comportamentul şi din această cauză nu este pedepsit penal
(nu răspunde penal), urmând ca împotriva acestuia să se adopte o măsură de
siguranţă (atât pentru a fi ocrotit, cât şi pentru a fi împiedicat să comită fapte
grave).
- Boala psihică a individului înlătură starea de responsabilitate deoarece este
„incapabil să aprecieze” gravitatea faptelor săvârşite.
- Debutul schizofreniei apare rar anterior adolescenţei şi în mod frecvent în
adolescenţă, chiar până la vârsta de 30 de ani, dar poate apărea şi după vârsta
de 45 de ani.
- Comportamentul schizofrenului se caracterizează prin lipsa de măsură în
tot ceea ce face: consum exagerat de apă (intoxicaţia cu apă), halucinaţii
auditive şi vizuale pe teme religioase, prezentarea precipitată a unor
evenimente bizare, comportament dezorganizat, afectivitate plată şi
inadecvată.
Personalitatea exterioară a schizofrenului
- Acţioneaza în baza unei „comenzi” oculte care se regăseşte doar în
mintea sa, si participă la acte de violenţă nedefinite, nejustificate,
nestăpânite, paralizante, brutale, absurde, victima fiind o persoană
apropiată, iubită (mama).
- Cruzimea acestuia alternează cu blândeţea excesivă, schizofrenul fiind
lipsit de criteriile unei aprecieri echilibrate a realităţii.
- trăieşte izolat de mediu şi îşi construieşte un univers propriu, fără restricţii
şi interdicţii, având un caracter ireal, fără logică, iar limbajul devine fără
înţeles.
Personalitatea interioară a schizofrenului
- crează conflicte ce nu au la bază un sens acţional precis, devenind
„infractor” fără voinţa sa (o personalitate psihopată).
- Factorul volitiv constă în absenţa oricărui interes faţă de propria sa
persoană sau faţă de alţii, precum şi faţă de regulile sau prescripţiile sociale.
- Factorul afectiv constă în absenţa emoţiei, a sentimentului de vinovăţie sau
a proceselor de conştiinţă după comiterea actelor antisociale.
- Faptele schizofrenului sunt arbitrare, executate la întâmplare, înfăţinşându-
se ca simple acţiuni animalice.
Natura schizofreniei
Factorii care determină debutul precoce sau debutul tardiv al schizofreniei
sunt:
- deteriorarea cognitivă; - maladii cerebrovasculare;
- deficitele senzoriale.

4. Descrieţi paranoicul.c5
Paranoia este reprezentată de o tulburare comportamentală gravă care
determină abaterea severă a individului de la regulile sociale, prin
manifestarea halucinaţiilor de persecuţie sau grandoare.
Debutul paranoiei se regăseşte în schizofrenie.
Personalitatea exterioară a paranoicului
- idei delirante şi halucinaţii auditive
- apreciază că dezordinea comportamentului său este determinată de răutatea
şi perversitatea celorlalţi
- Paranoicul nu înţelege şi nu acceptă modul de a fi al lucrurilor, fapt ce
determină ample stări contradictorii sau conflictuale şi furie întrerupte
spontan de tendinţe suicidare.
- Fiind dominat de atitudini ostile, paranoicul se simte îndreptăţit să-i
corijeze pe cei cunoscuţi, urmărind să devină justiţiar, indiferent de
consecinţele produse.
Personalitatea interioară a paranoicului
- suspiciune şi neîncredere faţă de cunoscuţi, precum şi prin rea-voinţă faţă
de atitudinile celor apropiaţi.
- Aceste idei sunt însoţite de temerea că, indivizii cu care a intrat în legătură,
nu
urmăresc altceva decât să-i producă un rău grav, să-l persecute, să-l înşele.
- Deseori limbajul ce-l interesează pe paranoic se referă la modul de
interpretare a comportamentului celor apropiaţi, cărora le transmite faptul
că el a înţeles totul, că se va întâmpla ceea ce a gândit, luându-şi măsuri
de precauţie sau de atac.
- În perioada copilăriei, tulburarea de personalitate paranoidă se manifestă
prin
izolare nejustificată, prin agresivitate şi iritabilitate permanente, cultivarea
unui anumit gen de plăcere, accesul la speculaţii, acceptarea unei alte
identităţi, temerea de întâlnirea cu lumea (agorafobie).
- Paranoicul procedează la supravegherea completă şi diversificată a
partenerului,
ajungând până la sechestrarea acestuia.
- Deşi sunt infideli, paranoicii se manifestă cu o permanentă suspiciune faţă
de
partener
Natura paranoiei
Elementele particulare ale personalităţii paranoide se regăsesc în
manifestările
prestate la începutul perioadei adulte.
Tulburarea intervine ca urmare:
- a pierderii unor persoane apropiate (copil, soţ),
- a poziţiei sociale (înlăturarea din serviciu),
- a suferirii unei traume fizice şi psihice,
- a consumului de substanţe psihotrope sau
- a intervenţiei unei boli (tumoare pe creier).

5. Descrieţi imbecilul şi idiotul.c5

Descrieţi imbecilul şi idiotul.
- Imbecilul reprezintă starea de „întârziere mentală” a individului care,
deşi poate realiza acte şi unele trebuinţe imperioase, nu va fi capabil să
scrie, să socotească, să citească şi nici să-şi îngrijească, în mod normal,
propria persoană.
Personalitatea exterioară a imbecilului
- este o fire docilă, care îşi asumă atribuţiile simple, cu nivelul de
inteligenţă cuprins între 4 şi 6 ani.
 - Mecanismul psihic rămâne involuat, reprezentările şi semnificaţiile actelor
comise fiind infantile.
Personalitatea interioară a imbecilului
- este dependent şi supus celor care îl îngrijesc.
- Rolul decisiv al mediului familial îi creează senzaţia de siguranţă şi
stabilitate
- Imbecilul ştie cine are putere în familie şi este capabil de prefăcătorie
pentru a profita, pentru a-şi păstra nevoia de ocrotire.
- Imbecilitatea este produsă de aberaţia cromozomială, de leziunea creierului
sau de interveţia unor boli grave, contractate de mamă în perioada sarcinii.
Idioţia reprezintă cea mai gravă formă a deficienţei intelectuale, care
determină incapacitatea individului de a vorbi şi de a adopta o conduită din
cauza opririi dezvoltării mentale.
Personalitatea exterioară a idiotului
Întârzierea în dezvoltarea intelectuală a idiotului se manifestă sub 2 forme:
1) întârzierea mentală profundă – compatibilă cu acte şi gesturi umane
simple, care implică mai mult partea instinctivă, inconştientă, dar şi conduite
simple de învăţare (mersul, gestică, reacţii la stimuli);
2) întârziere mentală severă – compatibilă doar cu actele instinctive
(autocontrolul digestiv).
- Înaintarea în vârstă nu produce şi acumularea de experienţă
comportamentală, deoarece nu demonstrează posibilitatea dezvoltării sau a
ameliorării capacităţii mentale a individului, dimpotrivă, acestea se
degradează
Personalitatea interioară a idiotului
- nu are capacitatea de a-şi controla reacţiile, astfel că este inapt să-şi
însuşească unele deprinderi şi să se adapteze la situaţiile concrete
- Este însă capabil să utilizeze limbajul limitat pentru a indica existenţa unor
trebuinţe simple.
- nu este apt să dobândească un alt comportament, în afara celui foarte
simplu, constând în învăţarea mersului, a deprinderii de a se hrăni şi de a
anunţa defecaţia.
- Idioţia este efectul existenţei unor cauze ereditare (aberaţia cromozomială,
leziuni organice ale creierului ca urmare a îmbolnăvirii mamei în timpul
sarcinii), cât şi a intervenţiei traumatismului cranian perinatal.

6. Enumeraţi şi descrieţi pe scurt fazele

sinuciderii.c7
. Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite
1) Suicidaţia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi
de a-şi pune capăt zilelor. Cauzele sunt de natură psihopatologică
 (tulburări psihice grave, stări depresive severe, etilism cronic etc.), de
natură socială (eşec profesional, familial, şcolar etc.) sau de natură
psihosomatică (boli incurabile, infirmităţi fizice, malformaţii congenitale
etc.).
2)Suicidacţia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi
căutarea formelor, metodelor şi procedeelor de realizare a actului propriu-
zis. În această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de
tensiune intrapsihică, este momentul “exploziei autodistructive” când
individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului.
3)Traumatizaţia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a
modalităţilor autodistructive. Important în această etapă a conduitei
suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi
urmată de reuşită sau nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de
tentativă de suicid.

7.Enumeraţi şi descrieţi pe scurt caracteristicile

comune care se regăsesc la majoritatea
infractorilor.c8
1. Instabilitatea emotiv-acţională.
- Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a
deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ
instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile
sale trădează discontinuitate
- Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic
structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea
personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei
cognitive
- Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii
infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective,
insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a
emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc
2. Inadaptarea socială
- Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia
provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori,
alcoolici) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară
educării copiilor.
- Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat,
unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit
bazele unei inadaptări sociale
3. Sensibilitatea deosebită.
- Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre
acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un
caracter atipic reacţiilor acestora
- Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la
mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
4. Duplicitatea comportamentului
- Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional,
infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de
ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special
- duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează
numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul
- El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă
natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale.
5. Imaturitatea intelectuală
- constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung
consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este
strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului
6. Imaturitatea afectivă
- Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în
favoarea celor din urmă
- Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o
rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul
plăcerii în raport cu cel al realităţii
- Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns,
crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate, minore şi uneori
nesemnificative.
- Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante,
este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist,
instabil emoţional
7. Frustrarea
- Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privat de
unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau
când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole
8. Complexul de inferioritate
- Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienţă,
de incapacitate personală.
- Complexul de inferioritate apare în urma unor deficienţe, infirmităţi reale
sau imaginare fiind accentuat şi de dispreţul, dezaprobarea tacită sau
exprimată a celorlalţi.
9. Egocentrismul
- reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi numai el
se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor.
 - Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi
susceptibil, dominator şi chiar despotic.
- Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri,
interese.
- Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele
celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi
în toate situaţiile dreptate.
- Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi
succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă
cu virulenţă.

10. Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia

emotivităţii, capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe.
Individul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt
imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare
afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi
inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.
11. AGRESIVITATEA apare atunci când individul este împiedicat să-şi
satisfacă dorinţele şi se manifestă printr-un comportament violent şi
distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi
heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea
comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin
automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea
presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme
multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor,
vătămarea corporală etc.
12. Indiferenţa afectivă
se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelege durerile şi
nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora

8.Clasificaţi şi descrieţi pe scurt tipurile de victime, in

functie comiterea faptei .c9

a) victime dispărute - sesizarea este făcută de persoane

cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de către
infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;
b) victime ce nu supravieţuiesc agresiunii - (decedate) care
„oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului, plecând
de la modul în care a procedat acesta
Ex. în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere
urmele, jefuind sau nu victima etc.
 c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot
identifica infractorul din motive obiective
Ex. fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat,
victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.
În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură
cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului
(eventual vocea, aspecte vestimentare - haină aspră sau
lucioasă, nervozitate, precipitare etc.);
 d) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care
cunosc infractorul, însă nu-l denunţă din motive ce
ţin de teama de răzbunare a acestuia
Ex. victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în
care va fi denunţat, se va răzbuna pe copii
e) victime care supravieţuiesc agresiunii
- cunosc infractorul, dar nu-l denunţă din motive care
ţin de viaţa lor particulară
Ex: agresorul este concubinul victimei căsătorite
f) victime care supravieţuiesc agresiunii
- cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe, încearcă
să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se,
protejându-l deliberat pe infractor
Ex. este cazul, desigur mai rar, al victimei care, în acest
fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iubeşte
g) victime care supravieţuiesc agresiunii
- deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă
persoană pe care vrea să se răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii
- care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie,
încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-
a comis
 - Ex: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe
care, în mod real, infractorul - care s-a rezumat numai la
violarea ei - nu şi le-a însuşit
i) victime care profită de o anumită situaţie
- reclamă o „infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a
sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei
Ex: simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a
transforma o relaţie sexuală în viol

9.Tipologia victimelor dupa Stephen Schafer.c9

Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde (Bogdan &
Sântea, 1988):
1)Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o
legătură cu făptaşul. Victima nu are nici o parte de vină în
actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul
infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei
bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine
victimă numai pentru că la ora respectivă se afla acolo.
2)Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării
lor au comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor.
Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima
ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau
dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în
relaţii amoroase cu iubita infractorului etc.
3)Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului.
Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenţează
răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi
protagonişti nu a existat o legătură.
4)Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice
şi psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale
împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal).
5)Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor
acei indivizi care, prin statusul de etnici minoritari sau
aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să
aibă nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime
agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii.
6)Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează
agresiunea către propria persoană, ele însele ajung să devină
proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc.
sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă
rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea
nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor
şi victimă.
7)Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza
convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se
materializeze neapărat în acţiuni.

10.Scema interviului de evaluare psihologică în

context judiciar a examinării cauzelor de distres
emoţional şi vătămare corporală c9

1. Familia de origine. Se vor pune întrebari referitoare la

numele fiecărui frate, părinte, bunic, mătuşă, unchi, anul
nașterii și vârsta actuală, natura relației (de exemplu, matuşă
paternă, frate aflat în plasament etc.).
2. Istoricul relaţiilor nonromantice: natura relației lor cu
clientul (de exemplu, antrenor, şef, vecin), numele celeilalte
persoane, vârsta celui evaluat și a celeilalte persoane la
începutul relației.
3. Istoricul relaţiilor romantice: natura relației lor cu clientul
(de exemplu, data, partener, concubin etc.), numele celeilalte
persoane, vârsta celui evaluat și a celeilalte persoane la
începutul relației.
4. Copii: nume fiecăruia, natura relației (de exemplu, fiică,
fiul vitreg), data nașterii și vârsta actuală (sau vârsta când a
decedat), numele mamei și tatălui biologic.
5. Istoricul rezidential: locație: oraș , judet, cat a locuit acolo,
tipul de reședință (de exemplu, casa, apartament, școală, acasă
plasament), numele fiecărei persoane care a trăit (nu doar a
vizitat) în reședință.
6. Istoricul educațional: numele şcolii, tipul, orașul, ani de
şcolaritate, domenii de studiu, program, certificate obţinute,
ultima calificare obţinută.
7. Apartenenţa spiritual- religioasă: tipul, anii de implicare.
8. Activităţi recreative şi de agrement: numele şi tipul de
activitate, descriere, perioada.
9. Hobby-uri: numele şi tipul de activitate, descriere, perioada.
10. Istoricul ocupării în câmpul muncii: ce poziţii a ocupat şi
ce responsabilităţi, angajatorii, datele de angajare, vârsta la
care s-a angajat prima dată, câte ore a lucrat pe samptamână,
motivul părăsirii locului de muncă.
11. Contribuţii de caritate: donaţii, voluntariat în ONG-uri.
12. Istoricul serviciului militar: perioada, locaţia, vârsta,
experienţa acumulată
13. Istoricul juridic: delincvenţa juvenilă, divorţ, probleme
legate de familie, chestiuni de drept matrimonial, implicarea
în cauze de drept administrativ (procese cu diferite instituţii
administrative, sindicat, etc.), procese civile, contravenţii
penale sau activităţi infracţionale, eliberări condiţionate,
plasarea anterioară într-un centru de detenţie ori instituţii de
corecţie.
14. Istoricul consumului de alcool:
- ce obisnuieşte să consume (de exemplu: bere, vin,
băuturi tari, cocktail-uri, băuturi tonice)
- unde (de exemplu, acasă, de locul de muncă, baruri,
petreceri, evenimente sportive, restaurante)
 - când (de exemplu, în timpul zilei, înainte de cină, la cina,
week-end, vacanțe)
- cât de des (de exemplu, fiecare zi, săptămână, lună), cât
de mult a băut de fiecare dată.
15. Istoricul consumului de droguri şi substanţe interzise:
- ce obisnuieşte să consume (de exemplu, cocaină,
marihuana, hașiș, etc)
- unde (de exemplu, acasă, de locul de muncă, restaurante,
petreceri)
- când (de exemplu, în timpul zilei, înainte de cină, la cină,
week-end, vacanțe)
- cât de des (de exemplu, fiecare zi, săptămână, lună)
- cât de mult a folosit de fiecare dată (de exemplu,
numărul de grame, numărul de pastile etc).
16. Istoricul sănătatii fizice:
- tipul de tulburare, boală sau rănire
- data fiecărei accidentări
- numele medicului sau spitalului, medicamente prescrise,
gradul de recuperare.
17. Istoricul sănătăţii mentale: tipul de consiliere (de exemplu,
individual, de grup, psihanalitic, cognitiv comportamental
etc), numele consilierului sau terapeutului, numărul total de
sesiuni, datele de începre şi terminare a sesiunilor,
medicamente prescrise (acolo unde a fost cazul).
18. Experienţa psihologică anterioară: întâlniri cu psihologi,
participare la şedinţele de orientare şi consiliere şcolară,
numărul total de ore, datele de început şi sfârşit a sesiunilor.
19. Alte experiențe și amintiri plăcute și neplăcute pe care
doreşte să le descrie

11.Enumeraţi şi descrieţi pe scurt etapele

ascultării învinuitului sau inculpatului c11
 Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea
învinuitului (inculpatului) parcurge următoarele etape:
a). Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului
- reprezintă
primul contact dintre învinuit şi cel care efectuează ascultarea
şi este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va
desfăşura activitatea ulterioară a anchetatorului
- Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi
învinuită/inculpată altă persoană decât cea ce a săvârșit
infracţiunea.
- Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă,
ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi alte date ce
pot contura situaţia personală a învinuitului. Verificarea
identităţii constituie şi un bun prilej de a studia
comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află,
modul cum va reacţiona la întrebările ce i se vor adresa,
gesturile, starea de tensiune sau calmul pe ce se vor afişează.
b). Ascultarea relatării libere
- Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare
tot ce cunoaște în legătură cu învinuirea ce i se aduce.
- În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-l
analizeze pe învinuit, să-l observe şi să noteze
omisiunile, ezitările acestuia.
- În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite
întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau
dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste
satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate.
- c).Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau
ascultarea dirijată.
- După ce învinuitul a relatat liber referitor la
învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la
fapta ce formează obiectul cauzei şi la învinuire.
Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite
condiţii după cum urmează:
- -1) Să fie clare şi precise.
- -2) Să fie pe înţelesul celui interogat.
- -3) Să nu sugereze răspunsul.
- -4) Să oblige pe învinuit să relateze şi nu să determine un
răspuns scurt de genul „da” sau „nu”.
- -5) Să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în
încurcătură.
- Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în
mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu
natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi
lămurite, după cum urmează:
- -1) Întrebări „temă" (cu caracter general), ce vizează
fapta –învinuirea în ansamblul său.
- -2) Întrebări „problemă”, prin care se urmăreşte
lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, a
unor anumite aspecte ale cauzei.
- -3) Întrebări „detaliu", strict limitate la anumite
amănunte, prin ce se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce
pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de
completare, de control; prin adresarea lor se urmăresc
determinarea cu exactitate a unor împrejurări, lămurirea
unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, verificarea
siguranţei si constanţei în declaraţii a persoanei ascultate.

12.Detectarea simulării cu ajutorul poligrafului.

C13.
Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite
în domeniul detectării comportamentului simulat.
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „detector de
minciuni„ este un înregistrator mecanic sau electronic, ce preia
pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie,
suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei
electrodermice (RED) şi a micromişcărilor musculare
Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările
fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul
simulat.
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este
invitat pentru a da relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei,
mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate,
îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se
prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu
infracţiunea comisă.

O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită,

produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.
Conform teoriei “reacţiei determinată de infracţiune”, persoana
vinovată reacţionează când minte, deoarece întrebările relevante
provoacă emoţii sau trăiri care au existat în momentul comiterii
infracţiunii (Barland, 1988).
Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim
recunoscute şi utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-
ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.
Poligraful (aşa-zisul “detector de minciuni”) înregistrează simultan pe
o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia
toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea
arterială - puls şi micromişcările neuromusculare.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
• să nu fie supuse unor anchete obositoare;
• anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală;
• să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf;
• să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;
 • să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra
funcţiilor sistemului nervos central;
• să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la
reconstituiri, experimente);
• să nu participe la confruntări;
• să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se
prezinte persoane spre recunoaştere etc.
Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este
normalitatea psihofiziologică a subiectului.