http://www.profamilia.ro/revista.asp?

id=2003_01_05#_ftn31

IOriginile documentului

În anul 1980 a avut loc un Sinod a cărui temă a fost: “Datoriile familiei creştine în lumea de
astăzi“. Sfântul Părinte a primit o cerere din partea Sinodului privind redactarea unei Carte care
să apere drepturile familiei. Proclamarea entuziastă a Evangheliei familiei şi vieţii, ca “veste
extraordinară“, şi aprofundarea identităţii şi misiunii Bisericii domestice, sanctuar al vieţii, ocupă
încă de pe atunci, fără doar şi poate, un loc privilegiat în inima Suveranului Pontif. Papa a
solicitat Sfântul Scaun pentru a pregăti acest document.[1]

Sfântul Scaun a prezentat în 1983, pe data de 22 octombrie, “Carta drepturilor familiei“[2] în

care face un apel către toate Statele, organizaţiile internaţionale şi toate instituţiile şi persoanele
interesate, pentru respectarea acestor drepturi şi asigurarea recunoaşterii lor efective şi a
observării lor.[3]

Cât priveşte izvoarele şi referinţele de care s-a folosit în elaborarea acestei Carte, Sfântul Scaun a
cerut colaborarea Conferinţelor episcopale din întreaga Biserică, precum şi a experţilor în
materie proveniţi din mai multe culturi.[4]

II. Conţinutul şi structura Cartei

Carta conţine o Prezentare, un Preambul şi 12 articole. În Prezentare sunt expuse motivele

redactării acesteia, scopul şi rolul Cartei precum şi destinatarii săi. În Preambul sunt prezentate
premizele de la care se pleacă, iar în cele 12 articole drepturile care trebuie apărate.

a. Scopul şi destinatarii

Scopul acestei Carte este acela de a prezenta contemporanilor noştri, creştini sau de altă
confesiune, o formulare cât mai ordonată şi completă posibil a drepturilor fundamentale inerente
familiei, societate naturală şi universală[5].

Sfântul Scaun, prezentând această Cartă, adresează un apel particular tuturor membrilor şi
instituţiilor Bisericii pentru a oferi o mărturie puternică despre convingerile creştine asupra
misiunii indisolubile a familiei şi pentru a acorda familiei şi părinţilor susţinerea necesară şi
încurajarea pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea încredinţată lor de Dumnezeu.[6]

Această Cartă, exprimând viziunea creştină, prezintă realitatea naturală a familiei în lumina
revelaţiei divine. Aceste drepturi iau naştere, într-o ultimă analiză, din acea lege naturală care
este înscrisă de Creator în inima fiecărei fiinţe umane.”[7] De aceea “societatea este chemată să
apere aceste drepturi de orice violări, să le respecte şi să le promoveze în întregimea conţinutului
lor.”[8] Astfel, această Cartă doreşte să “sugerează familiilor să se unească în apărarea şi
promovarea drepturilor lor” şi “încurajează familiile să îşi îndeplinească datoriile lor, astfel încât
rolul familiei să poată deveni tot mai clar apreciat şi recunoscut în lumea de astăzi”.[9]
Cât priveşte destinatarii, putem spune că sunt în primul rând guvernele ţărilor din lumea întreagă,
ele trebuind să reafirme conştiinţa comună a drepturilor esenţiale ale familiei pentru binele
societăţii. Pentru ele, Carta reprezintă “un model şi un punct de referinţă pentru elaborarea unei
legislaţii şi a unei politici familiale şi un ghid de planuri de acţiune”[10]. De asemenea, este
propusă “organizaţiilor internaţionale interguvernamentale care, prin competenţa lor şi prin
apărarea şi promovarea drepturilor umane, nu pot ignora sau nu pot permite violări ale
drepturilor fundamentale ale familiei.”[11] În mod cu totul special, Carta este adresată familiilor
înseşi, încercând să “întărească în acestea conştiinţa, rolul de neînlocuit şi poziţia familiei”. Carta
este adresată, de asemenea, şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, pentru ca ei să se angajeze în a
face totul pentru ca drepturile familiei şi instituţia familiei să fie întărite pentru binele întregului
neam omenesc, astăzi şi în viitor.

b. Familia şi societatea – scurt comentariu al Preambulului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document care a reprezentat “o cucerire pentru

omenire deoarece, bazându-se pe demnitatea umană, promovează şi apără respectul popoarelor şi
al fiecărui membru al lor”[12], a fost celebrată de Consiliul pentru Familie printr-un document
special: Familia şi drepturile umane. Recunoaşterea principiilor acestui document trebuie să
reprezinte o stimulare importantă pentru spiritul şi practicarea justiţiei, fie la nivelul intern al
diferitelor ţări, fie la nivel internaţional. Printre alte drepturi fundamentale, Declaraţia
Drepturilor Omului recunoaşte familia ca «nucleul natural şi fundamental al societăţii»[13].

“De o importanţă fundamentală pentru promovarea drepturilor omului este recunoaşterea

“drepturilor familiei”, ceea ce implică protejarea căsătoriei în cadrul «drepturilor omului» şi a
vieţii familiale ca obiectiv al orânduirii sale juridice. După cum se susţine şi în Carta drepturilor
familieiprezentată de către Sfântul Scaun, familia trebuie să fie concepută ca subiect care
integrează toţi membrii săi (…) Familia şi căsătoria au nevoie să fie apărate şi promovate nu
numai la nivel de Stat, ci în întreaga societate. Acestea cer angajarea decisă a fiecărei persoane
deoarece familia şi căsătoria pot da un răspuns integral la provocările prezentului şi la riscurile
viitorului.”[14]

În articolul 1 este amintit dreptul oricărei persoane de a alege propria sa stare de viaţă[15].
Respectând demnitatea şi drepturile fundamentale ale persoanei, cei care se căsătoresc au dreptul
să se aştepte din partea societăţii la acele condiţii morale, educative, sociale şi economice care să
le permită să îşi exercite dreptul de a se căsători în deplină maturitate şi responsabilitate[16]. În
acelaşi prim articol, la paragraful “c”, se spune că “valoarea instituţională a căsătoriei trebuie să
fie susţinută de autorităţile publice: situaţia cuplurilor nu trebuie să fie pusă pe acelaşi plan cu
căsătoria pecetluită de jurământul făcut.[17]

Considerând familia ca societate naturală, aceasta există anterior statului şi oricărei alte
comunităţi şi posedă drepturi proprii care sunt inalienabile[18]. Familia constituie, chiar mai
mult decât un nucleu juridic, social şi economic obişnuit, o comunitate de dragoste şi solidaritate
care este în mod unic aptă să înveţe şi să transmită valori culturale, etice, sociale, spirituale şi
religioase, esenţiale pentru dezvoltarea şi binele membrilor societăţii[19]. Putem spune, astfel, că
drepturile persoanei au o dimensiune socială fundamentală şi găsesc în familie expresia lor
vitală[20]. Astfel familia este fundamentată pe căsătorie, uniune intimă de viaţă în
complementaritatea dintre bărbat şi femeie, care se constituie ca legătură indisolubilă a căsătoriei
în mod liber contractată şi în mod public exprimată, şi este deschisă spre viaţă[21]. Fiindu-i
încredinţată exclusiv căsătoriei misiunea transmiterii vieţii, putem spune că ea reprezintă
leagănul în care se poate dezvolta copilul în pace şi armonie[22].

În cadrul familiei se întâlnesc, cresc şi se susţin generaţii diferite, şi se ajută reciproc să crească
în înţelepciune umană şi să armonizeze drepturile individului cu alte instanţe ale vieţii
sociale[23]. De aceea, familia şi societatea, care sunt în mod reciproc legate vital şi
organizatoric, au o funcţie complementară în apărarea şi în progresul binelui umanităţii şi al
fiecărei persoane[24], ţinând cont de faptul că generaţiile cresc şi se dezvoltă în sânul familiei.

III. Actualitatea acestei Carte

Procesul de secularizare, relativismul moral, individualismul, hedonismul

Această Cartă este actuală chiar şi după 20 de ani, deoarece drepturile familiei rămân drepturi
care trebuiesc cucerite în fiecare zi, de către fiecare guvern şi fiecare societate. Experienţa
diverselor culturi de-a lungul istoriei au dovedit că este necesară, din partea societăţii,
recunoaşterea şi să apărarea instituţiei familiale[25]. De aceea, societatea, şi în mod particular
Statul şi organizaţiile internaţionale, trebuie să protejeze familia cu măsuri cu caracter politic,
economic, social şi juridic, cu scopul de a consolida unitatea şi stabilitatea familiei, astfel încât
aceasta să-şi poată exercita funcţia sa specifică[26].

Se poate vorbi însă despre o evoluţie şi o involuţie în acest proces al promovării drepturilor
familiei.Vorbind despre părţile pozitive, se poate constata faptul că multe ţări au adoptat un cod
al familiei, cu mai multe sau mai puţine imperfecţiuni, şi au încercat să apere acele drepturi. Cât
priveşte pasul înapoi, putem spune că, sub influenţa relativismului moral, compararea familiei cu
diferite forme de aşa-zise “modele noi” a dus la o prezentare a instituţiei familiei ca o instituţie
oarecare şi nu ca celula de bază a întregii societăţi.[27]

În cadrul Mesajului Conferinţei Episcopale Catolice din România pe tema familiei a fost atrasă
“respectuos atenţia tuturor Bisericilor din ţară, autorităţii de stat, organizaţiilor
nonguvernamentale şi mass-media, asupra cauzelor care au o influenţă distructivă în privinţa
instituţiei familiei.”[28] Acest Mesaj al Conferinţei Episcopale este un semnal de alarmă tras “în
faţa situaţiei generale grave, cauzată de condiţiile socio-psihologice şi politice,” precum şi din
cauza factorilor economici (salariile mici) care influenţează partea spirituală. Drepturile,
necesităţile fundamentale, bunăstarea şi valorile familiei, chiar dacă sunt în mod progresiv
salvate în anumite cazuri, de cele mai multe ori sunt ignorate şi nu rareori ameninţate de legi,
instituţii şi programe socio-economice[29]. Multe familii sunt constrânse să trăiască în condiţii
de sărăcie, care le împiedică să îşi desfăşoare propria lor misiune cu demnitate[30].

Familia reprezintă unica instituţie în planul creaţiei lui Dumnezeu capabilă de a forma integral
omul. Această instituţie este însă astăzi sufocată şi pusă sub presiune (Rm 1,19). Democraţia nu
trebuie să devină o dictatură a majorităţii parlamentare, îndepărtându-se de adevăratul bine al
societăţii. “Acest lucru înseamnă că legile, oricare ar fi domeniile în care intervine sau se vede
obligat să intervină legislatorul, trebuie să respecte şi să promoveze totdeauna persoanele umane
în diferitele lor exigenţe spirituale şi materiale, individuale, familiale şi sociale.

Prin urmare, o lege care nu respectă dreptul la viaţă al fiinţei umane – de la conceperea până la
moartea sa naturală, oricare ar fi condiţia în care s-ar afla, sănătoasă sau bolnavă, încă într-un
stadiu embrionar, bătrână sau în stadiu terminal – nu este o lege conformă cu voinţa divină.
Astfel, legislatorii creştini nu pot nici să contribuie la formularea ei, şi nici să o aprobe în
adunările parlamentare, deşi, acolo unde o astfel de lege există deja, este licit pentru ei să
propună amendamente care să atenueze efectele nocive ale ei.

La fel se poate spune despre toate legile care prejudiciază familia şi atentează la unitatea şi
indisolubilitatea sa, sau care oferă validitate legală uniunilor între persoane, incluzându-le şi pe
cele de acelaşi sex, care pretind să substituie, cu aceleaşi drepturi, familiile bazate pe căsătoria
între bărbat şi femeie”[31].

Astăzi procesul de secularizare, care este foarte puternic şi caută să îl dezrădăcineze pe

Dumnezeu din societate, goleşte interior omul şi îl aruncă spre degradare, smulgând valorile
centrale ale familiei şi ale vieţii. Această secularizare reprezintă boala spiritului, privat de adevăr,
precum intuia Romano Guardini. Astfel, vestirea adevărului şi a eliberării devine o apărare
viguroasă a familiei şi a vieţii, atât de ameninţate astăzi.

Iata ce declara Cardinalul Klaus Küng, responsabil al Comisiei pentru Familie din cadrul
Conferinţei Episcopale Austriece, cu puţine zile în urmă: “O societate poate fi sănătoasă dacă
promovează idealul realizabil al unei familii cu mulţi fii, întemeiată pe căsătorie”. Este vorba de
un model pentru care “merită să ne angajăm” la nivel politic şi social, secondând “dorinţa
răspândită” după o viaţă familială “tradiţională”. Situaţia căsătoriei şi a familiei este “dramatică”,
conform Cardinalului Küng, în întreaga Europă. Natalitatea a scăzut, iar divorţurile au crescut
într-un mod “de neimaginat acum treizeci de ani”.[32]

Din punct de vedere moral, trebuie spus că viziunea societăţii de consum propune omului de
astăzi o morală bazată pe individualism şi hedonism, şi în care tehnica imprimă direcţia spre care
trebuie să ne îndreptăm, conducând şi împingând societatea spre un relativism moral, în care tot
ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este şi licit (viziunea hedonistico-cosumist-
relativistă). Astfel, nu există valori fundamentale care sunt înscrise în inima omului de către
Creator, ci totul este dictat de “acum şi aici”, de ceea ce ne oferă societatea şi progresul ştiinţific.

Pentru Biserica Catolică este clar că nu tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este şi
licit. Există o prioritate etică asupra tehnicii şi, de aceea, relativismul etic nu se poate justifica
niciodată. În Enciclica Veritatis splendor, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte despre libertatea care
se întâlneşte cu adevărul, şi despre faptul că putem rămâne fideli adevărului lui Cristos căutând
libertatea în adevăr. O putere nelimitată avem atunci când libertatea noastră provine din acest
adevăr bazat pe Cristos. Însă, pentru a pătrunde în adevăr, avem nevoie de lumina credinţei.

Vorbind despre această problematică a societăţii de astăzi, relativismul, Prefectul Congregaţiei

pentru Doctrina Credinţei, Cardinalul Joseph Ratzinger, arăta două părţi ale acestui relativism.
Partea pozitivă o reprezintă faptul că totul este considerat ca ceva bun, însă partea negativă este
renunţarea la fundamentul credinţei, la adevăr. Ex: uniunile dintre homosexuali şi lesbiene
reprezintă o libertate care nu este conformă adevărului şi deci se îndepărtează de proiectul
Creatorului. Căutând unirea aceasta între libertate şi adevăr, în individualism se ajunge la
deformarea imaginii omului.

a. Dreptul la emigrare nu în defavoarea comuniunii familiale

Dreptul la emigrare este unul dintre drepturile omului care trebuie apărat. Din punct de vedere
social, însă, acest drept trebuie conciliat cu celelalte drepturi şi îndatoriri pe care fiecare persoană
care face parte din societate este obligată să le respecte şi să le îndeplinească. Din România, în
ultimii 12 ani, au plecat multe persoane, familii întregi chiar, în Italia, Germania, Spania, Franţa,
Israel, Canada şi Statele Unite. Acest lucru a creat un dezechilibru atât la nivel social cât şi la
nivel pastoral.[33]

Drepturile omului se bazează pe dreptul de a fi persoană liberă, responsabilă în faţa lui

Dumnezeu. Odată ce o persoană liberă îşi dă consimţământul în cadrul căsătoriei, prioritatea
devine familia, şi orice decizie ia, trebuie să o facă în comuniune cu membrii acestei comunităţi
care i-a fost încredinţată. Această idee trebuie întărită şi de dreptul la un salar just, drept care de
multe ori nu este respectat în propria ţară şi de aceea este căutat în altă ţară.[34]

Foarte important este articolul 12, paragraful “b”, în care se subliniază dreptul muncitorilor
emigranţi de a vedea propria familie unită cât mai repede posibil. Acest lucru depinde foarte mult
de nivelul de organizare al fiecărei comunităţi şi de capacitatea de a comunica cu guvernele
ţărilor respective prezentând drepturile întregului grup.Încadrul aceloraşi drepturi ale
emigranţilor, familiile emigrante au dreptul la aceeaşi protecţie de care se bucură celelalte
familii[35].Articolul 12 paragraful “a” subliniază faptul că familiile de emigranţi au dreptul la
respect pentru propria cultură şi la a primi susţinere şi asistenţă pentru integrarea în comunitatea
căreia îi aduc propria lor contribuţie. Toate aceste lucruri se pot realiza dacă există o colaborare
între instituţii şi dacă membrii Bisericii vor reuşi să se coordoneze pentru elaborarea unei
structuri sociale în cadrul fiecărei ţări unde se află emigranţi români.

În cadrul vizitei ad limina apostolorum din februarie 2003, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-
lea se adresa cu aceste cuvinte Episcopilor catolici: “…trebuie să ţineţi seama de primejdiile ce
pot apărea în societatea de astăzi: fragilitatea cuplurilor; emigraţia constantă a familiilor tinere
spre ţările occidentale, având adesea drept consecinţă încredinţarea grijii copiilor în mâinile
bunicilor, separarea forţată a soţilor [...] practicarea tot mai răspândită a avortului; controlul
naşterilor prin metode contrare demnităţii umane, sunt probleme care vă solicită atenţia şi impun
o acţiune pastorală adecvată”[36].

În ultimul timp se vede că a crescut numărul divorţurilor şi s-a mărit numărul cuplurilor care sunt
forţate (din cauza situaţiei economice familiale) să trăiască separat, unul dintre soţi fiind cel care
se sacrifică, plecând într-o altă ţară, pentru a salva această situaţie. Uneori acest sacrificiu se
soldează şi cu “destrămarea familiilor şi abandonarea copiilor”, după cum se arăta în Mesajul
Conferinţei Episcopale.
Răspunsul pastoral în faţa acestei situaţii este trasat în linii mari tot în Mesajul Conferinţei
Episcopale. “Biserica Catolică din România, preocupată de pastoraţia sufletelor credincioşilor,
invită cu insistenţă autorităţile bisericeşti şi civile să se îngrijească de crearea unor condiţii de
trai decente şi de oferirea unor modele corespunzătoare pentru tânăra generaţie, astfel încât să
favorizeze întreţinerea şi dezvoltarea armonioasă a vieţii de familie. Familia rămâne celula
fundamentală a Bisericii şi a societăţii, mediul în care creşte şi este educată noua generaţie
creştină.”

Bazele credinţei şi ale educaţiei primare sunt puse de către familie, şi noua generaţie trebuie să
fie pregătită din punct de vedere uman şi spiritual pentru a înfrunta problemele actuale ce duc la
dezbinarea şi distrugerea familiei.

b. Abandonarea copiilor

Nu indiferent am ales această ordine a prezentării. Problematica emigrării creează şi o dramă în

interiorul familiei şi o mare problemă la nivel social. Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre
orfani cu părinţi vii. Mulţi copii sunt ‘abandonaţi în casă‘ de părinţii lor obligaţi să muncească
multe ore, şi educaţia lor este ‘delegată‘ televizorului.[37] Mulţi copii răspund cu părăsirea casei
părinteşti şi astfel fenomenul copiilor străzii este din ce în ce mai amplu şi mai complex. Nu ne
vom opri la acest fenomen, ci vom încerca să vedem rădăcinile sale mai profunde. O
problematică complexă tratată în articolul 4, paragraful “f”: orfanii sau copiii care nu au asistenţă
din partea părinţilor sau a tutorilor. Aceştia trebuie să primească protecţie din partea societăţii.
Statul, în ceea ce priveşte încredinţarea sau adopţia, trebuie să prevadă o legislaţie care să
faciliteze familiile capabile de a primi în casele lor copii care au nevoie de o asistenţă
permanentă sau temporară, şi care, în acelaşi timp, să respecte drepturile naturale ale
părinţilor.[38]

Privind situaţia copiilor abandonaţi şi a scăderii numărului de naşteri în România, Conferinţa

Episcopală declara: “Neintervenind imediat asupra acestor probleme majore, de importanţă vitală
pentru actuala şi viitoarea societate românească, noi toţi ne facem responsabili de numeroşii
copii abandonaţi, de copiii străzii sau de cei ucişi mai înainte de a se naşte, situaţie care se
concretizează prin scăderea remarcabilă a populaţiei României, în ultima perioadă de timp. De
aceea, invităm autorităţile bisericeşti şi civile, toate instituţiile publice abilitate şi mass-media să
ne unim forţele pentru a reda instituţiei familiei demnitatea, tăria şi strălucirea cu care a înzestrat-
o Dumnezeu.”

Legislaţia actuală în ţară la noi încă mai împiedică adopţiile internaţionale, şi acest lucru la nivel
european este susţinut cu o bază clară: instituţii publice nesigure. La nivel naţional, adopţiile nu
sunt suficiente. Această situaţie este în detrimentul copiilor care pot avea o viaţă mai bună într-o
familie din România sau din străinătate. Expun această situaţie în speranţa unei schimbări cât
mai rapide şi a unei mai strânse colaborări între instituţiile de Stat şi cele ale Bisericii în acest
domeniu, pentru ca aceşti copii abandonaţi să se poată bucura de căldura unei familii cât mai
repede posibil.

c. Problema controlului natalităţii – respectul vieţii

Familia este cea în care viaţa umană trebuie să se simtă cel mai în siguranţă. În articolul 4 se
vorbeşte despre respect chiar din momentul concepţiei.[39]Avortul reprezintă o directă violare a
dreptului fundamental la viaţă al fiinţei umane[40], şi respectul demnităţii fiinţei umane exclude
orice manipulare experimentală sau abuz de embrioni umani, căci toate intervenţiile asupra
patrimoniului genetic al persoanei umane, care nu privesc intenţia de a corecta nişte anomalii,
constituie o violare a dreptului integrităţii fizice şi contrastează cu binele familiei[41].

În ţara noastră, acest fenomen îşi are rădăcinile în epoca comunistă, timp în care legea contra
avortului evita genocidul asupra atâtor copii. Faptul că acest lucru bun nu era fundamentat însă în
legislaţia comunistă cu o doctrină sănătoasă despre om şi natura sa, ci era bazat pe o ideologie în
care centrul era cu totul altceva decât binele omului văzut ca imagine a Creatorului, a condus la
această situaţie actuală de care nu putem fi mândri.

În articolul 3 se enunţă dreptul soţilor de a “constitui o familie şi de a decide asupra intervalului

între naşteri şi a numărului de copii, ţinând cont de obligaţiile faţă de ei înşişi, faţă de fiii pe care
îi au deja, faţă de familie şi societate, într-o ierarhie justă de valori şi în conformitate cu ordinea
morală obiectivă care exclude apelarea la contracepţie, la sterilizare şi la avort”.[42] Se cunosc
organisme internaţionale care condiţionează ajutorul economic pentru dezvoltarea naţiunilor
sărace, obligând astfel să se accepte programele de contracepţie, sterilizare sau avort.[43]

IV. Cheia lecturii – Problema antropologică. Omul este sau nu centru al progresului?

Comparând situaţia mondială de acum 20 de ani cu cea de astăzi, putem spune că s-a schimbat
mult. Războaiele, noile alianţe între state, priorităţile economice, fenomenul globalizării
condiţionează foarte mult societatea de astăzi. Însă la baza acestei schimbări stă omul şi, de
aceea, este necesar să ne întrebăm dacă cu adevărat omul de astăzi este cu mult schimbat faţă de
omul din trecut. Ne aflăm în acest caz în faţa problemei antropologice. Viziunea creştină asupra
omului este diferită de viziunea omului oferită de societatea de consum.

Pentru Cardinalul Klaus Kung, schimbarea tendinţei este însă posibilă: în acest sens, credinţa are
“un rol fundamental”. Statul este chemat să îşi aducă şi el propriul aport: “Actuala criză din
sistemul pensiilor şi din cel sanitar poate fi rezolvată pe o perioadă lungă numai prin mai mulţi
copii”, a declarat Cardinalul. Însă sprijinirea economică a părinţilor “nu este unicul factor”
determinant pentru a obţine o sporire a natalităţii: este necesară “o schimbare a mentalităţii în
ceea ce priveşte viaţa, sentimentele şi iubirea”. Cardinalul Küng deplânge “absurda şi
dăunătoarea eroticizare a societăţii” şi “bombardamentul continuu cu stimuli sexuali”, şi speră că
se va realiza mai degrabă “o educaţie sexuală adecvată vârstei şi globală” pentru copii, care
trebuie acordată “în primul rând de către părinţi”.[44]

Este în discuţie însuşi adevărul omului, “misterul” său, vocaţia sa. Omul de astăzi trebuie oare să
se dea bătut în faţa unei culturi care, în timp ce pare că îl exaltă, îi fură demnitatea sa umană şi îl
tratează ca pe un instrument sau un obiect, cu ajutorul conspirativ al atâtor parlamente şi cu
presiunile şi ambiguităţile de orice tip? Astăzi, familia este văzută ca o negare a libertăţii, locul
sclaviei femeii, iar vocaţia sa maternă ca o condamnare apăsătoare; copiii ca o povară grea,
stabilitatea şi fidelitatea dragostei conjugale o himeră şi nu un bine fundamental pentru om şi
societate. I se refuză familiei dimensiunea socială, capacitatea sa de a face fericiţi soţii şi copiii,
umanizându-i.

Centrul unificator al învăţăturii Sfântului Părinte este adevărul omului, care se manifestă plenar
în lumina misterului Cuvântului Întrupat[45]. Papa strigă pentru ca omenirea să se deschidă către
Cristos care îi dezvăluie omului misterul său. “Omul nu poate scăpa din faţa ochilor lui
Dumnezeu. Căutând să se ascundă de El, se ascunde de el însuşi.”[46] În Gratissimam Sane,
Papa scria: “Raţionalismul modern nu suportă misterul. Nu acceptă misterul omului, bărbat şi
femeie, nici nu vrea să recunoască faptul că adevărul total asupra omului a fost revelat în Isus
Cristos. În mod concret, nu tolerează ‘marele mister’, anunţat în scrisoare către Efeseni, ci îl
combate în mod radical”[47].

Iată ce se susţinea şi în documentul Consiliului Pontifical pentru Familie: “Reţinem că Declaraţia

din 1948, inspirată din valori antropologice şi etice în mod ferm stabilite, şi susţinută din
convingeri de ordin moral obiectiv înrădăcinate, a ştiut să răspundă bine în circumstanţe
culturale, socio-economice şi politice dintr-o perioadă istorică şi să îşi păstreze întreaga sa
valoare. Rămâne intactă capacitatea sa de a crea şi a însufleţi un dialog eficace şi rodnic cu
lumea de astăzi, cu întrebările şi cu provocările sale. În această perspectivă, în faţa acestor
aspecte ale crizei acute, trebuie să fie facilitată promovarea ‘Dreptului omului’.”[48]

Sfântul Părinte a luat un text cheie din Conciliul Vatican al II-lea, la care de multe ori face
referinţă (cf. Grat. San., 14), pentru aprofundarea antropologiei personaliste opuse
individualismului şi altor forme de reducţionism ce nu respectă în mod deplin omul, demnitatea
sa ca imagine a lui Dumnezeu, şi drepturile sale fundamentale. “Conciliul Vatican al II-lea, în
mod particular atent la problema omului şi a vocaţiei sale, afirmă că uniunea conjugală (…)
poate să fie înţeleasă şi explicată pe deplin recurgând la valorile ‘persoanei’ şi ‘dăruirii’”[49].
“După cum afirma Conciliul, omul ‘reprezintă singura creatură de pe pământ pe care Dumnezeu
a iubit-o pentru ea însăşi‘”[50].

“Dumnezeu ‘iubeşte’ omul ca o fiinţă asemănătoare Lui, ca persoană. Acest om, fiecare om, este
creat de Dumnezeu pentru sine însuşi.[51]. “Aperta manu clave amoris, creaturae
prodierunt“[52]. “Noua fiinţă este destinată să exprime pe deplin umanitatea sa, ‘să se regăsească
pe deplin’ ca persoană”.[53] “De fapt, familia este – mai mult decât orice altă realitate socială –
ambientul în care omul poate trăi ‘pentru sine însuşi’”[54]. Acest lucru este fundamental pentru a
arăta cum omul-’imagine’ nu poate să fie considerat sau folosit ca obiect, ca instrument, ca
‘produs’, începând cu momentul conceperii sale până la moartea sa naturală; aceasta este tentaţia
gravă a unei culturi ştiinţifico-tehnologice care doreşte să îşi rezerve dominarea sa ca un absolut:
“Utilitarismul este o civilizaţie bazată pe producţie şi consum, o civilizaţie a ‘lucrurilor’ şi nu a
‘persoanelor’, o civilizaţie în care persoanele sunt folosite ca şi cum ar fi obiecte (…). Femeia
poate ajunge să fie obiect pentru bărbat, copiii să devină obstacole pentru părinţi, familia o
instituţie care pune în dificultate libertatea membrilor săi (…). Este evident că într-o astfel de
situaţie culturală, familia nu poate să nu se simtă ameninţată, deoarece este privată de însăşi
fundamentele sale”[55]. “O dragoste ‘nefrumoasă’, sau redusă numai la satisfacerea
concupiscenţei[56] sau la o ‘folosire’ reciprocă a bărbatului şi a femeii, face persoanele sclave
slăbiciunilor lor. Oare nu este favorizată această sclavie de anumite ‘programe culturale’
moderne? Sunt programe care se ‘joacă’ cu slăbiciunile umane, făcându-l pe om mai slab şi mai
lipsit de apărare”[57].

Dacă “familia a fost considerată întotdeauna expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a
omului (…), cea mai mică şi primordială comunitate umană”[58], “comuniune unică de
persoane”[59] în societate, “familia, comunitate de persoane, este în consecinţă prima ‘societate’
umană”[60]. Şi acest lucru trebuie interpretat în lumina primatului persoanei. Omul trebuie să fie
“principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”.[61] Prin urmare, ordinea socială şi
progresul trebuie totdeauna să lase să primeze binele persoanelor, deoarece ordinea lucrurilor
trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor.[62] Acest lucru trebuie să se traducă în realitate în
stoparea programelor de inginerie socială care manipulează persoanele şi le conduc spre un
utilitarism şi spre o concepţie individualistă care neagă familiei demnitatea de subiect social.
Comunitatea unică, în planul lui Dumnezeu, “prin care bărbatul şi femeia constituie între ei
consorţiul întregii vieţi, îndreptată, prin însuşi caracterul ei natural, spre binele soţilor şi spre
procrearea şi educarea copiilor”[63], conduce spre faptul că “alte uniuni interpersonale care nu
răspund la condiţiile amintite înainte”[64], nu pot fi reconciliabile cu căsătoria. Astăzi putem
spune că aceasta era o intuiţie a ceea ce ulterior a fost definit ca fenomenul “uniunilor de facto“.

Sfântul Părinte a recomandat de mai multe ori, cu convingere, Carta drepturilor familiei,
instrument preţios de dialog, pe deplin în vigoare, care, plecând de la principiile morale afirmate,
consolidează existenţa instituţiei familiei în ordinea socială şi juridică a ‘marii’ societăţi[65].
“Familia, comunitate de dragoste şi de viaţă, este o realitate socială în mod solid înrădăcinată şi,
în felul său, o societate suverană, chiar dacă condiţionată în mai multe aspecte.”[66] “Participând
la patrimoniul cultural al naţiunii, contribuie la suveranitatea specifică, suveranitate care rezultă
din propria cultură şi limbă”[67]. Intervenţia Statului în problemele legate de familie trebuie să
aibă la bază principiul subsidiarităţii, în respectul drepturilor familiei.

După ce comentează textul cheie în care se arată că omul este unica creatură pe pământ iubită de
Dumnezeu pentru ea însăşi, Sfântul Părinte aprofundează ceea ce Conciliul afirmă în continuare,
şi anume că omul “nu poate să se regăsească pe deplin pe sine însuşi decât în dăruirea sinceră de
sine“[68]. Această dăruire sinceră de sine, care împlineşte omul, face “să se manifeste caracterul
conjugal al dragostei“[69]. Obligă mult mai mult decât orice alt bine material şi imprimă “logica
dăruirii sincere”[70] care intră în viaţa bărbatului şi a femeii. Concluzia Papei este evidentă:
“fără aceasta (dăruirea) căsătoria ar fi goală”[71].

Consimţământul soţilor – “Promit să îţi fiu credincios… în toate zilele vieţii mele” – cu o forţă
specială subliniază o fidelitate plină, o dăruire a persoanei care prin natura saeste deschisă vieţii.
Copilul este fructul dragostei: “Procesul conceperii şi dezvoltării în sânul matern, naşterea, ajută
la crearea un spaţiu adecvat pentru ca noua creatură să se poată manifesta ca ‘dar’ (…). În cel
care se naşte se realizează binele comun al familiei, precum binele comun al soţilor îşi găseşte
împlinirea în dragostea conjugală, dispusă să dea şi să primească noua viaţă”[72].

Astfel, o dragoste condiţionată, ad tempus, care refuză apariţia unei noi vieţi din frică,
neîncredere sau hedonism, este o trădare a sincerităţii şi dăruirii în totalitate. “Contracepţia
impune un limbaj obiectiv contradictoriu, adică acela de a nu se dărui celuilalt în mod total: se
produce, astfel, nu numai refuzul pozitiv al deschiderii spre viaţă, ci chiar şi falsificarea
adevărului intim al dragostei conjugale, chemată să se dăruiască în plenitudinea persoanei” (FC,
32).

Concluzie – Familia, inima noii evanghelizări

Întâlnirile Mondiale cu familiile celebrate la Roma (1994), Rio de Janeiro (1997) în Jubileul de
la Roma (2000) şi cea din Manila (2003) precum şi cea care este prevăzută pentru anul 2006 la
Valencia (Spania) reprezintă momente importante care, prin catehezele premergătoare şi prin
pregătirea delegaţiilor, promovează valorile familiei creştine şi apără drepturile sale.

În Scrisoarea către Diognet citim: “ceea ce este sufletul în trup, acest lucru sunt creştinii în
lume”[73]. Dacă trăim cu adevărat această realitate, atunci vom putea cu uşurinţă să transformăm
societatea în care trăim, din interior, transmiţându-i valorile pe care noi le trăim în interior.
Familia, bazată pe căsătorie, şi fidelitatea majorităţii ca mărturie vie, va fi cel mai potrivit
răspuns pentru cei care prevedeau dispariţia familiei într-o perspectivă a noilor proiecte culturale
şi politice, care vedeau familia substituită cu alte modele şi alternative care alterează ţesutul
sănătos al comuniunii conjugale.

Evanghelia familiei trebuie să răsune în lumea întreagă şi trebuie să trezească “acea uimire
originară care, în zorile creaţiei, l-a făcut pe Adam să exclame în faţa Evei: ‘Este os din oasele
mele şi carne din carnea mea’ (Gn 2, 23).” (Grat. San., 19).

( http://www.profamilia.ro/) (pr. Claudiu Bărbuţ)

Note

[1] cfr. Familiaris consortio n. 46: n. 622; EV 7/1672., Preambulul Cartei, n. 2, M

[2] cfr. “Propositio”, n. 42

[3] cfr. Preambulul Cartei drepturilor omului, n. 2

[4] CivCatt 134(1983) IV/3204 pp. 583ss vom face referinţă la “Fonti eriferimenti” în formă de
note de subsol în loc de apendice la document [ndr].

[5] cfr. Prezentarea Cartei, n. 1, Drepturile sunt norme aplicabile din punct de vedere juridic, sau
“exprimă postulate şi principii fundamentale pentru o legislaţie care trebuie pusă în fapt şi pentru
dezvoltarea politicii familiale. În ambele cazuri reprezintă apeluri profetice în favoarea instituţiei
familiale, care trebuie să fie respectată şi apărată de toate uzurpările.

[6] cfr. Prezentare, n. 1 Carta drepturilor familiei

[7] cfr. Prezentare, n. 1, Carta drepturilor familiei

[8] Prezentare, n. 1, Carta drepturilor familiei

[9] Prezentare, n. 1 Carta drepturilor familiei

[10] Prezentare, n. 1, Carta drepturilor familiei

[11] Prezentare, n. 1, Carta drepturilor familiei

[12] Consiliul Pontifical pentru Familie, Familia şi drepturile umane, Prezentare, Editrice
Vaticana, 1999

[13] Declaraţia universală a drepturilor omului, 1948, art. 16

[14] Consiliul Pontifical pentru Familie, Familia şi drepturile umane, Prezentare, Editrice
Vaticana, 1999, n. 9

[15] cfr. LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 15.5.1891, n. 9: EE 3/891:
Pacem in terris, partea I: EV 2/7; Gaudium et spes, 26: EV 1/1400; Declaraţia universală a
drepturilor omului, 16,1.

[16] cfr. Gaudium et spes, 52: nn. 26; EV 1/1486; Familiaris consortio, 81: n. 740 EV 7/1790.

[17] Gaudium et spes, 52: n. 26; EV 1/1486; Familiaris consortio, 81 e 82: a 7410s; EV 7/1790s.

[18] LEON al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 15.5.1891, nn. 9 şi 10: EE 3/891ss:
Familiaris consortio, 28: n. 561s. Preambul Scrisoare, D nr.2)

[19] Familiaris consorzio, 43: n. 613s., Preambul E., n. 2.

[20] cfr.Leone XIII, Lett. enc. Rerum novarum, 15.5.1891, n 9: EE 3/891; Conc. Vaticano II,
Cost. Past. Gaudium et spes, n. 24: Ev 1/1393, Preambul Carta drepturilor familiei, A

[21] Pacem in terris, parte I: EV 2/7; Gaudium et spes, 48 e 50: n. 11.18; EV 1/1471.1478;
Familiaris consortio, 19: n. 534s; EV 7/1554s; CIC can. 1056: n. 135, Preambul, B, n. 2

[22] Gaudium et spes, 50: n. 19; EV 1/1479; Humanae vitae, 12: n. 63s; EV 31/598; Familiaris
consorzio, 28: n. 561s; EV 7/1611s., Preambul C, n. 2

[23] Gaudium et spes, 52: n. 26; EV 1/1486; Familiaris consortio, 21: n. 541s: EV 7/1591s,
Preambul F, n2.

[24] Gaudium et spes, 52: n. 26; EV 1/1486: Familiaris consortio, 42 e 45: nn. 612.619s; EV
7/1662.1669s., Preambul G,n. 2
[25] cfr. Preambul H.n.2

[26] Preambul I, n,2, Familiaris consortio, 45: n. 620; EV 7/1670

[27] cfr. Ultima declaraţie a Doctrinei Credinţei privind uniunile de homosexuali si lesbiene

[28] Episcopii catolici, reuniţi în sesiunea de primăvară a Conferinţei Episcopale din România, în
perioada 20-22 mai 2003, la Blaj, au abordat între alte probleme si situaţia actuală dificilă a
familiei în România. La sfârşitul acestor zile s-a elaborat un Mesaj din partea Conferinţei
Episcopale pe tema familie

[29] Preambul J, n. 2, Familiaris consortio, 46: n. 621; EV 7/1671

[30] Preambul K, n2, Familiaris consortio, 6 e 77: nn. 494.719; EV 7/1544.1769.

[31] Juan Pablo II, Discurso durante el Jubileo de Gobernantes, Parlamentarios y Políticos,
4/11/2000

[32]Familia din Europa se află într-o situaţie dramatică, 10.10.2003, Viena (Catholica) (SE01-
6999). Pe 8 octombrie, la Viena, la ceremonia aniversării a 30 de ani de la înfiinţarea Institutului
austriac pentru căsătorie şi familie, Cardinalul Klaus Küng rostea aceste cuvinte.

[33] Crearea site-ului www.diasporacatolica.ro , în care sunt prezentate adresele tuturor preoţilor
români care lucrează în pastoraţie în străinătate, reprezintă răspunsul dat de Conferinţa
Episcopală Română (CER) la această gravă problemă a emigranţilor şi primul pas făcut în
organizarea diasporei catolice române.

[34] Familia are dreptul la o casă decentă în care să poată trăi demn cu copiii şi să-i poată educa
(cfr. articolul 11), şi soţii au dreptul la o remunerare a muncii suficientă pentru a întemeia şi a
menţine familia printr-un salariu convenient numit “salariu familiar”, sau la remunerarea muncii
în casă, astfel încât mamele să nu fie obligate să lucreze înafara casei în detrimentul vieţii
familiare şi în special al educaţiei fiilor. Această muncă a mamei trebuie să fie respectată de către
societate şi remunerată conform muncii depuse.( cfr. Laborem exercens, 19: EV 7/1476-79;
Familiaris consortio, 23 e 81: nn. 547-550.740; EV 7/1597-1600.1790, Familiaris consortio, 23:
nn. 547-550; EV 7/1597-1600, articolul 10, a, b)

[35] Articolul 12, Familiaris consortio, 77: nn. 720; EV 7/1770; Carta sociale europea, 19.

[36] cfr. Mesajului Conferinţei Episcopale Catolice din România pe tema familiei, semnat în
numele Conferinţei Episcopilor Catolici din România de IPS Ioan Robu, Arhiepiscop şi
Mitropolit de Bucureşti, 20-22 mai 2003, Blaj, cfr. ediţiei speciale din 23 mai 2003,
http://www.catholica.ro.

[37] Părinţii sunt principalii şi primii educatori ai fiilor lor (Pio XI, Lett. enc. Divini illius
Magistri, 31.12.1929, nn. 27-34: EE 5/351ss; Gravissimum educationis, 3: EV 1/826; Familiaris
consortio, 36: n. 588s; EV 7/1638s; CIC can. 793 e 1136: n. 259, Articolul 5) şi direct implicaţi
în politicile educative care sunt aplicate copiilor lor (Familiaris consortio, 40: n. 607; EV 7/1657;
CIC can. 796, articolul 5, e)

[38] Familiaris consortio, 41: n. 610: EV 7/1660, cfr. Articol 4, f

[39] cfr. Gaudium et spes, 51: nn. 23; EV 1/1483; Familiaris consortio. 26: n. 558; EV 7/1608,
articolul 4

[40] Humanae vitae, 14: n. 66-69: EV 3/600; CONGREGAZIONE PER LA DOTTRINA

DELLA FEDE, Dich. Quaestio de abortu sull’aborto procurato, 18.11.1974: EV 5/662;
Familiaris consortio, 30: n. 566; EV 7/1616., Articol 4, a

[41] GIOVANNI PAOLO II, Indirizzo alla Pontificia Accademia delle scienze. 23.10.1982, cfr.
Articolul 4, b,c

[42] Populorum progressio, 37: EV 2/1082; Gaudium et spes, 50 e 87: n.19; EV 1/1479.1627;
Humanae vitae, 10: n. 56-61; EV 3/596; Familiaris consortio, 30 e 46: nn. 564-566.622; EV
7/1614-1616.1672, Articolul 3, Carta drepturilor familiei

[43] cfr. Familiaris consortio, 30: n. 566; EV 7/1616, Articol 3, b

[44]Familia din Europa se află într-o situaţie dramatică, 10.10.2003, Viena (Catholica) (SE01-
6999)

[45] cf. GS,22

[46] Martin Buber, Il cammino dell’uomo

[47] Gratissimam Sane n. 19

[48] Pontificiu Consigliu pentru Familia, Familia si drepturile umane, Prezentare, Editrice
Vaticana, 1999, n.8

[49] Grat. San., 12

[50] ibid. 9; GS, 24

[51] ibid.

[52] Sf. Toma, Libro sententiarum. 2 prol.

[53] ibid

[54] ibid., 11

[55] ibid.
[56] cf. 1 Jn 2, 16

[57] ibid., 13

[58] ibid., 7

[59] ibid., 10

[60] ibid., 7

[61] GS, 25

[62] cf. GS, 26

[63] ibid., 17

[64] ibid.

[65] cf. Grat. San., 17

[66] ibid.

[67] ibid.

[68] GS, 24

[69] Grat. San., 11

[70] ibid.

[71] ibid.

[72] Grat. San. 11

[73] Cap. 5-6; Funk, Patres Apostolici, pp. 397-401